PARTEA I ÎNCEPUTUL
2. MISIUNEA BARONULUI OTTO VON BAUMMANN
„Încălţările astea nu mai au nume. Au fost, probabil, ghete. Acum au blacheuri mari şi la vârfuri şi la toc şi o mulţime de ţinte cu floare mare. Pasul este obosit, dar sigur – un lucrător care se întoarce de la muncă.” Nici nu-i nevoie să-şi confirme supoziţia pe „ecranul” ferestrei. Îl ştie. Stă la trei case mai sus. are aproape doi metri, un tors de statuie grecească, şi o sirenă tatuată pe antebraţ, cu care a venit din armată.
Ciocănitul acesta rar şi ascuţit îl recunoaşte dintr-o mie. „Este domnişoara Florence, cum i-a sugerat cineva să-şi zică, sau Florans, cum se semnează în scrisorile pe care le trimite rudelor de acasă, de undeva din nordul Moldovei.” Aiurea, toţi muşterii ei ştiu că în condicuţă este Frosa, dar vai de cel ce va încerca să i se adreseze aşa. Gura duduiţei este atât de mare şi de slobodă, încât în câteva momente întreg cartierul află părerea ei despre acea persoană. Tânărul Cristoveanu nu uită propria experienţă cu Frosa. Refuzând-o de trei ori la rând s-o urmeze în camera ei, cu lenjerie roz, cu lavoarul pictat cu îngeraşi şi trandafiraşi şi ligheanul de porţelan ciobit, a declanşat indignarea acesteia, care, cu glasul ascuţit a început să strige în plină stradă: „Nu vii cu Florence, poponar împuţit, parcă eu nu văd cum ţi se scurg ochii după bărbaţi? Vrei să-mi furi clientela? Să nu mai am ce mânca?” Restul discursului, debitat între acute – efecte ale isteriei – şi grave – efecte ale tutunului prost şi mult, nu mai poate fi reprodus, de teamă să nu roşească hârtia. „Pasul îi este rar şi plictisit, semn că aşteaptă încă primul muşteriu, şi nesigur, din cauza pietrelor rotunde, cu rosturi mari între ele din caldarâm, în care îi tot alunecă „toacele”, cum le spune Frosa.
Ascultă plictisit îndepărtarea şi apropierea paşilor Frosei, care patrulează răbdătoare. Auzul lui fin a prins, crescând în intensitate şi suprapunându-se peste ţăcănitul pantofilor cu tocuri înalte, zgomotul produs de pantofii de pânză şi talpă de cauciuc. Mersul este cam nesigur, dovadă că proprietarul pantofilor a făcut, în drum spre casă, o haltă la cârciuma „La căţeaua leşinată ” a lui Luca.
– Iubiţele, mergi cu Florence s-o conduci până acasă?
– Azi nu, Frosă. Am lăsat toţi banii la cârciumă, la nea Luca.
– Nu-i nimic, mă, Oache, te trece Florence pe carnet şi-mi plăteşti tu la leafă, că doar nu-i prima oară!
– Nici aşa nu pot, tu, Frosă. A trimis patronul după mine, cică să fac nişte ore, că mi le plăteşte.
– Auzi, să nu-mi mai zici tu „Frosă” că-ţi crăp capu’ acela de înfumurat. După câteva secunde, cu un ton mult mai calm, întrebă: Da ce mama mă-si aveţi cu toţii azi că, pân’ la ora asta n-a picat nimeni la aşternut?
– Cine-i prea curios, îmbătrâneşte repede, iar dumneata domnişoară Fro…, Florence, vreau să zic, n-ai nici un interes în sensul ăsta.
– Du-te dracului!
– S-ar putea să ajung azi ş-acolo, dar tu mergi „la Căţeaua leşinată ”, c-are un radio. Se tot anunţă un comunicat important pentru ţară.
Din nou linişte. Priveşte la cadranul ceasului „Doxa”, cifre şi limbi fosforescente, fără, însă, să le vadă. Amintindu-i cuvintele lui Limbă, se gândeşte la paradoxurile îndeletnicirii sale: „A fi curios este indispensabil în meseria de spion, dar îmbătrânesc doar cei care nu sunt prea curioşi”.
*
* *
S-a recomandat Cristoveanu, ziarist, acum doi ani când a venit să închirieze cele două încăperi de la subsolul casei coanei Margareta. Atât numele, cât şi profesia, au rolul de a camufla activitatea de spionaj a leutnantului Hans Klein.
Născut în casa unui predicator evanghelist, dintr-o comună din preajma Sibiului, este trimis, în 1939, de părinţi în Germania la studii teologice. Ajuns aici în atmosfera de fanatism militarist-revanşard, hans, aproape copil, este atras de fastul demonstraţiilor de forţă ale germaniei naziste; este impresionat de pateticele discursuri ale conducătorilor partidului Naţional-Socialist şi mai ales de „spectacolele” date de şeful acestui partid la mitingurile organizate în pieţele oraşelor. Începe să frecventeze cercurile tineretului nazist, mai întâi din curiozitate, mai apoi din înflăcărare juvenilă, abil dirijată de propagandiştii lui Goebbels şi, în fine, din interese mercantile.
Serile şi le petrece în compania unor camarazi gălăgioşi şi mari băutori de bere, într-un local rezervat ofiţerilor SS. Aici se întâlneşte cu Reinhardt – un personaj misterios şi cu o poziţie importantă în cadrul SD-ului, condus de faimosul brigadenfürhrer SS Walter Schellenberg , şeful serviciului de spionaj şi contraspionaj al partidului nazist. Apreciindu-l de data asta, nu pentru succesele acţiunilor sale, ci pentru rotunjimile posteriorului lui de sas bine hrănit, Reinhardt îl luă pe lângă sine. Cu spatele înainte, urcă treaptă după treaptă în ierarhia SD-ului pentru străinătate, cunoscut sub numele de cod Amt VI sau, altfel spus, Biroul Vi – spionaj şi contraspionaj al RSHA. Ajunge chiar şeful unui mic serviciu pentru România şi în această calitate reuşeşte câteva succese, nu deosebit de importante, cum ar fi culegerea de informaţii din rândul partidelor, supravegherea unor personalităţi ale vieţii publice; trecerea peste graniţă a legionarilor căutaţi de poliţia antonesciană etc.
Şi, când lumea i se părea mai roză şi porţile succesului mai larg deschise, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, în „idilă” a apărut al treilea, în persoana oberleutnant-ului Otto Baummann. Dar serviciile de informaţii naziste plăteau un număr dublu, uneori triplu de denunţători, iar alţii desfăşurau, în această direcţie, activitate „obştească”. Aşa că flirtul Hans-Otto este rapid descoperit şi raportat ierarhic, până ajunge la urechile protectorului său. Răzbunarea este perversă, pe măsura sodomismului său şi cei doi se trezesc într-o şcoală de spionaj şi diversiune dintr-o locaţie din apropierea Freiburgului în Munţii Pădurea Neagră şi, numai după şase luni de antrenamente cumplite, îi trimite în România cu o misiune despre care nu ştiu aproape nimic. Echipa, condusă de oberleutnant, le este completată cu un legionar transfug.
Originar de prin părţile Dorohoiului, Basarab Caloteanu este un specialist de primă mână în acte de sabotaj şi diversiune, dar şi un artist în arta machiajului. De fapt, această ultimă calitate a sa a constituit argumentul principal în susţinerea, în faţa superiorilor, a „legendelor” care au fost compuse pentru cei trei spioni.
Legenda Cristoveanu are la bază asemănarea izbitoare dintre Hans şi tânărul ziarist care poartă acest nume. Diferenţele, care există totuşi: vreo zece kilograme în plus, onduleurile şi culoarea părului – se pot modifica cu uşurinţă. Primele dispar în urma antrenamentelor, cât despre culoare şi onduleul părului, întrebaţi orice femeie şi vă va explica cum se pot obţine. Câteva pensule de fond de ten, dermatografe şi, însuşi Cristoveanu nu s-ar mai fi îndoit că, privind la Hans , vede propria imagine reflectată în oglindă.
SD-ul obţine, prin relaţiile sale, acreditarea la Berlin a tânărului ziarist, pentru un serial de reportaje din Germania victorioasă.
Cu trei săptămâni înainte, claustrat într-o aripă a şcolii de spionaj, Hans este pregătit de profesorii săi pentru a intra în pielea personajului. Vizionează de zeci de ori cele câteva sute de metri de peliculă, trasă întâmplător sau special pentru această misiune. Îl vede şi se substituie lui, la redacţie, la berărie, la masă şi chiar în pat. Îi studiază biografia şi-i învaţă rudele, colegii de şcoală şi de redacţie, fetele cu care s-a culcat – şi astea-s destul de multe. Partea cea mai dificilă a antrenamentului este însuşirea stilului articolelor pe care va trebui să le publice. Lipsa de talent, de chemare pentru jurnalistică, a silitorului Klein nu par a descuraja pe „autorii” săi. Există în SD suficienţi artişti ai imitării. Articolele vor fi scrise la Berlin şi transmise prin curieri sau prin radio agentului atât de puţin dotat.
Sosirea ziaristului român este anunţată şi exploatată de propaganda lui Goebbels, mai ales pentru poziţia cel puţin neutră, a articolelor sale în privinţa alianţei cu Germania. La aeroport este primit de numeroşi colegi berlinezi şi ataşaţi de presă din ţările Axei. După obişnuitele minute cu urări de bun venit, bâzâitul aparatelor de filmat şi fulgerele magneziului fotoreporterilor, invitaţi şi gazde se urcă în „Merţane” negre şi, în coloană, se îndreaptă spre Clubul Asociaţiei Corespondenţilor Străini, unde se pregătise o recepţie în cinstea colegului din România aliată.
Pe peronul clubului, din maşină coboară însă sosia domnului Cristoveanu, iar pe podeaua dintre banchete a rămas să călătorească spre o galerie dintr-o mină părăsită, cadavrul adevăratului ziarist. Chiar dacă în reportaje trimise în primele zile care au urmat, au apărut unele mici diferenţe faţă de „stilul Cristoveanu”, acestea au fost puse pe seama schimbării de atmosferă, sau pe intervenţia foarfecelor cenzurii naziste.
Timp de o lună cititorii s-au obişnuit cu noua manieră, aşa că, la întoarcerea în ţară, nimic nu mai părea deosebit în pana ziaristului. Singurul subiect de comentarii pentru cunoscuţii săi l-a constituit subita hotărâre de a renunţa la viaţa mondenă, la părăsirea domiciliului din garsoniera, de la ultimul etaj, pe care o închiriase într-un bloc de pe Sărindar, cunoscută de toată lumea ca un „cuibuşor de nebunii” şi trecerea la traiul sihastru din subsolul casei coanei Margareta. Dar şi pentru aceasta serviciile de spionaj pregătiseră şi lansaseră „pe piaţă” o poveste lacrimogenă despre o poveste de iubire de la Berlin , care lăsase urme adânci în comportamentul tânărului. Cum aceasta nu era prima „originalitate” a ziaristului, a fost şi aceasta privită cu îngăduinţă., cu zâmbete cu două înţelesuri sau rotiri ale degetelor mâinii în dreptul tâmplei.
În aceste condiţii spionul se „conservă” perfect în aşteptarea misiunii despre care nu ştie încă nimic.
*
* *
„Telefonul de alaltăieri poate să însemne apropierea momentului acţiunii pentru care am fost trimis aici.”
Liniştea care domneşte peste oraş pare nefirească. Aici, chiar în condiţiile acestui război, care a provocat moartea a zeci de milioane de oameni, viaţa a continuat tot timpul la fel ca înainte. Spiritul balcanic al locuitorilor săi, acea înţelepciune levantină, micile manii şi ritualuri ale cafelei şi tutunului englezesc (în ciuda tuturor raţionalizărilor şi blocadei) nu au schimbat, decât în mică măsură, traiul bucureştenilor. de în spatele draperiilor de camuflaj, se bea, se râde, se mănâncă, se joacă pocher şi bridge, se fac afaceri, ca în „vremuri normale”, se face dragoste cu exuberanţă.
„Liniştea dinaintea furtunii”, gândeşte Klein-Cristoveanu.
Învârteşte butonul TELEFUNKEN-ului şi la lumina scalei verifică încărcătorul Walterului. Lămpile se încălzesc greu, dar după un minut aude în difuzor vocea gravă a crainicului:
– Români, rămâneţi în apropierea aparatelor voastre de radio! În curând vom transmite un comunicat important pentru ţară.
„A sosit momentul!” Cu gesturi precipitate îşi aprinde o ţigară. La lumina pâlpâitoare a flăcării brichetei, privirea îi este atrasă de foaia calendarului: 23 august, 19 44.
În acest moment telefonul negru, din ebonită, începu să sune.
*
* *
În biroul său, de la Societatea de transporturi Româno-Germană, domnul consilier Otto Baummann, cu receptorul la ureche, aşteaptă nerăbdător ca centralista să-i facă legătura. Auzind declicul de la celălalt capăt al firului, bate, folosind inelul cu blazon de la mâna stângă, în carcasa microfonului de trei ori lung şi, după o mică pauză, o dată lung şi de două ori scurt.
Cu toate că stă de doi ani în România, n-a reuşit să înveţe decât câteva cuvinte în această limbă imposibilă, ca şi vorbitorii ei, iar accentul îl poate da de gol, aşa că au un cod simplu de comunicare.
„Iată sfârşitul! Nici nu ştiu ce trebuie să fac. Să mă întristez pentru iminenta pierdere a războiului, sau să mă bucur pentru apropiata întoarcere în ţară. Oare de câte zile şi nopţi sunt aici? Şase sute şaptezeci şi nouă. Le-am numărat cu nerăbdarea soldatului care-şi numără zilele rămase până la demobilizare, a deţinutului care şi le numără pe cele rămase până la ispăşirea pedepsei.
Am pierdut războiul… De fapt Hitler l-a pierdut, nu Germania. Aşa se întâmplă când o ţară încape pe mâna unui zugrav scelerat, când în acea ţară este o ruşine să fii instruit, un păcat să te închini unui Dumnezeu, un delict să ai în faţa numelui un von moştenit de la strămoşi oneşti, care au vărsat sângele pentru gloria Germaniei. Eu, baronul Otto von Baummann, am renunţat de la şaptesprezece ani la titluri şi particule de nobleţe. Şi nu din interese materiale, cum au făcut-o mulţi alţi fii şi nepoţi ai istoricelor familii ale vechii Prusii, ci din convingere că suntem poporul ales, că rasa ariană este predestinată să stăpânească lumea. Eu nu m-am înrolat în SS din fanatism, ca alte sute de mii de tineri orbiţi, îndobitociţi de propaganda nazistă, ci din luciditate, din dorinţa de a contribui direct la îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu.
Sărmanul tata, cât a trebuit să sufere el din cauza acestei nebunii. Întâi a fost afrontul unicului său fiu care a refuzat să-şi poarte von-ul iluştrilor săi înaintaşi; a fost apoi afrontul lui Hitler, care i-a luat comanda brigăzii de tancuri, pentru insuccesele de pe frontul rusesc; a fost apoi afrontul final al acelui Feldwebel beat, care comanda plutonul de execuţie, care i-a rupt epoleţii de general, petliţele şi crucea de fier de la gât, după eşecul tentativei de atentat a generalilor împotriva lui Hitler. Doar actul de frondă al adolescentului Otto – un puţoism în ultimă instanţă – făcut cu mulţi ani în urmă, m-a salvat de represalii, chiar dacă eram deja aici în România. Bietul de el n-a putut să se bucure măcar de vederea celui în care îşi pusese nădejdea de a-i purta neîntinat numele.”
În SD a intrat tot din convingere şi din chemare. Meseria de agent secret l-a atras din copilărie. Trimiterea la şcoala de spionaj l-a bucurat ca o recompensă şi nu a socotit-o drept pedeapsă. A fost cel mai dotat şi mai silitor elev al promoţiei sale. Se şi închipuia un super-spion, hotărând, prin acţiunile sale, soarta unor lupte şi, chiar, victoria finală a Germaniei. Şi? Ce a ajuns? Ce a făcut el în acest război? Ce va face pentru această victorie în care nu mai crede? Va însoţi un transport până la Snagov , îl va îngropa într-un anumit loc şi-i va lichida pe cei doi însoţitori. Este aceasta o misiune pentru un super-spion!? Nu, cu siguranţă, dar el, oberleutnantul Otto Baummann, o va îndeplini, chiar dacă pe Hans l-a iubit sincer.
Germania va renaşte, ca pasărea phönix din propria ei cenuşă. Învăţămintele istoriei o vor feri de greşeli care au dus-o la dezastrul militar. Noua Germanie va avea nevoie de specialişti de cea mai înaltă clasă, devotaţi şi disciplinaţi, capabili să o readucă, în cel mai scurt timp, la dezvoltarea economică şi militară superioare celor ale învingătoarelor ei de azi. Spionajul, în aceste condiţii, va juca un rol esenţial. Rămân la convingerea că războaiele se câştigă, în proporţie de 90% de serviciile de informaţii şi nu de arme, oricât de sofisticate şi distrugătoare ar fi ele. Şi Hitler a ştiut asta, dar, ca orice despot, n-a ştiut să-şi preţuiască oamenii. Aproape un milion de germani de toate vârstele şi profesiile, au figurat în cartotecile SD-ului, Abwehrului şi Gestapoului. Un milion de arme întoarse dinspre piepturile duşmanilor patriei, spre pieptul Germaniei însăşi. Trei servicii, ideal organizate, care, fiecare ar fi adus servicii decisive în câştigarea războiului, s-au spionat, s-au denunţat şi s-au anihilat reciproc.
Esenţialul, acum, este supravieţuirea Germaniei fără comunism, iar specialiştii ca mine vor avea un rol decisiv în renaşterea ei. Pentru aceasta va fi nevoie de bani, de foarte mulţi bani. De aceasta se ocupă în acest moment sute de grupe, ca aceea pe care o conduc eu. Încărcături de dimensiuni mici, dar de valori imense, aur, pietre preţioase, opere de artă, sunt ascunse în diferite părţi ale lumii, pentru a fi recuperate atunci când va veni din nou rândul Germaniei. Este totuşi importantă misiunea mea şi o voi îndeplini ireproşabil.”
Cu pas sigur se îndreptă spre tabloul reprezentând o navă pe o mare în furtună, îl dădu la o parte şi, pipăind, găsi micul buton de sub mătasea tapetului. Apăsă de trei ori lung şi, după o mică pauză, o dată lung şi de două ori scurt.
*
* *
În obscuritatea încăperii se zăresc vag contururile verzui ale celor două corpuri dezbrăcate care frământă cu frenezie, scoţând mici gemete de plăcere, aşternuturile patului. Culoarea fosforescentă se datorează ochiului magic al marelui Blaupunct cu sunetul redus. De-o dată în difuzor se aud trei ţiuituri lungi – „S” şi apoi, după o secundă, una lungă şi două scurte – „D”.
Bărbatul tânăr şi vânjos, sare de pe canapea, trăgându-şi precipitat pantalonii.
– Hai, cară-te! Cară-te mai repede! Şedinţa s-a terminat.
– Da' cin' te-a supărat, frumosule? Mâncaţi-aş inimioara. Mai stai de te hodină şi p-ormă mai faci o dată, că tot banii ăia îi dai, se tânguie ţiganca, ridicându-se într-un cot.
– Cară-te, am spus, ridică tonul bărbatul.
Ameninţarea din voce şi atitudine îşi face efectul şi femeia se grăbeşte să se îmbrace.
Rămas singur, Basarab Calotenu trage draperia camuflajului şi aprinde lumina. Camera este aproape goală şi impersonală. Toate micile obiecte, care dau personalitate unei încăperi, fuseseră strânse cu două zile înainte şi aranjate meticulos în mica geantă de piele, cu încuietori nichelate.
Ia bagajul în mână şi îşi mai roteşte o dată privirea prin încăpere. Pe taburetul care i-a servit drept noptieră, a rămas o fotografie în ramă, răsturnată cu faţa în jos. O ia în mână şi priveşte la chipurile care-i zâmbesc din cartonul lucios. Sofia, soţia lui şi cei doi copii: Sima, finul căpitanului şi Elena. Fata cu cârlionţii rebeli, tocmai îşi scutura capul, cu gestul acela de mică cochetărie feminină, pentru a-şi degaja fruntea de o şuviţă blond aurie. Elena este favorita lui. Are doar zece ani, iar fotografia, un instantaneu, de pe una din străzile Freiburg-ului, a fost făcută acum doi ani, înainte de plecarea în misiune. De atunci nu i-a mai văzut.
Era avocat, abia terminase dreptul, când a izbucnit rebeliunea legionară. Intrase în gardă încă de pe băncile facultăţii. În aceea de pomină, a participat la prima „execuţie” în numele Domnului şi al căpitanului. Sângele care a curs l-a făcut să-şi verse şi maţele. A făcut-o însă pe furiş, pentru a nu ajunge de râsul camarazilor. În bucătăria bătrânului băcan evreu a găsit o sticlă de coniac, pe care a băut-o pe nerăsuflate. Tot ceea ce fusese frică, oroare, revoltă împotriva violenţei, s-a dizolvat în ce cinci sute de mililitri de alcool, iar omul Caloteanu a devenit fiară. Voia să vadă sânge, cât mai mult sânge; să-l stoarcă chiar el din trupurile victimelor sale. Singur s-a dus la domnul Goldenberg, vecinul său, amicul tatălui său, părintele prietenului şi colegului său de şcoală şi al Raşelei, prima lui iubire de adolescent cu faţa acoperită de acnee. Uşa i s-a deschis cu speranţa ajutorului neaşteptat. Se cutremură şi azi la imaginea de apocalips pe care a lăsat-o după mai puţin de zece minute. Şase cadavre, oribil mutilate: bătrânul Goldenberg, mort cu uimirea în priviri şi abdomenul spulberat de o rafală de armă automată; doamna, cu craniul spart şi creierii împrăştiaţi pe tapetul roz al dormitorului; colegul şi prietenul lui, aproape retezat de restul gloanţelor din încărcător, căzut cu faţa înainte şi în mâini cu toporul pe care-l luase să se apere; soţul Raşelei, cu găvanele ochilor sângerând, datorită celor două focuri de pistol, încercând să apere cu trupul său pe cele ale soţiei şi al pruncului din pântecele ei. Cea mai odioasă imagine este cea a femeii cu abdomenul spintecat şi al fătului cu capul zdrobit de colţul căminului.
Fulgerătoarea amintire îl face să se cutremure violent, încercând, parcă, să se scuture de un pericol material. Se repede la mica chicinetă, deschide dulapul şi bea direct din sticlă, cu înghiţituri mari, de călător însetat, ajuns la oaza salvatoare, jumătate din coniacul care-i arde gâtul şi esofagul.
Răsuflând greu, ca după o luptă cu un duşman nevăzut, deschide geanta şi aruncă, fără s-o mai privească, fotografia cu faţa în jos peste lenjerie.
Se aşează, apoi, în faţa oglinzii de la toaletă pe care a lăsat, pentru ultimul moment, mica lui trusă de machiaj. În câteva minute se produce o schimbare profundă în aspectul figurii sale. Cicatricea lucioasă, cu marginile congestionate, dispare de pe obrazul lui stâng, pielea se depigmentează, apărând, în schimb, numeroase riduri. Părul este acum alb şi însăşi ţinuta se modifică. Din oglindă îl priveşte un bărbat bătrân, cu spatele curbat, cu umerii prăbuşiţi, cu privirea ştearsă în spatele ochelarilor cu lentile foarte groase, dar fără nici o dioptrie.
Stinge radioul din care se aude o voce gravă care rostea începutul unei fraze: „români…” N-are timp să-l mai aprindă din nou, dar îşi dă seama că s-a produs un eveniment important. Stinge lumina, porneşte mecanismul bombei, care va şterge toate urmele trecerii lui pe aici şi încuie cu grijă uşa.
*
* *
Începutul războiului l-a prins pe virgil Dumitraşcu, la nici 23 de ani, ca secund pe „Providenţa”, o navă Civilă cu cărbuni, construită încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din care cauză marinarii o botezaseră „arca” şi care transporta cherestea din ţară în Turcia şi în insulele din Marea Egee. Tocmai această încărcătură a fost norocul său.
Cu toate că avea pavilion românesc şi era o simplă navă de transport, a fost torpilată în Marea Egee de un submarin german. După scufundarea navei, submarinul a ieşit la suprafaţă şi, la lumina proiectoarelor, nemţii i-au mitraliat pe marinarii aflaţi în bărcile de salvare.
El a fost singurul supravieţuitor. Din cauză că, împreună cu căpitanul au părăsit ultimii nava şi bărcile se îndepărtaseră pentru a nu fi absorbite de vârtejul care se formează în momentul scufundării, cei doi au plonjat în apă pentru a înota până la ambarcaţiuni. Din păcate, căpitanul nu a rezistat. În martie, apa este foarte rece şi impactul cu aceasta i-a produs un stop cardio-respirator. El a reuşit să se prindă de o scândură şi, fiind mult mai tânăr, a rezistat.
Virgil Dumitraşcu, care este un foarte bun vorbitor de limbă germană, a auzit cum căpitanul submarinului îşi felicita echipajul pentru „antrenamentul reuşit”.
A fost salvat de pescarii greci din insula Limnos. Tot ei l-au dus la Athos , unde un călugăr român a înregistrat povestirea secundului ca document oficial. Athosul, la acea vreme, era locul unde pescarii din întreaga Egee duceau naufragiaţii de pe navele scufundate de fascişti.
După o călătorie plină de peripeţii, prin Grecia ocupată, prin Iugoslavia partizanilor lui Tito, Virgil Dumitraşcu a ajuns la Turnu Severin.
Cu recomandarea călugărului de la Athos , secundul de pe „arcă” a ajuns la un ofiţer de la Serviciul Special
Timp de trei luni a participat la cursuri şi antrenamente şi, la sfârşitul lui ianuarie 1944, a fost ridicat în grad şi repartizat la secţia de contrainformaţii pentru armată, din capitală.
Prima misiune pe care a primit-o a fost urmărirea informativă a unui grup format din trei personaje suspectate de a face spionaj în favoarea germaniei naziste pe teritoriul României: ziaristul Cristoveanu, Basarab Caloteanu – un ins cu ocupaţie incertă şi Otto Baummann, consilier la S.T .R.G. (Societatea de Transporturi Româno-Germană).
În afara faptului că apăruseră în ţară în aceeaşi zi, dar ajungând cu mijloace de transport diferite, nu există nici un alt motiv de suspiciune. Cei trei par că nu se cunosc şi nu s-au întâlnit, cel puţin nu în ultimele şapte luni, niciodată.
„Atunci de unde insistenţa celor de la Biroul 2 de a nu slăbi supravegherea?” se întreabă tânărul ofiţer.
Revelaţia a venit pe neaşteptate. Un militar de la interceptări telefonice a adus textul a două convorbiri pornite de la S.T .R.G. numerele apelate aparţin ziaristului Cristoveanu şi lui Basarab Caloteanu, mai mult au exact acelaşi conţinut:
– Herr Doctor Filipescu?
–Greşeală. Nu-i nici un doctor aici!
– Wer ist da?
– Pe-a mă-ti, friţ împuţit!
„Numerele nu sunt nici măcar asemănătoare, iar răspunsurile prea identice, pentru a fi doar o întâmplare.” Îşi motivează soldatul atenţionarea.
De-atunci linişte. A hotărât să planteze agenţi în preajma locuinţelor celor trei. Au trecut două zile de la convorbirile telefonice şi agenţii nu i-au comunicat nici o mişcare. Doar astă în jurul orei douăzeci şi două, agentul plasat lângă locuinţa lui Caloteanu a trimis un mesaj despre o ţigancă, curvă cu condicuţă, care a fost chemată pe fereastră şi a intrat în locuinţa celui supravegheat şi că, un sfert de oră mai târziu, curva a plecat furioasă.
„Să moară mama dacă ştiu ce l-a apucat, aşa de-o dată, pe domnu’ client, că m-a gonit fără să-l fi supărat cu nimic, am stat cum o vrut dânsu’ şi i-am făcut aşa cum mă laudă toţi muşterii, zicând că-s cea mai bună din carter”.
„Cred că a sosit momentul!” Apreciază tânărul ofiţer şi se grăbeşte să raporteze colonelului Nicolau temerile sale şi să coboare la garaj, unde-l aşteaptă un Opel, fără însemne, dar dotat cu staţie de radio emisie-recepţie.
*
* *
În camera luxoasă de la Athénée Palace , cu geamurile acoperite cu draperii grele de camuflaj, într-un fotoliu comod, fumează, trăgând alene din pipa din spumă de mare, împrăştiind în jur arome delicate de tutun fin englezesc, un personaj ciudat. Are un cap mare, cu urechi subţiri, aproape transparente, care seamănă cu frunzele de varză. Ochii par bulbucaţi sub lentilele groase ale ochelarilor, iar privirea absentă, accentuează impresia de straniu. părul roşu-ruginiu este tuns foarte scurt, lăsând să se vadă denivelările curioase ale craniului ţuguiat spre ceafă. Stă aşa nemişcat de aproape jumătate de oră. Acum se ridică şi începe să străbată mecanic încăperea, făcând slalom printre mobile. În picioare apare şi mai evidentă disproporţia dintre segmentele lui corporale. capul foarte mare se sprijină pe un trunchi de copil, slab, cu picioare scurte şi strâmbe. Sub omoplatul stâng toracele a fost deformat de o cocoaşă destul de mare, pe care n-o poate masca nici haina specială, excelent croită. Se opreşte din plimbare doar atunci când aude ciocăniturile din uşă.
– Intră!
– Herr Doctor, Radio Bucureşti anunţă ieşirea României din alianţa cu Germania şi întoarcerea armelor.
– Mulţumesc, Fritz! E timpul să trecem la acţiune!
– Am înţeles, Herr Doctor! Şi după ce salută cu palma ridicată în faţă, iese grăbit, eliberat parcă din plasa unui păianjen sau de privirea hipnotică a unei cobre.
Bizarul personaj, cu care tocmai am făcut cunoştinţă, are în cadrul Gestapoului o poziţie foarte importantă: se ocupă cu urmărirea activităţii germanilor în misiuni peste graniţele ţării. Cu toate că nu a împlinit încă vârsta de 25 de ani, este deja doctor în drept şi în medicină. Trăsăturile sale, deloc ariene, chiar şi dubiile care planează asupra purităţii sângelui său, nu l-au împiedicat să pătrundă în Gestapou. Cu mintea lui diabolică şi-a dat seama că în această instituţie, singura metodă de a face carieră este să provoci căderea cât mai multor capete şi care par tocmai cele mai bine înţepenite pe gâturile lor, iar câmpul cel mai propice pentru acest joc al inteligenţei este spionajul şi contraspionajul. Sesizând duşmănia dintre Abwher, Sd şi Gestapou, el reuşeşte să-şi convingă superiorii, lucru care nu l-a costat nici prea mult timp, nici prea multă elocvenţă, de necesitatea ca instituţia sa să controleze activitatea spionilor şi pe cea a ofiţerilor din contraspionajul nazist. I se dădu mână liberă şi îşi începu activitatea cu verificarea agenţilor din cadrul SD-ului – Amt 6. Îşi alege, prima victimă în persoana unui spion care-şi desfăşura activitatea chiar în interiorul Marelui Stat Major al armatei engleze şi care era înscris în fişele lui Amt 6 cu numele de cod „Steward”. Îi provoacă întâlniri cu persoane deja compromise, combină imagini fotografice reale şi nevinovate, dar prinse din unghiuri care-l fac să apară în compania unor persoane „non grata”. Capodopera acestor dovezi este un filmuleţ, în care apare în prezenţa unui cunoscut agent al ruşilor, care-i numără un teanc de lire sterline. Bineînţeles că filmul este, în întregime, un trucaj excepţional turnat în două părţi: intrarea reală a spionului într-o casă din Londra, unde la date diferite cei doi fuseseră atraşi cu dibăcie, şi desfăşurarea întâlnirii – interpretată de doi actori mediocri – are loc în obscuritate, camera insistând asupra unor detalii de îmbrăcăminte şi accesorii – ceas, servietă, pălărie, deoarece la această intensitate a luminii, figurile nu se pot deosebi prea clar. „Dovezile” fabricate de Herr Doctor au un rezultat spectaculos: spionul cel mai important al Germaniei în insulă este chemat la Lisabona pentru instrucţiuni. Aici este răpit şi moare în timpul interogatoriilor din beciurile Gestapoului, nu înainte de a-şi „mărturisi trădarea”.
„Prea erau importante informaţiile furnizate de el pentru a fi reale!” gândesc acum şefii săi.
După alte două asemenea „succese”, puterea celui cunoscut în Gestapou doar ca „Herr Doctor”, creşte; faima supranumelui său face să tremure sufletele tuturor spionilor, a tuturor subalternilor, ba chiar şi a superiorilor săi.
Se povesteşte că odată, unul dintre conducătorii cei mai influenţi ai Gestapoului l-a întrebat despre originea părului său roşu, făcând şi o glumă pe seama cocoaşei sale. A doua zi „glumeţul” gestapovist a fost arestat pe baza unui dosar bine garnisit cu dovezi de înaltă trădare şi de infidelitate faţă de Fhürer. Această întâmplare a făcut să piară cheful tuturor celor care ar fi avut curiozităţi cu privire la compoziţia rasială a sângelui diabolicului personaj.
– Fritz! strigă Herr Doctor.
Uşa se deschise imediat, ca şi când cel strigat ar fi aşteptat cu mâna pe clanţă, chemarea şefului său.
– Ordonaţi, Herr Doctor!
– Pregăteşte-te! Plecăm.
*
* *
Agentul, care supraveghează locuinţa falsului ziarist Cristoveanu, şi-a aţintit privirea pe fâşia de lumină care se strecoară pe lângă draperia de la fereastra subsolului. Din cameră se aude aparatul de radio, cântând marşuri şi anunţând iminenţa unui comunicat important pentru ţară.
Se aude şi ţârâitul telefonului. Duce rapid la ureche receptorul pe care reuşise să-l conecteze la caseta de pe stâlp, dar nu aude decât nişte păcănituri. „Iar s-a defectat centrala!” gândeşte acesta.
În camera de la subsol, Klein-Cristoveanu se pregăteşte de plecare. Ia de pe dulapul de haine micul geamantan, care este tot timpul pregătit pentru retragerile rapide şi părăseşte încăperea, lăsând radioul şi lumina aprinse. Foloseşte uşa din spate, care duce la bucătăria de vară a coanei Margareta şi la mica grădină, cu straturi de legume bine îngrijite. Sare gardul în curtea locuinţei care are poarta pe strada paralelă. Aici are un Ford hodorogit. Îi ridică capota motorului şi-i montează alternatorul şi delcoul apoi se suie la volan şi învârte cheia în contact, îndreptându-se spre Podul Izvor.
Agentul continuă să fixeze fâşia de lumină şi să asculte sunetele de la aparatul de radio care străbat până în stradă.
*
* *
Pe poarta curţii de la numărul 53, iese un bătrân gârbovit care-şi târâie picioarele când păşeşte. Agentul care supraveghează locuinţa de la numărul 55 nu-i dă nici o importanţă.
– Du-te acasă, măi băiete, că la ora asta fetele cuminţi s-au culcat, aude el o voce cârâită.
Nu-i dă nici o atenţie „boşorogului” care dă acum colţul străzii, îndreptându-se spre staţia de tramvai.
N-are de unde să mai ştie că bătrânul nu se opreşte în staţie, ci intră pe o stradă alăturată, deschide uşa unui garaj şi iese apoi la volanul unui Fiat, care se îndreptă spre Calea Victoriei.
*
* *
Uşierul de la Athénée Palace , galonat şi plin de fireturi şi brandemburguri pe uniformă, deschide, înclinându-se, uşa celor doi nemţi. Piticul diform, a auzit el, este un mare mahăr prin Gestapou, de care tremură toată lumea. El n-are de ce să tremure, dar uitătura de şarpe a cocoşatului, îl face să-i ocolească privirea.
Însoţitorul său, Fritz, aleargă, deschide portiera Mercedes-ului pe care îl trăsese în apropierea intrării şi-l ajută cu delicateţe, în ciuda dimensiunilor sale şi a repulsiei, pe care însă şi-o maschează cu multă artă să urce. Se urcă apoi la volan, dar nu porneşte. Pe uşa hotelului iese acum o namilă de om. Un metru şi nouă zeci şi doi centimetri, o sută douăzeci şi trei de kilograme. Figura, bună de interpretarea lui Franckenstein, pare obţinută din decuparea unor bucăţi din persoane diferite şi cusute apoi împreună şi, pentru ca paradoxul să fie total, individul se numeşte Schönmann[1].
– Heil, Hitler! urlă acesta, executând un impecabil salut nazist.
– Urcă Johan! îl îndeamnă Herr Doctor.
Maşina porneşte lin şi coteşte la dreapta, pe calea Victoriei.
*
* *
Societatea de Transporturi Româno-Germană se află într-o vilă luxoasă de pe strada Pictor Mirea, aproape de Arcul de Triumf, care aparţinuse unui medic evreu foarte vestit. La subsolul acesteia, pe masa din mijlocul încăperii, se găseşte o ladă de şaizeci de centimetri lungime, patruzeci lăţime şi treizeci înălţime, iar alături, direct pe cimentul pardoselii, o ladă cu muniţie pentru obuziere de 155 mm . Pe peretele din faţă este un dulap cu scule de toate felurile şi un banc de lucru, bine dotat.
Otto Baummann se plimbă neliniştit prin încăpere privind, din minut în minut, la ceasul elveţian de la mână.
„Doamne, să nu cumva să fie urmăriţi!” Şi, apoi, tot el se linişteşte: „Imposibil! Amândoi sunt profesionişti desăvârşiţi.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu