sâmbătă, 31 decembrie 2011

ANUNŢ MORTUAR

PARTEA I ÎNCEPUTUL
2. MISIUNEA  BARONULUI OTTO VON BAUMMANN


  Pe Schitul Maicilor, o stradă în pantă, care coboară spre Dâmboviţa, pierdută în labirintul uliţelor prost pietruite din spatele clădirii impunătoare a Tribunalului, din apropierea Mânăstirii Antim, într-o casă care nu se deosebeşte de celelalte decât prin culoarea zugrăvelii, în mica încăpere de la subsol este întuneric. După zăpuşeala din timpul zilei, domnul Cristoveanu – un bărbat foarte tânăr, cu alură milităroasă, dacă n-ar avea părul cam lung pentru moda vremii şi cariera armelor, a stins lumina, a dat draperia camuflajului la o parte şi a deschis mica fereastră, îngustă, cât să încapă între nivelul trotuarului, pe afară şi a tavanului, pe dinăuntru. De aproape patruzeci şi opt de ore îşi exersează intuiţia, încercând să stabilească, după sunetul paşilor, persoanele care trec prin dreptul locuinţei sale, înainte de a ajunge în dreptul „ecranului” ferestrei. Este un exerciţiu util în meseria lui şi, în alte condiţii, l-ar fi practicat cu plăcere, dar, acum, când a fost consemnat prin telefon, să nu părăsească locuinţa până la noi instrucţiuni, o face mecanic, să treacă vremea.
„Încălţările astea nu mai au nume. Au fost, probabil, ghete. Acum au blacheuri mari şi la vârfuri şi la toc şi o mulţime de ţinte cu floare mare. Pasul este obosit, dar sigur – un lucrător care se întoarce de la muncă.”  Nici nu-i nevoie să-şi confirme supoziţia pe „ecranul” ferestrei. Îl ştie. Stă la trei case mai sus. are aproape doi metri, un tors de statuie grecească, şi o sirenă tatuată pe antebraţ, cu care a venit din armată.
Ciocănitul acesta rar şi ascuţit îl recunoaşte dintr-o mie.  „Este domnişoara Florence, cum i-a sugerat cineva să-şi zică, sau Florans, cum se semnează în scrisorile pe care le trimite rudelor de acasă, de undeva din nordul Moldovei.” Aiurea, toţi muşterii ei ştiu că în condicuţă este Frosa, dar vai de cel ce va încerca să i se adreseze aşa. Gura duduiţei este atât de mare şi de slobodă, încât în câteva momente întreg cartierul află părerea ei despre acea persoană. Tânărul Cristoveanu nu uită propria experienţă cu Frosa. Refuzând-o de trei ori la rând s-o urmeze în camera ei, cu lenjerie roz, cu lavoarul pictat cu îngeraşi şi trandafiraşi şi ligheanul de porţelan ciobit, a declanşat indignarea acesteia, care, cu glasul ascuţit a început să strige în plină stradă: „Nu vii cu Florence, poponar împuţit, parcă eu nu văd cum ţi se scurg ochii după bărbaţi? Vrei să-mi furi clientela? Să nu mai am ce mânca?” Restul discursului, debitat între acute – efecte ale isteriei – şi grave – efecte ale tutunului prost şi mult, nu mai poate fi reprodus, de teamă să nu roşească hârtia. „Pasul îi este rar şi plictisit, semn că aşteaptă încă primul muşteriu, şi nesigur, din cauza pietrelor rotunde, cu rosturi mari între ele din caldarâm, în care îi tot alunecă „toacele”, cum le spune Frosa.
Ascultă plictisit îndepărtarea şi apropierea paşilor Frosei, care patrulează răbdătoare. Auzul lui fin a prins, crescând în intensitate şi suprapunându-se peste ţăcănitul pantofilor cu tocuri înalte, zgomotul produs de pantofii de pânză şi talpă de cauciuc. Mersul este cam nesigur, dovadă că proprietarul pantofilor a făcut, în drum spre casă, o haltă la cârciuma „La căţeaua leşinată” a lui Luca.
– Iubiţele, mergi  cu Florence s-o conduci până acasă?
– Azi nu, Frosă. Am lăsat toţi banii la cârciumă, la nea Luca.
– Nu-i nimic, mă, Oache, te trece Florence pe carnet şi-mi plăteşti tu la leafă, că doar nu-i prima oară!
– Nici aşa nu pot, tu, Frosă. A trimis patronul după mine, cică să fac nişte ore, că mi le plăteşte.
– Auzi, să nu-mi mai zici tu „Frosă” că-ţi crăp capu’ acela de înfumurat. După câteva secunde, cu un ton mult mai calm, întrebă: Da ce mama mă-si aveţi cu toţii azi că, pân’ la ora asta n-a picat nimeni la aşternut?
– Cine-i prea curios, îmbătrâneşte repede, iar dumneata domnişoară Fro…, Florence, vreau să zic, n-ai nici un interes în sensul ăsta.
 – Du-te dracului!
– S-ar putea să ajung azi ş-acolo, dar tu mergi „la Căţeaua leşinată”, c-are un radio. Se tot anunţă un comunicat important pentru ţară.
Din nou linişte. Priveşte la cadranul ceasului „Doxa”, cifre şi limbi fosforescente, fără, însă, să le vadă. Amintindu-i cuvintele lui Limbă, se gândeşte la paradoxurile îndeletnicirii sale: „A fi curios este indispensabil în meseria de spion, dar îmbătrânesc doar cei care nu sunt prea curioşi”.
*
*           *
S-a recomandat Cristoveanu, ziarist, acum doi ani când a venit să închirieze cele două încăperi de la subsolul casei coanei Margareta. Atât numele, cât şi profesia, au rolul de a camufla activitatea de spionaj a leutnantului Hans Klein.
Născut în casa unui predicator evanghelist, dintr-o comună din preajma Sibiului, este trimis, în 1939, de părinţi în Germania la studii teologice. Ajuns aici în atmosfera de fanatism militarist-revanşard, hans, aproape copil, este atras de fastul demonstraţiilor de forţă ale germaniei naziste; este impresionat de pateticele discursuri ale conducătorilor partidului Naţional-Socialist şi mai ales de „spectacolele” date de şeful acestui partid la mitingurile organizate în pieţele oraşelor. Începe să frecventeze cercurile tineretului nazist, mai întâi din curiozitate, mai apoi din înflăcărare juvenilă, abil dirijată de propagandiştii lui Goebbels şi, în fine, din interese mercantile.
Serile şi le petrece în compania unor camarazi gălăgioşi şi mari băutori de bere, într-un local rezervat ofiţerilor SS. Aici se întâlneşte cu Reinhardt – un personaj misterios şi cu o poziţie importantă în cadrul SD-ului, condus de faimosul brigadenfürhrer SS Walter Schellenberg , şeful serviciului de spionaj şi contraspionaj al partidului nazist. Apreciindu-l de data asta, nu pentru succesele acţiunilor sale, ci pentru rotunjimile posteriorului lui de sas bine hrănit, Reinhardt îl luă pe lângă sine. Cu spatele înainte, urcă treaptă după treaptă în ierarhia SD-ului pentru străinătate, cunoscut sub numele de cod Amt VI sau, altfel spus, Biroul Vi – spionaj şi contraspionaj al RSHA. Ajunge chiar şeful unui mic  serviciu pentru România şi în această calitate reuşeşte câteva succese, nu deosebit de importante, cum ar fi culegerea de informaţii din rândul partidelor, supravegherea unor personalităţi ale vieţii publice; trecerea peste graniţă a legionarilor căutaţi de poliţia antonesciană etc. 
Şi, când lumea i se părea mai roză şi porţile succesului mai larg deschise, aşa cum se întâmplă de cele mai multe ori, în „idilă” a apărut al treilea, în persoana oberleutnant-ului Otto Baummann. Dar serviciile de informaţii naziste plăteau un număr dublu, uneori triplu de denunţători, iar alţii desfăşurau, în această direcţie, activitate „obştească”. Aşa că flirtul Hans-Otto este rapid descoperit şi raportat ierarhic, până ajunge la urechile protectorului său. Răzbunarea este perversă, pe măsura sodomismului său şi cei doi se trezesc într-o şcoală de spionaj şi diversiune dintr-o locaţie din apropierea Freiburgului în Munţii Pădurea Neagră şi, numai după şase luni de antrenamente cumplite, îi trimite în România cu o misiune despre care nu ştiu aproape nimic. Echipa, condusă de oberleutnant, le este completată cu un legionar transfug.
Originar de prin părţile Dorohoiului, Basarab Caloteanu este un specialist de primă mână în acte de sabotaj şi diversiune, dar şi un artist în arta machiajului. De fapt, această ultimă calitate a sa a constituit argumentul principal în susţinerea, în faţa superiorilor, a „legendelor” care au fost compuse pentru cei trei spioni.
Legenda Cristoveanu are la bază asemănarea izbitoare dintre Hans şi tânărul ziarist care poartă acest nume. Diferenţele, care există totuşi: vreo zece kilograme în plus, onduleurile şi culoarea părului – se pot modifica cu uşurinţă. Primele dispar în urma antrenamentelor, cât despre culoare şi onduleul părului, întrebaţi orice femeie şi vă va explica cum se pot obţine. Câteva pensule de fond de ten, dermatografe şi, însuşi Cristoveanu nu s-ar mai fi îndoit că, privind la Hans, vede propria imagine reflectată în oglindă.
SD-ul obţine, prin relaţiile sale, acreditarea la Berlin a tânărului ziarist, pentru un serial de reportaje din Germania victorioasă.
Cu trei săptămâni înainte, claustrat într-o aripă a şcolii de spionaj, Hans este pregătit de profesorii săi pentru a intra în pielea personajului. Vizionează de zeci de ori cele câteva sute de metri de peliculă, trasă întâmplător sau special pentru această misiune. Îl vede şi se substituie lui, la redacţie, la berărie, la masă şi chiar în pat. Îi studiază biografia şi-i învaţă rudele, colegii de şcoală şi de redacţie, fetele cu care s-a culcat – şi astea-s destul de multe. Partea cea mai dificilă a antrenamentului este însuşirea stilului articolelor pe care va trebui să le publice. Lipsa de talent, de chemare pentru jurnalistică, a silitorului Klein nu par a descuraja pe „autorii” săi. Există în SD suficienţi artişti ai imitării. Articolele vor fi scrise la Berlin şi transmise prin curieri sau prin radio agentului atât de puţin dotat.
Sosirea ziaristului român este anunţată şi exploatată de propaganda lui Goebbels, mai ales pentru poziţia cel puţin neutră, a articolelor sale în privinţa alianţei cu Germania. La aeroport este primit de numeroşi colegi berlinezi şi ataşaţi de presă din ţările Axei. După obişnuitele minute cu urări de bun venit, bâzâitul aparatelor de filmat şi fulgerele magneziului fotoreporterilor, invitaţi şi gazde se urcă în „Merţane” negre şi, în coloană, se îndreaptă spre Clubul Asociaţiei Corespondenţilor Străini, unde se pregătise o recepţie în cinstea colegului din România aliată.
Pe peronul clubului, din maşină coboară însă sosia domnului Cristoveanu, iar pe podeaua dintre banchete a rămas să călătorească spre o galerie dintr-o mină părăsită, cadavrul adevăratului ziarist. Chiar dacă în reportaje trimise în primele zile care au urmat, au apărut unele mici diferenţe faţă de „stilul Cristoveanu”, acestea au fost puse pe seama schimbării de atmosferă, sau pe intervenţia foarfecelor cenzurii naziste.
Timp de o lună cititorii s-au obişnuit cu noua manieră, aşa că, la întoarcerea în ţară, nimic nu mai părea deosebit în pana ziaristului. Singurul subiect de comentarii pentru cunoscuţii săi l-a constituit subita hotărâre de a renunţa la viaţa mondenă, la părăsirea domiciliului din garsoniera, de la ultimul etaj, pe care o închiriase într-un bloc de pe Sărindar, cunoscută de toată lumea ca un „cuibuşor de nebunii” şi trecerea la traiul sihastru din subsolul casei coanei Margareta. Dar şi pentru aceasta serviciile de spionaj pregătiseră şi lansaseră „pe piaţă” o poveste lacrimogenă despre o poveste de iubire de la Berlin, care lăsase urme adânci în comportamentul tânărului. Cum aceasta nu era prima „originalitate” a ziaristului, a fost şi aceasta privită cu îngăduinţă., cu zâmbete cu două înţelesuri sau rotiri ale degetelor mâinii în dreptul tâmplei.
În aceste condiţii spionul se „conservă” perfect în aşteptarea misiunii despre care nu ştie încă nimic.
*
*           *
„Telefonul de alaltăieri poate să însemne apropierea momentului acţiunii pentru care am fost trimis aici.”
Liniştea care domneşte peste oraş pare nefirească. Aici, chiar în condiţiile acestui război, care a provocat moartea a zeci de milioane de oameni, viaţa a continuat tot timpul la fel ca înainte. Spiritul balcanic al locuitorilor săi, acea înţelepciune levantină, micile manii şi ritualuri ale cafelei şi tutunului englezesc (în ciuda tuturor raţionalizărilor şi blocadei) nu au schimbat, decât în mică măsură, traiul bucureştenilor. de în spatele draperiilor de camuflaj, se bea, se râde, se mănâncă, se joacă pocher şi bridge, se fac afaceri, ca în „vremuri normale”, se face dragoste cu exuberanţă.
„Liniştea dinaintea furtunii”, gândeşte Klein-Cristoveanu.
Învârteşte butonul TELEFUNKEN-ului şi la lumina scalei  verifică încărcătorul Walterului. Lămpile se încălzesc greu, dar după un minut aude în difuzor vocea gravă a crainicului:
– Români, rămâneţi în apropierea aparatelor voastre de radio! În curând vom transmite un comunicat important pentru ţară.
„A sosit momentul!” Cu gesturi precipitate îşi aprinde o ţigară. La lumina pâlpâitoare a flăcării brichetei, privirea îi este atrasă de foaia calendarului: 23 august, 1944.
În acest moment telefonul negru, din ebonită, începu să sune.
*
*           *
În biroul său, de la Societatea de transporturi Româno-Germană, domnul consilier Otto Baummann, cu receptorul la ureche, aşteaptă nerăbdător ca centralista să-i facă legătura. Auzind declicul de la celălalt capăt al firului, bate, folosind inelul cu blazon de la mâna stângă, în carcasa microfonului de trei ori lung şi, după o mică pauză, o dată lung şi de două ori scurt.
 Cu toate că stă de doi ani în România, n-a reuşit să înveţe decât câteva cuvinte în această limbă imposibilă, ca şi vorbitorii ei, iar accentul îl poate da de gol, aşa că au un cod simplu de comunicare.
„Iată sfârşitul! Nici nu ştiu ce trebuie să fac. Să mă întristez pentru iminenta pierdere a războiului, sau să mă bucur pentru apropiata întoarcere în ţară. Oare de câte zile şi nopţi sunt aici? Şase sute şaptezeci şi nouă. Le-am numărat cu nerăbdarea soldatului care-şi numără zilele rămase până la demobilizare, a deţinutului care şi le numără pe cele rămase până la ispăşirea pedepsei.
Am pierdut războiul… De fapt Hitler l-a pierdut, nu Germania. Aşa se întâmplă când o ţară încape pe mâna unui zugrav scelerat, când în acea ţară este o ruşine să fii instruit, un păcat să te închini unui Dumnezeu, un delict să ai în faţa numelui un von moştenit de la strămoşi oneşti, care au vărsat sângele pentru gloria Germaniei. Eu, baronul Otto von Baummann, am renunţat de la şaptesprezece ani la titluri şi particule de nobleţe. Şi nu din interese materiale, cum au făcut-o mulţi alţi fii şi nepoţi ai istoricelor familii ale vechii Prusii, ci din convingere că suntem poporul ales, că rasa ariană este predestinată să stăpânească lumea. Eu nu m-am înrolat în SS din fanatism, ca alte sute de mii de tineri orbiţi, îndobitociţi de propaganda nazistă, ci din luciditate, din dorinţa de a contribui direct la îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu.
Sărmanul tata, cât a trebuit să sufere el din cauza acestei nebunii. Întâi a fost afrontul unicului său fiu care a refuzat să-şi poarte von-ul iluştrilor săi înaintaşi; a fost apoi afrontul lui Hitler, care i-a luat comanda brigăzii de tancuri, pentru insuccesele de pe frontul rusesc; a fost apoi afrontul final al acelui Feldwebel beat, care comanda plutonul de execuţie, care i-a rupt epoleţii de general, petliţele şi crucea de fier de la gât, după eşecul tentativei de atentat a generalilor împotriva lui Hitler. Doar actul de frondă al adolescentului Otto – un puţoism în ultimă instanţă – făcut cu mulţi ani în urmă, m-a salvat de represalii, chiar dacă eram deja aici în România. Bietul de el n-a putut să se bucure măcar de vederea celui în care îşi pusese nădejdea de a-i purta neîntinat numele.”
În SD a intrat tot din convingere şi din chemare. Meseria de agent secret l-a atras din copilărie. Trimiterea la şcoala de spionaj l-a bucurat ca o recompensă şi nu a socotit-o drept pedeapsă. A fost cel mai dotat şi mai silitor elev al promoţiei sale. Se şi închipuia un super-spion, hotărând, prin acţiunile sale, soarta unor lupte şi, chiar, victoria finală a Germaniei. Şi? Ce a ajuns? Ce a făcut el în acest război? Ce va face pentru această victorie în care nu mai crede? Va însoţi un transport până la Snagov, îl va îngropa într-un anumit loc şi-i va lichida pe cei doi însoţitori. Este aceasta o misiune pentru un super-spion!?  Nu, cu siguranţă, dar el, oberleutnantul Otto Baummann, o va îndeplini, chiar dacă pe Hans l-a iubit sincer.
Germania va renaşte, ca pasărea phönix din propria ei cenuşă. Învăţămintele istoriei o vor feri de greşeli care au dus-o la dezastrul militar. Noua Germanie va avea nevoie de specialişti de cea mai înaltă clasă, devotaţi şi disciplinaţi, capabili să o readucă, în cel mai scurt timp, la dezvoltarea economică şi militară superioare celor ale învingătoarelor ei de azi. Spionajul, în aceste condiţii, va juca un rol esenţial. Rămân la convingerea că războaiele se câştigă, în proporţie de 90% de serviciile de informaţii şi nu de arme, oricât de sofisticate şi distrugătoare ar fi ele. Şi Hitler a ştiut asta, dar, ca orice despot, n-a ştiut să-şi preţuiască oamenii. Aproape un milion de germani de toate vârstele şi profesiile, au figurat în cartotecile SD-ului, Abwehrului şi Gestapoului. Un milion de arme întoarse dinspre piepturile duşmanilor patriei, spre pieptul Germaniei însăşi. Trei servicii, ideal organizate, care, fiecare ar fi adus servicii decisive în câştigarea războiului, s-au spionat, s-au denunţat şi s-au anihilat reciproc.
Esenţialul, acum, este supravieţuirea Germaniei fără comunism, iar specialiştii ca mine vor avea un rol decisiv în renaşterea ei. Pentru aceasta va fi nevoie de bani, de foarte mulţi bani. De aceasta se ocupă în acest moment sute de grupe, ca aceea pe care o conduc eu. Încărcături de dimensiuni mici, dar de valori imense, aur, pietre preţioase, opere de artă, sunt ascunse în diferite părţi ale lumii, pentru a fi recuperate atunci când va veni din nou rândul Germaniei. Este totuşi importantă misiunea mea şi o voi îndeplini ireproşabil.”
Cu pas sigur se îndreptă spre tabloul reprezentând o navă pe o mare în furtună, îl dădu la o parte şi, pipăind, găsi micul buton de sub mătasea tapetului. Apăsă de trei ori lung şi, după o mică pauză, o dată lung şi de două ori scurt.
*
*           *
În obscuritatea încăperii se zăresc vag contururile verzui ale celor două corpuri dezbrăcate care frământă cu frenezie, scoţând mici gemete de plăcere, aşternuturile patului. Culoarea fosforescentă se datorează ochiului magic al marelui Blaupunct cu sunetul redus. De-o dată în difuzor se aud trei ţiuituri lungi – „S” şi apoi, după o secundă, una lungă şi două scurte – „D”.
Bărbatul tânăr şi vânjos, sare de pe canapea, trăgându-şi precipitat pantalonii.
– Hai, cară-te! Cară-te mai repede! Şedinţa s-a terminat.
– Da' cin' te-a supărat, frumosule? Mâncaţi-aş inimioara. Mai stai de te hodină şi p-ormă mai faci o dată, că tot banii ăia îi dai, se tânguie ţiganca, ridicându-se într-un cot.
– Cară-te, am spus, ridică tonul bărbatul.
Ameninţarea din voce şi atitudine îşi face efectul şi femeia se grăbeşte să se îmbrace.
Rămas singur, Basarab Calotenu trage draperia camuflajului şi aprinde lumina. Camera este aproape goală şi impersonală. Toate micile obiecte, care dau personalitate unei încăperi, fuseseră strânse cu două zile înainte şi aranjate meticulos în mica geantă de piele, cu încuietori nichelate.
Ia bagajul în mână şi îşi mai roteşte o dată privirea prin încăpere. Pe taburetul care i-a servit drept noptieră, a rămas o fotografie  în ramă, răsturnată cu faţa în jos. O ia în mână şi priveşte la chipurile care-i zâmbesc din cartonul lucios. Sofia, soţia lui şi cei doi copii: Sima, finul căpitanului şi Elena. Fata cu cârlionţii rebeli, tocmai îşi scutura capul, cu gestul acela de mică cochetărie feminină, pentru a-şi degaja fruntea de o şuviţă blond aurie. Elena este favorita lui. Are doar zece ani, iar fotografia, un instantaneu, de pe una din străzile Freiburg-ului, a fost făcută acum doi ani, înainte de plecarea în misiune. De atunci nu i-a mai văzut.
Era avocat, abia terminase dreptul, când a izbucnit rebeliunea legionară. Intrase în gardă încă de pe băncile facultăţii. În aceea de pomină, a participat la prima „execuţie” în numele Domnului şi al căpitanului. Sângele care a curs l-a făcut să-şi verse şi maţele. A făcut-o însă pe furiş, pentru a nu ajunge de râsul camarazilor. În bucătăria bătrânului băcan evreu a găsit o sticlă de coniac, pe care a băut-o pe nerăsuflate. Tot ceea ce fusese frică, oroare, revoltă împotriva violenţei, s-a dizolvat în ce cinci sute de mililitri de alcool, iar omul Caloteanu a devenit fiară. Voia să vadă sânge, cât mai mult sânge; să-l stoarcă chiar el din trupurile victimelor sale. Singur s-a dus la domnul Goldenberg, vecinul său, amicul tatălui său, părintele prietenului şi colegului său de şcoală şi al Raşelei, prima lui iubire de adolescent cu faţa acoperită de acnee. Uşa i s-a deschis cu speranţa ajutorului neaşteptat. Se cutremură şi azi la imaginea de apocalips pe care a lăsat-o după mai puţin de zece minute. Şase cadavre, oribil mutilate: bătrânul Goldenberg, mort cu uimirea în priviri şi abdomenul spulberat de o rafală de armă automată; doamna, cu craniul spart şi creierii împrăştiaţi pe tapetul roz al dormitorului; colegul şi prietenul lui, aproape retezat de restul gloanţelor din încărcător, căzut cu faţa înainte şi în mâini cu toporul pe care-l luase să se apere; soţul Raşelei, cu găvanele ochilor sângerând, datorită celor două focuri de pistol, încercând să apere cu trupul său pe cele ale soţiei şi al pruncului din pântecele ei. Cea mai odioasă imagine este cea a femeii cu abdomenul spintecat şi al fătului cu capul zdrobit de colţul căminului.
Fulgerătoarea amintire îl face să se cutremure violent, încercând, parcă, să se scuture de un pericol material. Se repede la mica chicinetă, deschide dulapul şi bea direct din sticlă, cu înghiţituri mari, de călător însetat, ajuns la oaza salvatoare, jumătate din coniacul care-i arde gâtul şi esofagul.
Răsuflând greu, ca după o luptă cu un duşman nevăzut, deschide geanta şi aruncă, fără s-o mai privească, fotografia cu faţa în jos peste lenjerie.
Se aşează, apoi, în faţa oglinzii de la toaletă pe care a lăsat, pentru ultimul moment, mica lui trusă de machiaj. În câteva minute se produce o schimbare profundă în aspectul figurii sale. Cicatricea lucioasă, cu marginile congestionate, dispare de pe obrazul lui stâng, pielea se depigmentează, apărând, în schimb, numeroase riduri. Părul este acum alb şi însăşi ţinuta se modifică. Din oglindă îl priveşte un bărbat bătrân, cu spatele curbat, cu umerii prăbuşiţi, cu privirea ştearsă în spatele ochelarilor cu lentile foarte groase, dar fără nici o dioptrie.
Stinge radioul din care se aude o voce gravă care rostea începutul unei fraze: „români…”   N-are timp să-l mai aprindă din nou, dar îşi dă seama că s-a produs un eveniment important. Stinge lumina, porneşte mecanismul bombei, care va şterge toate urmele trecerii lui pe aici şi  încuie cu grijă uşa.
*
*           *
             Începutul războiului l-a prins pe virgil Dumitraşcu, la nici 23 de ani, ca secund pe „Providenţa”, o navă Civilă cu cărbuni, construită încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, din care cauză marinarii o botezaseră „arca” şi care transporta cherestea din ţară în Turcia şi în insulele din Marea Egee. Tocmai această încărcătură a fost norocul său.
Cu toate că avea pavilion românesc şi era o simplă navă de transport, a fost torpilată în Marea Egee de un submarin german. După scufundarea navei, submarinul a ieşit la suprafaţă şi, la lumina proiectoarelor, nemţii i-au mitraliat pe marinarii aflaţi în bărcile de salvare.
El a fost singurul supravieţuitor. Din cauză că, împreună cu căpitanul au părăsit ultimii nava şi bărcile se îndepărtaseră pentru a nu fi absorbite de vârtejul care se formează în momentul scufundării, cei doi au plonjat în apă pentru a înota până la ambarcaţiuni. Din păcate, căpitanul nu a rezistat. În martie, apa este foarte rece  şi impactul cu aceasta i-a produs un stop cardio-respirator. El a reuşit să se prindă de o scândură şi, fiind mult mai tânăr, a rezistat.
Virgil Dumitraşcu, care este un foarte bun vorbitor de limbă germană, a auzit cum căpitanul submarinului îşi felicita echipajul pentru „antrenamentul reuşit”.
A fost salvat de pescarii greci din insula Limnos. Tot ei l-au dus la Athos, unde un călugăr român a înregistrat povestirea secundului ca document oficial. Athosul, la acea vreme, era locul unde pescarii din întreaga Egee duceau naufragiaţii de pe navele scufundate de fascişti.
După o călătorie plină de peripeţii, prin Grecia ocupată, prin Iugoslavia partizanilor lui Tito, Virgil Dumitraşcu a ajuns la Turnu Severin.
Cu recomandarea călugărului de la Athos, secundul de pe „arcă” a ajuns la un ofiţer de la Serviciul Special de Informaţii – succesor al Biroului 2. Ne aducem aminte că imediat după preluarea puterii ca urmare a reuşitei puciului  anticarlist, Iob Antonescu l-a eliminat pe Mihail Moruyov din fruntea Serviciului Special de Informaţii - SSI, care aparţinea de Marele Stat Major al armatei şi l-a numit în locul său pe Eugen Cristescu, trecând această instituţie în subordinea Preşedinţiei Consiliului de Miniştri. Mihail Moruzov. Acesta după ce i-a ascultat aventurile, i-a propus să devină ofiţer de informaţii.
Timp de trei luni a participat la cursuri şi antrenamente şi, la sfârşitul lui ianuarie 1944, a fost ridicat în grad şi repartizat la secţia de contrainformaţii pentru armată, din capitală.
Prima misiune pe care a primit-o a fost urmărirea informativă a unui grup format din trei personaje suspectate de a face spionaj în favoarea germaniei naziste pe teritoriul României: ziaristul Cristoveanu, Basarab Caloteanu – un ins cu ocupaţie incertă şi Otto Baummann, consilier la S.T.R.G. (Societatea de Transporturi Româno-Germană).
În afara faptului că apăruseră în ţară în aceeaşi zi, dar ajungând cu mijloace de transport diferite, nu există nici un alt motiv de suspiciune. Cei trei par că nu se cunosc şi nu s-au întâlnit, cel puţin nu în ultimele şapte luni, niciodată.
„Atunci de unde insistenţa celor de la Biroul 2 de a nu slăbi supravegherea?” se întreabă tânărul ofiţer.
Revelaţia a venit pe neaşteptate. Un militar de la interceptări telefonice a adus textul a două convorbiri pornite de la S.T.R.G. numerele apelate aparţin ziaristului Cristoveanu şi lui Basarab Caloteanu, mai mult au exact acelaşi conţinut:
– Herr Doctor Filipescu?
 –Greşeală. Nu-i nici un doctor aici!
– Wer ist da?
 – Pe-a mă-ti, friţ împuţit!
„Numerele nu sunt nici măcar asemănătoare, iar răspunsurile prea identice, pentru a fi doar o întâmplare.” Îşi motivează soldatul atenţionarea.
De-atunci linişte. A hotărât să planteze agenţi în preajma locuinţelor celor trei. Au trecut două zile de la convorbirile telefonice şi agenţii nu i-au comunicat nici o mişcare. Doar astă în jurul orei douăzeci şi două, agentul plasat lângă locuinţa lui Caloteanu a trimis un mesaj despre o ţigancă, curvă cu condicuţă, care a fost chemată pe fereastră şi a intrat în locuinţa celui supravegheat şi că, un sfert de oră mai târziu, curva a plecat furioasă.
„Să moară mama dacă ştiu ce l-a apucat, aşa de-o dată, pe domnu’  client, că m-a gonit fără să-l fi supărat cu nimic, am stat cum o vrut dânsu’ şi i-am făcut aşa cum mă laudă toţi muşterii, zicând că-s cea mai bună din carter”.
„Cred că a sosit momentul!” Apreciază tânărul ofiţer şi se grăbeşte să raporteze colonelului Nicolau temerile sale şi să coboare la garaj, unde-l aşteaptă un Opel, fără însemne, dar dotat cu staţie de radio emisie-recepţie.
*
*           *
În camera luxoasă de la Athénée Palace, cu geamurile acoperite cu draperii grele de camuflaj, într-un fotoliu comod, fumează, trăgând alene din pipa din spumă de mare, împrăştiind în jur arome delicate de tutun fin englezesc, un personaj ciudat. Are un cap mare, cu urechi subţiri, aproape transparente, care seamănă cu frunzele de varză. Ochii par bulbucaţi sub lentilele groase ale ochelarilor, iar privirea absentă, accentuează impresia de straniu. părul roşu-ruginiu este tuns foarte scurt, lăsând să se vadă denivelările curioase ale craniului ţuguiat spre ceafă. Stă aşa nemişcat de aproape jumătate de oră. Acum se ridică şi începe să străbată mecanic încăperea, făcând slalom printre mobile. În picioare apare şi mai evidentă disproporţia dintre segmentele lui corporale. capul foarte mare se sprijină pe un trunchi de copil, slab, cu picioare scurte şi strâmbe. Sub omoplatul stâng toracele a fost deformat de o cocoaşă destul de mare, pe care n-o poate masca nici haina specială, excelent croită. Se opreşte din plimbare doar atunci când aude ciocăniturile din uşă.
– Intră!
– Herr Doctor, Radio Bucureşti anunţă ieşirea României din alianţa cu Germania şi întoarcerea armelor.
– Mulţumesc, Fritz! E timpul să trecem la acţiune!
– Am înţeles, Herr Doctor! Şi după ce salută cu palma ridicată în faţă, iese grăbit, eliberat parcă din plasa unui păianjen sau de privirea hipnotică a unei cobre.
Bizarul personaj, cu care tocmai am făcut cunoştinţă, are în cadrul Gestapoului o poziţie foarte importantă: se ocupă cu urmărirea activităţii germanilor în misiuni peste graniţele ţării. Cu toate că nu a împlinit încă vârsta de 25 de ani, este deja doctor în drept şi în medicină. Trăsăturile sale, deloc ariene, chiar şi dubiile care planează asupra purităţii sângelui său, nu l-au împiedicat să pătrundă în Gestapou. Cu mintea lui diabolică şi-a dat seama că în această instituţie, singura metodă de a face carieră este să provoci căderea cât mai multor capete şi care par tocmai cele mai bine înţepenite pe gâturile lor, iar câmpul cel mai propice pentru acest joc al inteligenţei este spionajul şi contraspionajul. Sesizând duşmănia dintre Abwher, Sd şi Gestapou, el reuşeşte să-şi convingă superiorii, lucru care nu l-a costat nici prea mult timp, nici prea multă elocvenţă, de necesitatea ca instituţia sa să controleze activitatea spionilor şi pe cea a ofiţerilor din contraspionajul nazist. I se dădu mână liberă şi îşi începu activitatea cu verificarea agenţilor din cadrul SD-ului – Amt 6. Îşi alege, prima victimă în persoana unui spion care-şi desfăşura activitatea chiar în interiorul Marelui Stat Major al armatei engleze şi care era înscris în fişele lui Amt 6 cu numele de cod „Steward”. Îi provoacă întâlniri cu persoane deja compromise, combină imagini fotografice reale şi nevinovate, dar prinse din unghiuri care-l fac să apară în compania unor persoane „non grata”. Capodopera acestor dovezi este un filmuleţ, în care apare în prezenţa unui cunoscut agent al ruşilor, care-i numără un teanc de lire sterline. Bineînţeles că filmul este, în întregime, un trucaj excepţional turnat în două părţi: intrarea reală a spionului într-o casă din Londra, unde la date diferite cei doi fuseseră atraşi cu dibăcie, şi desfăşurarea întâlnirii – interpretată de doi actori mediocri – are loc în obscuritate, camera insistând asupra unor detalii de îmbrăcăminte  şi accesorii – ceas, servietă, pălărie, deoarece la această intensitate a luminii, figurile nu se pot deosebi prea clar. „Dovezile” fabricate de Herr Doctor au un rezultat spectaculos: spionul cel mai important al Germaniei în insulă este chemat la Lisabona pentru instrucţiuni. Aici este răpit şi moare în timpul interogatoriilor din beciurile Gestapoului, nu înainte de a-şi „mărturisi trădarea”.
„Prea erau importante informaţiile furnizate de el pentru a fi reale!” gândesc acum şefii săi.
După alte două asemenea „succese”, puterea celui cunoscut în Gestapou doar ca „Herr Doctor”, creşte; faima supranumelui său face să tremure sufletele tuturor spionilor, a tuturor subalternilor, ba chiar şi a superiorilor săi.
Se povesteşte că odată, unul dintre conducătorii cei mai influenţi ai Gestapoului l-a întrebat despre originea părului său roşu, făcând şi o glumă pe seama cocoaşei sale. A doua zi „glumeţul” gestapovist a fost arestat pe baza unui dosar bine garnisit cu dovezi de înaltă trădare şi de infidelitate faţă de Fhürer. Această întâmplare a făcut să piară cheful tuturor celor care ar fi avut curiozităţi cu privire la compoziţia rasială a sângelui diabolicului personaj.
– Fritz! strigă Herr Doctor.
Uşa se deschise imediat, ca şi când cel strigat ar fi aşteptat cu mâna pe clanţă, chemarea şefului său.
– Ordonaţi, Herr Doctor!
– Pregăteşte-te! Plecăm.
*
*           *
Agentul, care supraveghează locuinţa falsului ziarist Cristoveanu, şi-a aţintit privirea pe fâşia de lumină care se strecoară pe lângă draperia de la fereastra subsolului. Din cameră se aude aparatul de radio, cântând marşuri şi anunţând iminenţa unui comunicat important pentru ţară.
Se aude şi ţârâitul telefonului. Duce rapid la ureche receptorul pe care  reuşise să-l conecteze la caseta de pe stâlp, dar nu aude decât nişte păcănituri. „Iar s-a defectat centrala!” gândeşte acesta.
În camera de la subsol, Klein-Cristoveanu se pregăteşte de plecare. Ia de pe dulapul de haine micul geamantan, care este tot timpul pregătit pentru retragerile rapide şi părăseşte încăperea, lăsând radioul şi lumina aprinse. Foloseşte uşa din spate, care duce la bucătăria de vară a coanei Margareta şi la mica grădină, cu straturi de legume bine îngrijite. Sare gardul în curtea locuinţei care are poarta pe strada paralelă. Aici are un Ford  hodorogit. Îi ridică capota motorului şi-i montează alternatorul şi delcoul apoi se suie la volan şi învârte cheia în contact, îndreptându-se spre Podul Izvor.
Agentul continuă să fixeze fâşia de lumină şi să asculte sunetele de la aparatul de radio care străbat până în stradă.
*
*           *
Pe poarta curţii de la numărul 53, iese un bătrân gârbovit care-şi târâie picioarele când păşeşte. Agentul care supraveghează locuinţa de la numărul 55 nu-i dă nici o importanţă.
– Du-te  acasă, măi băiete, că la ora asta fetele cuminţi s-au culcat, aude el o voce cârâită.
Nu-i dă nici o atenţie „boşorogului” care dă acum colţul străzii, îndreptându-se spre staţia de tramvai.
N-are de unde să mai ştie că bătrânul nu se opreşte în staţie, ci intră pe o stradă alăturată, deschide uşa unui garaj şi iese apoi la volanul unui Fiat, care se îndreptă spre Calea Victoriei.
*
*           *
Uşierul de la Athénée Palace, galonat şi plin de fireturi şi brandemburguri pe uniformă, deschide, înclinându-se, uşa celor doi nemţi. Piticul diform, a auzit el, este un mare mahăr prin Gestapou, de care tremură toată lumea. El n-are de ce să tremure, dar uitătura de şarpe a cocoşatului, îl face să-i ocolească privirea.
 Însoţitorul său, Fritz, aleargă, deschide portiera Mercedes-ului pe care îl trăsese în apropierea intrării şi-l ajută cu delicateţe, în ciuda dimensiunilor sale şi a repulsiei, pe care însă şi-o maschează cu multă artă să urce. Se urcă apoi la volan, dar nu porneşte. Pe uşa hotelului iese acum o namilă de om. Un metru şi nouă zeci şi doi centimetri, o sută douăzeci şi trei de kilograme. Figura, bună de interpretarea lui Franckenstein, pare obţinută din decuparea unor bucăţi din persoane diferite şi cusute apoi împreună şi, pentru ca paradoxul să fie total, individul se numeşte Schönmann[1].
– Heil, Hitler! urlă acesta, executând un impecabil salut nazist.
– Urcă Johan! îl îndeamnă Herr Doctor.
Maşina porneşte lin şi coteşte la dreapta, pe calea Victoriei.
*
*           *
Societatea de Transporturi Româno-Germană se află într-o vilă luxoasă de pe strada Pictor Mirea, aproape de Arcul de Triumf, care aparţinuse unui medic evreu foarte vestit. La subsolul acesteia, pe masa din mijlocul încăperii, se găseşte o ladă de şaizeci de centimetri lungime, patruzeci lăţime şi treizeci înălţime, iar alături, direct pe cimentul pardoselii, o ladă cu muniţie pentru obuziere de 155 mm. Pe peretele din faţă este un dulap cu scule de toate felurile şi un banc de lucru, bine dotat.
Otto Baummann se plimbă neliniştit prin încăpere privind, din minut în minut, la ceasul elveţian de la mână.
„Doamne, să nu cumva să fie urmăriţi!” Şi, apoi, tot el se linişteşte: „Imposibil! Amândoi sunt profesionişti desăvârşiţi.”


[1] Om frumos, în limba germană.

duminică, 25 decembrie 2011

ANUNŢUL MORTUAR

l.  ANUNŢUL MORTUAR
– Bună domnule colonel! Rosteşte cu deferenţă tânăra gospodină, ieşită cu sacoşele după târguieli. Celorlalţi vecini le strigă doar „'Neaţa, Ioane!” sau „'Ţa, coană mare!” Lui, însă, toată lumea i se adresează cu respect. „Nu numai pentru părul alb – gândeşte vecina – că, vorba ceea, pe strada noastră, doar eu şi nora lu' madam Găzdaru, suntem mai tinere, da’, uite, c-are 'mnealui un nu ştiu ce în mers şi-n uitătură… Se cunoaşte c-o fost colonel. Mi-o zis mie mama soacră că, acum fo cinci ani, când s-a mutat pe strada noastră, asta era imediat după revoluţie, lumea ca lume, curioasă, a aflat de la dom' poştaşu' că-i zice Ştefănescu, Vasile  Ştefănescu şi mai ştiu eu care, o zis că-i colonel în retragere. Trebuie să fie la fo optzeci de ani, da-i încă verde. Io' ce călcătură, io' ce spate drept!”
– Sărut mâna, stimată doamnă Vasilescu! salută bătrânul ducând cu o mişcare scurtă, palma cu degetele întinse la borul pălăriei de soare. Va fi caniculă azi. Păşeşte apoi mai departe pe pavajul de pietre cubice, prost îmbinate, printre care au crescut din belşug rapiţa, traista ciobanului şi urda vacii.
Strada izolată, de pe lângă Grădina Icoanei, n-are decât un capăt. La celălalt, cineva, şi-a ridicat un viloi cât toate zilele, zicând că fusese terenul bunicilor lui. Acu' se judecă cu primăria, cu vecinii, cu toată lumea, dar de demolat nu îl demolează nimeni. Pe-aici nu trece, decât o dată pe săptămână, maşina salubrităţii. Tocmai de aceea are o scurtă tresărire, rapid reprimată, când aude, chiar în spate, zgomotul de pistoane şi claxonul dogit al Fordului model  '39, proprietatea medicului pensionar Constantin Ceafălată
– Să trăiască apărătorii fruntariilor patriei! strigă doctorul scoţând capul prin fereastra portierei.
– Respectele mele şi multă sănătate pacienţilor dumneavoastră, răspunde acesta, executând un ireproşabil salut militar.
„Frumoasă maşină. Trebuie să aibă… ia să vedem, din 39… şaizeci şi cinci de ani.”
A fost a tatălui domniei sale, dar doctorul a îngrijit-o mai ceva decât pe proprii săi pacienţi. Cu toate că mania asta, de a o scoate zilnic din garaj şi a o spăla cu tot felul de şampoane; ritualul ştergerii cu pielea de căprioară; demontatul motorului, piesă cu piesă, pe prelata întinsă în mijlocul străzii, gresatul şi iar montatul, au cam adus la disperare vecinii.
„Doctore! strigă câte o ţaţă, apărută de după perdelele bogate, lucrate cu igliţa, îngălbenite, tăiate de soare şi de purtat, apa n-are presiune şi matale o risipeşti să speli iar hârbul ăla şi io n-am cu ce spăla rufele.”
Adevărat e – vorba altei ţaţe – că doctorul nici la privată nu merge fără maşină şi, dacă n-ar îngriji-o astfel, de mult era la fier vechi.
Ajuns în faţa porţii, colonelul se întoarce şi priveşte cu nepăsare intrarea Sfatuilui. „Potrivit nume! Gândeşte bătrânul. În oraşul acesta – cu toate că locuieşte aici de peste patruzeci de ani, n-a reuşit încă să spună «oraşul meu»  sau măcar «oraşul nostru» – edilii, care au fost  naşii  străzilor n-au fost întotdeauna prea inspiraţi, dar cel care a botezat strada asta, a fost.” Douăsprezece case pe o parte şi treisprezece pe cealaltă. Toate cu mici curţi îngrijite, cu multe flori în faţă , cu câteva straturi de legume în spate, câţiva pomi, mai ales caişi, din care gospodinele fac minunate dulceţuri, gemuri, peltele, jeleuri sau tarte delicioase. Locatarii, majoritatea pensionari, sunt oameni aşezaţi şi plini de tabieturi. Singurul zgomot care ar putea supăra urechea este cel al zarurilor şi pulurilor de la table, care se aud toată ziua de sub umbrarele de viţă de vie ale fiecărei locuinţe. La campionatul străzii iau parte, cu doar două excepţii, colonelul şi doctorul Cefălată, toţi ceilalţi locatari, între cincisprezece şi nouăzeci şi cinci de ani, iar nea Haralambie – maistru pensionar, cum îi place să se prezinte – campionul ultimilor şase ani, conduce deja detaşat la începutul returului. Copii nu sunt. Doar trei nepoţi, crescuţi de bunici, se joacă cu prietenii lor pe alte străzi, unde cu o cretă sau o bucată de cărămidă se pot trasa pe asfalt terenuri de tenis cu piciorul sau se pot încropi, din te miri ce, două porţi pentru interminabilele meciuri de fotbal.
După ce mai aruncă o privire în cele două părţi ale străzii, colonelul descuie poarta cu o cheie mare şi, după ce intră, repetă operaţia, dar în sens invers. Din vegetaţia bogată a grădinii îşi face apariţia un splendid exemplar de lup alsacian, care se uită direct în ochii stăpânului, aşteptând parcă poruncile. Căsuţa, cumpărată de la moştenitorii bătrânei care o locuise înainte, este aproape complet acoperită cu iederă şi ascunsă de frunzişul unui arţar bătrân şi stufos, cu frunze mari, ca cele de viţă, din care tocmai cade, rotindu-se în aer, o frunză galbenă, cu nervuri purpurii. „Este abia începutul lui august şi toamna a şi trimis primii mesageri.” Evocarea numelui lunii îl indispune. Are motivele lui să o urască cu înverşunare.
De pe fronton îl privesc, peste umăr, doi amoraşi dolofani, cu popouri obraznice, îndreptate spre el. În mâinile lor grăsuţe ţin o ghirlandă din ramuri de laur, care înconjoară următorul text: «GHEORGHIOS PAPADOPULOS – armator». „Armator,  pe naiba! Toţi faliţii care aveau un barcaz sau o şalupă pe Dunăre şi care se mai ţinea încă deasupra apei, îşi ziceau «armatori». Papadopulos n-ave nici măcar o barcă. Şi totuşi, pentru banii pe care-i cheltuia, nimeni nu se îndoia că flota lui brăzdează neobosită apele Mediteranei, Atlanticului şi Pacificului şi că este mai armator decât mulţi proprietari de mahone şi şlepuri, cu care fac cărăuşie de la Sulina la Viena şi înapoi.”
Păşeşte pe aleea, fără fir de iarbă, spre balansoarul de sub bătrânul arţar. Toată morga milităroasă s-a topit. S-a dus şi buna dispoziţie pentru tot restul zilei. Şi toate din cauza acelei frunze care i-a amintit de august. Se aşează cu grijă, parcă să nu-şi împrăştie corpul ciolănos, dacă ar face o mişcare mai bruscă. Scoate cu gesturi mecanice „România Liberă” din buzunarul sacoului şi-l deschide direct la paginile de mică publicitate, iar aici caută din ochi doar anunţurile cu chenar negru. „Cine a mai murit?” este hobbyul lui, aşa cum maşina este a doctorului.
Chiar în mijlocul paginii, într-un chenar complicat, menit să atragă atenţia, un necrolog ciudat:
«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»
„Este posibil oare?! Inima îi bate cu putere. Se opreşte şi porneşte iar, cu şi mai mare forţă în spatele gratiilor cuştii toracelui său deformat de bătrâneţe.
„Oo, nebuno! Tocmai acum vrei să mă părăseşti?!” o ceartă colonelul, apăsând cu degetele ciolănoase pieptul scobit. „Tocmai acum, când stăpânul tău a devenit un om bogat?! Linişteşte-te! Linişteşte-te!” Şi inima, ascultătoare, îşi reia, încet, ritmul normal.
*
*           *
Stă la apartamentul 5 a unui bloc „socialist” din Ferentari. Pe uşiţa îndoită a cutiei de scrisori a fost lipită o etichetă şcolară, din cele cu chenare albastre, acum sfâşiată pe margini şi îngălbenită de vreme, pe care o mână fermă scrisese: «GEORGE PAPADIMITRIU – avocat».
Doamna Odette Cârlan, cu â din a, se mutase printre primii în blocul P + 4, construit prin anii 76 sau 77, nu-şi mai aduce bine aminte. Repartiţia o primise, de fapt, soţul doamnei – tovarăşul Ion Cîrlan – maistru la secţia turnătorie a Uzinelor „Griviţa”. De fapt, pe bază de turnătorie, la „băieţii cu ochi albaştri”, a reuşit acesta s-o ferească de necazuri pe consoarta sa Odette, născută Vioreanu. Domnul Vioreanu, tatăl, era în 1945 unul din liderii de viitor ai partidului Naţional Ţărănesc, căruia toţi îi preziceau o ascensiune rapidă spre vârful piramidei formaţiunii politice. Imediat după venirea la putere a comuniştilor,  domnul Vioreanu a fost arestat în 1954 şi, după un proces sumar, în care nu i se dăduse nici o şansă să se apere, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, murind numai după cinci ani, într-o celulă de la Piteşti, scuipându-şi plămânii roşi de tuberculoză, fără să fi apucat, măcar, să-şi vadă fiica care nici nu se născuse în ziua procesului.  L-au urmat în temniţele comuniste, fratele mai mare, tatăl, un unchi şi chiar soţia, toţi turnaţi de tovarăşul Jean Corleanu, cum îl prezentau aceştia în îngusta, dar exclusivista lume a „foştilor”, care încă nu fuseseră arestaţi şi care primise repartiţie într-una din camerele reşedinţei Vioreanu. După fiecare proces tovarăşul Cîrlan primea şi camera celui pe care îl turnase. În 1972 vila era locuită doar de doamna Vioreanu şi fiica ei Odette, într-o cameră şi domnul Cîrlan în restul de patru. Singura posibilitate de a deveni stăpânul întregului imobil era s-o ia în căsătorie pe doamna Vioreanu care era de aceeaşi vârstă cu el. A preferat-o însă pe fiica acesteia, de numai 18 ani şi prin şantaj a reuşit.
Într-o zi tovarăşul Cîrlan a fost chemat la primul secretar al PMR de la raionul 1 Mai al capitalei, care avea sarcina să-l convingă pe tovarăşul maistru să cedeze vila, la care jinduia un tovarăş din conducerea de partid şi de stat, contra unui apartament cu patru camere şi o butelie de aragaz. La „negocieri” tovarăşul Cârlan a obţinut şi a doua butelie şi o aprobare pentru a-şi cumpăra o Pobedă – lux suprem la acea dată în România.
Doamna Odette îşi aduce însă cu precizie aminte de ziua când în bloc s-a mutat domnul avocat Papadimitriu „George”, pronunţat franţuzeşte, puternic graseiat. Era în 16 aprilie 1986. Cum îşi aminteşte aşa de exact? Din cauză că a fost un adevărat „coup de foudre”.
Vecinul, de la apartamentul 5 murise într-un accident de muncă, iar văduva, al cărui fiu fusese repartizat în provincie la terminarea facultăţii, ca să nu stea singură, dăduse un anunţ în „România Liberă”, căutând un chiriaş „domn singur, vârstă medie, intelectual.”
Era ora zece şi un minut, că se uita pe fereastră când dădea, la tranzistorul din bucătărie, ora exactă. Atunci l-a văzut. Bărbat viril, în floarea vârstei, cel mult 27 de ani, elegant, sobru, manierat. „De familie. apreciază doamna Odette. Manierele nu se învaţă nici la seceră, nici la ciocan.” Şi cum tovarăşul Cîrlan era plecat de trei luni, detaşat pe unul dintre şantierele patriei şi chiar când era acasă acesta nu făcea faţă dorinţelor mult mai tinerei lui soţii, domnul Papadimitriu îi căzuse cu tronc, de cum l-a văzut păşind pe aleea din faţa blocului.
Prin 1996 şi gazda domnului avocat a plecat la fiul său, vânzându-i chiriaşului său apartamentul.
De atunci, cu toate că i-a ieşit în fiecare zi înainte gătită, fardată şi parfumată, cu bijuteriile de familie salvate prin turnătoriile soţului său; cu toate că i-a dus la sărbători prăjituri de casă, rupte de la gura tovarăşului, domnul avocat, care s-a comportat, în rest, ca un gentleman desăvârşit, i-a ignorat avansurile.
După revoluţie, proaspătul domn Jean Corleanu a plecat, imediat după mineriada din 13-15 septembrie în Franţa, unde a cerut azil politic dându-se drept victimă a minerilor şi a regimului F.S.N. Şi dus a fost!
Abia acum domnul avocat s-a apropiat mai mult de vecina sa, petrecând două nopţi pe săptămână în patul doamnei Odette. La acea dată „George” împlinise deja treizeci şi cinci de ani, iar ea păşise deja pe cel de-al treizeci şi şaptelea.
Dacă o frapase ceva la domnul avocat în toată această perioadă? Poate doar faptul că în fiecare la prima oră, cobora la chioşcul „RODIPET” din staţia de la colţ şi cumpăra „România Liberă”. Şi ce-i cu asta?! Doar foarte mulţi bucureşteni cumpărau la prima oră acest cotidian?! Da, dar domnul avocat nu ajungea niciodată cu ziarul acasă. Îl deschidea chiar lângă chioşc, direct la pagina cu anunţuri mortuare, pe care le parcurgea în fugă, mototolea apoi ziarul şi-l îndesa în primul coş de gunoi întâlnit în drum.
„Ce gusturi morbide!” gândeşte doamna Odette. Măcar Bulă căuta, pe vremea Ceauşeştilor, anunţul mortuar doar pe prima pagină.
Astăzi, pentru prima dată, George a venit cu ziarul, în care-şi arunca ochii din doi în doi paşi,  acasă. A urcat la etaj, aproape sărind treptele, cu o vigoare care a uimit-o pe doamna Odette şi a intrat în apartament fără să-i răspundă, pentru prima dată, la salut. L-a auzit încuind uşa de două ori, ceea ce, iar, nu se mai întâmplase până acum.
 Bărbatul se duse direct în baie şi se privi îndelung în oglindă. Văzu acolo o figură pe care aproape că nu o mai recunoştea. Acum, la nici patruzeci de ani, arată ca un strigoi. Privirea îi arde şi este transfigurat. Nu-i place ceea ce vede. Coboară ochii şi citeşte pentru a zecea oară anunţul din chenarul complicat:
«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare    să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»
„Ce dracu’ fac eu cu atâta bănet?”
*
*           *
Domnul contabil Ilarion Popescu şi-a serbat azi La cocoşatul”, cu colegii de serviciu, cea de a patru zecea aniversare. Au mâncat celebrii mici, cum numai aici se fac, şi au băut bere până spre Patronul, care plecase de la petrecere odată cu ceilalţi, declarase ziua de azi nelucrătoare pentru toţi angajaţii săi, urmând să o recupereze mai spre toamnă, stând câte o oră în plus, după program.
În aceste condiţii sărbătoritul s-a sculat după ora unsprezece şi, cu toată mahmureala, şi-a amintit imediat că nu cumpărase ziarul şi că, s-ar putea, ca la ora asta să nu-l mai găsească.
Orice s-ar întâmpla, domnul Popescu nu iese din casă decât după ce şi-a derulat, cu exactitate tabieturile. Şi azi, cu ochii cârpiţi se duce direct la filtrul de cafea, scoate zaţul, pune cafeaua şi apa, îi dă drumul. Apoi se îndreaptă spre baia comună, unde se spală îndelung pe dinţi şi face un duş rapid.
În timp ce-şi savurează cafeaua, îşi aminteşte de motivul pentru care, în fiecare zi cumpără, orice s-ar întâmpla, ziarul „România Liberă”.
Domnul Titi Popescu, tatăl său, Dumnezeu să-l odihnească, făcuse zece ani de puşcărie. Săpase la Canal, muncise în lagărul de la Periprava şi avusese apoi domiciliu forţat într-un cătun din Băragan.
Prin ’55, proaspăt absolvent al şcolii normale, a fost repartizat în satul său ca învăţător. Abia ajuns aici, domnului învăţător i se aprind călcâiele după Florica a lu’ Cârnu, poştaşul, o brunetă cu ochi mari şi verzi, cum tânărul Popescu jura că nu mai văzuse niciodată. Numai că fata era în vorbe cu tovarăşul Filimon, un activist de la raion, trimis de partidul Muncitoresc Român să se ocupe de înfiinţarea colectivei, care era căsătorit, avea  patru copii şi zece ani mai mulţi decât Florica.
Într-o când domnul învăţător se întorcea de la căminul cultural, unde făcea repetiţii cu o brigadă artistică de agitaţie, a văzut-o pe Florica în curtea bisericii, cu catrinţa ridicată, stând precum căţeaua şi pe tovarăşul Filimon „lucrând-o” cu sârg  pe la spate. Orbit de gelozie, domnul titi smulge un retevei dintr-un gard şi-l păleşte pe tovarăşul activist în ceafă, tocmai în momentul când acesta începuse să gâfâie. Lovitura a fost fatală.
S-a dus apoi şi s-a predat la miliţie.
Fusese judecat şi condamnat ca „politic”, etichetat ca duşman al clasei muncitoare,  opunându-se colectivizării agriculturii.
În temniţă a împărţit una din numeroasele celule, pe unde a fost purtat, cu un fost ofiţer de informaţii, domnul  Virgil Dumitraşcu, condamnat la moarte ca „duşman al poporului frate sovietic”. Domnul Titi încearcă să-i ridice moralul camaradului de suferinţă. De aceea cu câteva ore înainte de a pleca spre lumea celor drepţi, fostul ofiţer de informaţii îi încredinţează cu gura la ureche un secret.
La rândul său, în urmă cu doi ani, când îi veni şi lui rândul să plece, pentru a se întâlni cu Domnul Dumitraşcu şi cu tovarăşul Filimon, domnul Titi îl chemă la căpătâi pe unicul său fiu, Ilarion Popescu, încredinţându-i secretul.
„Dacă nu mai găsesc ziarul – se enervează domnul contabil – o să trebuiască să mă duc tocmai la metrou, că este acolo un chioşc unde „România Liberă” se găseşte până târziu.”
– Săru’ mâna, doamnă Mărgărit! Salută domnul contabil pe vecina sa.
Casa în care locuieşte este una naţionalizată şi care, de mirare, n-a fost revendicată de nici unul dintre moştenitori. Cartierul este select. O străduţă care porneşte din Aviatorilor, pe dreapta când pleci de la Palatul Victoria. clădirea este cea mai prăpădită de pe o stradă, plină de vile impunătoare, cu etaj, cu curţi şi vegetaţie abundentă. E o casă vagon, cum se găsesc mai mult spre periferie. În holişorul îngust sunt trei uşi. Prima, în stânga, asigură accesul la cele două camere din faţă, cea de a doua, în dreapta, cu camera din spate şi bucătăria, iar cea de a treia uşă, în faţă, este de la baia comună.
Nici unul din cei doi chiriaşi nu este şi nici n-a fost căsătorit vreo dată şi, cu toate că sunt apropiaţi ca vârstă şi se înţeleg excelent, lucru rar între chiriaşii care împart spaţii comune, au rămas la stadiu de buni vecini. Doamna Mărgărit a preferat cele două încăperi din spate, deoarece una dintre ele este bucătăria, iar cealaltă este mult mai mare. Domnul Ilarion nu mănâncă acasă şi, dacă are cumva nevoie să prăjească vreun ou sau să fiarbă un ceai, doamna Mărgărit este întotdeauna gată să-l ajute. Chiar şi la utilizarea băii totul s-a rezolvat fără discuţii: domnul Popescu o foloseşte până la ora şapte şi trei zeci, când pleacă la slujbă şi apoi de doamna Mărgărit, care fiind croitoreasă particulară, cu munca la domiciliu, se scoală mai târziu.
– Dar ce s-a întâmplat, domnule contabil? De ce aşa de târziu azi? Ori dădu, Doamne fereşte, patronul faliment?
– Nu, doamnă Mărgărit. Am fost azi La cocoşatul” să-mi serbez schimbarea prefixului, iar azi am primit liber de la patron.
– Aţi făcut deci patruzeci?! Mulţi înainte cu sănătate! îi urează vecina.
– Ies puţin până în Piaţa Victoriei să iau ziarul şi, când mă-ntorc, ciocănesc la matale c-o sticlă de bere, să o bei în cinstea mea.
Când se întoarce, o oră mai târziu, domnul Ilarion Popescu, în locul sticlei de bere, îi întinse una de şampanie.
„Străineză! Foarte scumpă!” constată madam Mărgărit. „O fi câştigat la 6 din 49, că tare-i mai sticlesc ochii? Şi ce agitat este!” Rămâne în prag până ce vecinul intră în apartamentul său.
„Ce s-o fi întâmplat!? Nici când pleacă de-acasă domnul contabil nu încuie uşa!”
De cealaltă parte, domnul Ilarion Popescu este într-o stare de surescitare, care face să-i tremure mâinile. Se duce la masa pe care este deschis ziarul „România Liberă” la pagina cu anunţuri mortuare. Îşi pune ochelarii, ca să fie mai sigur. Nu este nici o îndoială. Este acolo! În mijlocul paginii, într-un chenar chisnovat, este anunţul pe care-l aşteaptă de doi ani, de la moartea tatălui său:
«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»
„Sunt bogat! Sunt bogat! Sunt bogat!”
Strigătul este doar în gând, aşa că doamna Mărgărit, care a lipit intrigată urechea de tăblia uşii vecinului său, nu aude absolut nimic.
*
*           *
Doctorul Filimon Ceafălată a fost de gardă astă noapte la spital şi a fost o gardă a dracului de grea, din cauza unui accident pe şoseaua spre Constanţa. Două maşini s-au ciocnit. În prima, mama tata şi doi copii se întorceau, la sfârşitul concediului, de la mare. În cealaltă plecau spre Costineşti şase studenţi, trei fete şi trei băieţi, înghesuiţi într-o Dacie în prag de pensionare. Mama, din prima maşină şi băiatul de pe „locul mortului” din cealaltă, au fost duşi direct la morgă. Pe toţi ceilalţi i-au adus la ei la spital, fiind cel mai apropiat de locul accidentului. Contuziile şi excoriaţiile le-au rezolvat asistentele. El, împreună cu medicii de gardă de la celelalte secţii au cusut, au amputat, acolo unde nu mai era nimic de făcut, au oprit hemoragii, au fixat fracturi în aparate gipsate, au căutat sursele unor hemoragii interne şi câte şi mai câte.
În parcarea spitalului, înainte de a deschide portiera, mângâie duios capota lucitoare.  Maşina asta este familia lui! Un Ford dinainte de război, după care întoarce toată lumea capul şi se adună „ca la urs” atunci când se opreşte într-un parcaj.
Este atât de ostenit încât trece de chioşcul de ziare, de la care-şi cumpără în fiecare dimineaţă „România Liberă”. Era aproape de casă când îşi aduce aminte. În primul moment se gândeşte ca măcar azi să renunţe, dar amintindu-şi de mărturia, de pe patul de moarte, a călugărului de la mânăstirea Snagov, se hotărăşte să se întoarcă.
Cumpără ziarul şi-l pune pe bancheta din dreapta. Când ajunge acasă, cu toate că este foarte obosit, îşi şterge meticulos cu pielea de căprioară toată tăblăraia, periază jantele picură cu pompiţa ulei în câteva lagăre şi o bagă în garaj.
Pune tigaia pe aragaz, toarnă ulei, îl lasă să se încingă, sparge în ea trei ouă, dar îşi aduce aminte de ziar. Când ajunge în garaj, curiozitatea învinge vigilenţa. Deschide la paginile de reclame şi caută din ochi anunţul. Uite-l! Îl citeşte cu pupilele dilatate, datorită descărcărilor de adrenalină:    
«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»
„A meritat aşteptarea!” îşi mai mângâie o dată maşina şi se întoarce în casă. Fumul negru care se ridică din tigaie a înnegrit pereţii bucătăriei. Înjură birjăreşte cu referiri la diferite organe din regiunea ano-genitală, dar se calmează când dă din nou cu ochii de anunţul din ziar.
„Dă-o-n mă-sa de casă! Îmi iau un palat. Nu mai am nevoie de ea.”

duminică, 18 decembrie 2011

NU VĂ PUNEŢI CU MANDEA!


NU VĂ PUNEŢI CU MANDEA
(4)
Tony  SAMBOURN

CAP. 1. „AM SPUS OK! FĂRĂ SĂ ŞTIU CE MĂ AŞTEAPTĂ
Tocmai am barat cu marcherul pe calendarul de perete din biroul agenţiei „W & C” a treizecia zi de când am încheiat cazul teroriştilor şi al fiicei doctorului Gheorghiadis. În tot acest timp am refuzat câteva neveste geloase care voiau să le urmăresc soţii pentru a obţine un divorţ rentabil, am refuzat şi câţiva soţi, cărora le crescuseră coarnele ca le reni şi voiau dovezi pentru a obţine un divorţ convenabil. De ce? Pentru că agenţia W & C nu se ocupă cu nimicuri. Cum nu ştiţi ce este agenţia W & C? Este o agenţie de detectivi particulari. W, de la Wigglesworth, adică mandea şi C de la Caldwell, şi ăsta-i tot mandea. Pentru cei care n-au priceput ce rost are acel „&”, iată raţiunile: în primul rând el sugerează o asociaţie, deci mai multă forţă, mai multă inteligenţă şi, în al doilea rând, ia scoateţi voi amintitul semn dintre iniţialele subsemnatului. Aţi mai intra pe uşa pe care se găsesc ca să trataţi o afacere care presupune încredere, confidenţă bla, bla, bla? Canci!
Treisprezece mie nu mi-a adus ghinioane. Dimpotrivă. De la etajul treisprezece mi-am început ascensiunea în reputaţie şi coborârea etajelor pentru sediul agenţiei. Azi mi-am pus în cap să nu mai refuz pe nimeni. De lovele încă nu mă pot plânge. Mi-a mers bine în cele trei anchete anterioare. Şi-atunci, o să mă-ntrebaţi voi: care-i motivul? Ei, bine, mă plictisesc. Tare. Chiar şi Bette s-a săturat de inactivitate, aşa că încearcă să alunge plictiseala inventând noi poziţii pe mobilierul agenţiei. Nu mă plâng. Şi mie-mi place iniţiativa, mai ales că Bette este o fată foarte pricepută, dar ştiţi voi, un bărbat are nevoie şi de altfel de aventură, de mai multă adrenalină, ca să echilibreze producţia de testosteron. Nu ştiţi cine-i Bette? E singura angajată a agenţiei. Secretară, ajutor de detectiv, subdetectiv… înţelegeţi. E o fătucă foc de frumoasă, inteligentă, plină de iniţiativă şi, mai ales, o dură.
– Nu acum, Bette. Am treabă.
– Patroane, avem clientă!
– Ei, pentru asta, am să-mi fac timp. Zi-i să intre!
Făptura care deschide uşa şi pluteşte până la fotoliul pe care i-l arăt, pentru că am rămas fără darul vorbirii, îndeplineşte toate standardele de frumuseţe din catalogul meu personal: creolă, cu ochii verzi, gât lung şi subţire, fundul sus, craci nesfârşiţi şi balcoane, doar atât cât e nevoie. Băieţi, mie nu-mi plac ţâţele alea ca două ugere de vacă de înaltă productivitate, mai ales cele siliconate.
– Domnule Caldwell, mă numesc Angelica Carrillo şi am venit la dumneavoastră cu ultima speranţă că mă mai poate ajuta cineva.
– Dacă îmi veţi povesti despre cea este vorba, am să vă spun dacă există vreo şansă să vă ajut eu.
– Multe dintre prietenele mele mi-au dat referinţă excelente despre dumneavoastră, aşa că am încredere că misterul va fi în sfârşit dezlegat.
– Să auzim de spre ce este vorba,
– Soţul meu, Juan Carlos Carrillo, a fost asasinat.
– Atunci asta este treaba poliţiei.
– A fost a poliţiei. Dar concluzia la care au ajuns nu poate fi adevărată.
– Vă rog să explicaţi!
– La sfârşitul unei anchete sumare, mi s-a comunicat că a fost vorba de o sinucidere.
– Şi de ce credeţi că concluzia anchetei este greşită?
– Pentru că soţul meu suferea de acrofobie.
– Dacă vreţi să fiţi mai clară…
– Ştiţi ce este acrofobia?
– Teama patologică de înălţime. Şi?
– Mi se pare că tocmai acrofobia să fie cauza unei ameţeli care să fi dus la dezechilibrare şi la o cădere în gol…
– Domnule Caldwell soţul meu nu se urca pe un scaun să schimbe un bec. Nu a urcat la etajul locuinţei noastre de când s-a mutat aici, nu a urcat într-un lift de mai bine de zece de ani, de pe vremea când era student. Dacă la filmul de la televizor este o scenă în care unul dintre actori se suie pe un munte, pe o clădire, pe orice care este mai înalt de statura unui om, schimbă canalul sau întoarce capul. Un om care se teme în acest grad de înălţime nu urcă până la 240 de metri şi, mai ales nu se aruncă în gol de acolo. Îşi alege oricare altă metodă de a se sinucide.
– Pe mine m-aţi convins… aproape.
– Ei, bine, vă angajez să cercetaţi cazul până vă convingeţi total, în primul rând, pe dumneavoastră şi apoi să-i găsiţi pe cei care l-au aruncat pe soţul meu de acolo.
– Care au fost motivele pentru care s-a dat soluţia de sinucidere sau accident?
– Lipsa oricăror urme pe braţe care să dovedească încercarea de a se apăra.
– De ce doar pe braţe?
– Din cauză că, la impactul cu dalele de beton capul a fost practic pulverizat, iar scheletul trunchiului s-a făcut ţândări. Nici o urmă nu mai putea fi identificată pe corp.
– Sau făcut analize pentru prezenţa în sânge a unor droguri?
– Nu ştiu. Dar cred că nici nu ar fi fost timpul necesar pentru asemenea analize.
– De ce?
– Pentru că verdictul s-a dat în a treia zi.
– Când a murit soţul dumneavoastră?
– Azi după amiază se vor împlini patru zile.
– Într-un asemenea eveniment se cer în mod obligatoriu analizele toxicologice.
– Cei doi poliţişti care au anchetat cazul, nu au considerat necesar.
– Ştiţi cum îi cheamă pe cei doi?
Locotenent Kellogg şi sergent Gellhorn
– Echipa zoologică! – exclam eu.
– Nu înţeleg.
 – Sub numele ăsta sunt cunoscuţi cei doi vajnici slujitori ai poliţiei metropolitane. Pe ei, nici dacă vedeau scena cu ochii lor, nu erau în stare să creadă ce au văzut. Se mai poate solicita deshumarea şi efectuarea analizelor. Nu-i totul pierdut.
– Ba este. Cadavrul soţului meu a fost incinerat.
– De ce?
– Dorinţa lui, exprimată inclusiv în testament.
– Doamnă Carrillo, aş dori să-mi mai daţi câteva amănunte, măcar pentru început. Pe măsură ce ancheta va înainta, probabil voi avea nevoie şi de alte informaţii.
– Despre ce fel de informaţii este vorba?
– Să începem, de exemplu, cu domeniul de activitate al soţului dumneavoastră.
– Bancar. Avea o poziţie foarte importantă în HSBC Bank.
– Cea care se află chiar lângă Four Seasons?
– Exact.
– Să continuăm cu întrebările clasice în asemenea împrejurări. Avea duşmani?
– Nu ştiu. Poate de la locul de muncă, poate din clienţii băncii. Între cunoştinţe şi rude, categoric, nu.
– Nu v-a povestit niciodată despre vreun necaz de la serviciu, vreo ceartă cu un coleg, vreo problemă de ordin financiar?
– Mereu a evitat să vorbească acasă despre problemele de serviciu.
– În ultima vreme vi s-a părut mai supărat, mai speriat, schimbat?
– Cinstit, habar n-am!
– Nu înţeleg!
– Ştiu că dacă nu vă spun, când veţi începe cercetările, vor fi primele lucruri pe care le veţi afla despre noi. De aproape jumătate de an soţul meu avea o relaţie extraconjugală. Lipsea nopţi, uneori mai multe zile la rând de acasă. Şi atunci când venea, ajungea foarte târziu, după ce eu adormeam.
– Şi dumneavoastră?
– Eu, ce?
– Să zicem: nu i-aţi răspuns cu aceeaşi monedă?
– Voi fi din nou foarte sinceră: Da.
– Soţul dumneavoastră îl cunoştea pe cel care i-a luat locul în pat?
– Se cunoşteau, deoarece fuseseră colegi şi prieteni încă din colegiu, iar acum erau colegi de serviciu, dar sunt convinsă că soţul meu nu a aflat de relaţia noastră.
– Aţi fost atât de prudenţi?
– Nu. Era atât de dezinteresat. Soţul meu nu avea nici o curiozitate cu privire la ceea ce se întâmplă în familie şi ce face nevasta lui.
– De când datează acest dezinteres?
– Dintotdeauna.
– Dumneavoastră o cunoaşteţi pe amanta soţului?
– Nu face parte din cercul nostru de prieteni. Dar am văzut-o o dată. La un banchet organizat de bancă, unde au fost prezenţi aproape toţi colegii lui cu familiile. Acolo am remarcat-o pe domnişoara Marta Twachtman.
– În ce sens?
– Frumuseţe de vampă, dacă înţelegeţi ceea ce vreau să spun.
– Înţeleg. Mai tânără ca soţul dumneavoastră?
– Există vreo asigurare?
– Normal. Toţi bancherii au asemenea asigurări.
– Care-i situaţia materială a soţului dumneavoastră?
– Din câte ştiu eu, foarte bună. Salariile, primele şi dividendele sunt foarte mari, ceea ce ne asigură o viaţă lipsită de restrângeri. Nu s-a pus niciodată problema să ne dorim ceva şi să avem ezitări din cauza costurilor.
– Asta ar însemna…
– Ca să nu pierdeţi timpul cu această pistă am să vă mai spun că sunt independentă financiar. La moartea părinţilor mei, într-un accident nautic, am primit prin testament întreaga lor avere, care este una foarte mare şi faţă de care, veniturile lui de la bancă erau un fleac. Cunoscând acestea nu veţi mai căuta motive pentru care o nevastă părăsită de soţ, face tot ce poate pentru a scăpa de el, pentru a nu ajunge la divorţ. Avem încheiat, la insistenţa tatălui meu, un acord prenupţial. Dacă divorţa, el rămânea cu maşina şi veniturile de la bancă.  ,
– A exista ceva în trecutul soţului dumneavoastră atât de grav care să-i poată fi fatal?
– Nici asta nu ştiu. Ne-am cunoscut atunci când el a venit în Miami împreună cu prietenul şi colegul lui. Ambii s-au angajat la aceeaşi bancă şi, din câte ştiu au fost bine apreciaţi profesional.
– Pe acest prieten al lui cum îl cheamă?
Thomas Duveneck.
– Am să vă mai dau un amănunt, tot pentru a evita să pierdeţi vremea pe o pistă falsă: în timpul când s-a produs crima Thomas era cu mine în locuinţa lui din Miami Beach. 
– Încă o întrebare: există în contractul de asigurarea ceva pentru care cineva să comită o crimă?
– Nu ştiu care sunt prevederile asigurării. Aceasta a fost încheiată în bancă, fără să fiu întrebată şi, pentru că nu mă interesa, nici nu am întrebat care este conţinutul.
– Nu aţi citit poliţa de asigurare?
– Nici nu ştiu unde se află. Poate fi în biroul lui de acasă sau în cel de la serviciu.
– După moartea soţului nu aţi controlat documentele de acasă?
– Până la incinerare nu am avut timp. După nu am avut curiozitatea.
– Mă scuzaţi doamnă, dacă tot nu vă interesează nimic, de ce aţi venit să aflu cine la ucis?
– V-am explicat. Un om care suferă de acrofobie nu se suie pe cea mai înaltă clădire din Miami, nici măcar pentru a se sinucide, cu toate că nu văd ce motive ar fi avut pentru acest gest prostesc.
– Pentru a începe certările, am nevoie de ceva mai mult decât de nişte supoziţii. Am să vă rog să-mi permiteţi să arunc o privire prin lucrurile soţului dumneavoastră de acasă, iar pe dumneavoastră am să vă rog să treceţi pe la bancă şi să solicitaţi lucrurile soţului. Credeţi că este posibil?
– La bancă mă duc chiar acum. Pe dumneavoastră vă aştept pe la ora şapte, în seara asta.
Îmi întinde o carte de vizită scrisă cu litere aurite şi un scut heraldic cu coroniţă deasupra.
Am spus OK! fără să ştiu ce mă aşteaptă.
CAP. 2. „JUAN CARLOS CARRILLO A ZBURAT!”
– Patroane, îţi ieşiseră ochii, urmărind cum îşi vântura gagica curul, ca la lupul ăla când a apărut Scufiţa pe scenă.
Cred că Bette e geloasă. E adevărat că m-am uitat cu interes la dindărătul piţipoancei, dar era vorba doar de un interes estetic, cum să vă explic, ca cel al amatorului de artă pentru o pictură realizată de un maestru. Nu mă puneţi să jur, că nu o fac.
– La jumătate din cât ai luat de la doctorul Gheorghiadis.
– Doctorul mi-a propus această sumă uriaşă şi eu n-am putut să-l refuz. Dar, la vremurile astea, şi 500 este o sumă pe care eu n-aş cere-o, dar nici nu pot să zic nu, când mi se oferă.
– Şi lasă discuţia acum că avem treabă. De fapt tu ai treabă. Găseşte tot ceea ce s-a scris prin presă despre moartea lui Juan Carlos Carrillo şi fă-mi o fişă.
– Doar gazetele serioase?
– De data asta nu. Uneori fiţuicile astea de scandal au câte un pont, care ar putea să fie exploatat.
– Am înţes, să trăiţi. Şi tu ce faci?
– Am să troscăiesc un Long John, cu prietenul Roger.
– Aşa a fost întotdeauna în societatea capitalistă: proletarii trag din greu, pentru ca patronii să poată să se matolească în linişte cu amicii.
– În interesul cercetărilor, proletaro! Mai bine te-ai apuca de lucru. Dar înainte fă-mi legătura cu Roger. Nu-l suna la redacţia ziarului, ci pe nobilul personal.
Trebuie să fiu dur cu angajaţii mei, dacă vreau să meargă treaba bine. Cum adică n-am angajaţi!? Să ştiţi voi că Bette face cât doi şi, uneori, chiar cât trei. Da, da!
*
*           *
Pentru întâlnirea cu Roger am ales restaurantul italienilor şi nu barul frecventat de baschetbaliştii de la Heat, unde ne simţeam noi cel mai bine. Din două motive. Primul, pentru că se făcuse ora prânzului şi maţele îmi aminteau zgomotos că am datoria să le dau de lucru şi doi, deoarece aici putem vorbi fără să fim auziţi de concurenţă şi asta din cauză că macaronarii ăştia şi când mănâncă fac o hărmălaie care face imposibilă tragerea cu urechea.
Pentru cei care încă nu ştiu cine este Roger, iată câteva lămuriri. Roger Blackmur este ziarist, cel mai bun, de la „Miami News”, ba chiar din toată peninsula. Între noi s-au creat, de-a lungul celor trei anchete pe care deja vi le-am povestit, nişte legături de prietenie, dar şi un fel de mutualism profesional. El mă ajută în anchetele mele, iar eu îi ofer exclusivitatea pentru rezultatele acestora.
L-am găsit deja instalat, într-un colţ mai retras, cu sticla de „Long John” pe masă şi cu cele două porţii de pastiţio comandate. Pentru cunoscători, pastiţio este o mâncare specific grecească, dar a fost adoptată şi de italieni datorită faptului că reţeta începe cu paste făinoase, iar noi o preferăm datorită faptului că se prepară cu carne de vită.
– Salut Wig! Mă întâmpină Roger. E rost de un alt reportaj bombă?
– Bună Roger! S-ar putea, dar ar putea fi şi un mare „fâs”.
– Spune-mi despre ce este vorba.
– Ai auzit de moartea lui Juan Carlos Carrillo?
– Normal. Am şi scris despre ea. Nu se aruncă în fiecare zi cineva de pe Four Seasons.
– De unde ai informaţia că s-a aruncat singur?
– De la poliţie. De fapt de la prietenii tăi locotenent Kellogg şi sergent Gellhorn. Ei au anchetat cazul.
– Dacă ţi-aş spune că tipul suferea de acrofobie şi că avea groază să se suie pe un scaun, ai mai fi convins că dintre toate modalităţile de a se sinucide a ales-o tocmai pe asta? Şi varianta cu accidentul se exclude. Tipul nu s-a suit niciodată la etajul propriei locuinţe, că din studenţie n-a mai urcat niciodată mai sus de parter, oriunde s-ar află, ai mai crede că a ajuns nesilit de nimeni până la etajul 64, la 240 de metri?
– Dar în documentele pe care mi le-a dat Limbricul nu exista nici o vorbă despre acrofobie.
– Cu toate că soţia le-a spus poliţiştilor despre aceasta.
– Incredibil!
– Ai văzut tot dosarul, sau numai câteva hârtii?
– Ţii minte că la ultima lor ispravă, cea cu teroriştii, am făcut un pact: eu nu scriu nimic despre poznele lor, iar ei îmi dau dosarele la care lucrează în exclusivitate. Am primit copii după toate paginile dosarului. Nici nu erau prea multe Nouă documente.
– Mai ţii minte, s-a cerut o analiză toxicologică?
– Nu. Nu exista nici un document în acest sens.
– Şi nu crezi că ar fi fost necesar?
– Dacă ştiam de acrofobie, da.
– Despre urmele de la terasa hotelului ce scria?
– Nimic. Exista doar un document despre cele de la zona de impact cu caldarâmul. Abia acum îmi dau seama că acest document nu exista şi ar fi fost obligatoriu să fie la dosar.
– Eşti absolut convins că ţi-au dat toate documentele?
– Convins nu poţi fi niciodată, când e vorba despre echipa zoologică.
– Îţi mai aduci aminte la ce distanţă de clădire a căzut corpul?
– Nu-mi amintesc. Dar nici nu ştiu dacă scria ceva despre asta sau nu.
– Erau şi fotografiile la dosar?
– Normal, unele le-am şi folosit în articolul publicat.
– Poţi să-mi dai şi mie copiile documentelor din dosar?
– Bineînţeles Wig. Uite, ne întâlnim după amiază pe la cinci la barul baschetbaliştilor cu fratele lui „John”. Până atunci am de predat un articol pentru ediţia de după amiază.
– Ştii bine că vei avea exclusivitatea, dar te rog să nu publici deocamdată nimic, pentru a nu-i speria pe gogomanii care au înscenat această sinucidere.
– Poţi fi liniştit.
*
*           *
Până la ora cinci aveam vreme să-i bag o vizită şefului pazei de le Four Seasons Residences, Emilio Carbonero. În ciuda numelui latin, este negru. Probabil rezultatul unui mariaj interrasial. Îl găsesc în biroul lui de la subsol. Stă cu cracii pe tăblia mesei şi pufăie cu patimă dintr-o havană Cohiba Esplendidos originală. În Miami nici nu-i dificil să faci rost de ele. Se coboară cam greu de pe birou şi vine să mă îmbrăţişeze. După ce ne aşezăm, îmi întinde cutia de havane, făcându-mi semn să mă servesc. Tot prin semn îl refuz, arătându-i pipa. Scoate din sertarul biroului un pachet de tutun Peterson Old Dublin şi mă îndeamnă:
– Încearcă-l pe ăsta, Wig! L-am primit de la un turist irlandez. E grozav. Ţi-l fac cadou. Nu fumez pipă. Mă bucur de revedere. Da' ia spune cu ce ocazie pe la noi?
– Bucuria este reciprocă, Emilio. La tine am venit împins de nevoi.
– Cât îţi trebuie Wig?
– Nu m-ai înţeles. N-am nevoie de bani, ci de ajutor.
– Bucuros să te ajut. Ca între colegi de breaslă. Despre ce este vorba?
Emilio fusese, înainte de a se angaja la Four Seasons, detectiv particular. Chiar unul de succes. Ajungând la 55 de ani a început să se gândească la bătrâneţe şi, când a apărut primul anunţ pentru un serviciu cu salariu fix şi pensie asigurată, n-a mai stat pe gânduri.   
– Despre moartea lui Juan Carlos Carrillo.
Tipul care s-a aruncat de pe terasa hotelului?  
– De unde ştii că s-a aruncat?
– De la cei doi poliţişti care au cercetat cazul.
– Ce anume au cercetat?
– N-am idee. Când au venit, m-am oferit să îi ajut, să le pun la dispoziţie facilităţile hotelului, rugându-i doar să fie cât mai discreţi. M-au refuzat destul de brutal, aşa că am stat cuminte şi nu i-am deranjat.
– Atunci n-ai cum să pui mâna în foc pentru varianta sinuciderii?
– Crezi că a fost un accident? Cam greu. Parapetul de siguranţă este foarte înalt şi, apoi nu prea văd cum a ajuns pe terasa clădirii, pentru că noi o ţinem tot timpul încuiată, tocmai pentru a nu le facilita tipilor ăştia „emo” punerea în practică a tâmpeniilor care le trece prin mintea lor bolnavă.
– Şi atunci Carrillo cum a ajuns acolo?
Întrebare încuietoare! Îl văd cum se frământă.
– Wig, am să-ţi spun ceva care m-a intrigat, dar n-am găsit răspuns la întrebare: După plecarea poliţiştilor, am trimis pe unul dintre oamenii mei să încuie uşa de la terasă. S-a întors şi mi-a spus că uşa era încuiată. M-am gândit că au încuiat-o poliţiştii după ce au terminat ancheta. Cu toate că este o încuietoare deosebită şi n-o puteau încuia cu un paspartu, mi-am zis că poate au urcat cu cineva din conducere, cu administratorul, sau le-a dat cineva cheia. N-am mai întrebat că pur şi simplu am uitat.
– Ai văzut locul unde a căzut?
– Sigur. Doar eu am telefonat la poliţie.
– Mi-l arăţi şi mie? Că nu cred că mai sunt urme vizibile în locul cu pricina.
– Imediat ce s-a primit aprobarea de la poliţişti, o echipă din personalul hotelului a curăţat locul. Îţi dai seama că urmele n-ar fi reprezentat un tablou prea agreabil pentru clienţii noştri şi ar fi dăunat renumelui hotelului. Dar, cu siguranţă că voi putea să-ţi arăt cu mare precizie unde era corpul celui decedat. Am o memorie vizuală bună şi, din obişnuinţă, am numărat dalele de beton  de la peretele hotelului. De fapt impactul a şi fisurat una dintre dale şi încă nu a fost înlocuită.
 – Hai să mergem întâi pe terasă, sunt curios dacă poliţiştii au căutat bine.
E un curent aici, mai să ne ia pe sus. Mi-nchipui cam cum este în timpul vreunui uragan. Iarna în Miami vânturile nu sunt foarte puternice şi ploile destul de rare.
Emilio, ce vezi tu aici?
– Două urme lungi.
– Ce crezi că sunt?
– Urmele tocurilor de pantofi care au fost târâţi.
– Ciudat, dar nu se văd şi urmele pantofilor celor care l-au târât!
– La înălţimea asta şi din cauza oceanului, vântul este foarte puternic. Ăsta-i motivul pentru care, aici, pe terasă nu există niciodată praf. Urmele de târâre sunt imprimate în materialul cauciucat cu care s-a realizat izolaţia.
Descopăr totuşi lângă parapetul de protecţie, unde există un strat foarte fin de praf, o urmă completă şi una parţială. Pun lângă fiecare urmă de pantof  rigla pe care o am în trusa de teren şi fotografiez. Cercetez toată terasa şi nu mai găsesc nimic altceva.
– Hai să vedem şi locul unde a căzut tipul! Dar înainte aş vrea amprentele detectivului pe care l-ai trimis să încuie uşa, ca să le elimin dintre cele care le-am găsit pe clanţă.
– Nicio problemă. La angajare tot personalul trebuie să dea amprentele care se găsesc în cartoteca mea. Îţi dai seama că astfel putem preîntâmpina reclamaţiile pentru obiectele pierdute sau raportate ca fiind dispărute din apartamente.
După ce am luat amprentele am ieşit din hotel.
– Pe aici, în partea dreaptă. Uite, ăsta-i locul! Vezi asta-i dala fisurată de care-ţi spuneam.
Îmi arată un loc situat la circa opt-nouă metri de brâul de beton de la fundaţia clădirii.
– Emilio, când l-ai văzut aici nu te-a mirat nimic?
– Nu. Ce să mă mire!?
– Distanţa.
– Ai dreptate Wig. Un om care se dezechilibrează şi cade sau se aruncă ca să se sinucidă, ajunge lângă la cel mut doi metri de clădire.
– Asta-nseamnă că Juan Carlos Carrillo a zburat!
CAP. 3. „AFLAŢI CĂ M-AM ÎNŞELAT”
Astea sunt circumstanţele azi, 18 februarie, ora zece şi optsprezece minute A.M., când Bette dă năvală în birou. Speriat că vrea să mai experimenteze o figură nouă, încerc s-o calmez:
– Zece ani. Nu-i o diferenţă prea mare. Soţul meu are 36 de ani. Era cu opt ani mai în vârstă ca mine. Deci tinereţea nu-i justifică noua opţiune.
– Şi poliţia susţine că soţul meu s-a urcat La etajul 64 al Four Seasons Residences de unde s-a aruncat în gol.
Am luat liftul şi am urcat până la etajul 64 şi de acolo pe scări până la uşa spre terasă. Mă uit cu atenţie şi nu observ nici un semn că s-au prelevat amprente de pe aceasta. Scot trusa şi ridic toate amprentele. Va trebui să le exclud pe cele ale băiatului din pază pe care l-a trimis Carbonero s-o încuie. O încerc şi eu. Este încuiată. Îl rog pe Emilio s-o deschidă.
– Fătucă, gagica, cum îi zici, ne-a angajat cu 500 de parai pe zi, plus cheltuielile.
Înainte de a mă duce la întâlnirea cu Roger, am făcut o haltă la restaurantul lui Zigu să mă delectez cu una dintre specialităţile cu reţete savante, aduse de el din ţara lui de baştină. Dacă nu am fi prieteni vechi, la ora asta nu aş fi găsit niciun loc. Dar sunt prietenul lui şi mă aşteaptă în uşă să mă conducă în cămăruţa de lângă bucătărie. Aici putem chiar să schimbăm câteva cuvinte, până mi se aduc platourile.
– Mă bucur să te revăd, Wig. Ai început o nouă anchetă.
– De unde ştii?!
– După aerul şi felul în care mi-ai transmis că vii să mănânci la mine.
– Dar la tine mănânc măcar o dată la două zile.
– Da, dar ieri erai posomorât şi nu te grăbeai deloc.
– Ai dreptate, prietene. Anchetez cauzele morţii lui Juan Carlos Carrillo.
– Mă bucur.
– De ce?
– Domnul Carrillo era unul din cei mai constanţi clienţi ai mei. Venea, ca şi tine zilnic şi, de multe ori, stăteam câteva minute la taclale. Noi, cei de neam latin, avem un adevărat cult pentru conversaţii, chiar dacă nu avem subiecte şi interese comune în realitate.
– Când l-ai văzut ultima dată?
– Exact în ziua când a murit.
– Povesteşte-mi!
– A venit însoţit de doi bărbaţi. Blonzi, înalţi, solizi, tunşi foarte scurt, aspect de nordici după părerea mea. Relaţiile dintre ei nu erau chiar cordiale, dar din când în când îi auzeam răzând cu poftă. Mi-au cerut să le dau cea mai tare băutură. Ăsta a fost alt semn că am de-a face cu nişte nordici. Au plecat destul de veseli şi cam nesiguri pe picioare. Cel mai făcut era chiar domnul Carrillo. A fost nevoie să-l ajute cei doi să meargă, iar el cânta de a atras privirile întregii asistenţe.
– Zigule, dacă fac rost de pozele celor doi însoţitori, crezi că vei putea să-i recunoşti?
– Mai multe ca sigur. Te va ajuta şi Juniorul, care i-a servit la masă şi care a primit un bacşiş de douăzeci de dolari.
Încurajat de primele descoperiri, mănânc cu mai multă poftă.
*
*           *
Roger mă aştepta, împreună cu „John”. Primul lucru pe care-l fac după salutările de rigoare şi aprecierea ce i se cuvine prietenului nostru „John”, cer fotografiile. Nu încape îndoială. Corpul se găseşte la cel puţin doisprezece metri de clădire.
– Roger, ia priveşte aici. Poţi aprecia distanţa de la clădire până la cadavru?
– Din câte ştiu, tipul avea aproape un metru nouăzeci. Cred că vreo unsprezece-doisprezece metri. Aha! Am înţeles: Tipul n-a căzut. A zburat!
Îi povestesc tot ceea ce am aflat la Fur Seasons şi de la Zigu.
– Mai crezi că a fost un accident sau o sinucidere?
– Wig, miros un reportaj trăsnet.
Îmi vine o idee:
– Aţi avut vreun fotoreporter la faţa locului?
– Doi. De ce mă întrebi?
– Am nevoie de toate instantaneele pe care le-au făcut. Poţi să-mi dai numai negativele. Crezi că este posibil?
– Pentru asemenea bombă de presă, sigur.
– Roger, poţi s-o faci fără să nu miroasă ceva coioţii ăia din redacţie şi să publice vreo informaţie înainte de terminarea anchetei?
– Îţi dai seama că primul interesat să nu se întâmple aste sunt chiar eu.
Privim cu tristeţe la fundul gol al amicului nostru John şi ne despărţim.
*
*           *
Până la ora şapte am timp să trec pe-acasă, să fac un duş şi să-mi schimb lenjeria. De ce rânjiţi acolo pe sub mustăţi? Probabil că iar vă stă gândul la cine ştie ce măscări. Să vă spun un secret, care sper să rămână însă între noi: când o doamnă te invită să stea de vorbă la ora şapte seara, este bine să fii pregătit, eventual cu un prezervativ, două în buzunar. Şi încă un secret, gratis: când are întâlnire cu o doamnă, un domn nu întârzie nici o secundă, da' nici nu dă buzna cu un sfert de ceas înainte.
La prima anchetă mai serioasă ca detectiv particular mă orientam după ceva căruia îi spuneam ceas, jignind astfel aceste minunate mecanisme. Acum am la încheietură un Longines Master Collectiona Moon Phases. Secundarul său se suprapune peste cifra 12 când apăs pe butonul soneriei. De fapt nu ştiu de ce li se spune chestiilor astea tot sonerii. În loc de ţârâit se aude o melodie liniştitoare şi plăcută, care nu stresează ca soneria de la locuinţa mea.
La început am crezut că am nimerit din greşeală într-un studio cinematografic unde tocmai se turnează un film de epocă, de-ăla, ştiţi voi, cu lorzi şi lordeze. Tipul care-mi deschide uşa este leit valetul ducelui cutare, la castelul lui din Spania în secolul al şaptesprezecelea. Mă scotocesc după o carte de vizită şi i-o înmânez.
– Domnule Caldwell, senora marquesa Angelica Carrillo are onoarea de a vă primi în salon. Vă rog să mă urmaţi!
Gagiilor, pe-afară n-am avut cum să-mi dau seama în ce clădire intru, din cauză că este îngropată în verdeaţă şi pentru că iarna, la ora 7 P.M., este deja destul de întuneric. Înăuntru sunt chiar într-un palat spaniol. De la pereţii lambrisaţi cu nuc şi trandafir, care poartă patina secolelor, la frescele afumate şi mobilierul luat parcă dintr-un muzeu şi, peste tot, portrete cu tipi şi tipese cu gulere imense ca fagurii, par toate desprinse dintr-un film de epocă. Deasupra uşii salonului, prin care ar putea intra simultan două maşini fără să se zgârie, zăresc sculptat în piatră, scutul heraldic cu coroana care era şi pe cartea de vizită. Valetul intră , mă anunţă şi se retrage în stânga, invitându-mă să pătrund.
– Intraţi, domnule Caldwell! mă invită gagica.
Sunt în încurcătură. Ar trebui, probabil, să-mi scot pălăria cu pana de struţ, să mă îndoi din şold la nouăzeci de grade şi să mătur pardoseala cu pana în discuţie. Fiindcă n-am pălărie, spun doar:
– Bună seara, doamnă!
– Vă rog să luaţi loc, aici, pe canapea, lângă mine. Fernando, dă poruncă să se aşeze masa.
– Prea bine, senora marquesa!
Abia când m-am apropiat am constat că numai eu stricam tabloul. Angelica Carrillo era îmbrăcată cu o rochie de interior, cu numeroase asemănări celor purtate de tipesele din tablourile de pe ziduri. Singura deosebire constă doar în transparenţă. Ţoalele de pe gagică lasă să se vadă tot ce este pe dedesubt. Adică minusculul chiloţel tanga. Văzându-mi privirea, îmi arată şemineul în care trosnea un butuc care ardea cu flacără mare.
– Ştiţi, din cauza căldurii.
– Nu vă faceţi probleme doamnă. Ce este frumos, merită să fie văzut.
Băieţi, să ştiţi că merită cu prisosinţă. S-a prins probabil că mi s-a cam ridicat moralul, umflând pantalonul, de aceea continuă.
– După ce luăm o gustare şi studiem cutia cu lucrurile personale ale soţului meu pe care le-am recuperat de la bancă…
Înţeleg aluzia şi mă strădui să fiu şi eu măcar un conte, acolo, stimulând conversaţia:
– Soţul dumneavoastră era marchiz spaniol?
– Nu, domnule Caldwell. Eu sunt marchiză. Acesta este palatul străbunilor mei. Bunicii mei au părăsit Spania după războiul civil şi victoria lui Franco. Ajungând în America, au făcut în curând avere, iar după restaurarea monarhiei, părinţii mei au adus din ţară părţile cele mai importante ale palatului străbunilor şi l-au reconstruit aici, la dimensiuni mai reduse, dar conţinând esenţa construcţiei originale. Nu au adus pietrele, ci numai lambriurile, sculpturile, frescele, tablourile, goblenurile, covoarele şi mobilierul.
– Şi atunci…
– La căsătorie soţul meu a luat numele meu, nu eu pe al lui. Se înţelege de ce.
– Şi care era, ca să zic aşa, numele de cavaler al soţului dumneavoastră?
– Juan Carlos Caballero. În ciuda numelui, nu era nici rudă cu regele şi nici „cavaler”. Era în schimb un bărbat foarte chipeş.
– Aţi studiat lucrurile personale pe care le-aţi primit de la bancă?
– Nu, am aşteptat să le studiem împreună. Nu mi s-a dat o agendă şi un registru. Mi s-a spus că trebuie mai întâi să le studieze experţii băncii să nu cuprindă informaţii supuse secretului bancar.
– Trebuia să solicitaţi să fie studiate în prezenţa dumneavoastră.
– Mai mult am cerut sigilarea lor cu pecetea casei de Carrillo. Le-am spus că voi trimite pe cineva cu procură pentru a asista la deschiderea şi studierea materialelor, pretextând că eu nu cred în varianta sinuciderii şi cu atât mai puţin a accidentului.
– Senora marquesa, cina este servită.
– Să mergem să mâncăm. Avem timp după…
N-am prea înţeles după ce? Dar văzând şi făcând.
Sufrageria în care sunt invitat are o masă lungă de doisprezece metri, dar tacâmurile sunt puse la cele două capete. O aştept să se aşeze. Scaunul i-l ţine majordomul. Şi mă aşez la celălalt capăt. Probabil că la palate este interzis să se vorbească la masă, sau se strigă, pentru a se face înţeleşi conmesenii.
– Sunteţi catolic, domnule Caldwell?
– Nu, protestant, dar după botez n-am prea mai dat pe la biserică, strig eu din rărunchi să mă fac auzit.
– Nu-i nevoie să vorbiţi tare. Această încăpere are o acustică specială. Se pot auzi şi şoaptele. O să-mi permiteţi atunci să spun eu rugăciunea.
Mă bucur că nu trebuie să o spun eu, din cauză că nu ştiu dacă mai ţin minte toate vorbele şi pentru că nu cred că ne va ajuta cu ceva, dar nici nu are cum să strice îi fac semn că totu-i OK.
Masa a fost distractivă. La fiecare fel, şi au fost zece, intră întâi bucătarul, cu boneta aia caraghioasă şi anunţă felul de mâncare. Deschide apoi uşa bucătăriei, lăsând să intre un ajutor cu aceeaşi ţinută, dar mai sighinaş, care cară platoul sau tava cu haleala anunţată. De nici una nu auzisem până azi. Am reţinut doar câteva: „empanada con setas”, paella de mariscu”, „tortilla con pescados y mariscos”, „pollo à l’español”. La fiecare fel se schimba şi paharul şi de fiecare dată se turna altă pileală. Aş fi votat pentru whisky, dar nici chestiile astea n-au fost rele. De exemplu la peşti şi fructe de mare s-au dat vinuri albe de Galicia gran reserva ţinut cinci ani, din care şase luni în butoi de stejar, la fripturi vinuri roşii de Rioja, Navara şi Ribera del Duero ţinute cel puţin doi ani în butoi de stejar, şi trei ani în sticlă. La dulciuri ceva care se numeşte Sangria, un amestec ciudat de vin roşu, aromat, îndulcit şi cu adausuri de tot felul de citrice, aromă de scorţişoară şi nu mai ştiu ce. Dacă şi-a propus să mă impresioneze, a reuşit!
Am priceput şi de ce, în ciuda celor zece potoluri, gagica are totuşi o siluetă de sirenă. Pe farfuriile cu margini aurite şi stema heraldică, nu sunt decât câteva îmbucături aşezate artistic în mijlocul platoului şi înconjurate de chestii de decor.
– Senora marquesa, cafeaua este servită.
Gagica mă invită în altă cameră. E chiar budoarul marchizei! Nici nu pot să apreciez cum se cuvine acel brandy din Andaluzia, iar de cafea nici nu mă ating, din cauză că gândul îmi zboară spre patul cu baldachin în care mă şi văd urcat.
Am deschis cutia cu obiectele recuperate din biroul decedatului, dar n-am văzut nimic. Mă grăbeam să ajungem la ultima secvenţă a programului. Îmi propun s-o fac temeinic după…
Băieţi, credeam că până la vârsta asta am învăţat tot ceea ce se ştie despre sex. Am avut profesoare de înaltă clasă. Ei, bine, aflaţi că m-am înşelat! Nu vă povestesc, ca să nu vă faceţi sânge rău.
CAP. 4 „NOAPTE BUNĂ, PUIŞORI!”
La fel ca şi bătrânii cai, care-şi duc stăpânii acasă, chiar dacă tipii s-au matolit şi au adormit în şa, tot aşa şi bătrânul meu Dodge m-a dus la domiciliu, cândva pe la mijitul zorilor. Întâlnirea a avut mai multe reprize, din ce în ce mai lungi, dar şi mai grozave. Din acest bun motiv dimineaţa, pe la zece şi jumătate, când telefonul a sunat îndelung pe noptieră, n-am fost în stare să răspund, fapt care a fost penalizat cu sosirea intempestivă a Bettei. Noroc că eram deja sub duş şi hainele le ţinusem toată noaptea la aerisit. Cum puteam să mă scuz că a fost în interesul cercetărilor!?
– Patroane, am crezut că ţi s-a întâmplat ceva. Acum vreo oră a trecut Roger pe la agenţie şi a lăsat un dosar.
– Fătucă, am avut o noapte cumplită. Am avut o întâlnire dură, am ajuns acasă în zori şi sunt istovit.
Ce vă hliziţi? Am avut o întâlnire? Am avut! Am venit acasă în zori? Am venit! Că sunt istovit, cred că nici nu vă îndoiţi. Atunci? Observ că lui Bette i-a venit o idee, cu care crede ea, va putea să-mi micşoreze stresul acţiunii. Mă sperii şi iau măsuri:
 – Copilă, mergi tu la agenţie şi fierbe cafeaua. Vin şi eu în câteva minute.
O văd că a plecat şucărită. N-am ce-i face! Din când în când trebuie să-i mai aduc aminte cine-i bossul.
*
*           *
Cafeaua şi-a făcut efectul şi hardul computerului cu cârlionţi roşcaţi a ajuns din nou în stare de funcţiune optimă. Refac, mintal, imaginile conţinutului cutiei cu lucrurile personale ale decedatului. Numai lucruri banale care se găsesc în toate sertarele unui birou. Singurul element pe care va trebui să-l verific este persoana din fotografia cu ramă subţire metalică, despre care mi s-a spus că se găsea în primul sertar. Ca şi doamna Carrillo, este tot brunetă, tot frumoasă, dar de alt stil, mai vulgar. Bretonul are un colţ care coboară între sprâncenele groase, iar buzele sunt pline şi senzuale. Teribilă dilemă pentru bietul domn Carrillo! Eu, cel puţin, îl înţeleg. Amândouă frumoase şi sexoase. Pe una o avea acasă zi de zi. Rutină. Pe cealaltă o vede la serviciu şi o doreşte ca pe fructul interzis. Chiar nu-mi pot imagina cine pe cine a vânat. S-ar putea să se fi întâmplat chiar invers. Să sufli soţul unei marchize autentice, cu blazon, poate să i se pară fiecărei farfuze un sport în care merită să investeşti ceva talent şi multă muncă. Îmi propun s-o cunosc în profunzime. (Chiar şi în profunzimea la care v-aţi gândit voi, obsedaţilor!) În interesul cercetărilor, desigur. Ia, gândiţi-vă: pot să le compar talentele şi să-mi dau seama cu ce l-a cucerit gagica. Ei, vedeţi?
– Patroane, nu vrei să te uiţi la fotografiile aduse de Roger? mă trezeşte Bette la realitate.
– Ba da, poţi să le aduci.
Scot din plic fotografiile. Sunt treizeci şi una. Le separ pe categorii: în primul teanc sunt cele care arătau poziţia cadavrului; în al doilea se văd cei din echipele de poliţişti care fotografiază şi apoi brancardierii care ridică cadavrul în sacul de plastic; în sfârşit, în al treilea teanc, adun pe cele care cuprind mulţimea de gură-cască, care se adună de obicei la asemenea evenimente. Iată că investiţia făcută pentru procurarea unei lupe se arată de folos. Greu a fost s-o descopăr prin sertare. Motivul: făcuse Bette ordine. Tot ea m-a salvat. Era în primul sertar, chiar deasupra singurului dosar pe care-l am, cel cu documentele pentru înfiinţarea agenţiei.
Cu lupa la ochi încep să studiez meclele celor care se îngrămădeau în spatele panglicii galbene întinse de poliţişti. Ştiu ce caut. Doi nasoi „blonzi, înalţi, solizi, tunşi foarte scurt, cu aspect de nordici”, cum mi i-a zugrăvit prietenul Zigu. Cu toate că în Miami, din cauza componenţei naţionale, blonzii nu sunt prea numeroşi, descopăr totuşi vreo zece persoane care ar corespunde descrierii.
O chem pe Bette şi-i pasez sarcina (de serviciu, că de cealaltă ne ferim prin toate mijloacele):
 – Copilă, ia spune-mi tu cum pot să măresc muianele ăstora, fără să apelez la negativele de la Miami News?
– Cu calculatorul, patroane. Scanez fotografiile şi intru cu ele într-un program special care-mi permite să selectez o anumită zonă şi să fac ce vreau cu ea.
– Bravo. Scoate-mi apoi la imprimantă moacele nasoilor ăştia! Şi îi arăt ce indivizi din mulţime mă interesează.
Zigu îmi spune că, la el în ţară, este o vorbă: „cui pe cui se scoate”. Adică, dacă unu se matoleşte, musai să se dreagă tot cu acelaşi trăscău. Eu, gagiilor, n-am cum să scot atâtea cuie câte a băgat în mine senora aseară cu aceleaşi tării. Va trebui să apelez la panaceul meu, pentru a mai diminua efectele mahmurelii. Scot sticla de Long John din sertar şi gâlgâi ca un rătăcit prin deşertul Nevada, ajuns în prima bombă din Las Vegas. Îşi face efectul, aşa că, atunci când apare Bette cu fotografiile sunt gata să o premiez.
*
*           *
Fiind ora prânzului, mă duc la Zigu să rezolv două probleme deodată: să dau satisfacţie cererilor foarte insistent ale maţelor, care începuseră să protesteze zgomotos şi să-i arăt fotografiile blonzilor care căscau gura la investigaţiile poliţiei la locul impactului. După ce rezolv punctul unu de pe listă, Zigu îl trimite pe junior să se uite la fotografii.
– Aceştia sunt, domnule Caldwell! Şi îmi arată două fotografii din cele pe care le aranjasem pe masă.
Îl omenesc c-un Abraham şi dau cu praf de mers.
*
*           *
Următorul drum trebuie să-l fac la Four Seasons. I-am telefonat lui Emilio Carbonero şi mi-a spus că mă aşteaptă.
– Îţi spun ceva moacele celor doi blonzi? Au fost clienţii voştri? Au vizitat pe cineva din hotel în ziua în care a fost ucis domnul Carrillo, sau cu una două zile înainte? îl întreb arătându-i fotografiile.
– Mie nu, dar am să vorbesc cu personalul. Mi le poţi lăsa?
– Bineînţeles. Mai am câteva exemplare. Ţinând cont de ture, când crezi că reuşeşti să vorbeşti cu toţi?
– N-o să-ţi vină să crezi, dar hotelul are în jur de cinci sute de salariaţi. Să zicem trei zile. Oricum, dacă aflu ceva înainte, te sun.
*
*           *
Ieşind din hotel, mă decid să încerc să văd dacă mai găsesc pe cineva din conducerea băncii. Există. Arăt procura de la doamna Carrillo şi cer să se verifice agenda şi dosarul pe care le-au găsit, la sosirea văduvei, în sertarul biroului acestuia. Fac ei câteva fiţe, fac şi eu câteva, ameninţând cu presa şi obţin ca unul dintre cotabilii şi unul dintre directorii adjuncţi să cerceteze documentele pentru a nu conţine secrete bancare. Simulez dezinteresul şi, de „plictiseală”, mă joc cu pixul. N-o să ghiciţi cam cât costă scula asta. În jur de o mie de verzişori. Nu, nu-i greşeală. El face parte din dotările primite de la domnul Kurucava. Are încorporat un aparat fotografic minuscul, dar foarte performant. Pot face în jur de o sută de fotografii, care sunt înmagazinate într-un cip şi apoi descărcate direct pe calculator. O minune a miniaturizării şi a tehnicii atinse de gălbejiţi. După ce trec prin tot registrul de două ori cei doi reprezentanţi ai băncii încep să se certe.
– Nu sunt informaţii care să afecteze secretul bancar, hotărăşte contabilul.
– Ba sunt. îl contrazice directorul adjunct.
– Scoateţi paginile în care consideraţi că ar fi informaţii susceptibile de a afecta interesele băncii, daţi-mi restul şi să trecem la agendă.
Nu mă interesează ce pagini extrag, deoarece eu le-am fotografiat pe toate. Abia atunci voi şti ce anume să cercetez cu mai multă atenţie.
Cei doi frunzăresc agenda. Doar numere de telefon şi adrese. Pe asta mi-o dau fără să o verifice prea atent.
Ne ridicăm, ne strângem mâinile, dar înainte de plecare am o inspiraţie. Scot fotografiile celor doi blonzi.
– Vă sunt cunoscute figurile celor doi?
– Da. Sunt… se repede contabilul.
– Nu. Nu sunt clienţii noştri. îl întrerupe directorul
– Nici nu v-am întrebat dacă sunt clienţii băncii.
– De fapt, nici unul dintre noi nu lucrează la ghişee cu publicul, se scuză contabilul. Voiam să spun că sunt figuri comune, pe care le poţi vedea de câteva ori fără să-ţi mai aduci aminte de ei.
Nu insist, dar mă asigură că, dacă voi avea nevoie de anumite lămuriri, la cererea clientei mele, voi fi primit cu bunăvoinţă.
*
*           *
S-a făcut seară şi mi-am propus să-i bag o vizită văduvei. Nu, n-am nimic deosebit s-o întreb. Probabil că doar speranţa repetării nopţii trecute, de undeva, din subconştient, mă îndeamnă să caut un pretext, cât de cât mai credibil, să-mi deschidă poara castelului spaniol. Sunt domn şi dau întâi un telefon:
– Stimată doamnă, am intrat în posesia celor două documente de la bancă. Aş dori să le vedem împreună şi să găsim ceva care să ne ajute. Mai am şi două fotografii ale unor tipi care au fost văzuţi cu soţul dumneavoastră înaintea evenimentului. Dacă puteţi să mă primiţi în seara asta, sau stabilim o oră pentru mâine.
– N-are rost să amânăm, domnule Caldwell. Vă aştept acum. Voi porunci să mai aşeze încă un tacâm la masă.
Prind aripi şi nu prea sunt atent la ce se întâmplă în jur. Chestia cu uitatul în oglinda retrovizoare nu am învăţat-o ca detectiv, ci ca şofer. La un moment dat subconştientul mă trage de mânecă şi-mi zice: Bă, Caldwelle, tu nu vezi că eşti urmărit? Acum, dacă mi-a atras atenţia, văd. Iar meclele astea albinoase din Lincolnul albastru, sunt chiar cele din fotografiile pe care voiam să i le arăt marchizei, înainte, sau după. N-am de gând să le prezint meclomanilor programul, aşa că iau măsuri. Îl sun pe Pat Eyring, mecanicul şi prietenul meu, care m-a ajutat şi în alte rânduri.
– Pat, Caldwell te deranjează.
– Prietenii nu mă deranjează niciodată. Spune-mi ce te pot ajuta.
– Am pe urmele mele un Lincoln albastru. Crezi că poţi să mă scapi de ei?
– Ştii bine că-mi face plăcere să particip la acţiunile tale.
Pat are un atelier de dezmembrare a maşinilor aduse la casare. Fiind însă un mecanic foarte bun, cel mai bun din peninsulă, îşi alege câte un jaf de rablă din deceniile şase, şapte a secolului trecut, pe care o face să fie mai bună şi să arate mai mişto decât atunci când era nou-nouţă. Mulţi din milionarii din Florida şi nu numai, vin şi dau o grămadă de mangoţi pe aceste bijuterii, uneori mai mulţi decât pe o maşină de lux de ultimă generaţie.
– Peste zece minute voi trece prin dreptul atelierului tău. Ai timp să te pregăteşti?
– Bineînţeles, Wig!
După ce am trecut prin faţa porţii, un sistem de ridicare a maşinilor avariate a ieşit pe poartă şi s-a aşezat de-a curmezişul pe stradă, i s-a oprit motorul şi n-a mai putut porni. Cinci minute s-a chinuit fiul cel mare al lui Pat până să reuşească să o dreagă şi să facă loc Lincoln-ului să treacă. A fost suficient să intru pe poarta domeniului Carrillo şi să-mi ascund Dodge-ul în spatele unui pâlc pe arbori ornamentali. În faţa celor din Lincoln a apărut însă un Dodge identic, meşterit de Pat să am, atunci când am nevoie, o maşină de schimb. Pe acesta îl pilotează fiul cel mic al lui Pat. După ce-i plimbă puţin prin Miami şi împrejurimi, îi duce până în dreptul blocului în care am agenţia şi coboară în parcaj. Iese de acolo după un câteva minute într-un Corvette, condus de Pat senior. Îmi telefonează să-mi spună că cei doi stau sub un palmier supraveghind ieşirea garajului.
Noapte bună, puişori!
CAP. 5. „INVITAŢIA MĂ FACE SĂ PLUTESC”
          Studiul celor două documente ne răpeşte doar zece minute. Senora se plictiseşte repede:
– Nu-mi dau seama ce ar trebui să găsesc deosebit în aceste hârtii.
– Atunci, am să vă rog să mi le lăsaţi mie câteva zile. Poate persoanele pe care le voi întâlni în timpul anchetei sau vreun episod al cercetării să poată fi dezlegat cu vreuna dintre informaţiile conţinute în documente.
– Puteţi să le ţineţi cât doriţi, ba chiar puteţi la sfârşit să le aruncaţi. Mie nu-mi fac nicio trebuinţă.
După cina, care s-a desfăşurat după acelaşi scenariu şi în acelaşi decor, dar cu potoluri şi trăscăuri diferite, mă invită în budoar să bem câte un armagnac. Nu pot să refuz tentaţiei, aşa că în zori, când mă pornesc din nou spre casă, sunt prea terminat să mai întreb de moacele din fotografii. Sau, poate în sufletul meu, am sperat că acesta ar putea fi un bun motiv pentru o nouă vizită.
*
*           *
Mulţi îşi închipuie că detectivii particulari, de dimineaţa până seara, nu fac decât să-i mierlească pe băieţii cei răi, folosind tot felul de arme, de la cuţit, până la bazooka, să-i mardească, dând pumni şi palme cu piciorul, să se vânture prin peisaj, folosind orice mijloc de locomoţie de la armăsar şi până la turbojet, să se trotileze cu tării, cu etichete aurite, iar la final să asude în paturile celor mai trăsnet gagici care le ies în cale. Ei, bine, ăştia se înşeală! Las la o parte faptul că şi detectivii încasează scatoalce cu nemiluita, că adversarii au în plus şi bâte de base-ball, că, şi băieţii răi au maşini şi, cu cât sunt mai răi, cu atât maşinile sunt mai ca lumea, au şi păsăret gârlă, numai bunăciuni, clasă superioară, cu cât sunt mai răi, cu atât gagicele sunt mai grozave. În afara acestor acţiuni spectaculoase, detectivii mai trebuie să-i urmărească pe nasoli, indiferent de vreme, ore-n şir. Trebuie să stea la pândă, disimulaţi în peisaj, chinuiţi de nevoia de a-şi deşerta băşica, sau să-şi aprindă o ţigară, asudând sub soarele arzător sau clănţănindu-le dinţii în nopţile răcoroase. Dar, cele mai nasoale momente din activitatea băgăreţilor este să studieze hârtii. De aceea, de câte ori se poate, deleg aceasta sarcină, lui Bette. De data asta nu se poate.
Ca să nu aibă însă impresia că este în concediu, îi dau totuşi şi ei o sarcină: să scoată copii după toate fotografiile paginilor pe care le-au extras băieţii de la bancă, din dosarul decedatului Carrillo.
– Copilă, mai poţi să produci un duplicat după cafeaua de adineauri? Că iar am avut o acţiune istovitoare.
– Cum o cheamă pe „acţiune”? Nu cumva Angelica? Matracuca are parfumuri de firmă, care nu se evaporă aşa repede.
N-am cum s-o aiuresc. Are gagica un nas şi frumos şi performant.
– Am trecut doar să-i duc documentele pe care le-am recuperat de la bancă. Dar am fost urmărit de cei doi blonzi din fotografiile pe care le-ai realizat ieri  M-a ajutat întreaga familie Eyring să scap de ei.
Vedeţi, gagiilor? N-am spus nicio minciună. Am omis doar câteva amănunte.
Cloncăn câteva gâturi direct din sticla de Long John, în aşteptarea cafelei. Aprind şi pipa. Cine a spus „răbdare şi tutun” a fost un mare filozof. Combinaţia whisky, tutun, cafea îşi face rapid efectul. Mintea-mi este clară ca o votcă de calitate, aşa că încep cercetarea agendei. Am răbdare. Răsfoiesc pagină de pagină. Nume, număr de telefon; nume, număr de telefon; nume… Gata! Am ajuns la ultima pagină. Nimic!
– Patroane, în buzunarele agendei te-ai uitat?
Întrebarea mi-o pune Bette, care tocmai a venit cu paginile printate. Nu, nu m-am uitat. O fac acum. În faţă nu-i nimic, în cel din spate este. Un CD nu mai mare de mici dimensiuni. Tot Bette este cea care-l introduce în calculator.  Nu înţeleg nimic. Nici priceputa mea secretară nu mă poate lămuri.
– S-ar putea să fie codificat. Şi, dacă nu avem cheia, poate dura câţiva ani până se va putea sparge cifrul.
Dacă este codificat, probabil că ascunde ceva foarte important. Dacă a fost ascuns în anvelopa agendei, înseamnă că nu trebuia să poată fi descoperit de oricine…
 În timp ce eu făceam aceste supoziţii, Bette a luat agenda şi i-a scos anvelopa de plastic a coperţii. Şi acolo mai era un petic de hârtie.
– Bravo, Bette!
Nici asta nu-mi spune nimic. Un cârnat de litere şi cifre. 
 – Un cont bancar, patroane!
Bineînţeles că ştie. Doar ea se ocupă şi de gestionarea fondurilor agenţiei şi ale celebrului detectiv particular Wigglesworth Caldwell, adică mandea. Ar trebui s-o premiez, dar sunt atât de gol, că mi-e teamă să nu dau vreun rateu. Aşa că mă gândesc să-o ţin ocupată.
 – Copilă, ia tu dosarul acesta şi încearcă să pui paginile pe care le-ai printat în locurile unde lipsesc. Apoi vezi de ce le-au scos şmecherii ăia de la bancă.
Acum, că o ştiu ocupată, n-are cum să-i mai umble mintea după… ştiţi voi ce. În schimb îmi umblă mie. Biletul cu pricina este un bun prilej să–i aud glasul, aşa că mă decid să-i dau un telefon. O sun:
– Am găsit în anvelopa agendei soţului dumneavoastră un bileţel cu un şir de cifre şi litere. Poate fi un cont bancar. Ideea este că aş dori să mergeţi la bancă să solicitaţi să vi se spună ce cuprinde.
– Aş prefera să mă însoţiţi.
– De obicei treaba asta, cu însoţitul la bancă, o face un avocat.
– Avocat sunt eu. Am fost un avocat de succes până la căsătorie. Vă daţi seama că la averea mea practicam din pasiune pentru meserie. În ultimii ani am renunţat. Voiam să mă ocup, cu aceeaşi pasiune de problemele familiale. Acum, când acestea nu mai există, voi cere revenirea în barou.
– Şi atunci?
– Atunci dumneavoastră veţi fi însoţitorul meu.
– Prea bine, întâlnirea cu dumneavoastră îmi face plăcere. Unde doriţi să ne întâlnim?
– Peste jumătate de oră în faţa băncii, e bine?
– Perfect. Voi fi acolo.
*
*           *
Gagica a coborât dintr-un Jaguar XJ 220 argintiu. De la toca micuţă, purtată pe o sprânceană, la costumul impecabil şi până la pantofii cu tocuri de 10 centimetri, toate poartă etichete ale unor firme de prima clasă. Păşeşte ca manechinele pe podium. O să ziceţi: „Te-ai amorezat Caldwelle!” da eu tot o să vă spun că are maiestate. Asta se moşteneşte odată cu sigiliul; se învaţă de la primii paşi în familie; se asortează cu paralele din bănci, cu atât mai bine, cu cât sunt mai multe (paralele, desigur). Băieţi, tipa e mortală!
– Bună dimineaţa, domnule Caldwell!
Înţeleg că în afara dormitorului nu mai sunt „Wig, bagă tare!” Aşa că mă conformez:
– Bună dimineaţa, doamnă marchiză! Arătaţi splendid azi.
Ştiu că cele trei vorbe pot topi şi un aisberg. Am înţeles dintr-o scurtă sclipire în colţul ochilor că l-a topit, dar nu o arată.
– Daţi-mi biletul! Îi e suficientă o singură privire. Nu-i cont bancar. Haideţi să intrăm!
Trebuie să mărturisesc că în probleme bancare nu am nici un fel de cunoştinţe. Gagica însă le are. Normal. Cine are parale multe, trebuie să ştie şi ce să facă cu ele. Cu toate că sunt de faţă la discuţia dintre doamna Carrillo şi directorul băncii, nu înţeleg nimic. Vorbesc într-o limbă străină pentru mine. Îmi traduce, în drum spre subsol, la camera de tezaur, că jumătate din „cârnatul” de litere şi cifre este numărul unei casete şi cealaltă jumătate, o parolă-cifru. O funcţionară slăbănoagă, din cele care se spală pe picioare în damigeană, ne conduce într-o cabină şi ne aduce o caseta lungă şi se retrage discret. Şi eu sunt discret şi mă uit la tavan, cât timp gagica formează cifrul.
– Interesant!
Exclamaţia o iau drept invitaţie să privesc la conţinutul casetei. Este. Interesant.
Sunt câteva teancuri de Benjamini. Mie mi se par mulţi. Ei i se par puţini. Nici nu numără pachetele. Scoate apoi un caiet cu pagini A4. Este liniat cu grijă. Aceleaşi succesiuni de iniţiale şi cifre. Dar sunt două rubrici: date şi alte litere şi cifre. Mă uit pe totalurile reportate pe fiecare pagină. Cifrele sunt ameţitoare
– Probabil că făcea contabilitatea vreunei societăţi, în afara sarcinilor de serviciu – îşi dă cu părerea doamna Carrillo.
– Societăţile au angajaţi contabili, care nu cred că pot fi şi funcţionari de bancă. Mie mi se pare o contabilitate paralelă pentru vreun grangure, care vrea să fenteze fiscul unchiului Sam. Va trebui să-l studiez cu atenţie. Voi apela şi la un tip foarte priceput în materie. Sumele astea pot fi bune motive pentru a determina anumite persoane să încerce să-l facă pe domnul Carrillo să se obişnuiască cu înălţimile.
– E al dumneavoastră. Iată aici un plic! Îl deschide şi mi-l întinde. O fotografie cu trei personaje. Pe o stradă doi bărbaţi foarte înalţi şi bine clădiţi, blonzi, dau un plic (sau invers) unei tipese brunete. Bretonul are un colţ care coboară între sprâncenele groase, iar buzele sunt pline şi senzuale. V-aţi prins? Blonzii sunt chiar cei care au fost identificaţi de Zigu junior, iar gagica e chiar amanta. Pe dosul fotografiei, alte cifre şi alte litere. Au contabilii ăştia o manie să transforme totul în cârnaţi de cifre, ceva de speriat!
 – Vă spune ceva şiragul acesta de semne?
Doamna se uită îndelung la ele şi scutură capul a negaţie.
– Dacă credeţi că vă pot fi de folos, puteţi să le luaţi.
Le iau. Sunt un tip strângător. Caseta este acum goală. Aruncă înăuntru, cu evidentă lipsă de consideraţie, teancurile de Benjamini, închide şi apasă butonul de sub blatul mesei. Imediat îşi face apariţia, biata fătucă cu craci de barză, ia cutia şi se întoarce cu o cheie.
– Mi-a lăsat-o bietul domn Carrillo, chiar în ziua groaznicului accident.
– Ştii de unde este? Este curioasă văduva.
– Nu. Pare de la o casetă de valori, dar nu corespunde cu cele din banca noastră.
Când ajungem în stradă, doamna îmi spune că va încerca să afle de unde este această cheie şi că mă aşteaptă diseară să-mi spună ce a aflat.
Invitaţia mă face să plutesc.
CAP. 6. „DACĂ SE AFLĂ, BAGĂ NIŞTE BAROSANI ÎN RAHAT”
          Detectivii nu trebuie să plutească. E regula numărul nu ştiu care din manualul „Băgăreţului privat”. Cu toate că lecţia o cunosc pe dinafară, perspectiva altei nopţi în patul cu baldachin, mă face să o ignor. Aşa că, plecând spre casă, să-mi fac duşul, înainte de vizita la palatul marchizei, atunci când Lincolnul albastru mă depăşeşte, nu-l ginesc. Îl văd abia când am ajuns pe străduţa pe care am locuinţa. Este aşezat transversal, blocând trecerea. Bag rapid în marşarier, deoarece n-am chef acum de un caft. Dar Dodge-ul meu se opreşte în portiera unui Jeep Grand Cherokee galben cât un tanc. Şi el este pus de-a latul străzii. În februarie se înserează devreme, iar cele trei becuri, care ar fi trebuit să lumineze străduţa mea, sunt sparte. Mă învinuiesc pentru ideea de a-mi fi luat locuinţa în colţul cel mai „liniştit” al oraşului.
 Din fiecare maşină coboară câte un individ, îndreptându-se spre mine. Şi nu vin cu mâna goală. Ambii îmi arată câte un Uzi. Nu par a fi membri ai Mosadului. Cel care coboară din Jeep n-are meclă de evreu şi precis că nici nu şi-a făcut circumcizia. Este negru ca noaptea. Şi-a tras costum alb, pălărie şi ochelari de soare. Probabil se gândeşte că, la cele 36 de cartuşe din încărcător şi o cadenţă de 600 pe minut, n-are nevoie de prea mare precizie în ochire. Are dreptate. Cu arma asta şi un orb te poate face într-un minut strecurătoare. Nici cel care se dă jos din Lincoln nu poartă kippa deasupra pletelor blonde. E unul din cei doi plăvani din fotografia găsită în caseta decedatului domn Carrillo, dar şi într-una dintre cele identificate de Zigu Junior. Acum, când îl văd de-aproape, îmi dau seama că este şi foarte înalt şi foarte lat
Ia să vedem ce opţiuni am? Scot Glock-ul şi încerc să mă apăr. Nu se pune. Trag în cel din faţă. Să zicem că aş putea s-o fac înainte să tragă mălai-mare, care are deja degetul pe trăgaci şi şi-a tras piedica înainte de a coborî din maşină, da ăla din spate mă face în secunda 0,0001 ciur. Ridic mâinile şi aflu ce vor de la mine. Poate că nu vor numai să mă omoare. Spun „numai”, din cauză că nu s-ar fi obosit să spargă becurile şi să antreneze în acţiune două echipe şi două maşini. Nici asta nu se pune. Nu le dau eu satisfacţie nici să ia sau să afle de la mine ce le trebuie lor şi pe urmă să mă mierlească. Să încerc să sparg barajul. Pe cel din spate este imposibil. O fi Dodge-ul meu modificat de Pat, putând să învingă Jeep-ul la multe probe: viteză, demaraj, chiar şi forţă pe distanţă mică, dar la greutate nu. Aş avea o mică şansă la cel din faţă. Pot să mă urc pe trotuar, chiar dacă dărâm gărduţul de şipci. Dar şi aici există un inconvenient. Plăvanul care stă cu degetul pe trăgaci. Nu renunţ la varianta a treia, doar o îmbunătăţesc cu o mică improvizaţie.
Mă aşez ca un punct pe dreapta care trece prin tărtăcuţele celor doi gorilani. Scot c-o mişcare, pentru care ar fi putut să-l facă invidios şi pe John Wayne şi pe Clint Eastwood la un loc, Glock-ul din ham şi, în aceeaşi secundă, mă arunc la pământ. Aud o singură pârâitură. Îmi fac inventarul. Eu sunt întreg. Cei doi însă sunt alături de mine şi nu par prea vii. După sângele care a umplut rigola, deduc că au fiecare mai multe spărturi pe unde li se golesc arterele. Nu le dau timp celor doi şoferi să se dumirească. Cel din Lincoln, după cum arată, n-o să se mai dumirească niciodată. Urc la volan şi urmez varianta numărul trei. Cu succes. Jeepul are probleme cu spaţiul şi are nevoie de mai multe manevre de a ieşi de pe strada îngustă. În oglinda retrovizoare văd că nu mă urmăreşte. Motivul îl aud. O sirenă a maşinii poliţiei. Intru repede în garaj folosind telecomanda şi de acolo intru direct în locuinţă. Îl sun pe Roger şi-i dau pontul.
Eram sub duş când am auzit soneria de la intrare. Îmi înfăşor un prosop în jurul şalelor şi mă uit pe ecranul instalaţiei de supraveghere. Se putea să nu-mi strice ei seara? Cine „ei”? Echipa zoologică. Cum dracu’ se nimereşte întotdeauna, să fie ei primii la locurile pe unde am trecut şi eu.
– Intraţi domnule locotenent Kellogg. Poftiţi şi dumneavoastră sergent Gellhorn. Scuzaţi de ţinută. Tocmai făceam un duş fiind invitat astă seară de o doamnă. De aceea am să vă rog să fiţi foarte concişi.
– Lasă fasoanele, Caldwelle. Spune mai bine de ce i-ai împuşcat?
– Pe cine?
– Ştii ceva? N-o face pe inocentul cu noi. Varsă repede. Ştii că mărturia de bună voie scurtează din pedeapsă.
– Nu-mi vine.
– Ce?
– Să vărs.
– N-o face pe deşteptul cu noi pentru că putem să… Goriloiul este cel care se dă mare.
– Să ce? Ia uitaţi-vă puţin la acest ecran. Ia spuneţi ce vedeţi?
– Pe noi… şi pe… dumneavoastră, domnule Caldwell. Noi am venit doar să vă întrebăm dacă n-aţi auzit nişte împuşcături acum vreo zece minute?
– N-am auzit nimic. Când fac duş pun şi muzică, cânt şi eu. Cele trei zgomote ar acoperi şi bubuitura unui tun.
– Totuşi mi se pare ciudat.
– Ce, locotenente?
– Că tocmai pe străduţa asta amărâtă, la două case de locuinţa ta să se împuşte nişte tipi.
– Deci ştiaţi că nu i-am împuşcat eu?
– Toţi trei sunt ciuruiţi. Un Glock, n-ar putea să facă treaba asta. Totuşi aş vrea să-mi arătaţi arma. Bineînţeles, dacă n-aveţi nimic împotrivă.
– Vezi că este în ham, iar hamul este atârnat în cuier.
Îl văd pe sergent că miroase insistent ţeava şi apoi scoate încărcătorul şi numără.
– Nu s-a tras de curând cu arma asta.
Nu mi-e teamă decât să nu vrea să-mi vadă şi maşina, aşa că le fac vânt.
– Vă rog să mă scuzaţi acum că sunt aşteptat de o doamnă. Dacă vreţi, mâine mai putem discuta.
– Ne scuzaţi de deranj, domnule Caldwell.
– Vă scuz şi succes.
Am nevoie de un scenariu nou pentru a putea pleca de acasă. Şi de data asta scenariul are ca personaj principal pe prietenul meu Pat Eyring. Îl sun şi-i spun care-i problema. Peste un sfert de oră traversez curtea vecinului din spate şi mă urc în geamănul Dodge-lui meu, iar Pat primeşte telecomanda şi cheile maşinii din garaj.
Nu trageţi cu ochiul dincolo de cele trei steluţe. De data asta nu vă mai zic cum mi-am petrecut noaptea. Spre liniştea voastră vă spun doar: NEMAIPOMENIT!
*
*           *
Cel ce şi-a plantat degetul în butonul soneriei de la intrare a uitat să-l mai ridice. Deschid ochii buimac şi mă uit la ceas. Zece jumătate. Probabil dimineaţa. Îmi trag un halat pe mine şi mă uit la ecranul camerei de supraveghere. Ăştia vor să-mi strice şi dimineaţa!
– Nu-i frumos din partea voastră să mă sculaţi cu noaptea-n cap. Doar v-am spus aseară că mă duc la o doamnă.
– Dar e trecut de zece!
– Probabil că voi nu le-aţi tras-o aseară doamnelor Kellogg  şi Gellhorn sau aţi făcut-o fâş-fâş şi la nănică. Eu însă am muncit să salvez onoarea masculilor din Miami. În fine, spuneţi cu ce vă mai pot fi de folos de data asta?
– Pe şipcile gardului dărâmat sunt urme de vopsea roşie de la Dodge-ul tău. Vrem să ne deschizi imediat garajul!
– Probabil că v-a fost lene să scoateţi din buzunar mandatul…
– N-avem, dar îl putem aduce.
– Uite că sunt băiat bun şi nu vă mai pun pe drumuri. Vezi: uşa aia! Este de la garaj.
 Stau cu inima ca un purice să nu cumva să observe că maşina are alt număr. Nu foarte diferit: un 3 în loc de 8. Îi văd că se întorc foarte dezamăgiţi.
– E un roşu puţin mai diferit. Ne scuzaţi de deranj, domnule Caldwell.
Abia aştept să plece că dau buzna în garaj. Era cât p-aici să nu-mi mai recunosc maşina. Cea din garaj este ciclamen-închis, dar este Dodge-ul meu. De la numerele de înmatriculare până la CD-ul din casetofon. Va trebui să trec pe la Pat să-i plătesc lucrarea, dar şi să-i mulţumesc pentru operativitate.
Când reintru în casă o găsesc pe Bette, amuşinând ca un copoi de Hanovra peste tot.
– Cu cine ţi-ai petrecut noaptea, patroane, că pute aici a after shawe de proastă calitate.
– Cu prietenii mei, locotenentul Kellogg  şi sergentul Gellhorn. Nu te-ai întâlnit cu ei când ai venit?
– Ei erau? Mi s-a părut că-i recunosc, dar mi-am zis că n-are nici un sens. Dar ce s-a întâmplat?
N-am încotro şi produc o operă epică, o epopee, în care eroul (aţi ghicit, celebrul detectiv particular Wigglesworth Caldwell) s-a luptat cu patru gangsteri fioroşi înarmaţi până-n dinţi, mierlind trei dintre ei şi punându-l pe al patrulea pe fugă.
– Cred că mai sunt şi acum urmele măcelului.
– Le-am văzut, patroane. A fost meci mare!
Are gagica nişte metafore… de te doare devla! Ca să scap de ea, scot cheia, pe care mi-a dat-o azi dimineaţă Angelica, din cauză că ea nu reuşise să afle de unde provine.
– Copilă, vezi cheia asta? Poţi afla de unde provine?
– Caut numai în Miami, în Florida, în State sau în cele două Americi?
– Suficient în Miami. Bănci, casete de bagaje din gară, port, aeroporturi. Dacă e să-i cred pe cei din CSI: NY, e suficient să deschizi calculatorul şi…
– L-ai văzut pe al lor? Seamănă cu cel din anticamera agenţiei?
– Am o idee. Cere ajutorul lui Hirohisa Fujii. Să-i zici că-i rugămintea mea.
*
*           *
Sunt, în sfârşit, singur şi pot să-mi pun ordine în idei. Ia să vedem, ce am eu atât de important încât să se mobilizeze asemenea efective? Dosarul? Puţin probabil. Fusese „curăţat” de cei de la bancă. Agenda. Improbabil, dar mai ştii? CD-ul? Dar de unde să ştie de el? Bette l-a descoperit cu totul întâmplător. Toate obiectele astea le luasem de la văduvă de două zile şi nu le aveam atunci la mine. Dacă le doreau le căutau de ieri la mine sau la agenţie.
 O sun pe Bette şi o fac atentă. Mă asigură că a încuiat uşa şi a ascuns bine materialele.
 Ceva despre care nasoii cred că era în caseta de la bancă. În primul rând nu aveau de unde să ştie ce se afla în ea, în al doilea rând, n-aveau de unde să ştie dacă s-a luat acel ceva din casetă şi, în sfârşit, dacă acel ceva este la mine şi nu la văduva Carrillo. Cheia? Nici nu era la mine aseară. Fătuca cu picioare de barză i-o dăduse doamnei. Dar dacă bulangii ăia au atacat-o întâi pe Angelica?!
O sun pe doamna marchiză şi mă asigură că nu i s-a întâmplat nimic. Îi povestesc, pe scurt, ce mi s-a întâmplat mie. Mă capăt cu o nouă invitaţie pentru diseară pentru a-i povesti pe larg aventurile.
Dacă este cheia motivul ambuscadei, atunci încuie, ori ceva foarte valoros material, ori periculos. Ceva de genul: dacă se află, bagă nişte barosani în rahat.
7. „PROBABIL ECHIPA ARE ÎN DOTARE ŞI UN GRAND CHEROKEE”
Când ajung la sediu, îl găsesc pe domnul Hirohisa Fujii. Tocmai primea datele problemei de la Bette. Profit şi-i adaug şi eu un exerciţiu. Decriptarea CD-ului.
– Încântat să vă revăd, domnule Caldwell.
– Plăcerea este de partea mea. Mai ales pentru că aveam nevoie de un sfat
– Dacă pot să vă ajut, voi fi foarte fericit. Despre ce este vorba?
– Cercetez, la cererea văduvei, moartea unui bancher. Juan Carlos Carrillo.
– Cel care a fost aruncat de pe Four Seasons?
– De unde ştii că a fost aruncat? Toată mass-media a scris ce a comunicat poliţia: sinucidere sau accident.
– Căzând la cel puţin opt metri de clădire, te poţi gândi la două posibilităţi: ori a zburat, ceea ce este mei puţin probabil, ori a fost aruncat. Nici dacă era Bob Beamon nu putea să sară la distanţa asta, cu o pistă scurtă, cu parapet de protecţie şi îmbrăcat de stradă.
– Excelent judecat! Dacă vreodată rămâi şomer, alege-ţi meseria de detectiv particular.
– Despre ce este vorba?
– Văduva Carrillo, m-a angajat să demonstrez că soţul ei a fost asasinat şi să-i găsesc pe cei care au făcut-o.  În biroul lui de la bancă, am găsit o agendă. În buzunarul acesteia era ascuns un CD. Acesta! Am mai găsit nişte caiete care par că sunt registre contabile, într-o cutie de valori ale aceleiaşi bănci. Toate indiciile duc spre o contabilitate dublă, sau pentru nişte tranzacţii nu foarte legale.
– Şi?
– Şi CD-ul este criptat.
– Domnule Caldwell, regret că nu vă pot ajuta eu. Chiar dacă am dotarea tehnică şi priceperea necesare.
– Şi atunci?
– Prin contract, cu firma la care lucrez, mi s-a interzis să-mi folosesc cunoştinţele sau să utilizez materialele companiei pentru asemenea activităţi. Doar la cererea poliţie sau a altei structuri de informaţii şi cu aprobarea conducerii. Pot însă să vă recomand un hacker. E băiat bun, foarte priceput şi bine dotat tehnic. Face treaba asta ca sport, nu pentru câştiguri materiale.
Am zis „da” şi, după ce a butonat tastele telefonului său şi a ciripit ceva în japoneză, mi-a întins celularul. Mă pregăteam să ascult o păsărească, marca Yabu-san sau Kurucava. Aşteptări înşelate. Tipul ciripeşte cât se poate de americăneşte.
– Spuneţi, domnule Caldwell, cu ce vă pot ajuta?
– Cu o întrevedere.
– Să zicem peste o oră. E convenabil?
– Voi fi acolo.
– Adresa o veţi primi de la vărul meu Hirohisa Fujii.
Pe Tamaki Mokomichi l-am găsit fără eforturi. Vărul său mi-a fixat adresa pe GPS-ul maşinii.
Camera „de lucru” este întunecată, plină de fum de… ţigări Era să spun de ţigară, dar scrumiera, de dimensiunea unei fructiere, este plină ochi. Pentru tânărul japonezo-american, cuvântul „ordine” încă n-a fost inventat. Îi mai explic o dată şi eu, pe „americăneşte”, ce aşteptări am de la el.
– Va trebui să-mi lăsaţi materialul de studiu, iar eu am să vă sun în momentul în care mi-am terminat treaba.
Am fost de acord şi am făcut schimb de cărţi de vizită, iar Tamaki Mokomichi mi-a făcut o clonă a CD-ului „pentru orice eventualitate” şi ne-am despărţit cu lungul şir de politeţi şi plecăciuni „marcă japoneză”.
*
*           *
M-am întors la biroul agenţiei hotărât să-mi pun neuronii la muncă, pentru a afla motivul atacului din seara trecută. Pentru funcţionarea în bune condiţii a neuronilor în discuţie, sunt necesare câteva condiţii. De aceea, am troscăit câteva gâturi de whisky, direct din sticlă, am sorbit din cafeaua pe care mi-a adus-o Bette şi am adoptat poziţia standard pentru această muncă: cu curul în fotoliul biroului şi cracii pe tăblia lui. Bag în computerul cu cârlionţi ruginii, cel pe care-l admir în fiecare dimineaţă, atunci când mă bărbieresc, datele problemei şi tastez „Enter” şi-l las să-şi facă treaba. După jumătate de oră, mă anunţă:  „Nu există suficiente date pentru rezolvarea problemei”.
– Bette, te rog adu-mi dosarul refăcut cu foile care lipseau.
Mi-l aduce şi încep să-l studiez.
Interesant, foarte interesant! Dar nu înţeleg nimic. Probabil că în faţa unui text din camera mortuară a nu-ştiu-cărui faraon, aş fi avut aceeaşi senzaţie. Am o adevărată idiosincrasie pentru acest domeniu al cifrelor şi mai ales al aplicării lui în cel al contabilităţii.
– Bette, când ai aranjat paginile dosarului, ai remarcat ceva care ar putea fi folosit în ancheta noastră? (V-aţi prins? Folosesc pluralul articolului posesiv.)
– Nu ştiu dacă este important, dar ceva am observat.
– Ce anume?
– Dosarul cuprinde ciorne ale unor acte pe care le-a lucrat de la începutul anului. E vorba despre ciorne de lucru dinte 4 ianuarie 2007 şi 2 martie.
– Adică până în preziua morţii sale.
– Ceva ciudat în ultima zi?
– În ultima zi nu. Altceva m-a frapat. Foile pe care le-au scos cei de la bancă şi pe care le-ai fotografiat tu, sunt ciorne cu antetul băncii şi sunt lucrări curente în acest domeniu.
– Şi atunci?
– Foile care rămăseseră în dosar nu au antet şi au alte rubrici decât cele lucrate pentru bancă.
– Vre-un amănunt care să arate pentru cine erau aceste lucrări?
– La prima vedere nici una, dar, după ce termin celelalte sarcini pe care mi le-ai dat, voi încerca să le mai studiez o dată.
*
*           *
Îmi consult agenda din PC-ul din devla personală. Găsesc acolo două sarcini subliniate. Semn că sunt importante şi urgente. Unu: să verific ce a descoperit Emilio Carbonero pe casetele de supraveghere ale hotelului; doi: să cer ajutorul lui Roger cu privire la cercetările poliţiei.
Carbonero mă primeşte în biroul lui şi mă îmbie din nou cu trabucurile cubaneze. Pe astea le refuz, dar nu spun „pas” la propunerea de a lua câte un gât de whisky. Deschide barul şi mă invită să aleg. Aşa cum ştiţi eu le am cu Long John. Votează şi el „pentru”. Îi acordăm lunganului toată consideraţia, ca doi bărbaţi adevăraţi, şi ne despărţim de el, doar când îi vedem fundul gol.
– Wig, să ştii că mi-am ţinut promisiunea şi am vizionat toate înregistrările de la camerele de supraveghere din ziua şi cu aproximaţia de la ora evenimentului. Pentru că ştiam că vei dori să le vezi şi tu, am scos copii pe două CD-uri.
– Două!?
– Nici nu-ţi poţi închipui câte camere de supraveghere sunt instalate de la intrare, prin holurile celor 64 de etaje, pe scări,  în lifturi şi până la acoperiş.
– Doar nu l-au cărat în spate, pe scări, cei 240 de metri!
– Nu, au folosit liftul, dar nu au mers direct la ultimul etaj.
– Câte minute durează înregistrarea?
– Trei ore şi treizeci şi opt de minute. În unele momente era prins în două imagini, din unghiuri diferite: faţă-spate, dreapta-stânga. Le-am pus pe ambele pentru că se pot observa astfel gesturi, obiecte etc., care nu se pot vedea din partea opusă.
– Cu personalul ai vorbit?
– Cu cei mai mulţi, da. Ţi-am spus că sunt peste cinci sute. Uite, am să-ţi fac o sinteză, acum. După ce vizionezi şi tu CD-urile, poţi reveni să mai discutăm. Poate până atunci mai aflu ceva de la cei cu care încă nu am vorbit.
– OK! Dă-i drumul!
– Domnul Carrillo a venit însoţit de cei doi blonzi pe care mi i-ai arătat. Blonzii erau clienţii noştri de aproape o săptămână.
– Ştii cum îi cheamă?
– Ştiu pe ce nume s-au înregistrat. Patrik Sodergren şi Marcus Olsson, din Stockholm, Suedia. Ei au fost cazaţi la camera 6421, de la ultimul etaj. Am înţeles de la recepţionerul care a făcut înregistrarea că etajul a fost solicitat de cei doi. Încă n-am avut posibilitatea să vorbesc cu tot personalul de la acel etaj.
– Ai aflat că cei doi sunt morţi?
– Nu! Încă n-am citit ziarele de azi. Cum s-a întâmplat?
– A fost un schimb de focuri între indivizii din două maşini. Din cei patru participanţi trei au murit. Al treilea a dispărut până la venirea poliţiei.
Îmi vine o idee. Îl sun pe Roger.
– Ai o fotografie a afro-americanului mort în schimbul de focuri de aseară?
– Am. Ba chiar este una prelucrată ca să pară viu.
– Poţi să mi-o trimiţi prin mail pe adresa pe care am să ţi-o dictez?
– Bineînţeles. Dar la ce îţi trebuie?
– Vreau să o arăt şefului pazei de la Four Seasons. S-ar putea să fie, ca şi cei doi blonzi, clientul hotelului. Oricum vreau să ne întâlnim la barul nostru.
– Voi veni.
Carbonero salvează documentul şi scoate o copie la imprimantă.
– Apare şi el în imaginile pe care ţi le-am pregătit. Am să mă interesez dacă era clientul nostru şi când aflu, te sun.
*
*           *
Peste un sfert de oră intru în barul baschetbaliştilor de la Heat. Redacţia fiind mai aproape, îl găsesc deja instalat la o masă retrasă şi cu capacul sticlei de Long John deşurubat. După ce-l onorăm pe „lungan” cu toată consideraţia şi sorbim din cafelele tari, îl pun la curent cu ultimele evenimente. Ştiu că pot să nu mă tem că le va face publice înainte de terminarea anchetei. De data asta am eu nevoie de ajutorul lui. De fapt relaţia dintre noi seamănă cu un mutualism. Ajutorul reciproc ne este benefic fiecăruia pe craca lui.
– Cu ce-ţi pot fi de folos?
– Aseară eu am fost prea preocupat să improvizez o ieşire în siguranţă din încercuire, pentru a reţine anumite amănunte.
– Spune despre ce este vorba!
– Ai cumva numărul Lincoln-ului albastru?
– Normal. Uite aici un set de fotografii. Se vede perfect.
– Ai aflat ceva despre cei trei ciuruiţi?
– Cei din poliţie susţin că a fost vorba de o răfuială între bande rivale.
– Se înşelă, ca de obicei. Au fost implicate două echipaje, în două maşini, dar din aceeaşi gaşcă. În Lincoln, care m-a depăşit şi s-a aşezat transversal pe stradă, erau cei doi blonzi care au petrecut cu decedatul domn Carrillo ultimele ore din viaţă. I-a identificat Zigu junior, după fotografiile de la tine cu cei care căscau gura la cercetările poliţiei lângă Four Seasons. Negrul venise cu un Jeep Grand Cherokee. Şoferul acestuia a fugit când au început să se audă sirenele maşinilor poliţiei.
– Măcar culoarea ai reţinut-o?
– Mi s-a părut un galben, dar, după cum ştii, era destul de întuneric, iar băieţii se ocupaseră şi de becurile de pe stradă înainte de a ajunge eu. Sunt convins că, aflând identităţile ocupanţilor  Lincoln-ului, vom descoperi că „echipa” are în dotare şi un Grand Cherokee.
CAP. 8. „HOPA! MARCHIZA UMBLĂ CU MINCIUNELE”
Ştiam capacitatea lui Roger de a stoarce informaţii din toate sursele. Mai ales că era încă în vigoare înţelegerea cu cei doi poliţişti din echipa zoologică, aşa că mă întorc liniştit, din acest punct de vedere, la sediul agenţiei.
Ca tot bunul american, posed şi eu un televizor şi un CD player, dar nu prea am timp să le deschid, aşa că am emoţii că, de când nu le-am mai folosit, să nu se fi ruginit, să se fi alterat… Ba, merg. Amândouă. O chem şi pe Bette la „film”. Patru ochi văd mai multe decât doi.
Colegul Carbonero făcuse treabă gospodărească. Imaginile au fost grupate în succesiune, în funcţie de timpul care apare în colţul fiecărei imagini. Iată-i intrând în holul mare. Domnul Carrillo şi cei doi blonzi. Toţi trei sunt veseli, dar cel mai „vesel” este Carrillo, care se clatină evident şi gesticulează larg. Jos, în dreapta, se derulează timpul: înregistrarea începe de la 15h,24m,45s.  Secvenţa o revedem din două unghiuri diferite. Din faţă şi din lateral. Nu remarcăm nimic deosebit. Ca în filmele mute, îi văd dând din buze, dar nu aud ce spun.
– Patroane, mălai-mare, ăla din dreapta, zice să mai ia o tărie la barul hotelului.
– De unde ştii tu, făptură, ce-a zis nasolul?
– Am citit.
– Da filmul ăsta nu-i subtitrat!
– Am citit pe buze. Am o mătuşă surdo-mută, care a locuit cu noi câţiva ani, înainte de a ne muta în Miami. Aşa că am învăţat şi eu.
V-am zis eu că fătuca asta-i o comoară?! Nu? Ei, bine, v-o zic acum şi vă mai spun că va primi un premiu. Ei nu-i spun decât:
– Foarte bine, Bette, continuă să asiguri sonorul.
Următoarea secvenţă ni-i arată pe gagii intrând în bar. La ora asta este destul de puţin aglomerat. Se îndreaptă totuşi spre o masă unde mai sunt două personaje. Unul pare hispanic, cel de al doilea stă cu spatele, dar pare afro-american. Când se întoarce, Bette exclamă:
– Patroane, mecla întunecatului acesta, nu-i cea a unuia dintre ciuruiţii de azi-noapte?
– Ba da. Şi, dacă stau să mă gândesc, nasolul celălalt ar putea să fie şoferul Jeep-ului Grand Cherokee.
Vine un chelner la masă. Hispanicul, care pare că este de-al casei, face comanda.
– Au comandat votcă rusească.
Cei cinci ciocnesc şi dau paharele peste gât. Patru dintre ei, par a fi băutori de elită, deoarece nu au nici măcar o grimasă. Domnul Carrillo se strâmbă şi se scutură.
– Patroane, ăştia nu vorbesc englezeşte. Că nu înţeleg nimic.
– Spaniolă?
– Nu, patroane. Aş fi recunoscut măcar un cuvânt-două. Uite, acum când s-a apropiat chelnerul, vorbesc iar englezeşte. Cer whisky. Jack Daniel's.
– Au de gând să-l matolească de tot.
– Acum închină din nou. „Pentru succesul afacerii noastre!”
Din nou ciocnesc şi dau paharele peste gât. Îmi notez să-l întreb pe Zigu Junior ce-au cloncănit băieţii la el şi dacă toţi au băut acelaşi trăscău.
– Ăştia iar schimbă pileala! Au cerut acum ceva de care eu n-am auzit: „rachie”.
– E o băutură sârbească foarte tare. Mai bine bei acid sulfuric, că tot atât de tare arde.
Şi de data asta ritualul rămâne neschimbat. Domnul Carrillo adoarme cu capul pe masă, până la venirea trăscăului, dar este aproape obligat să-l dea peste cap, odată cu ceilalţi. Ciudat este faptul că ceilalţi băutori, nu par a se fi matolit deloc. Trec şi asta în „agendă”. De verificat dacă, nu cumva chelnerul le aducea celorlalţi doar apă chioară.
Unul din cei doi blonzi scoate o cameră şi-l fotografiază pe donul Carrillo.
 – Acum hispanicul îl roagă pe chelner să se fotografieze cu el şi cu Carrillo, ca să-i demonstreze, când s-o trezi, în ce hal s-a îmbătat.
– Observi că ceilalţi se feresc să fie fotografiaţi?
– Patroane, cred că ăştia pregătesc dovezi pentru cei care-i plătesc să-l cureţe pe tip.
Chiar asta cred că fac, dar nu-i confirm, să nu şi-o ia în cap.
Don Carrillo nu mai poate fi trezit să închine şi din paharul de brandy Metaxa. Toată „petrecerea” a durat patruzeci şi două de minute. Au chemat chelnerul şi au plătit. Cash. Nu folosesc niciun card. Cel cu mutră hispanică îi zice ceva ospătarului. După faptul că mai mulţi tipi, de pe la mesele învecinate, întorc capul, deduc că vorbeşte tare. Vrea să fie auzit.
– Îl ducem sus să se odihnească. Săracu’! Tocmai a aflat că-l înşeală nevasta cu cel mai bun amic.
Opaa! De aflat de unde ştiu nasoii. După formulele de închinare de până acum şi veselia băieţilor, se pare că nu acesta a fost motivul. Dar faptul că ştiau de aventura marchizei trebuie luat în seamă.
Iată-i în lift. Don Carrillo este mangă. Doarme cu capul pe umărul unui dintre cei doi blonzi. Întunecatul pune degetul pe butonul de la etajul 64. Ca să-l scoată din ascensor, unul dintre blonzi şi negroteiul îl cară ca pe un sac, de subraţe şi de picioare. Ies din lift. Sunt pe un hol cu mai multe uşi. Se îndreaptă spre ultima. Din una din camere iese o tânără. După uniformă, este cameristă. După meclă pare hispanică. Băieţii se opresc şi discută cu gagica. Nu aflu ce, din cauză că cel ce cuvântă stă cu spatele la camera de supraveghere. Camerista scoate cartela magnetică din buzunar şi le descuie uşa de la capătul culoarului. Cei cinci dispar în spatele uşii, iar camerista intră în oficiu. SFÂRŞIT.
Mă întreb şi eu: din camera aia n-au mai ieşit!? Nici unul!? Bag întrebarea în memoria PC-ului. Mai notez acolo că trebuie să aflu cine-i dama, ce i s-a spus de a descuiat uşa şi mai ales cine stătea în camera respectivă. Prin urmare va trebui să-i mai fac o vizită colegului Carbonero. Mâine. Acum ne e foame. Dar înainte mai am o treabă pentru Bette:
– Poţi să scoţi mutra hispanicului ăsta, s-o măreşti şi să-mi face o copie-două la imprimantă?
– Normal, patroane
În cinci minute mi le aduce. E destul de clară ca să poată fi recunoscut.
 N-am uitat că trebuie s-o premiez pe Bette. Aşa că o invit să luăm prânzul la restaurantul lui Zigu. De ce am schimbat categoria de premiere? Ia să vă văd pe voi, virililor, că faceţi faţă pe două fronturi.
*
*           *
– Junior, ce au troscăit tipii ăia care îl însoţiseră la ultima masă a domnului Carrillo?
– Nu ştiu, dar am să-l trimit pe băiatul care se ocupă de băuturi.
Şi chiar îl trimite. Trebuie să-i arăt un Abraham, ca să-l fac să-i revină memoria.
– Unul din cei doi blonzi, a venit după mine şi mi-a dat, ca şi dumneavoastră, o bancnotă de 5 dolari şi mi-au spus că vor să-i joace o farsă prietenului lor. De aceea, de câte ori le aduceam băutura, lor le puneam apă sau sucuri.
– Întâmplător, când îi serveai, n-ai auzit fragmente din conversaţiile lor?
– Ba da. Spuneau de o afacere, care-i va face foarte bogaţi. Domnul Carrillo se cam codea, dar nu spunea nu.
Scot fotografia întunecatului şi a hispanicului.
– Pe ăştia i-ai mai văzut pe-aici? Îl văd că se frământă, îşi freacă mâinile, se scarpină în cap. Înţeleg aluzia. Mă scormonesc după frat-su lu’ Abraham. Imediat îi revine memoria. Se luminează la faţă şi exclamă:
– Cred că erau chiar în salon, la altă masă. I-am întrebat ce vor să bea şi au spus că nu beau decât Cola.
– Ai văzut când au plecat?
– Cu vreo zece minute înaintea celorlalţi. Am observat că unul din cei doi blonzi le-a făcut semn şi imediat s-au sculat, au lăsat banii pe masă şi au plecat. M-am şi mirat că suma era de două ori mai mare decât valoarea consumaţiei. Aşa clienţi merită să-i ţii minte.
– Vrei să-ţi dau un sfat? Gratis.
– Sigur.
– Uită-i! Negrul e mort, iar celălalt va ieşi de la închisoare când tu vei fi, cu siguranţă, de mult pensionar şi vei plimba nepoţii.
*
*           *
Coboram din maşină, când a sunat telefonul. Citesc pe ecran: Carbonero.
– Gând la gând, Emilio. Tocmai voiam să te sun eu. Vreau să vin la tine să mai discutăm ceva.
– Atunci te aştept cu o cafea şi un whisky bun.
Abia închid şi telefonul începe din nou să sune. De data asta este Tamaki Mokomichi.
Am terminat treaba. Cum procedăm în continuare?
– Voi trece pe la tine peste o oră, dacă nu te deranjez.
– Te aştept, domnule Caldwell.
Îl găsesc împreună cu un tip sfrijit şi spilcuit.
– Domnul Teddy Lester. Domnul Caldwell. face prezentările Emilio.
– Încântat. Poţi să-mi spui Wig.
– Puteţi să-mi spuneţi Ted. M-a rugat domnul Carbonero să vă povestesc ceea ce i-am relatat şi domniei sale, despre ziua în care s-a prăpădit bietul domn Carrillo.
– Ted este barmanul care era de serviciu în ziua în care s-au întâmplat evenimentele acelea. M-a mirat faptul că partenerii de pileală ai decedatului păreau că sunt băutori de clasă, aşa că am făcut câteva cercetări. Mai departe povesteşte tu ce s-a întâmplat.
– Unul dintre clienţii obişnuiţi ai barului, a venit la bar şi mi-a dat douăzeci de dolari, spunând că vor să-i facă o farsă unui prieten.
Scot fotografiile din mapa în care le transport şi le înşir pe masă.
– Care dintre ei?
– Domnul Santoya. Acesta! şi pune degetul pe mecla hispanicului, pe care-l bănuiesc că era şoferul Jeep-ului. Celălalt domn, afro-americanul era cu dumnealui la masă.
– Şi ce ţi-a cerut să faci în contul „domnului Jackson”?
– Care domn?
Andrew Jackson… Al şaptelea preşedinte… Ăl de pe hârtia de 20…
– Aaa! se luminează barmanul. Mi-a cerut, ca de fiecare dată când vor comanda câte o băutură lor să le pun în pahare apă sau vreun suc de aceeaşi culoare, el urmând să-mi plătească ca pentru băuturile respective.
– Şi.
– Şi aşa am procedat, din momentul în care au venit şi ceilalţi trei domni.
– Vreunul dintre cei din fotografiile astea?
– Cei doi blonzi, care veniseră cu domnul Carrillo.
– Îl cunoşti pe domnul Carrillo?
– Bineînţeles. Şi dânsul era un client obişnuit. De câte ori ieşea de la bancă, venea la noi cu prietenul său, domnul Thomas Duveneck.
Am o intuiţie şi îmi încerc norocul:
– Domnul Duveneck era şi el în ziua aceea în bar?
– Era. Chiar discutam cu Gary, chelnerul care servea la mese, că domnul Duveneck stătea, de data asta singur la o masă, în colţul cel mai depărtat al barului.
Hopa! Atenţie, Caldwelle! Marchiza umblă cu minciunele.
CAP. 9. „JOSE Martinez e babuinul adormit”
Tamaki Mokomichi mă aştepta în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie. Nimic nu se clintise de la precedenta vizită. Doar fumul. Fructiera, care-i ţine loc de scrumieră, este plină şi dă pe dinafară. Acum văd că şi tastatura este plină de „cicatrice” lăsate de ţigările cărora le-a folosit drept sprijin. 
– Cred că este o copie a unui registru contabil. Nu mă prea pricep la domeniul ăsta dar, mai mult ca sigur că nu este legat de activitatea de serviciu.
– De ce?
– Nu s-ar fi străduit să introducă o parolă de zece elemente ca să poată fi deschis. Deschide fişierul şi pe ecran apare un fel de tabel cu perechi de iniţiale, date şi sume. Sumele sunt mari şi foarte mari: 5, 6 şi chiar 7 cifre. Mă uit la total: 17 258 500 dolăraşi de-ai Unchiului Sam. De aici încep supoziţiile. Ai cui sunt? Au fost depuşi sau au fost sustraşi din vreun cont? Sunt dolari verzi sau negri? Vă daţi seama că pentru atâţia mangoţi, te pot face unii să zbori de pe Four Seasons? E o pistă ce trebuie cercetată.
Vreau să-i plătesc japono-americanului pentru efort, dar mă refuză, indignat, de parcă l-aş fi jignit. Îi mulţumesc, folosind din nou lungul şir de politeţuri şi plecăciuni, pe care l-am învăţat în timpul investigaţiei legate de Steaua de Mare şi cu promisiunea că, oricând va avea nevoie de mine, voi fi fericit să-l pot ajuta.
*
*           *
Ies de sub duş freş. Mă bag în cârpe curate şi cobor în garaj. Băieţi, îmi pare rău că nu vă pot lua cu mine, dar acum am de povestit unei doamne nemaipomenitele aventuri ale celui mai curajos detectiv particular, Wigglesworth Caldwell.
Băiatu’, adică mandea, nu este nici marchiz, nici lord, dar are cultul punctualităţii. Ajungând în faţa reşedinţei, îmi controlez Longines Master-ul de la încheietura stângii. Optsprezece şi patruzeci şi cinci de minute. M-am grăbit, dar dacă n-aţi cunoscut-o pe Angelica, nici n-o să înţelegeţi cum unui dur, ca detectivul Caldwell, pot să i se aprindă călcâiele şi să zboare spre întâlnire. Nu pot să stau în maşină în faţa porţii un sfert de ceas, aşa că mă decid să fac o recunoaştere a zonei. De ce? Păi, să vă explic. Întâi pentru că este bine să ştii pe unde poţi să-ţi scoţi cămaşa când eşti la strânsoare; apoi, pentru că vreau să aflu dacă „castelul” marchizei are fortificaţii capabile să reziste unui „asalt” al armatei nasolilor care m-au atacat pe mine sau, mă rog, ce a mai rămas din ea după măcelul de aseară. Băieţi, are! Are şi o ieşire de rezervă pe latura din stânga, cu o poartă masivă de stejar, sora mai mică a celei de la intrarea principală, dar suficient de mare ca să permită trecerea unui camion. După aspect şi lucrătură, cu siguranţă că au fost aduse de la originalul din Spania. Are şi fortificaţii, nu inexpugnabile, cu tehnica de azi, nimic nu mai este de netrecut, dar în care te poţi baza. Uite, ca să vă faceţi o părere, proprietatea se află în vestul oraşului, acolo unde se termină Dolphin Expy şi unde începe zona mlăştinoasă din vecinătatea Everglade. De fapt, zidul care o împrejmuieşte are în spate o mlaştină care, probabil, colcăie de aligatori şi şerpi uriaşi. Cu toate acestea şi acolo are peste doi metri şi jumătate înălţime. Nu sunt arbori în afara domeniului care să poată fi escaladaţi pentru a putea trece peste zid. Nu ştiu ce se găseşte pe creasta acestuia dar, cu siguranţă că, ţinând cont de ceea ce am văzut, are ori ţepuşe ori cioburi de sticlă, ori alte viclenii medievale. De la poarta secundară porneşte un drum îngust, care are o barieră din alea hoaţe, care se ridică din asfalt după trecerea unei maşini Un singur element poate fi luat în seamă de un eventual asediator. Ramurile unui nu-ştiu-ce-baobab, din interior, care trec peste zid şi atârnă puţin în exterior.
La şapte, zero, zero apăs butonul şi valetul ăla înfiretat îmi deschide şi mă pofteşte în salon.
– Bună seara, domnule Caldwell!
Hopa! Parcă s-a schimbat ceva… Gagica este într-o rochie de interior, închisă de sus până la glezne, fără nicio bucăţică transparentă, iar intonaţia este oficială, ceva gen „vezi, că eu te plătesc!” Îi răspund, tot oficial:
– Bună seara, doamnă Carrillo.
– Vă rog să luaţi loc.
Îmi indică un fotoliu, iar ea se aşează pe cel din partea opusă a măsuţei.
– Am răspuns invitaţiei dumneavoastră, pentru a vă ţine la curent cu mersul anchetei.
– Vă ascult, domnule.
Îi fac un rezumat sec al întâmplărilor de aseară. Fără floricele, fără figuri de stil, fără să mă laud, aşa cum, de fapt, merit. Îi spun şi de cele aflate în cursul dimineţii. Înregistrările camerelor de supraveghere de la Four Seasons, discuţiile cu chelnerii. Omit doar faza cu afirmaţia că Thomas Duveneck se afla în restaurant la ora respectivă. De ce? Habar n-am. Intuiţie? Poate. Trebuie să văd de ce gagica m-a aiurit că alde Thomas era amantul ei şi că, în momentul asasinării soţului, era cu ea la o partidă de amor. Îi zic doar:
– Am făcut o recunoaştere a zidului care înconjoară domeniul.
– Ştiu.
Mă mir. În mine. În afară, mă dau indiferent. Precis că n-o să reziste. Şi nu rezistă.
– Mi-a raportat şeful pazei, care are în grijă camerele de supraveghere. Şi ce aţi constatat?
– Că este o adevărată fortăreaţă. După ceea ce mi s-a întâmplat aseară, voiam să mă asigur că, dacă tipii s-ar încumeta să vă atace, sunteţi bine apărată.
Văd cum i se diminuează cu câteva grade rigiditatea. Rămâne încă foarte vigilentă. Nu-i las plăcerea de a-mi da ea papucii. Mă ridic şi continui din picioare:
– Faptul că a urcat cu cei patru tovarăşi de pahar în hotel, nu va convinge pe nimeni că evenimentul care a urmat nu a fost o sinucidere, mai ales că unul dintre aceştia a anunţat că soţul dumneavoastră s-a îmbătat, deoarece tocmai a aflat că îl înşelaţi cu cel mai bun prieten al său sau un accident, posibil în condiţiile în care băuse atâta. Va trebui să continui cercetările.
– Vă aştept mâine seară să-mi relataţi ceea ce aţi mai descoperit.
– Dacă mai descopăr vreun element demn de luat în seamă. Nu vă voi mai deranja pentru amănunte nesemnificative. Dacă voi considera că merită, am să vă telefonez. Încearcă să mai îndulcească pastila. Se ridică şi mă conduce spre uşă. Acolo se lipeşte de mine şi mă sărută.
– Eu, totuşi, te aştept.
*
*           *
Probabil pentru că mă pregătisem sufleteşte pentru altceva în noaptea asta, n-am observat de la început că sunt urmărit. De data asta tipul de la volan pare mai isteţ. Îl las să creadă că mu l-am văzut şi mă îndrept către atelierul lui Pat Eyring. Maşina, un Lincoln Continental 1963 Convertible, care mă urmăreşte s-a apropiat, dar n-a intrat în curte. Cu toate că este decapotat, nu pot să văd de aici decât că sunt doi, figurile nu se pot distinge. Parchez în faţa clădirii şi intru în birou. După câteva minute, unul din cei doi fii ai patronului iese, duce maşina pe platforma luminată, ridică capota Dodge-ului şi „meştereşte” ceva acolo. Când termină, aduce maşina chiar în faţa uşii, unde este mai puţină lumină. La volan se urcă celălalt frate, care-i mai înalt şi e îmbrăcat cu sacoul pe care mi l-am pus pentru întâlnirea cu marchiza. De la fereastră urmăresc cum Lincolnul porneşte în urmărirea Dodge-lui meu. Imediat ies şi eu la volanul unui Buick, antic, dar care a fost făcut mai performant decât atunci când era nou de echipa Eyring. Acum eu sunt urmăritorul şi ştiu cum se face treaba asta profesionist. De fapt ştiu filmul, doar eu am fost şi scenaristul şi regizorul. Pot, deci, să las distanţă mare între mine şi urmăriţi.
Conform scenariului juniorul deschide uşa de la garajul meu cu telecomanda şi intră înăuntru. Urmează aprinderea pe rând a luminilor şi stingerea lor, începând de la parter spre etaj, acolo unde este dormitorul. După câteva minute se stinge şi lumina din dormitor, pe geam se mişcă doar lumina de la televizor. Ocolesc pe strada paralelă, acolo unde mă aşteaptă Juniorul. Îi dau maşina şi eu intru în casă pe uşa de la bucătărie. Mă urc în dormitor şi mă vântur prin dreptul ferestrei, apoi sting televizorul. E timpul pentru vizionarea unui film! Cobor în debaraua în care am montat sistemul de supraveghere. Mă aşez în fotoliu în faţa ecranelor şi mă distrez. Edilii au avut grijă să schimbe becurile sparte, aşa că am suficientă lumină pentru a vedea bine meclele celor doi. Unul este cu siguranţă hispanicul, celălalt, recrut, din cauză că este mereu sfătuit de primul, care pare că este şeful trupei de asalt. După semne înţeleg că „şeful” îl trimite pe subaltern la uşa din spate, iar el scoate din buzunar o trusă de spărgător şi începe să meşterească la uşă. Îl las să se năduşească. Cu toate că uşa are găuri pentru chei, acestea sunt inutile. Zăvorul este electronic şi funcţionează cu parolă. Când mă plictisesc din cauza monotoniei acţiunii, îi deschid zăvorul. Fericit tipul intră tiptil, cu o lanternă între dinţi, se duce la bucătărie şi-i deschide uşa „ucenicului”. Tocmai mă pregăteam să aprind lumina şi să le strig „bau”, când am observat pe ecranul camerei de deasupra intrării ceva care m-a lăsat fără replică. Bette forma codul-parolă, intra şi aprindea liniştită lumina.
– Voi cine dracu sunteţi şi ce căutaţi aici?
Recrutul, speriat se bâlbâie.
– Scuzaţi, noi avem treabă cu…
– Pe întuneric?
Bossul, mai versat, preia iniţiativa, scoate pistolul şi se răsteşte la învăţăcel:
– Sergio, caută o frânghie, ceva s-o legăm pe băgăcioasa asta, până nu se trezeşte ăla de sus!
M-ar fi distrat să-i văd pe nasoi cum se chinuie cu Bette cea dură, dar tipul, care caută ceva de legat, are proasta inspiraţie să intre în debara şi, când închide uşa, se trezeşte cu Glock-ul meu între sprâncene.
– Mucles, amigo, dacă ţi-e dragă viaţa.
Tipul tremură din toate încheieturile, de mi-e frică să nu se împrăştie.
– Ia, cheamă-l pe tovarăşul tău aici. Dacă nu eşti suficient de convingător te împuşc fără să clipesc. Ai priceput? Dă din cap repede, parcă uitând să se mai oprească.
– Jose, vino să vezi ce-i aici!
Sper că tăblia uşii să estompeze din tremurul din voce. Pe ecranul camerei de supraveghere din living îl văd pe Jose cum îi întoarce spatele lui Bette şi se îndreaptă spre uşă. Ceea ce urmează, durii ăştia n-or să uite toată viaţa. Fătuca se aşezase, atunci când a fost surprinsă de cei doi, chiar lângă cămin. Cu toate că nu l-am folosit niciodată, acesta are în perete un fel de suport cu un set de scule, al căror utilitate îmi scapă. Bette a înşfăcat una dintre ele, o chestie care are la capăt un cârlig cu vârf ascuţit şi, când acesta deschide uşa, îl trosneşte în ceafă. Tipul cade secerat în spatele ciracului său care, de spaimă, se scapă pe el.
– Vezi, Bette, ce-ai făcut!? Mi-a poluat ăsta podeaua.
– Lasă-l pe mâna mea, patroane, şi-l fac eu să o cureţe. Cu limba o s-o cureţe.
– Hai să-i legăm şi să aflăm de ce m-au urmărit şi mi-au intrat în locuinţă.
– Pe ăsta, pe care l-am aranjat eu, va trebui să-l aşteptăm cam mult până o să se trezească, iar pe celălalt nu-i nevoie să-l legăm. Dă-mi pistolul şi tratez eu cu el. Tu deschide fereastra că pute aici de nu se poate. Mă, bandit nenorocit, ori te-ai şi căcat pe tine?
– Nu, nu cred…
– Hai, intră în baie şi spală-ţi chiloţii! Şi să nu faci prostii, că vin după tine şi te las fără moştenitori. Ai înţeles?
– Da. Mă scuzaţi… Mă scuzaţi… Regret…
– Stai aşa! Înainte de a intra în baie, dă-mi actele.
Îl buzunăresc şi pe babuinul care stă întins pe parchet. Fac economie de efort. Fiecare are câte patru prenume. Îl bag în memorie doar pe primul. Cu numele e mai simplu: tipii sunt fraţi: Sergio Martinez e căcăciosu’; Jose Martinez e babuinul adormit.
CAP. 10. „CA ÎNTRE COLEGI DE BREASLĂ”
Sergio căcăciosul arată jalnic. Şi-a spălat chiloţii şi pantalonii şi, ca să nu stea cu curu gol în faţa unei domnişoare, i-am dat o pereche de blugi pe care nu-i mai port. Fiind cu 30 de centimetri mai scund ca mine, a trebuit să le suflece cracii, din cauză că se tot împiedica în ei şi, pentru că are cu 10 kilograme mai mult, prohabul stă căscat, îndesând acolo poalele cămăşii, să nu-i vedem „bijuteriile” personale. Jose, în schimb, este mult mai impunător. Aţi văzut vreo mumie egipteană înainte de a fi introdusă în sarcofagul din camera mortuară a piramidei? Nu!? Nici eu, dar îmi închipui că aşa ar fi trebuit să arate. Dacă aş crede în metempsihoză, atunci, cu siguranţă, Bette ar fi fost şefa echipei de îmbălsămători ai lui Tutancamon. E adevărat că nu a avut vin cu mirodenii pentru îmbăierea „mortului” şi nici feşe îmbibate în răşini. A folosit feşe pentru pansamente care, din cauza meseriei, se găseau din belşug în dulapul meu din baie. Mâine va trebui să-mi refac stocul.
– Patroane, acesta a început să dea semne de deşteptare.
– Hai să grăbim procesul. Adu un pahar cu apă de la frigider.
A funcţionat. Tipul clipeşte des şi se uită nelămurit în jur. Pare că are dificultăţi să-şi amintească locul unde se găseşte.
– Sergio, unde suntem? Şi tipii ăştia cine sunt? De ce te-ai costumat aşa? Mergem la carnaval?
– Jose, chiar ai uitat că am fost trimişi să-i aplicăm o corecţie băgă… ăăă… domnului acesta?
– Şi ce s-a întâmplat, Sergio? De ce nu pot să mă mişc?
– Pentru că domnişoara, pe care voiai s-o legi, ţi-a dat cu chestia aia în cap şi te-a legat ea pe tine.
– Şi tu ce păzeai? De ce nu m-ai ajutat?
– Pentru că domnul îşi ţinea pistolul înfipt între sprâncenele mele.
Îmi este somn, aşa că vreau să scurtez povestirile:
– Băieţi, veţi avea timp la închisoare să vă povestiţi aventurile. Bette, telefonează la poliţie!
– Patroane, mi s-a descărcat bateria. Dă-mi mobilul tău!
– Al meu este sus, în dormitor, pe noptieră. Telefonează de acolo să terminăm mai repede.
– Am înţeles, şefu’!
– Între timp, gangsterilor rataţi, povestiţi voi cine v-a trimis să  mă mardiţi pe mine?
Jose tace încruntat. Sergio se foieşte de pe un picior pe celălalt. Ar vrea să vorbească dar îi este frică sau ruşine de Jose.
Aflând care-i elementul slab, insist:
– Sergio, să ştii că dacă nu vorbeşti mai repede, îl împuşc pe fratele tău şi-l las fără obiectul ăla de făcut pipi. Bag glonţ pe ţeavă şi îndrept pistolul spre locul cu obiectu’. Băiatu’ avea nevoie de un pretext care să-i justifice lipsa de curaj.
– Staţi! Nu trageţi că spun tot.
N-a mai avut timp. Uşa de la intrare s-a deschis şi doi tipi cu cagulele pe faţă şi cu pistoale Uzi în mâini au năvălit în încăpere. Primul a început să-l despacheteze pe Jose, iar celălalt s-a postat, cu arma pregătită, supraveghind camera.
– Tipule, lasă uşor, fără mişcări bruşte pistolul jos şi împinge-l cu piciorul spre mine. 
Nu mai am cum să aplic schema de la meciul din seara precedentă, aşa că mă conformez. Ba chiar o fac cu bucurie, şutând cu forţă. Ce m-a apucat? Am văzut-o pe Bette. N-aţi înţeles? Probabil că făptura a auzit de sus sosirea cagulaţilor, s-a descălţat, a luat din rastel bâta mea de baseball şi coboară tiptil scara. Faţă de Bette, când nu vrea să fie auzită, pisica tropăie atunci când păşeşte,. De multe ori suspectez că are capacitatea de levitaţie. Gagiul face imprudenţa să se aplece după Glock. În acelaşi timp cu dura mea secretară, care-i aplică cu bâta o lovitură la occipital, îl trosnesc şi eu celui de al doilea cagulat un şut în… ştiţi voi unde, acolo unde-l doare pe băiat cel mai tare. Îi iau pistolul, iar Bette îl recuperează pe al meu, dar şi Uzi agresorului. Tocmai îi strânsesem pe toţi patru în debara, unde puteau fi mai uşor de supravegheat, când am auzit sirena de la maşina poliţiei şi, ghinion, cei trimişi la apelul nostru, sunt din nou cei din echipa zoologică. Probabil că s-au oferit ei, când au aflat despre cine este vorba.
– Sechestrare de persoane, conchide Limbricul.
– Domnilor poliţişti, vă reamintesc faptul că tot ceea ce se întâmplă în această locuinţă este înregistrat video şi audio.
– De ce i-aţi încuiat în debara?
– N-ar trebui să începeţi să-i întrebaţi pe ei ce căutau ei cu pistoalele şi cagule pe faţă în locuinţa mea?
– O să-i întrebăm şi pe ei, la poliţie. Pe tine te întrebăm aici.
– Uite ce-i: în câteva minute trebuie să apară domnul Roger Blackmur, blufez eu, prefer să răspund în faţa lui.
– Lasă că ne mai întâlnim noi… mârâie Goriloiul.
– Asta a fost o ameninţare?
– Nu. Dar ne grăbim să-i ducem pe aceşti indivizi la poliţie. Cu tine putem să vorbim şi mâine, intervine împăciuitor Limbricul. Sergent, pune-le cătuşele!
– Nu-mi luaţi o declaraţie!?
– Lăsaţi că ne-o daţi mâine dimineaţă. O să vă cătăm noi. Bună seara, domnişoară! Domnule!
Nici nu demarase bine maşina poliţiei, când Bette mi-a sărit în braţe.
– Acum! Aici!
Excesul de adrenalină! Asta-i! M-am conformat. A fost OK, dar am executat un bis şi sus, în dormitor, unde a fost şi mai bine. Abia după, mi-am amintit că n-am mâncat nimic în seara asta. Bette, secretara model, după ce s-a convins că frigiderul de burlac nu conţine nimic de mâncat ci numai de troscăit, a telefonat la pizzeria din colţ.
*
*           *
Era ora 11 a doua zi când am ajuns la sediu. O rog pe Bette să telefoneze la poliţie pentru a afla când vom fi solicitaţi să formulăm reclamaţia pentru încălcarea proprietăţii.
– Patroane, locotenentul zice că nu mai sunt necesare reclamaţiile noastre.
– De ce?
– Pentru că tipii au fost eliberaţi imediat.
– Cuuum!? Ia, dă-mi telefonul. Alo, locotenente, cum să fie eliberaţi după încălcarea unei proprietăţi!? Măcar aţi aflat cine i-a angajat?
– Nu.
– De ce?
– N-au vrut să vorbească până nu le-a venit avocatul…
– Şi?
– Şi când a venit i-a întrebat dacă le-am citit drepturile…
Închid furios. Am totuşi un firicel. Aseară, când au fost arestaţi, am uitat să le dau poliţiştilor actele celor doi Martinez.
Aşa cum cred că v-am mai povestit, cunosc în Poliţia Metropolitană o fătucă gata în orice moment să mă servească. Iar vă gândiţi la prostii. Adevărat că şi eu trebuie să mă revanşez, dar numai în interesul cercetărilor. Nu o pot suna de aici. Nu vreau să o supăr pe Bette, aşa că o anunţ că am de făcut nişte investigaţii pe teren şi o roiesc.
– Alo, Katty?
– Tu eşti, lunganule? Ce surpriză! Să nu-mi spui că mi-ai telefonat numai pentru că-ţi era dor de glăsciorul meu cristalin.
– Ba chiar mi-era dor, dar nu numai de asta te-am sunat. Eşti la serviciu?
– Da.
– Şi pot să trec pe la tine?
– Bineînţeles, lungane. Ştii unde mă găseşti.
Nu mi-a luat decât două minute să-i explic ce s-a întâmplat şi ce doresc de la ea.
– Diseară la opt. Dacă nu mai ştii drumul…
– Cum să-l uit!? Drumul spre casă şi spre o femeie frumoasă nu se uită niciodată.
*
*           *
N-am avut încă timp să mă ocup de două personaje importante ale scenariului: Marta Twachtman şi Thomas Duveneck, cei care joacă rolurile de amanţi; prima al decedatului domn Carrillo, secundul al frumoasei lui văduve. Este momentul să-i bag în seamă.
Intru în HSBC Bank şi mă plimb pe la ghişee. Sper să remarc faţa domnişoarei Marta. Nu-i! Poate în altă tură, sau, poate, are o poziţie mai înaltă, de exemplu poate lucra la un birou mai mic sau mai impunător. Nu-i chip să o găsesc aşa. Nici pe domnul Thomas, despre care deja ştiu că este unul din numeroşii şefuleţi şi deci, nu are cum să stea în spatele unui ghişeu.
Mă uit la Longines Master-ul de la încheietură. Până la ora când funcţionărimea din bănci trage pe dreapta mai sunt vreo patruzeci şi cinci de minute. Suficient să intru la Four Seasons să bag ceva pe sub nas. Comand o friptură, un Long John înainte, un Cabernet Sauvignon la şi un Armagnac, după. Plătesc. Piperată distracţia, dar a meritat din toate punctele de vedere. Am potolit balaurul din burtă, am fericit papilele gustative şi am pus în mişcare sângele. Desfătările fiziologice au făcut să uit că am o treabă. Mă uit la ceas şi văd că am ratat ieşirea personalului din bancă. Asta înseamnă că nu mai am treabă. În consecinţă mai cer un Armagnac şi o cafea. În aşteptare rotesc ochii prin sală. Surpriză! Pe uşă intră „amanţii”, ţinându-se afectuos de mâini. Marta pare că l-a şi uitat pe amantul Carrillo, Thomas, nu pare că are vreo jenă din cauza amantei Carrillo. Se sorb din ochi şi nu văd nimic în jur.
Nu ratez momentul şi le fac câteva poze şi când se îmbrăţişează şi când se sărută şi când urcă în liftul care se opreşte direct la etajul 64. Ups!
Mă duc la biroul lui Carbonero. E la datorie.
– Salut, prietene! Am o problemă. Două din personajele care se învârt prin cazul ăsta, despre care mi s-a spus că sunt cuplaţi în alte feluri. Au luat masa în restaurant la voi şi apoi au urcat cu liftul la etajul 64.
– Şi vrei să ştii dacă vreunul dintre ei are o cameră acolo?
– Exact.
– Cine sunt?
Îi arăt pozele.
– Ăsta nu-i domnul Duveneck?!
– În persoană.
– Are o garsonieră la ultimul etaj, cu toate că, spuneau cameristele, tipul nu rămâne niciodată peste noapte, dar trece zilnic pe acolo. Cel mai adesea cu alţi domni, dar şi cu diferite doamne.
– Poţi să faci ceva pentru mine?
– Pentru colegi, oricând gata de ajutor.
– Uite aici un set de fotografii. Sunt personaje care au avut de-a face cu decedatul domn Carrillo. Poţi să rogi personalul să-şi arunce ochii pe ele?
– Fii sigur Wig că, dacă a fost cineva prin hotel, cu siguranţă că vei afla. Ca între colegi de breaslă.
CAP. 11. „CUNOŞTINŢE VECHI – FRAŢII MARTINEZ”
Nasoală partea asta a muncii detectivului particular. Stau de două ore în holul hotelului, aşteptându-i pe amorezi să plece acasă. Dacă sunt amorezi. Uitându-mă la domnul Duveneck, am dubii că este în stare de performanţe deosebite în sportul acesta. Două ore! Să fim serioşi. Sau poate domnişoara Marta are talente deosebite. Mai ştii? Numai să nu hotărască să înnopteze aici, deoarece eu am o întâlnire de neratat la ora opt, în interesul cercetărilor, vezi bine şi nu vreau să o supăr cu nici un preţ pe domnişoara Katty.
Când am văzut că se face şapte şi un sfert, l-am sunat pe colegul Ed dawys. Acesta a venit bucuros, fiind în şomaj tehnic.
– Spune-mi ce trebuie să fac.
– Uită-te pe fotografiile astea! Cei doi sunt sus. Când ies, te iei după ei. Tot cu Lincoln-ul cenuşiu umbli?
– Tot.
– Ei, bine, dacă tipul este un cavaler, o va conduce pe domnişoară acasă şi apoi se va duce la casa lui. Dacă nu şi relaţiile lor sunt doar de afaceri, nu o va conduce. Atunci de preferat este să aflu adresa ei. Pe a lui am s-o aflu din altă sursă. Acum te las că sunt în întârziere.
*
*           *
De data asta Katty n-a mai avut scuza de data trecută cu „dacă mă anunţai dinainte, pregăteam nişte gustări”, dar nici n-a încercat să găsească alta. Când am ajuns era gata echipată pentru dans. Am invitat-o la acelaşi club şi gagica, la fel ca data trecută, a ciugulit din haleli şi a troscăit din tării ca un docher bătrân. Şi tot ca la precedenta întâlnire, am făcut-o, din hol şi până în dormitor, în fiecare încăpere, în toate poziţiile. O bănuiesc de faptul că, pentru această parte a programului, a conceput un scenariu în care a imaginat fiecare acţiune. Şi toate astea ştiţi pentru ce?
– Wig, permisele celor doi Martinez sunt false. Am căutat atunci la evidenţa populaţiei. Am găsit numai în Miami metropolitan 212 Martinez. Dintre ei, 85 au printre cele 3-4 prenume şi pe cel de Jose şi 47 pe cel de Sergio. Mai există şi alţi 9 care le au pe ambele. Ţi-am scos totuşi lista cu adresele lor. Dacă însă sunt din împrejurimi…
Cu toate că n-am ce face cu informaţiile astea, îi mulţumesc pentru efort. Asta pentru că mandea este un domn şi pentru că, sigur, voi mai avea nevoie de ajutorul ei.
Pe drum fac şi eu fel de fel de scenarii cum s-o aiuresc pe Bette. Parcă o văd cum mă amuşină şi decretează: „iar ai fost la Katty de la poliţie!” N-a fost nevoie. Găsesc pe pat un bilet:
„Am încercat să dau de tine toată seara, dar ai avut telefonul închis. Te-a căutat Ed dawys. Dacă nu vii prea târziu, te roagă să-l suni. B.”
Mă uit la ceas şi constat că este prea târziu pentru a deranja un om la două noaptea. Îl sun mâine la prima oră.
*
*           *
N-a fost nevoie. Pe la şapte şi jumătate dimineaţa telefonul a început să sune în draci. Noroc că m-am abţinut şi n-am deschis cu înjurătura aia savantă, pe care editorul a refuzat să o tipărească. Mormăi somnoros:
– Da.
– Wig, sunt eu, Ed. Am veşti interesante.
Vorbele astea mă trezesc imediat.
– Unde eşti acum?
– Sunt în maşină, la vreo sută de metri de intrarea unui domeniu din vest, unde cei doi au intrat azi noapte pe la ora două.
– Şi ai rămas toată noaptea acolo?!
– Bineînţeles. Am făcut şi o cercetare de la distanţă a terenului.
– De ce de la distanţă?
– Pentru că, fiind întuneric, am văzut sclipirile ledurilor de la  camerele de supraveghere plasate pe stâlpii din spatele zidului gardului.
Parcă mi se pare cunoscută descrierea.
– Cumva în spate începe mlaştina?
– Exact. De unde ştii?
– Am vizitat şi eu locul, dar m-am dat de gol, din cauză că nu am ştiut de camerele de supraveghere. Probabil că eşti frânt. În jumătate de oră vin să te schimb.
Am ajuns la timp. Colegului Ed îi căzuseră ochii în gură şi se uita printre dinţi. Mi-era teamă să nu şi-i înghită. Îmi dă un raport mai detaliat.
– În majoritatea timpului am stat aici, de unde se pot vedea ambele intrări. A fost foială mare azi noapte. Au intrat o mulţime de tipi cu mutre de gangsteri şi cu maşini scumpe. Toţi au intrat pe poarta secundară, cea din lateral. De ieşit n-a ieşit încă nimeni. Am filmat tot, dar din cauza luminii slabe nu ştiu dacă se va vedea mare lucru.
Îl asigur că am o uzină de procesat imagini proaste pentru a le aduce la calitatea hi-fi şi-l trimit să facă nani. Nu pot să stau atât de aproape ca Ed, din cauză că maşina mea este cunoscută de protagonişti. De aceea iar trebuie să apelez la bunul meu prieten Pat, dar şi la Bette.
Până la sosirea unuia dintre fraţii Eyring, care aduce un Ford bej şi a lui Bette cu maşina personală, pe care nici ea nu mai ştie ce marcă a fost iniţial, fiind de fapt o creaţie a familiei Eyring, mă fâţâi de colo-colo, fără să scap din ochi cele două porţi. Noroc că din interior nu a ieşit încă nimeni. Îi mulţumesc lui Thomas pentru maşină şi-i încredinţez Dodge-ul meu şi rămân cu buna mea secretară.
– Unde ai fost toată noaptea?
– Am supravegheat împreună cu Ed această proprietate, unde cred că se desfăşoară activităţi, cel puţin ciudate. Aici locuieşte clienta noastră. Dar aici au intrat astă noapte două personaje pe care le-am urmărit de la ieşirea din bancă. (Băieţi, sper să nu mă pârâţi. Măcar 92% din afirmaţie este adevărată: am supravegheat cu Ed? Da. Nu toată noaptea, dar nici n-am afirmat asta; Locuieşte aici clienta? Da; au intrat aici cele două personaje pe care le-am urmărit la ieşirea de la bancă? Da. Am zis eu că le-am urmărit până aici? Păi, vedeţi?!)
– Ce personaje?
– Amanţii.
– Ce amanţi?
Thomas Duveneck şi Marta Twachtman. El este cel care, după declaraţia senorei Carrillo, îi este amant şi care, tot după declaraţia ei, se afla alături de ea la o partidă de sex, în hogeacul acestuia din Miami Beach, în momentul când decedatul ei soţ era învăţat să zboare de pe Four Seasons. Ea a fost, din nou după spusele neconsolatei văduve, amanta decedatului domn Carrillo.
– Ciudat!
– Şi mai ciudat este faptul că cei doi au intrat aici în jurul orei nouă şi după ei a mai intrat o grămadă de indivizi ciudaţi, iar de ieşit n-a ieşit nimeni. Adaugă la toate astea faptul că zidul înalt care înconjoară domeniul, este supravegheat de camere, mai mult sau mai puţin disimulate.
– Şi ce te aştepţi să se întâmple?
– Să iasă personajele şi să le identific pe celelalte, iar pe „amanţi” să-i urmărim şi să le aflăm adresele. Ţie ţi-o repartizez pe farfuză.
– De ce?
– Femeile sunt mai inventive în cazul urmăririlor. În ambele situaţii şi de urmărită şi de urmăritoare. Dar, uite, asta este maşina gagicii!
Pe poarta cea mică tocmai ieşea un Cadillac Eldorado Biarritz Convertible din 1985, vişină putredă, cu pielea fotoliilor de aceeaşi culoare. Nu vă miraţi. Sunt câteva mărci vechi şi chiar foarte vechi, pe care meseriaşi de talia lui Pat Eyring le recondiţionează şi pe care bogătaşii din Miami plătesc adevărate averi. Îi fac lui Bette semn să pornească în urmărire şi eu continui să-mi schimb locul ca să nu fiu luat la ochi.
Fătuci, ăsta-i „amantul”! N-arată rău. Ba, chiar bine, spre foarte bine. Şi el are maşină, de fiţe, Bugatti Veyron Grand Sport - Front Angle, 2009 ultimul răcnet şi care costă în jur de 1,7 milioane de verzişori. Câştigă bine un funcţionar de bancă! Mă iau după el. Nu-i nevoie să mă apropii. Nu sunt chiar multe Bugatti Veyron şi mai ales albe prin Miami. După traseul pe care-l urmează, îmi dau seama că se îndreaptă spre Dolphin Expy. Acolo pot să relaxez urmărirea sau să-l depăşesc, dacă văd că se îndreaptă spre Mac Arthur Causeway, deci spre casă şi să-l aştept undeva la celălalt capăt al podului.
Optez să-l urmăresc pe Dolphin şi să-l depăşesc când este gata să se angajeze pe Causeway. Mi se pare curioasă maniera de şofat a „amantului”. Tipul ori e un şofer prost, lipsit de reflexe, ori e mangă! Înclin să cred că a troscăit toată noaptea, deoarece are norocul beţivului. De două ori a intrat pe banda cealaltă, fiind evitat în ultimul moment de cei din trafic, iar pe malul oceanului şi-a hârjâit frumuseţe de maşină de zidul de protecţie.
Când a pătruns pe podurile gemene ale Mac Arthur Causeway, l-am lăsat să ia avans. N-avea cum să o ia la dreapta sau la stânga. M-am înşelat. A luat-o la dreapta! Direct în ocean. Când am ajuns în locul unde a rupt balustrada, era deja înghesuială mare. Toţi se opreau sau măcar încetineau să vadă accidentul. Maşina fiind decapotată, ar fi fost normal să nu aibă probleme ca să se salveze. Aşa ar fi fost. „Amantul” însă nici n-a încercat să-şi desprindă centura de siguranţă. S-a dus la fund odată cu splendoarea aia de maşină.
Îl sun pe Roger. E o ştire. Şi poate, prin el, voi afla de la poliţie motivul pentru care tipul a ales această cale de a se sinucide. De când au fost construite podurile, nimeni n-a reuşit să treacă peste balustradă cu maşina.
Îmi pare rău că am ratat să aflu adresa. Abia acum mi se pare mai important s-o ştiu. O privire prin hogeacul „amantului” ar lămuri o mulţime de lucruri.
*
*           *
Când a sunat telefonul, trecusem de „breteaua” de la Terminal Island:
– Patroane, pe matracucă a arestat-o poliţia.
– De ce?
– Conduce ca o gloabă. A făcut şi un accident.
– Ţine-te după ei. Păzeşte-o la poarta poliţiei. Vin şi eu imediat.
N-am cum să mă întorc de aici. Sunt obligat să merg până în Miami Beach, aşa că am întârziat. Când am ajuns la poliţie n-am mai găsit-o nici pe Bette.
– Unde eşti acum?
– Acum un sfert de oră a venit în mare grabă avocatul Federic Remington şi în două minute ieşea cu farfuza pe uşă. A urcat-o în maşina lui şi au plecat, aşa că m-am luat şi eu după ei. Ne îndreptăm spre cartierul de lux din nord.
– Şi maşina ei? A ridicat-o poliţia?
– Nu a rămas la locul accidentului.
Îi cer să-mi explice unde se găseşte. Am de gând să-i fac un control, măcar superficial. N-am avut baftă. Când am ajuns, maşina tocmai se punea în mişcare, remorcată de un Jeep Grand Cherokee, galben. O depăşesc să-l văd pe cel de la volan. Băieţii, cunoştinţe vechi – „gemenii” Martinez!
CAP. 12.  LA TREI, INTRĂM”
Când ai o asemenea şansă, n-o ratezi. Îi las să mă depăşească şi-i urmăresc de la distanţă. Drumul începe să-mi fie cunoscut, iar destinaţia şi mai şi. Poarta cea mică din latura de nord a domeniului marchizei se deschide la apropierea maşinilor şi se închide imediat după ce au intrat.
Mă mulţumesc, deocamdată, cu ceea ce am aflat.
Am oarece restanţe la somn. O anunţ pe Bette că mă duc să mă culc şi că o voi căuta diseară, să-mi povestească pe larg filmul urmăririi.
M-au sculat, mult după prânz, nişte zgomote ciudate. Veneau din interior. Adică din propriile mele maţe. După friptura de ieri de la Four Seasons, am sărit peste cină, mic dejun şi prânzul de azi. Au dreptate sărmanele mele intestine să protesteze zgomotos. Îi dau un telefon lui Zigu şi intru la duş. Mă schimb (de haine, fetelor, în rest rămân aşa cum vă place vouă) şi deschid telefonul. Pe ecran mă aşteaptă un cârnat de mesaje vocale.
Încep verificarea cu cel mai nou. E de la colegul Emilio Carbonero: „Toate mutrele din fotografii au fost identificate de personalul de la etajul 64. Când mai treci pe aici, amănunte.”
În maşină le ascult în cască şi pe celelalte. Ed se interesa când ne întâlnim să-mi detalieze evenimentele din timpul urmăririi şi supravegherii. Merită un premiu. (Nu vă gândiţi la prostii. Premiile alea sunt numai pentru fete.) Îl sun şi-l invit la Zigu, deoarece stă foarte aproape de restaurantul acestuia. Îl sun şi pe Zigu să-i spun că voi veni cu un prieten.
– Prietenii prietenilor mei, sunt prietenii mei. mă asigură acesta.
Bette mă anunţă că a ajuns acasă şi, că, dacă am nevoie de ea să o sun. De ţinut minte propunerea.
Roger are noutăţi despre accidentul de pe Mac Arthur Causeway. Îl sun şi pe el şi pe Zigu, mărind la trei numărul tacâmurilor.
 *
*           *
Şi Ed şi Roger prânziseră, dar n-au putut rezista aromelor îmbietoare, mai ales că „Long John” le stimulase şi lor apetitul.
– Numai după ce mănânci bătaie, o refuzi pe a doua. La haleli nu se aplică. decretează Roger.
– Băieţi, zic să lăsăm poveştile după ce-mi potolesc balaurul.
Cum n-au fost voturi contra, masa s-a desfăşurat în tăcere. După ultimul dumicat şi înainte de cafele declar deschisă sesiunea de comunicări. Încep eu, povestindu-le, succint, celor doi evenimentele până la întâlnirea cu cei doi „amanţi” din restaurantul de la Four Seasons, sărind doar peste episoadele pe care nici un domn nu le povesteşte amicilor la un şpriţ. Îi dau apoi cuvântul colegului Ed.
– La câteva minute după ce ai plecat, cei doi au coborât din lift. Au intrat în restaurant, au mâncat ceva şi la 8 şi 45 au plecat. Fiecare a urcat în câte o maşină. Tipa are un Cadillac 1984.
– Şi el avea un Bugatti Veyron Grand Sport alb.
– Avea?! se miră Ed.
– Am să-ţi povestesc ce s-a întâmplat după ce te-am trimis la culcare. Dar întâi povesteşte ce s-a întâmplat în continuare.
– La 9 şi două minute au ajuns la acel domeniu fortăreaţă. Văzând că nu ies, după aproximativ trei sferturi de oră am început să te sun să cer instrucţiuni. Probabil că ai avut telefonul închis, aşa că am hotărât să rămân să supraveghez domeniul până în zori.
– Ai dreptate. Era închis. Mi-a fost frică să nu mă dea de gol, în cazul când ar fi sunat. Spuneai de numeroase maşini care au intrat…
– Opt. Ai aici mărcile, numerele aproximative – din cauza întunericului şi a distanţei s-ar putea ca vreo cifră să n-o fi văzut-o bine şi ora la care au intrat. Uite şi înregistrarea video. Nu-i grozavă, dar ziceai că poţi s-o îmbunătăţeşti.
După ce parcurg lista, i-o dau lui Roger, care este şi cunoscător şi foarte interesat de maşini.
– O citeşte cu voce tare şi comentează: Maybach 62. Elegantă, dar viteză modestă, doar 250 de kilometri pe oră. Carrera GT. Asta-i produsă de Mercedes atinge 330 kilometri pe oră.  Koenigsegg CCR. Suedeză. Maşină futuristă la caroserie şi foarte rapidă – 395 kilometri pe oră. Saleen S7. Astea-s produse de Steve Saleen, fostul pilot de curse, îmi place că are portierele care se deschid ca două aripi. E puţin mai lentă decât precedenta. Nu prinde decât 320 de kilometri pe oră. Leblanc Mirabeau arată ca o maşină de curse, atingând 370 kilometri pe oră. SSC Ultimate Aero. Are o linie interesantă şi poate atinge şi 400 de kilometri pe oră. Pagani Zonda. Asta-i o maşină de fiţe. Caroseria este grozavă. O face un italian într-un atelier în serii mici E foarte frumoasă, dar puţin mai lentă, doar 344 kilometri pe oră. Le-ai scris în ordinea urcătoare a preţurilor? Întrebarea îi este adresată lui Ed.
– Nu. În ordinea sosirii. Spre ruşinea mea, habar n-aveam care-i mai rapidă şi care-i mai scumpă. M-am felicitat că am reuşit să le recunosc marca şi asta doar după ce am comparat imaginile înregistrate în camera de luat vederi, cu cele de pe internet.
– Şi zici că până dimineaţa n-a mai ieşit nici una dintre aceste maşini?
– Nici una.
– Culmea e că nici eu nu ştiu dacă au mai ieşit toate. Dimineaţa, după ce ai plecat, am chemat în ajutor pe prietenul meu Pat care mi-a adus o maşină care să nu fie cunoscută de cei din interior şi pe Bette, care a venit cu maşina ei. Abia am avut timp să-i explic secretarei mele ce are de făcut că a ieşit „amanta” Marta Twachtman, pe care i-am pasat-o ei. La două-trei minute a apărut şi „amantul” Thomas Duveneck.
– De ce le zici „amanţi”? se interesează Roger.
– Pentru că au fost aseară într-o cameră de la etajul 64 de la Four Seasons. răspunde Ed.
– Pentru că văduva Carrillo, clienta mea, mi-a spus că Marta a fost amanta soţului ei, iar Thomas amantul ei, furnizându-i şi alibiul pentru ora la care i-a fost asasinat bărbatul.
– Tot ce se poate. Se poartă asemenea relaţii în patru. zice Roger.
– Există doar un mic amănunt care nu se leagă. La ora când neconsolata văduvă afirma că-i punea coarne domnului Carrillo cu „amantul” Thomas, personalul restaurantului de le Four Seasons afirmă că tipul beneficiind, probabil de darul ubicuităţii, era acolo, dar la altă masă, urmărind derularea evenimentelor.
– Interesant! exclamaţie dublă.
– De asta te interesau cei doi! se lămureşte Ed.
– Eu l-am preluat pe Duveneck. Conducea ca un începător sau ca unul care a troscăit toată noaptea, plecând la drum machit de nu se poate. Din cauza asta pe Mac Arthur, gagiul a luat-o prin parapet direct în ocean.
– Cred că nu se mai matoleşte în viaţa lui, pierzând o asemenea maşină.
– N-o să se mai matolească niciodată, dar din altă pricină. S-a dus la fund odată cu Bugatti-ul său.
– Maşina nu era decapotată?
– Era, dar n-a făcut nici un efort să se salveze.
– O fi făcut un infarct…
– Nu era nici beat, n-a făcut nici infarct. Era pastrilat. Cocaină. Mai avea în portbagaj un pachet de aproximativ opt sute de grame, dar care fusese compromis de apa mării. ne lămureşte Roger, care primise informaţia de la poliţie.
Le povestesc de „amantă” care, după spusele lui Bette, conducea ca o gloabă, a făcut un mic accident şi a arestat-o poliţia.
– Mă angajez să aflu ce s-a întâmplat, dar bănuiesc că şi ea era drogată. Probabil că poliţia a descoperit şi la ea în portbagaj vreun pachet de cocaină.
– Poliţiştii!? Ei nu descoperă niciodată nimic.  Au lăsat maşina la locul accidentului şi au  dus-o pe farfuză la poliţie. Nici n-au apucat s-o întrebe cum o cheamă, ca a venit într-un suflet avocatul Federic Remington şi a eliberat-o.
– Remington!? se miră cei doi.
– În persoană. A băgat-o în maşina lui şi a dus-o la domiciliu. În timpul ăsta un Jeep Grand Cherokee a venit şi a remorcat maşina.
 – Cel care a participat la atacul de pe strada ta? se interesează Roger.
– Exact. Şi unde credeţi că s-au oprit?
– La proprietatea văduvei vesele, ghiceşte Ed.
– Şi tu ai ghicit.
Îl rog pe Roger să nu publice nimic despre locul de unde se aprovizionaseră cei doi cu cocaină, ca să nu sperie „păsărelele” şi să-şi ia zborul, înainte de a afla totul despre acest loc.
– Fii liniştit. Nu voi scrie o vorbă. Ştiu că voi avea exclusivitatea pentru întreaga poveste.
*
*           *
Îl sun pe Carbonero. Este la datorie şi mă aşteaptă.
– Wig, fetele de la 64 mi-au spus că toate persoanele pe care le-am arătat în fotografii au fost o dată sau de mai multe ori în garsoniera domnului Duveneck.
– La recepţie ai întrebat dacă cerea şi altcineva cheia de la garsonieră?
– În momentul în care am aflat de vânzoleala de acolo, m-am interesat. Nu. Nimeni nu a mai cerut cheia. Ba chiar exista consemnul să nu fie încredinţată altei persoane.
– Ciudat.
– Şi mai ciudat este faptul că le-a interzis fetelor să intre să facă curăţenie, să schimbe lenjeria şi prosoapele. Pentru că nu mi-au raportat imediat  asta, le-am cam „ciufulit”.
– Tu însă ai o cartelă magnetică cu care să putem pătrunde, să aruncăm un ochi.
– Am, dar e foarte periculos. Dacă ne prinde acolo,  eu risc să-mi pierd slujba şi nici ţie n-o să-ţi  fie prea uşor.
– Cine să ne prindă, Emilio?
– Domnul Duveneck, desigur.
– Crezi în fantome ?
– Nu, bineînţeles.
– Atunci nu poate să ne surprindă. Doar dacă se scoală de pe masa autopsierului.
– A dat colţul?
– Azi dimineaţă.
– Cum oficial locuinţa lui se află în Miami Beach, poliţia nu va veni să cerceteze o cameră de hotel despre care nu are de unde să mai afle. O vei anunţa tu mâine, după apariţia în presă a articolelor despre moartea clientului vostru, dar vom şti şi noi despre ce este vorba.
– Hai, să mergem!
Ajunşi sus, Emilio mă roagă să rămân lângă lift, până pătrunde în garsonieră, pentru a nu fi văzuţi de personalul etajului. Prevederea lui a fost binevenită.
Îi iese înainte o cameristă hispanică:
 – Domnule Carbonero, tocmai voiam să vă sun. O persoană străină a intrat adineauri în garsoniera domnului Duveneck. Am văzut că avea sub haină un pistol.
– Va trebui să anunţi toate fetele şi să intraţi imediat în oficiu şi să nu ieşiţi de acolo până nu vă anunţ eu.
– Am înţeles, domnule Carbonero.
După ce s-a convins că tot personalul se află la adăpost, mă cheamă şi-mi şopteşte:
– Scoatem pistoalele şi la trei, intrăm.
CAP. 13. „S-AR PUTEA SĂ NE MAI ÎNTÂLNIM CU MECLELE ASTEA”
– Mâinile sus! Nu mişca!
Strigătele noastre erau să producă un accident. La tastatura unui calculator, aşteptând să se încarce fişierele pe un stick, se afla Martinez căcăciosul. Strigătele noastre l-au speriat aşa de tare că a căzut de pe scaun antrenând şi unitatea centrală. Noroc că eram aproape de el şi că am reflexe bune.  L-am salvat. Calculatorul. Dar şi stick-ul, care mi-a rămas lipit de palmă. Pe căcăcios n-am mai apucat să-l prind, aşa că a căzut rău, dând cu occipitalul de parchet. Stricăciunile n-au fost prea mari, dar spaima l-a făcut să leşine şi i-a deschis din nou sfincterele orificiilor de evacuare şi,  instantaneu, încăperea să se umple de putoare. Nu-l aşteptăm să se deştepte. Îl luăm de mâini şi de picioare, îl deşertăm în cadă şi dăm drumul la apă. Chestia asta funcţionează. Clipeşte des, încercând să înţeleagă ce i s-a întâmplat.
– Nu ieşi de aici decât atunci când nu mai puţi. Ai înţeles? îl spune Carbonero, fluturându-i un pistol imens pe sub nas.
Gagiul pare să fi înţeles, pentru că dă grăbit din cap.
– Wig, ce dracu facem cu individul acesta? N-aş chema poliţia din cauză că ăştia când vin tropăie ca elefanţii peste tot, deranjează clienţii şi aduc atingere reputaţiei hotelului.
– Cred că ai dreptate. Mi-a venit acum o idee. Tipii voiau să pună mâna pe nişte fişiere din acest computer. Nu ştiu ce sunt. Poate au legătură cu afacerea la care lucrez, poate că, nu. Mâine-poimâine pot veni cu decizie, obţinută de avocatul lor să preia lucrurile rămase după decesul lui Thomas Duveneck. Mai rău poate veni poliţia să vadă ce a lăsat tipul în garsoniera de aici. Pot chema un amic să controleze temeinic conţinutul fişierelor şi apoi să facă curăţenie prin memoria sculei?
– Nu ştiu ce să spun. Poate să vadă cineva din personal, foiala de aici şi să vorbească apoi cu cine nu trebuie. Tu nu te pricepi să faci controlul?
– Dacă n-are o parolă, pot, dar dacă are… E nevoie de un hacker.
– Uite ce-i! Eu intru în baie şi încerc să obţin informaţii de la tipul ăla. După cum l-am… mirosit, o să cedeze repede. Dacă are parolă înseamnă că i-au dat-o ca să poată intra în calculator.
– OK! Eu am să încerc să-l pun în funcţie, cu speranţa că acea căzătură nu i-a dăunat prea mult la „inteligenţă”. Lasă, te rog, uşa de la baie deschisă să pot auzi ce discutaţi.
– Dacă nu te deranjează mirosul…
Dau drumul sculei şi constat că umblă. Dar nu de tot. Vrea o parolă. Şi eu aş vrea. Să sperăm că Martinez căcăciosul şi-o mai aminteşte şi că amicul Carbonero va fi suficient de convingător ca să o afle. Trag cu urechea la dialogul din baie.
– Cine eşti şi ce căutai aici?
– Sunt Sergio Santoia Fernando Martinez Am fost trimis de şef să copiez fişierele din calculatorul domnului Duveneck.
– Cum ai intrat aici?
– Mi-au dat cheia magnetică.
– Ia dă-o să o văd şi eu.
– …
– Nu-i cartela originală. Este o clonă. Un fals. Ştii ce poţi păţi pentru intrarea prin efracţie într-o cameră de hotel?
– Îhî.
– Şi în calculator cum ai intrat, că are o parolă de acces.
– Mi-au dat parola.
– Cine?
– Şeful.
– Şi cine este şeful ăsta?
– Martinez. Jose Alfredo Raul Martinez.
– Este fratele tău?
– Nu.
– Văr? Rudă?
– Nu. Eu sunt din Homestaed, iar Jose din Boca Raton. 
– Permis de portarmă ai?
– …
– Eram sigur. Pot să chem imediat poliţia sau…
– Domnule Carbonero, veniţi, vă rog, până aici.
Când intră îi fac semn să închidă uşa la baie.
– Cu poliţia nu rezolvi nimic.
Îi povestesc ce s-a întâmplat după ce i-am prins în casa mea. Şi îi mai dau câteva elemente pe care ar trebui să le lămurească.
Se întoarce în baie şi reia discuţia de la jumătatea frazei:
– …sau să te împuşc pentru intrare prin efracţie. Alege.
– …
– Cred că cel mai bine ar fi să te împuşc. Autoapărare. Un gangster înarmat…
– Domnule şef, vă spun tot ceea ce vă interesează.
– Bun. Să începem cu parola.
– Duveneck.
– Ştiu cum îl cheamă. Parola să mi-o spui.
– Asta este parola.
O introduc în calculator şi funcţionează. Îl informez pe Emilio că a spus adevărul.
  Cine este Angelica Carrillo?
– Nu ştiu.
– Unde ai dus ieri maşina accidentată pe care ai remorcat-o?
– La sediul firmei.
 – Ce firmă?
– Nu ştiu cum se numeşte.
– Mă crezi tâmpit? Cum să lucrezi la o firmă şi să nu ştii cum se numeşte!
– Eu şi Jose suntem angajaţi ca bodyguarzi ai şefului.
– Şi şeful acela are un nume?
– Nu ştiu. Jur că nu ştiu. Jose este cel care ţine legătura cu şeful. Eu primesc ordine de la Jose.
– Şi firma asta are un sediu?
– Are, da’ nu ştiu cum se numeşte.
– Măcar cu ce se ocupă firma ştii?
– Nu. Tot ce ştiu este că atât bărbaţii cât şi femeile poartă halate albe. I-am văzut când ies în curte să fumeze. Poate să fie ceva cu doctori.
– De ce crezi că sunt medici?
– Am văzut o ambulanţă, care intră şi iese din curte de mai multe ori pe zi, cu sirena în funcţie.
– N-ai văzut nici o firmă la intrare?
– Nu… Ca să spun drept n-am ajuns niciodată prea aproape de clădirea unde sunt oamenii cu halate albe.
– De ce?
– De la angajare ni s-a pus în vedere să nu ne apropiem de acea clădire că este foarte periculos. Jose crede că acolo sunt internaţi oameni cu boli molipsitoare.
– Jose, ăla, care ţi-a dat parola, cheia magnetică falsificată şi te-a trimis aici nu ţi-a spus de ce trebuie să intri prin efracţie într-o cameră de hotel şi să furi nişte informaţii din calculator?
– Ba da. Zicea că bietul domn Duveneck a avut ieri un accident şi este internat în spital. Dânsul m-a rugat să merg să aduc informaţiile pentru că vrea să lucreze în perioada cât va fi internat.
– Nu cred…
– Pe Sfânta Fecioară…
– Nu cred că Duveneck o să poată lucra în spital. În secţia unde se află, nimeni nu mai lucrează niciodată şi nici nu mai poate ruga pe cineva indiferent ce.
– Jose a vorbit cu el şi a zis că nu-i cine ştie ce, dar că nu-i dă voie să iasă din spital.
– O să iasă. O să iasă chiar foarte curând.
– Mă bucur pentru dumnealui. E un domn cumsecade.
– O să iasă ca să-l ducă la cimitir. Domnul Duveneck este cât se poate de mort.
– Vreţi să mă păcăliţi. Adineauri m-a sunat Jose pe mobil să-mi spună că tocmai a vorbit cu domnul Duveneck şi i-a spus să iau şi fişierele foto.
Bună informaţie. Într-un sertar al biroului am găsit rezerve impresionante de stick-uri. Le verific pe toate. Cele pline le iau ca atare. Aleg una goală şi copiez fişierele fotografice. N-am timp să le deschid acum. O voi face în linişte la biroul agenţiei.
Îl chem din nou pe Emilio.
– Cred că tipul nu-i prăfar. Şi la prima mea întâlnire cu el a dat totul şi n-a încercat să umble cu nasoale.
– M-am prins şi eu. E gonzo. Cine dracu angajează astfel de gangsteri, care se cacă pe ei când faci „bau!”?
Îi povestesc pe scurt cum s-a decimat gaşca de gorilani.
– Probabil că, în situaţie de criză, au acceptat prima ofertă.
– Şi, totuşi, ce dracu’ facem cu el? Ce zici, chem poliţia?
– Te rog să mai ai puţină răbdare.
– Ce vrei să faci?
– Vreau să discut ceva la telefon cu un prieten.
– Mă duc atunci să-l mai trag de limbă pe căcăcios.
Îl sun pe Tamaki Mokomichi şi-i povestesc pe scurt ce mă interesează.
– E deschis calculatorul?
– Da.
– Trimite-mi un mail. La adresa de pe cartea de vizită. Când vezi că ai primit un răspuns deschizi şi citeşti mesajul.
I-am trimis mail-ul, am primit mesajul  şi am deschis ataşamentul.
– Emilio, cred că am terminat. Dă-i drumul belbedocului. Spune-i să-şi termine treaba şi să plece acasă. După ce pleacă, aştepţi să citeşti în ziare, să auzi la radio sau televizor de moartea lui Duveneck şi anunţi poliţia că tipul a avut închiriat o garsonieră la voi.
– Dar dacă vor descoperi ce au ascuns nasoii ăştia pe calculator şi-ţi vor încurca socotelile?
– Slabă speranţă. Calculatorul s-a îmbolnăvit. Grav. A căpătat o viroză. Molipsitoare. Dacă tipul copiază fişierele şi le introduce în alt calculator, îi bagă pe patronii lui la cheltuială.
*
*           *
Plec de la Four Seasons şi mă duc direct la biroul agenţiei. Sunt curios ce conţin fişierele pentru care tipii s-au strofocat să le acceseze. Pasez stick-urile lui Bette şi aştept să-mi spună ce a găsit. Nu durează mult. Introduce stick-ul într-un USB de la laptopul de pe biroul meu şi, după ce copiază şi denumeşte fişierele, îl deschide pe primul şi întoarce ecranul spre mine.
– Patroane, primul stick conţine o evidenţă contabilă. Ceva asemănător cu cea de pe CD-ul de la decedatul domn Carrillo. Aici, însă, sunt şi nişte nume. Va trebui să aflăm cui aparţin. Al doilea stick conţine muianele unor interlopi de categorie grea.
– De unde ştii?
– De la ştiri. Apar mereu. Nu ştiu cum îi cheamă, dar probabil că sunt cei ale căror nume există pe primul stick.
– Poţi să afli cine sunt?
– Nicio problemă şefu’.
– S-ar putea să ne mai întâlnim cu meclele astea.
CAP. 14. „DAR NICI MANDEA NU-I VREUN FRAIER”
Am avut o noapte grea. Pe la ora zece P.M. a sosit Bette la mine.
– Şefu’ ţi-am adus lista.
– Ce listă?
– Cu nasoii ale căror mecle erau în stick-ul de la Four Seasons.
– Aaa, mă luminez eu.
– Ştii şi cine sunt?
– Bineînţeles. Iată, chelosul ăsta este Hector Andreas Correa. În fişierele din calculator le-am scris toate cele 4-5 prenume ale fiecărui, dar, pentru concizie, aici nu le-an dat decât primele două sau trei. Tipul este columbian şi un cunoscut traficant de droguri de mare risc. Are o listă lungă de arestări şi tot atât de lungă de eliberări pentru lipsă de probe, de procedură etc. Este proprietarului unui Koenigsegg CCR.
– Stai aşa. Unde am mai auzit eu de maşina asta?
– Din lista lui Ed. De aia am şi notat-o.
– Poţi să-i afli numărul de înmatriculare?
– Sper. Ori după fotografiile lui Ed, ori după internet. Dacă nu, sunt sigură că ai să te sacrifici tu „în interesul cercetărilor” şi le vei afla de la Katty.
Mă fac că n-am înţeles aluzia.
– Şi ăsta? îi arăt eu cea de a doua fotografie, în care apare ceva care seamănă cu un hibrid între gibon şi urangutan.
Alexis Hector Solano. Cunoscut ca „importator” de cocaină din patria natală, Columbia. Conduce un SSC Ultimate Aero.
– Era şi asta în lista lui Ed?
– Era. Cel de al treilea este Felix Micolta Velez. E un traficant local. Are „afaceri” la sud de Miami. Este proprietarul  Maybach-ului. Este cel mai nou în gaşcă, dar are o „armată” de gorile foarte temută.
Mecla asta parcă o cunosc.
Mustăciosul este Alejandro Mernal-Badrigal, cel mai temut gangster din Miami. Apare mereu prin ziare şi la televiziune, acuzat de toate grozăviile lumii, dar niciodată nu a fost judecat şi condamnat. A lui este Pagani Zonda.
Despre asta spunea Roger că ar fi cea mai grozavă şi mai scumpă maşină.
Aschilopatul ăsta este Luis Alberto Castro.
– Ce vorbă este asta „aschilopat”? mă prefac eu inocent şi indignat. Cu toate că ştiu că mulţi folosesc cuvântul şi pentru a-l desemna pe mandea. Rudă cu…?
– Slăbănog. Bineînţeles că nu. Printre maşinile lui este şi o Carrera GT. Controlează localităţile din partea de nord a oraşului.
– Următorul?
– Următorul este Areolenda Enrique Landazura este nicaraguan. Vine din Fort Lauderdale. Este „bossul” locului. Conduce, printre altele şi un Leblanc Mirabeau. În sfârşit, ultimul pe listă, dar nu cel din urmă este Jose Miguel Paez Castrillon. Tipul cu Saleen-ul S7. Are teritoriul de influenţă tocmai în Jacksonville.
– Şi ăsta cu ce se ocupă?
– Lucrează şi el tot în „branşă”. Controlează piaţa din nord.
– Fiecare din ei are mai mult ca sigur câte o mică armată de gangsteruţi, gorile, babuini, paviani şi alte maimuţe.
– Mică?! Din câte ştiu, sunt zeci în fiecare gaşcă.
– Şi ăştia sunt adversarii noştri, Bette. Va trebui să fim foarte atenţi şi să ne păzim pieile. Cu asemenea specimene nu se glumeşte.
*
*           *
O să mă întrebaţi de ce am spus că am avut o noapte grea? Bette a pretins să-şi primească pe loc premiul de celeritate pentru rezolvarea însărcinării primite. Iar eu am fost fericit să-i dau şi un supliment la recompensă. Pe urmă a mai vrut şi Bette unul. Da’ ce-s eu?! Ăsta-i motivul pentru care este ora zece şi eu încă nu am părăsit aşternuturile. Şi nici nu le-aş fi părăsit nici acum dacă nu suna telefonul.
– Wig, n-ai mai dat pe la mine!
Vocea suavă şi cultivată aparţine clientei mele.
– Am fost foarte ocupat cu ancheta pentru care m-aţi angajat. Am strâns până acum numeroase date care confirmă crima, dar sunt, deocamdată, doar circumstanţiale. În starea aceasta ele nu pot fi folosite în faţa unui judecător. Dacă doriţi, doamnă marchiză, puteţi să treceţi pe la sediul agenţiei noastre, pentru a vă face un rezumat al acţiunilor întreprinse şi rezultatelor obţinute.
– Detectez în tonul tău…
– Şi eu am detectat în atitudinea dumneavoastră, la ultima noastră întâlnire, doamnă marchiză…
– Îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat şi că nu am putut să te anunţ dinainte. Toate femeile au anumite zile când nu pot primi vizita unui bărbat. Acesta-i singurul motiv.
Aş vrea s-o cred, dar după ceea ce am văzut în ultimele zile mi-e cam greu. Îmi vine o idee:
– Aş putea trece peste o oră pe la dumneavoastră? Diseară am de făcut un filaj.
– Sigur că da, te aştept Wig.
Şi chiar m-am dus. O să ziceţi că sunt inconştient, ducându-mă singur în cuibul ăla de cobre. Ei, bine, nu sunt.
Majordomul m-a întrebat unde am lăsat  maşina. I-am spus că în faţa porţii, deoarece am venit cu un asociat, având de cercetat împreună o pistă din acest caz.
– Wig, trebuia să-l chemi şi pe colegul tău.
Eram sigur că majordomul îi va raporta marchizei despre faptul că am venit însoţit. Sper că şi celor din spatele castelului.
– Suntem foarte grăbiţi, aşa că vă voi povesti pe scurt tot ceea ce am aflat în ultimele două zile.
– Îmi pare rău că nu poţi sta mai mult…
 Şi mie îmi pare rău, deoarece gagica este talentată la ştiţi voi ce, dar de zis, zic altceva:
– Voi reveni în momentul când dovezile pe care le strâng vor fi suficient de ferme pentru a fi acceptate de justiţie.
Încep povestirea din momentul când am plecat de la ea şi păţaniile celor doi Martinez. Am o idee:
– Îl cunoşti pe avocatul Federic Remington?
– Normal. Am fost colegi de barou şi acum este avocatul meu.
– Ei, bine, el a venit şi i-a eliberat pe cele două puşlamale!
– La tarifele lui!
– Asta m-a mirat şi pe mine. A doua zi a eliberat-o şi pe domnişoara Marta Twachtman, care a făcut un accident, după ce cu o zi înainte a petrecut o parte din seară într-o cameră de la Four Seasons împreună cu domnul Thomas Duveneck.
– Curios!
– De ce?
– Fiecare a trecut pe aici, cu propria maşină să-mi prezinte condoleanţe.
– I-am aşteptat în holul de la intrare până la ora opt seara. Nu ştiu când au plecat şi nici unde s-au dus, mint eu fără ruşine, dar ştiu că a doua zi dimineaţa domnul Duveneck a făcut un accident pe Mac Arthur Causeway, iar domnişoara Twachtman chiar în zona metropolitană.
– Sper că nu s-au rănit prea grav.
Gagiilor, dacă farfuza joacă teatru, interpretarea este de Oscar. Mă fac că o cred.
– Nu, domnişoara n-are decât câteva zgârieturi. La domnul Duveneck accidentul a fost mai grav.
– E rănit? E în spital?
– E în spital, dar la prosectură. E cât se poate de mort. Iar cauza accidentului este consumul de cocaină. Ambele accidente s-au produs dimineaţa foarte devreme, aşa încât se bănuieşte că ambii s-au drogat acolo unde şi-au petrecut noaptea.
– Bietul Thomas, era atât de optimist, când a plecat de aici.
– Pe la ce oră?
– Amândoi au plecat pe la zece, zece şi ceva, la distanţă de câteva minute.
Înregistrez faptul că nu pare să sufere de pe urma pierderii „amantului”.
– Sunt pe cale să descopăr ce se găseşte înregistrat pe CD-ul de la bancă. Era criptat.
– Ceva interesant?
– Încă nu-mi dau seama. Merge foarte greu, deoarece avea o cheie de siguranţă cu zece elemente. Când va fi gata am să vi-l aduc.
De ce nu i-am spus că este deja decriptat? De frică că iar trimite babuinii după mine să-l recupereze. Aşa cel puţin am o rezervă de timp. Gagii vor aştepta să ia marfa în stare finită, nu ca semifabricat.
– Ultima informaţie pe care am căpătat-o se referă la pătrunderea prin efracţie a unuia din cei doi Martinez în garsoniera decedatului Duveneck de la Four Seasons. Din înregistrările camerelor de supraveghere, rezultă că aici a fost dus soţul dumneavoastră după ce a fost îmbătat.
– De aici a fost aruncat.
– În nici un caz. Ferestrele nu se pot deschide. Dar vizita acestui Martinez în camera unde a fost şi domnul Carrillo în minutele care au premers crima, mi s-a părut ca este important  de ştiut şi de cercetat.
Înainte de a pleca vreau să fac un test. Scot fotografia cu moaca lui Pompilio Osvaldo Alejandro  Mernal-Badrigal şi-i urmăresc cu atenţie reacţiile.
– Cunoaşteţi figura asta de undeva?
– Sigur că da. Apare la ştiri cu o frecvenţă destul de mare. E Alejandro  Mernal-Badrigal, nu? De ce mă întrebi?
– Exact, e Alejandro  Mernal-Badrigal. L-am întâlnit întâmplător în timpul cercetărilor în legătură cu această anchetă. Nu aveţi idee dacă soţul dumneavoastră avea vreo legătură cu personajul?
– Categoric nu.
Nici o tresărire, nici o modificare a intonaţiei sau timbrului vocii. Nu ştiu ce să mai cred.
Am omis din rezumat anumite amănunte, cum ar fi de exemplu faptul că am supravegheat domeniul şi cunosc activitatea intensă desfăşurată aici în noaptea precedentă, că ştiu că a umblat cu priciunica atunci când a susţinut că-i punea coarne bietului domn Carrillo în timp ce alţi băieţi îi făceau felul, că „amanţii” Marta şi Thomas n-au plecat de la reşedinţa sa în jur de ora zece, ci a doua zi dimineaţa, probabil după o orgie cu trăscăuri şi cocaină şi, în sfârşit, că aici, în interiorul fortificaţiilor, există şi o altă clădire unde se desfăşoară activităţi ciudate. Îmi păstrez aşii în mânecă.
 *
*           *
La plecare îmi verific cu atenţie maşina. Am capotat-o, încuiat-o, am conectat alarma şi am lăsat şi câteva semne. De ce? Păi, măi băieţi, când ai de-a face cu  spuma traficanţilor de cocaină din peninsulă nu laşi nimic la întâmplare. Nu văd nimic în neregulă, dar, pe drum, constat că am codiţă. Băieţii care mă urmăresc în Buick Lacrosse Super cafeniu nu sunt ageamii. Îi exclud din ecuaţie de Babuin şi Căcăcios. Ăştia sunt profesionişti. Dar nici mandea nu-i vreun fraier.
CAP. 15. „MERG LA PLEZNEALĂ!”
Nu cred că băieţii ăştia, care mă urmăresc, o fac pentru că le-am căzut cu tronc. Nu sufăr, deoarece, după cum v-am mai spus, mie-mi plac doar fetele. M-au făcut însă curios. Opresc la prima pompă de combustibil Shell şi fac plinul. Trec şi pe la Zigu, fac şi acolo plinul. Băieţi, acum dacă vreţi să ne jucăm de-a urmărirea, atunci sunteţi invitaţii mei. Sunt născut în Miami, pe care-l cunosc ca pe propriul buzunar. Cu ăsta din urmă nici nu-i prea greu. De când s-au inventat cardurile, buzunarele nu mai folosesc decât, cel mult, pentru un card, o batistă şi permisul de conducere. De pieptene n-am nevoie. Zulufii mei sunt tot atât de rebeli şi după ce mă pieptăn ca şi înainte, aşa că am renunţat să mă mai lupt cu el.
Mi-am pus în minte să-i plimb puţin pe gagii ăia şi, după ce-i aiuresc suficient, să-i duc pe teren propriu şi să le-o trag. (Iar v-aţi gândit la prostii!)
Am coborât întâi spre sud pe bulevardul Miami şi am cotit-o apoi, pe lanţul acela de bulevarde Carlos Arboleza, Olga Guillot, Felipe Valls, Granada Alhambra, Coral Walle, care se continuă unul pe celălalt,  drept spre vest. Când am ajuns în West Miami, am constatat că tipii care mă urmăreau păstrează distanţa de aproximativ o sută de metri, de aceea am încetinit în momentul când m-am apropiat de un semafor pe verde, numărând secundele, astfel încât să ajung în intersecţie în ultima secundă. Mi-a reuşit. La a doua intersecţie am virat spre dreapta, am înconjurat în viteză cvartalul de locuinţe şi am ajuns la timp să văd Buick-ul trecând în viteză. De ce am făcut toate astea? Ca să-i văd numărul. Şi l-am văzut. I-am telefonat imediat lui:
– Tu eşti lunganule?
– Eu, frumuseţe. Gagiilor, luaţi notiţe! Mă urmăreşte un Buick Lacrosse Super cafeniu şi tare-aş vrea să ştiu cine sunt nasoii care depun atâta silinţă. Crezi că mă poţi ajuta?
– Dacă-mi dai numărul, într-un minut te sun şi-ţi spun.
I l-am dat şi s-a ţinut de cuvânt.
– Lunganule, fereşte-te, maşina este înregistrată pe numele Pompilio Osvaldo Alejandro  Mernal-Badrigal. Ştii cine-i tipul?
– Ba bine că nu. I-am întâlnit mecla în afacerea pe care o cercetez. Nu ştiam dacă este implicat sau s-a intersectat întâmplător cu personajele din cazul meu. Îţi mulţumesc mult şi rămân dator cu o ieşeală la un club într-o seară.
– Lasă, lungane, că ştiu că mă vei mai căuta când o să ai din nou nevoie de mine. Ai grijă că tipul acesta nu glumeşte şi mi-ar părea rău să te pierd.
Ştiam că urmăritorii vor cerceta toate străzile laterale şi se vor întoarce spre Miami. De aceea m-am oprit undeva unde să mă vadă. A durat chiar foarte puţin până am văzut Buick-ul venind din faţă. În momentul acela am demarat şi am pornit spre Westchester. În oglinda retrovizoare am observat cum întorc scurt, pe linia continuă şi mi se agaţă iar de coadă. De data asta distanţa dintre noi a scăzut la cincizeci de metri. Am traversat Fountainbleau, Miami Springs şi de acolo am intrat pe drumul Okeechobee, cel care pătrunde în Everglade. După ce am trecut şi de Weston am cotit pe aleea Aligatorilor, care traversează rezervaţia spre vest.
Drumul fiind drept, fără aglomeraţia de pe şosele – rar trece câte o maşină pe acolo -, urmăritorii se relaxează şi iar îmi dau un avans de aproape o jumătate de milă. Ceea ce eu ştiu şi ei habar n-au, este că în dreptul Florida Panther National Wildlife Refuge, este o potecă, mascată la intrare de vegetaţie, din cauză că pe ea că nu trece nici o maşină pe an. Pe poteca asta am intrat eu Poteca duce la un  „hamac”, un loc puţin mai înalt decât restul mlaştinii, unde vegetaţia deasă şi înaltă ascunde atât maşina cât şi observatorul folosit de rangerii parcului naţional. Mă urc în observator, suficient de repede să văd cum băieţii răi virează şi ei la dreapta, dar nu pe poteca uscată ci direct în mlaştină. Dacă vor dori să-şi mai recupereze maşina va fi nevoie să vină cu o macara. Se vede că sunt ageamii. Îmi fac mea culpa, îi crezusem profesionişti, dar ei sunt profesioniştii prostiei! În loc să oprească motorul şi să încerce să ajungă la drum, băieţii ambalează şi roţile se scufundă din ce în ce mai adânc în mlaştină. Când noroiul a ajuns până la portieră, renunţă. Liniştea coboară peste rezervaţie, aşa că pot să-i aud perfect.
– Prin mlaştina asta nu are cum să ajungă prea departe cu maşina. Probabil că a păţit ce am păţit şi noi. Luaţi-vă armele şi să înceapă vânătoarea.
Băieţi, cred că v-aţi prins că vânatul sunt eu.
– E destul de fraier că ne-a adus în pustietatea asta, unde-l putem împuşca şi îndesa în mlaştină, unde nu-l va mai găsi nici dracu’.
Abia acum, când coboară din maşină pot să-i număr: trei. Fac faţă şi la mai mulţi pe terenul ăsta. 
– Vom merge spre nord, la distanţă de cincizeci de metri unul de celălalt. Pe aici, pe undeva a intrat în pădure. Ştiţi ordinul şefului: lichidat şi-atât.
Bine de ştiut!
– Tom, mie mi-e frică de mlaştină. Am văzut la tele cum absoarbe un om o mlaştină fără fund.
– Tăiaţi fiecare câte un băţ şi încercaţi cu el tăria solului din faţă.
– Fiţi foarte atenţi că şi tipul e înarmat. Din informaţiile primite are un Glock 38.
– Bun, doar de aproape. De departe, până ţinteşte el cu Glock-ul, noi îl secerăm cu Uzi.
Probabil că toţi băieţii din echipa lui Pompilio Osvaldo Alejandro  Mernal-Badrigal folosesc Uzi. Atunci  tot din aceeaşi gaşcă făceau parte şi tipii care s-au curăţat între ei în seara când m-au prins la mijloc la doi paşi de casa mea.
Cel mai estic dintre urmăritori trece chiar pe sub copacul în care se află observatorul. Am baftă. E chiar tipul care se teme de mlaştină. De frică să nu calce pe unde nu trebuie, nu ridică ochii din pământ. Chiar dacă el mă vânează pe mine, eu totuşi plâng de mila lui. De aici, de sus, văd o panteră stând pe o ramură groasă a copacului sub care şi-a propus să treacă. Din cauză că se uită mereu în jos, felina alege să-l atace din faţă. Sare de pe ramură şi-l doboară cu faţa în sus. Urletul bietului bandit este întrerupt brusc, atunci când pantera îi smulge viscerele din partea anterioară a gâtului.
Aud o rafală trasă din Uzi, dar pantera se face nevăzută în desiş.
– Tom, eu mă duc să văd dacă mai trăieşte.
– Cu beregata smulsă?
– Tom, eu mă întorc.
Deduc că acest Tom este tartorul.
– Dacă te întorci îţi iei adio de la recompensa promisă. Ce o să spună Alejandro  Mernal-Badrigal?
– Bine, Tom, vin cu tine, dar te rog să fii atent. Pantera ar putea să ne atace din nou.
– Pantera, ori a fost rănită, ori suficient de speriată de împuşcături ca să fie la mai puţin de o milă de locul ăsta. Este trecut de cinci. Hai să mergem că în anotimpul ăsta întunericul se lasă devreme şi, prin pădure, n-o să mai vedem într-o oră aproape nimic.
– Tom, mi-e frică.
– Gândeşte la o sută cincizeci de mii de dolari şi o să-ţi treacă.
– Erau doar o sută de mii…
– Erau trei sute când eram trei, Gonzales. Suta lui Nino o împărţim noi.
– Îmi pare rău de el, Tom.
– Cască ochii, Gonzales! Dacă nu, o să-mi pară rău, dar o să iau eu toţi banii.
Sunt destul de departe şi deja nu-i mai pot vedea din cauza vegetaţiei, aşa că mă decid să mă retrag. Am aflat tot ceea ce voiam să ştiu. Sunt însă foarte dezamăgit. Numai trei sutare valorează mandea!? Eram deja pe sol când am auzit un alt urlet sfâşietor.
– Împuşcă-mă, Gonzo! Împuşcă-mă! Crotalul m-a muşcat de coapsă. Nu am nici o şansă să ajung la un spital din pustietatea asta. Maşina este în mlaştină şi pe şoseaua asta n-am văzut până aici nici o maşină.
– Nu pot, Tom! Nu pot. Iartă-mă, Tom.
– Te iert dacă mă împuşti. Nu vreau să mor în chinuri. Te implor, Gonzo!
Linişte. Apoi deodată se aude o rafală. Mă grăbesc spre maşină. Deja în pădure umbrele sunt tot mai lungi şi mai întunecate.
Ieşisem pe drum şi rulasem doar cincizeci de metri, când am văzut apărând doi rangeri într-un Jeep cu însemnele rezervaţiei. Le fac semne şi se opresc.
– Treceam pe aici, când am auzit focuri de armă în parc.
– Şi noi le-am auzit. Domnule, ai o armă.
– Am un pistol Glock.
– V-ar deranja dacă v-am ruga să ni-l arătaţi?
– Deloc, domnilor.
Scot arma din torpedo şi i-o întind celui din dreapta. Rangerul îl miroase şi mi-l înapoiază.
– O seară bună, domnule.
Rangerul de la volan lasă o rampă în spatele Jeep-ului pe care coboară un ATV Buggy, cu roţile foarte late. Cei doi se suie în maşinuţă şi se afundă în pădure. Înainte de a porni ii telefonez lui Roger. Ştiu că el va afla primul ce au descoperit rangerii în mlaştină şi, prin el, voi afla şi eu înainte de a apărea le tv sau în ziare.
*
*           *
Drumul spre casă a fost fără incidente. Eram aproape de Miami când a sunat telefonul. Era Roger:
– Wig, mulţumiri pentru pont. E ştire babană. Rangerii au arestat un imigrant columbian, pe nume Higuain Gonzales, care a fost pus sub acuzare pentru uciderea lui Tom Williams. Până la sosirea avocatului Federic Remington, tipul, care părea îngrozit de moarte, a făcut mărturisiri importante. A apucat să spună că lucrează pentru Pompilio Osvaldo Alejandro  Mernal-Badrigal, care le-au promis trei sute de mii de dolari pentru a lichida un detectiv. N-a ştiut să spună numele acestuia, din cauză că doar Tom îl ştia. Rangerii au mai descoperit cadavrul unui bărbat, mutilat de sălbăticiuni. Din spusele lui Gonzales, se numeşte Mauricio Alvaro Nino. Auzi, Wig, nu cumva tu eşti detectivul care trebuia lichidat?
– Altfel de unde ştiam unde să te trimit? Spune-mi cum de ai ajuns înaintea avocatului?
– Cu elicopterul redacţiei. Remington a venit cu maşina.
– Îţi propun să ne întâlnim diseară să-ţi povestesc ceea ce s-a întâmplat.
– M-ar fi aranjat să-mi povesteşti mai repede, poate folosesc ceva în reportaj.
– Trebuie să fac o baie că nu mă mai suport şi să mă alimentez.
– Wig, te aştept la mine. Faci şi baia, îţi promit şi un festin şi un Long John.
N-am cum să-l refuz. Între noi funcţionează relaţii de mutualism, aşa că îi confirm întâlnirea.
Am avut baftă. Am oprit să fac plinul maşinii, pentru a fi pregătit pentru orice eventualitate. În felul acesta, când am ajuns pe strada unde locuieşte Roger am observat de departe că în faţa casei lui staţionează o maşină galbenă. Dacă una dintre ele n-ar fi fost un Jeep Grand Cherokee, poate aş fi căzut în capcană. La prima intersecţie fac la dreapta şi ajung la casa din dreptul locuinţei ziaristului.
Cunosc drumul, că l-am mai folosit. Căsuţa este locuită de o pereche de bătrânei. Intru în curte, ocolesc clădirea şi mă caţăr pe gardul despărţitor. Când e să ai noroc, ai în serie. Am aterizat pe moale. Un hispanic cu un Uzi cât toate zilele patrula prin zonă. Surpriza a fost atât de mare, că bietul om n-a schiţat nici un gest, iar, după ce l-am trosnit cu muchia palmei la carotidă, a adormit instantaneu. Scot mănuşile de bumbac şi-mi însuşesc arma. Tocmai voiam să mă îndepărtez când am auzit vocile din walkie-talkie. Ca orice locuitor al Miami cunosc destul de bine spaniola:
– Perez, fii atent să nu vină prin spate.
Bolborosesc un „nicio problemă” în aceeaşi limbă.
Vă aduceţi aminte că am locuit ceva vreme, în această casă, aşa că îi ştiu toate secretele. Rezemată de peretele din spate este o scară. O folosesc să mă urc în pod. Praful de două degete, dar n-am ce face, mă târăsc până în dreptul cămării de la etaj. Aici este un chepeng şi o scară pe care pot coborî nevăzut. Fac o inspecţie sumară etajului, îmi scot pantofii şi cobor. Pe marginea dinspre perete nu scârţâie. Acum îi văd. Sunt doi. Stau cu spatele la mine. Cu faţa stă Roger care este legat fedeleş şi cu un căluş în gură. Îi arăt două degete. Înţelege şi confirmă coborând pleoapele.
Îmi propun să merg la plezneală.
CAP. 16. „ÎNCURCĂ-I DRACE!”
– Poliţia! Sus mâinile!
Ghinionul lor. N-au fost băieţi cuminţi şi au pus mâna pe arme. Am tras o rafală scurtă la pulpe. Arma confiscată de la Găgăuţă Perez are surdină. Cobor şi ultimele trepte şi adun armele. Am nevoie de câteva minute de linişte. Folosesc metoda care a dat roade la Perez. şi aici roade. Acum pot să-l dezleg pe Roger.
– Wig, îţi rămân dator pe viaţă.
– Între noi aşa ceva nu există şi nici timp de mulţumiri nu avem. Ţine pistoalele maimuţoilor ăştia şi ai grijă să tragi dacă vreunul se deşteaptă până mă întorc.
Primul drum îl fac la geamul care dă spre stradă. Jeep-ul este gol. Din nou sunt dezamăgit de minima apreciere de care mă bucur în ochii lui Osvaldo Alejandro Mernal-Badrigal. Doar trei sutare şi doar trei gangsteri să mă omoare pe mine?! Şi la prima şi la a doua tentativă. N-a învăţat nimic. Nu-i nimic. Încet, încet va învăţa, vă promit.
Ies afară, mă urc la volan şi mut Jeepul pe o stradă alăturată. Dacă nu-l fură nimeni, o să-l găsească ei.
Mă întorc şi ies pe uşa din spate, de la bucătărie. În primul moment am crezut că nătăfleţul Perez s-a deşteptat şi a întins-o. M-am înşelat. Dormea ne-ntors în vegetaţia abundentă. Îl încarc în spinare şi-l aduc şi pe el în living, lângă ortacii lui.
– Se poate găsi la tine în casă nişte funii să-i legăm pe gugumanii ăştia?
– Funie nu cred că am, dar găsesc eu alternative.
Alternativele sunt două role de scotch şi una de leucoplast şi trei cabluri de pe la aparatele casnice. Îi las plăcerea să-i împacheteze singur. O face cu multă aplicare şi cu multă ură. La sfârşit se dă doi paşi în spate şi-şi admiră lucrarea. O găseşte încântătoare că surâde fericit.
– Şi acum ce facem?
– Ar exista posibilitatea să chemăm poliţia şi alternativa, aşteptăm să se trezească.
– Optez pentru prima. Dacă reuşesc să se dezlege…
– Nu i-ai legat tu?
– Ba da.
– N-ai făcut-o temeinic?
– Ba da.
– Atunci nu se vor dezlega. Mai mult, fiecare avem câte o armă în mână, iar ei n-au nimic.
– De ce nu chemăm poliţia?
– De câte ori am optat pentru varianta „poliţie”, infractorii au fost puşi în libertate înainte de a li se lua măcar amprentele, sau controla armamentul. Asta vrei?
– Nu, dar nu văd ce am câştiga dacă-i aşteptăm să se trezească.
Îi reamintesc de eliberarea celor doi Martinez, de eliberarea Martei Twachtman, dar şi de cazurile mai vechi pe care le ştie foarte bine.
– O să încercăm să aflăm de la ei cât mai multe. După ce stoarcem tot, chemi poliţia.
– Eu?!
– Dar sunt în locuinţa ta!
– Ai dreptate, Wig. Dar cum explic rănile şi imobilizarea lor?
– Eşti ziarist, Roger, ce Dumnezeu! Să-ţi fac eu povestea?
– Iar ai dreptate. Ştii ce, hai să te speli, să mănânci ceva şi apoi să-mi povesteşti ce s-a întâmplat în rezervaţie. Va trebui să te descurci singur cu masa. Găseşti totul pregătit în bucătărie. Eu am treabă. Trebuie să-i păzesc pe gangsterii ăştia, care au pătruns în locuinţa faimosului ziarist de la Miami News, trimişi de capo di tutti capi din peninsulă să-l asasineze pentru a nu publica informaţiile pe care le-a obţinut despre nelegiuirile sale.
– Aşa te vreau, Roger!
*
*           *
N-am mai făcut duş, neavând cu ce să mă schimb, dar m-am spălat bine, i-am golit frigiderul lui Roger – stresul mi-a făcut foame – şi m-am întors în living.
– Wig, tipii ăştia nu cumva au dat colţul? Că văd că nici unul nu mişcă.
– Chiar dacă meritau s-o mierlească, am fost destul de blând cu ei. Stai să-i ajut puţin.
Am luat din frigider o sticlă cu apă plată şi m-am întors. Metoda a dat roade imediat.
– Ei, ia să vedem. Cu ce ocazie în vizită pe aici?
– Nu deschidem gura decât în prezenţa avocatului nostru.
– Atunci veţi avea de aşteptat. Probabil că avocatul vostru este Federic Remington, nu-i aşa?
– El e.
– E destul de tânăr…
– Dar e foarte bun. Până acum i-a eliberat pe toţi oamenii noştri.
– N-aţi înţeles. Am zis că va trebui să aşteptaţi cam mult, din cauză că veţi putea vorbi în prezenţa avocatului vostru, doar în faţa lui Scaraoţchi, iar domnul Remington, fiind mai tânăr, probabil va ajunge acolo peste mai mulţi ani, când veţi fi fiert în cazanele de smoală suficient de mult ca să nu mai aveţi chef de vorbe.
– Doar n-o să ne împuşti. Poliţiştii nu-i împuşcă pe cei arestaţi.
– Câteodată nu. Dar voi uitaţi un amănunt; noi nu suntem poliţişti. Cât aţi dormit voi am săpat în beciul casei o groapă suficient de largă şi de adâncă, iar mâine turnăm o placă de beton deasupra.
– Nu puteţi să faceţi aşa ceva
– De ce?
– Maşina cu care am venit este în faţa porţii şi lumea…
– Ştii ce, ia ţopăie până la fereastră şi uită-te afară. Ia spune: Ce vezi?
– …
– Aşa se lasă o maşină decapotabilă, cu cheile în contact, într-un oraş ca Miami?
– Alejandro  Mernal-Badrigal, n-o să admită să i se întâmple aşa ceva oamenilor lui.
– Alejandro  Mernal-Badrigal va trebui să se obişnuiască. A mai pierdut azi trei nătărăi pe care i-a trimis să mă lichideze pe mine, o să-i piardă şi pe cei trei aici de faţă. Mai are şi alţi prostănaci în armata lui de traficanţi de droguri? Ar trebui să-i spună cineva că sunt o nucă prea tare pentru el, să încerce să mărească trupa pe care o trimite să mă omoare pe mine. Da’ cin’ să-i spună? Dacă aţi fi de acord să colaboraţi, să vorbiţi şi fără avocatul vostru, noi suntem dispuşi să sunăm la poliţie. Acolo precis că va veni imediat domnul Remington să vă elibereze. O să vă ducă la spital să va panseze…
– Dacă nu?
– Vă ducem în beci, poc, poc, poc şi ţărână deasupra. Alegeţi.
– Eu vorbesc. Nu vreau să mor aşa. cedează Perez.
Ceilalţi îl privesc pieziş, dar abandonează şi ei imediat.
– Ce vreţi să ştiţi?
– Cine v-a trimis şi cu ce scop? Roger, înregistrează declaraţiile!
– Mă duc să iau camera. mă anunţă Roger.
Mă duc şi eu la bar să-l aduc pe lunganul John. Avem nevoie de întăriri. Ei, bine, asta ne-a salvat vieţile. Geamurile ferestrei, care ocupă aproape tot peretele dinspre intrare, au sărit în ţândări când o rafală a măturat încăperea. Din cauză că lăsasem Uzi pe gresia din living, am scos Glock-ul şi am plecat târâş, adăpostit de tejgheaua barului. Precauţiune inutilă. Rafala a fost trasă de un meseriaş. Cei trei traficanţi arătau ca o strecurătoare. Am ieşit în viteză, dar n-am mai văzut decât o maşină dispărând după primul colţ.
L-am găsit pe Roger galben-verde, tremurând, ca într-o criză de malarie.
– Şi acum ce facem?
– Exact ce am stabilit. Telefonezi la poliţie, ne rugăm să nu ne trimită echipa zoologică şi restul ţine de talentul tău de gazetar.
Îl observ cum îşi recapătă culoarea şi, mai ales, instinctele de jurnalist. Începe să fotografieze şi să înregistreze impresiile pe reportofon.
Ne-am rugat degeaba. Cei care au năvălit în casă sunt chiar locotenent Kellogg şi sergent Gellhorn.
– V-am înfundat pe amândoi de data asta. se dă baban Limbricul.
– De ce i-aţi împuşcat? curios este Goriloiul.
– Pe cine?! mirat sunt eu.
– Pe ăştia trei.
– Roger, filmează te rog discuţia noastră cu cei doi poliţişti. Stimabililor, ia priviţi puţin la fereastra dinspre intrare. Ia ziceţi voi, care vă lăudaţi că aveţi spirit de observaţie, ce vedeţi?
– Că este spartă. Şi ce dacă?
– Pe ce parte a ferestrei sunt cioburile?
– Spre interior.
– Priviţi şi aceste urme de gloanţe înfipte în mobilier şi peretele opus ferestrei. Ce concluzie trageţi?
– Că s-a tras de afară.
Am spus întotdeauna că limbricul are câţiva neuroni în creier.
– Vedeţi, aici sunt trei pistoale Uzi. Cu unul s-a tras. În picioarele a doi dintre băieţii răi se vor găsi gloanţele, care provin din acesta, iar pe armă amprentele celui de al treilea. Nu ştim ce s-a întâmplat aici până la sosirea noastră: accident, răfuială, sigur este că atunci când am văzut că se pătrunsese prin efracţie, am ocolit casa prin curte şi am intrat prin bucătărie. I-am luat prin surprindere când erau gata să se încaiere, i-am somat, dezarmat şi legat. Eu m-am dus să telefonez la poliţie, iar domnul Blackmur să-şi ia camera să filmeze pentru reportaj. În acel moment am auzit o singură rafală, trasă prin fereastră. Am alergat afară, dar n-am mai văzut decât o maşină dând colţul. Întrebări?
– Cine şi de ce să-i fi împuşcat aici?
– Din cauză că cei trei erau dispuşi să facă mărturisiri despre şeful lor Pompilio Osvaldo Alejandro Mernal-Badrigal. Nişte poliţişti adevăraţi ar fi chemat până acum echipa tehnică, nu ar fi încercat să mai obţină puncte în meciul cu noi, pe care l-aţi pierdut demult şi definitiv. Îmi pare rău că nu mai pot lua parte la ancheta dumneavoastră, dar sunt foarte obosit.
– Stai aşa! Nu pleci nicăieri! Trebuie să-ţi luăm amprentele.
– Amprentele mele se găsesc în arhiva voastră, de când mi-am luat licenţa de detectiv. Nu mai aveţi de ce să mă murdăriţi pe degete.
– Şi declaraţiile?
– Mâine dimineaţă. Acum e destul de târziu
Îmi iau haina pe care o lăsasem pe spătarul scaunului pe care am stat în timpul discuţiei cu cei trei şi, când o îmbrac, simt ceva greu care îmi atârnă în buzunar. Îmi aduc aminte de walkie-talkie pe care i l-am confiscat lui Perez. Îl scot şi înţeleg totul. Ledul sclipeşte indicând că scula este deschisă. Aşa au aflat băieţii lui Alejandro Mernal-Badrigal de iminenta trădare a celor trei şi i-au executat să nu poată face mărturisiri. Iau o foaie din carnetul lui Roger şi scriu:
„Walkie-talkie a fost tot timpul deschis. Probabil că suntem ascultaţi. Voi face exact invers decât voi spune cu voce tare.”
– M-am răzgândit. Merg cu voi la poliţie, pentru că mâine am un program încărcat încă de dimineaţă. Până ajungem la poliţie eu nu mai deschid gura.
Îi las locotenentului walkie-talkie şi ies prin spatele casei pentru a ajunge la strada paralelă, unde-mi lăsasem maşina.
*
*           *
            Sunt frânt. Fac un duş scoţian, care mă revigorează. Mănânc jumătate din pizza pe care am luat-o de la pizzeria mea preferată, mă întind în pat şi dau drumul la televizor. Pe tot ecranul, gesticulând amplu, Roger explică cum, împreună cu celebrul detectiv Caldwell, au prins trei traficanţi din trupa lui Pompilio Osvaldo Alejandro Mernal-Badrigal, care fuseseră trimişi să-l asasineze, pentru a nu publica informaţiile pe care le deţine despre acesta. Explică cum au fost asasinaţi ca să nu depună mărturie. Ştirea următoare este una neaşteptată. Rangerii din Florida Panther National Wildlife Refuge, auzind ştirea au telefonat, anunţând că în rezervaţie au fost găsite două cadavre ale unor locotenenţi ai aceluiaşi Alejandro Mernal-Badrigal, iar pe al treilea, pe care l-au arestat, în drum spre poliţie, a fost împuşcat de un lunetist. O socoteală simplă arată că până acum nouă dintre oamenii traficantului au dispărut fără ajutorul meu. Încurcă-i drace!
CAP. 17. „ÎNCEP ŞI EU SĂ ÎNCASEZ”
– Patroane, am văzut ştirile, am luat şi The Miami News, ţi-am aflat aventurile, dar toată ziua de ieri am fost îngrijorată. Mi-ai spus să nu telefonez în timpul acţiunilor. Am înţeles şi de ce. Puteai tu să dai un telefon, măcar seara.
– Eram frânt, fătucă. Cred că am adormit înainte de a trece din poziţia verticală în cea orizontală. Da, ia spune-mi, ai noutăţi?
– Sigur că da. Fiind singură la birou, am început să compar cele două situaţii contabile, cea din CD-ul din agenda lui Carrillo şi cea din stick-ul de la Four Seasons şi să caut corespondentele iniţialelor din prima situaţie cu numele din cea de a doua.
– Şi ce-ai descoperit?
– Că decedatul domn Carrillo a trecut din conturile traficanţilor în alt cont, probabil că al său, suma de 17 258 500 dolari.
– O sumă frumuşică! Dar, spune-mi, cum ai dedus?
– Am comparat iniţialele din primul document, cel al lui Carrillo, cu numele din cel al lui Duveneck şi am constatat că sunt ale aceloraşi personaje, adică toţi marii traficanţi de droguri din Florida.
– Bun, şi cum ai dedus frauda? Dar explică-mi ca să înţeleg şi eu, care nu le prea am cu documentele contabile.
– Orice balanţă contabilă are două rubrici principale. Să le spunem: „intrări” care conţin paralele care ajung în cont şi „ieşiri”, cele care se duc pe diferite cheltuieli. În ambele situaţii „intrările” sunt identice. Diferenţele mari apar la cheltuieli. În felul acesta profitul net, cel care rezultă din diferenţa dintre intrări şi ieşiri, indică o diferenţă de peste şaptesprezece milioane de dolăraşi între contabilitatea ţinută de Carrillo şi cea a lui Duveneck.
– Probabil că băieţii cei răi s-au prins că sunt traşi pe sfoară de contabilul Carrillo şi l-au pus şi pe Duveneck să ţină o cantabilitate paralelă, pentru a-l putea controla. Ar fi interesant de aflat unde a ascuns verdeaţa.
– Mai mult ca sigur că nu într-un cont, pentru că ar fi fost cu uşurinţă descoperit de celălalt contabil, care lucra în aceeaşi bancă.
– Probabil că şi de domnişoara Marta Twachtman, care, bănuiesc eu, este şi ea băgată până-n gât în rahatul ăsta.
– Cine, matracuca aia pe care m-ai pus s-o urmăresc? Păi, fufa aia nici nu ştie pe ce lume trăieşte.
– Când eşti drogat, poţi fi şi filozof şi tot a habarnist arăţi.
– De unde ştii că era drogată? Doar a fost eliberată înainte de a i se face analizele. Nici în fiolă n-a suflat!
– Pentru că şi Duveneck, cel pe care l-am urmărit eu, era drogat în ultimul hal. Motiv pentru care a plonjat de pe Mac Arthur Causeway, cu un Bugatti Veyron Grand Sport, de un milion şapte sute de mii. Era atât de prăfuit, că s-a dus la fund, fără să încerce să se salveze.
– Şi ce legătură are…
– Ieşiseră amândoi de la acelaşi chiolhan, care a început seara, de pe la zece şi a ţinut până a doua zi în zori. La asemenea petreceri se troscăieşte pe rupte, se regulează care, cu care-apucă şi bagă-n ei tot felul de droguri. De ce să cred că farfuza ar fi făcut opinie separată la orgia celorlalţi? În orice caz trebuie să reiau urmărirea fufei, deoarece a rămas cam singura pistă în afacerea asta.
– Numai?
– Numai ce? mă fac eu că nu înţeleg.
– Numai pentru că este unica pistă? Sau şi pentru că este sexoasă de nu se poate?
Trebuie să recunosc faptul că Bette are nas! Nu numai pentru că simţul ei olfactiv este foarte dezvoltat, ci şi pentru că a mirosit ce-mi trecea atunci prin neuroni.
– Stai liniştită, copilă! Interesul este pur profesional. Asta zic cu voce tare. În gând însă continui: „dar dacă se întâmplă să… doar n-o s-o dau jos din pat!”
Gândul la o asemenea împrejurare îmi declanşează oarece dorinţe, pe care Bette se oferă se mi le îndeplinească, pe loc, acolo, pe canapeaua din biroul agenţiei.
*
*           *
Nu ştiu dacă v-am spus, dar în cazul lui mandea există un oarece mecanism care, în momentul eliberării energiilor, declanşează funcţionarea PC-ului, cel de sub zulufii roşcovani. Aşa s-a întâmplat şi acum. În momentul când s-a terminat şi ultima zvâcnire, pe ecranul amintitului computer a apărut agenda de lucru, cu următorul conţinut: 
             - Cheia de la caseta de valori de la bancă
             - Comparaţie dintre caietul de la bancă, cu CD-ul din anvelopa agendei
             - Camerista de la et. 62, care a deschis uşa de la camera unde au intrat cu Carrillo
             - Abordarea Martei
Fac pe loc împărţirea echitabilă a sarcinilor:
– Făptură, ai aflat ceva despre cheia aceea de la o casetă de valori?
– Nu, patroane! Dar mai caut.
– Ai făcut şi o comparaţie între evidenţa ţinută de decedatul domn Carrillo în registrul contabil pe care l-am găsit în cutia de valori de la  HSBC Bank şi cea de pe CD-ul din anvelopa agendei din biroul său de la bancă?
 – Ce registru?! se miră Bette. Nu mi-ai dat nici un registru.

Refac în minte evenimentele de la plecarea de la bancă, de unde luasem registrul şi-mi aduc aminte de atacul de pe strada mea, din care eu am scăpat neatins, dar trei din cei patru atacatori au ajuns pe masa medicului Sergio Arevalo Perez de la prosectură.
Îmi amintesc foarte bine doar starea sufletească, faptul că „pluteam” datorită invitaţiei marchizei de a bisa noaptea din patul cu baldachin. Am intrat în garaj cu maşina, am făcut duş, au venit Limbricul şi Goriloiul, le-am dat papucii, m-am dus la marchiză… Stai aşa Caldwelle! Cu ce maşină te-ai dus? Cu duplicatul lui Pat. Şi cu Dodge-ul tău ce s-a întâmplat? L-a luat Pat să-i dreagă hârjâitura de pe aripă.
Îl sun pe Pat Eyring:
– Pat, prietene, vreau să vin până la tine.
– Bucuros să te revăd, Wig. A păţit ceva Dodge-ul?
– Nu. E sănătos tun. Altceva m-a adus la tine.
– Dacă pot să te ajut, ca întotdeauna cu multă bucurie.
Când ajung la atelierul Eyring & Sons, îl găsesc pe Pat vârât cu totul într-un Chevrolet Chevelle, din 1969, a cărei capotă arată ca o strecurătoare.
– Ce faci cu epava asta, prietene?
– O fac maşină de jumătate de milion. Am primit o comandă de la un tip are râgâie de verdeaţă şi visează să aibă o maşină de colecţie. E greu, din cauză că tăblăria nu mai există şi piesele nu se mai fabrică, dar nu s-a inventat încă maşina aia pe care să nu o pot repara sau restaura!
– Am văzut atâtea la tine încât nu mai mă miră nimic,
– Dar, ia spune-mi ce nevoie te aduce la mine?
– Un caiet mare, un dosar…
– La mine găseşti maşini, piese de maşini, foste maşini şi fier vechi din tocarea maşinilor date la reformă, caiete nu am…
– Ţii minte în seara când te-am rugat să vii cu Dodge-ul duplicat şi să iei din garaj maşina mea să-i dregi zgârietura de pe aripă?
– Normal, Wig.
– Nu-ţi aminteşti dacă era pe banchetă, în torpedo, pe banchetă, între banchete sau în orice altă parte un caiet mare cu o situaţie contabilă?
– Nu. Când am venit cu maşina era destul de târziu şi a doua zi, când ne-am apucat de lucru, juniorii s-au ocupat de ea. Stai să-i chem. Tom, Ted veniţi încoace!
– Bună ziua, domnule Caldwell, a păţit ceva Dodge-ul?
Trebuie să-i asigur şi pe ei că n-are nimic şi că mă interesează dacă vreunul din ei a văzut în maşină un caiet mare.
– Deci al dumneavoastră era?! Teddy este cel care întreabă.
– L-ai văzut? Unde este?
– Ieri dimineaţă a trecut pe aici Chuck, puştiul lui Lester, vecinul nostru. L-a văzut şi m-a întrebat dacă-mi trebuie, că le-a cerut la şcoală unul la fel şi ai lui nu i-au dat bani să-l cumpere.   M-am uitat în el, am văzut că avea numai două pagini scrise, cu nişte cifre. L-am întrebat pe Tom dacă este al lui, al tatii sigur nu era că-i ştii scrisul, m-am gândit că l-o fi luat din vreo maşină adusă la dezmembrare, aşa că i l-am dat puştiului.
– Du-te repede şi cere-l înapoi! îl ceartă Pat.
– N-am nevoie de tot caietul, ci numai de cele două foi scrise. Uite aici un Abraham, să-şi ia caiete.
Până s-a întors Teddy i-am povestit lui Pat aventurile din ultimele zile, am băut o cafea şi am cloncănit un Long John, din provizia pe care o are amicul meu în dulapul cu medicamente din atelier.
– Îmi pare teribil de rău, Chuck nu mai are foile. Le-a rupt ca să-şi scrie temele pe caiet.
– Şi unde a aruncat foile?
– Crede că le-a lăsat în manualul de istorie care este în dulapul lui de la şcoală. A promis că le caută şi că mi le aduce. Iar eu promit că, imediat ce vine de la şcoală, vă dau telefon şi vin să vă aduc foile.
Îi asigur că pierderea nu va fi catastrofală dacă nu va putea să recupereze paginile respective, ne luăm la revedere şi plec spre agenţie. Cel puţin ştiu că nu au pus mâna adversarii pe caietul respectiv.
*
*           *
Conduc încet, pe banda din dreapta, ca să pot să judec situaţia şi să evaluez probele. Mai am mai puţin de o milă până în oraş, când sunt încadrat strâns de trei maşini. Una stă aproape lipită de portiera stângă, iar celelalte două de barele din faţă şi din spate ale Dodge-lui meu. Gagii conduc ca nişte profesionişti. N-am nicio şansă să scap. La un moment dat mă obligă să ies din şosea şi să intru pe un drum lăturalnic. Cu siguranţă că tipii au făcut o recunoaştere prealabilă a locului, pentru că numai cine ştie că acolo este, sau mai bine spus, a fost un drum, îl poate detecta. Acum bălăriile şi boscheţii, care cresc cât omul, ascund vederii celor care trec pe autostradă maşinile ajunse aici. Îmi dau seama că vor să mă ducă undeva anume, fiindcă mă „pilotează” cu siguranţă pe drumul pe care cu greu îl poţi desluşi. Casc ochii cât cepele. Vegetaţia măruntă a cedat locul arborilor, care formează doi pereţi  pe cele două părţi ale drumului. Dacă nu pot s-o cotesc pe undeva la dreapta, sunt pierdut. În fiecare maşină sunt câte trei gealaţi, care se fălesc cu coşcogea artileria. Aţi ghicit toţi au binecunoscutele Uzi.
La unu la unu nu dau Glock-ul meu pe nici un Uzi din lume. La nouă la unu n-am nicio şansă. O licărire de speranţă îmi apare în neuroni. Dacă voiau numai să mă lichideze o făceau de mult. Cu armamentul lor, capota, pe care am ridicat-o în momentul când m-am prins că sunt urmărit, nu are nicio şansă. Fetelor, puteţi să începeţi să-i plângeţi de milă celebrului detectiv particular Wigglesworth Caldwell. Am început şi eu să încasez.
CAP. 18. „E PREA TÂMPIT SĂ POATĂ MINŢI CU ATÂTA CONVINGERE”
Faptul că am intrat în pădure are şi avantaje şi dezavantaje. La dezavantaje, în afara faptului că nu am cum să mă strecor nici la dreapta nici la stânga de pe poteca din ce în ce mai îngustă, s-a adăugat solul mlăştinos. La avantaje sunt dezavantajele pentru mine, care acum sunt şi pentru ei. Din cauza asta maşina care stătea lipită de portiera mea din stânga, este acum în avangardă, împreună cu cea care a fost tot timpul în frunte. Am evaluat şi posibilităţile maşinilor traficanţilor. Una singură, doar cea care a fost tot timpul în faţă, s-ar putea măsura cu Dodge-ul meu. Restul mărci arătoase, scumpe, dar bune prin oraş, nu prin coclaurile din Everglade. Am evaluat şi IQ-ul companionilor mei. Rezultatul e  încurajator: adunate nu-l ajung pe cel al superdetectivului Wigglesworth Caldwell, adică mandea. Dacă erau mai deştepţi, puneau maşina cea mai puternică în spate, nu în faţă.
Unde dracu vor să mă ducă? Îmi consult ecranul GPS-ului, dar nu-mi spune nimic. Ba îmi spune că nu sunt nicăieri. Nici o şosea, nici un drum pe tot ecranul.
Cred că aici e locul unde voiau tipii să mă aducă. Cărarea se lărgeşte brusc într-un luminiş, în stânga căruia există ceva între gheretă şi coteţ, căţărat pe şase stâlpi. Aşa se construiesc aici toate cabanele, pentru a fi ferite, în sezonul ploios, de inundarea interiorului. După aspect improvizaţia de adăpost pare destul de nouă. Scândurile sunt încă albe. Ce le-o fi trebuit nasoilor chestia asta în mijlocul pădurii?! Mi-ar place să cred că au construit-o special pentru mine, ar însemna că au înţeles cu cine s-au pus, dar mă cam îndoiesc. Maşinile fac un ocol şi mă dirijează spre uşa cotineţei.
Nu-i aştept să deschidă portierele şi să iasă din maşini. Deschid încet portiera şi mă preling jos, acoperit de maşină. Până să se dumirească băieţii, ocolesc construcţia. În faţă este pădurea. Acolo şansele se mai egalizează. Îi aud cum strigă comenzi în spaniolă şi mă felicit pentru râvna de a fi învăţat a doua, dacă nu cumva chiar prima, limbă a locuitorilor oraşului. Cel care dă comenzile are o voce baritonală şi, după intonaţii, pare a avea talente de lider.
– Intrăm în pădure la două zeci de metri unul de celălalt. Suntem nouă, asta înseamnă că vom putea verifica o lăţime de peste 200 de metri. Nu uitaţi, trageţi în picioare. Ştiţi că Alejandro  Mernal-Badrigal vrea să cunoască tot ceea ce a aflat ăsta despre noi.
– Şi dacă trage el în noi? Ce facem aşteptăm să ne omoare câte unul, câte unul ca pe cei de ieri?
– Niciunul din echipa de ieri nu a fost împuşcat de băgăciosul ăsta. Pe unul l-a omorât o panteră, pe al doilea o cobră, iar pe al treilea l-am împuşcat eu.
– De ce l-ai împuşcat?
– Pentru că era aşa de speriat, că începuse să spună rangerilor care-l arestaseră tot ceea ce nu trebuia să divulge. Puteam să fim toţi prinşi din cauza lui. Lăsaţi vorba acum şi să trecem mai repede la urmărire, până nu ajunge prea departe.
– Victorino, pe aici sunt pantere?
– Nu. Dar şerpi sunt, ca peste tot, aşa că ar fi bine să căscaţi felinarele pe unde călcaţi.
Fetelor, începe să se îmbunătăţească situaţia lui mandea. Tâmpiţii n-au lăsat pe nimeni la maşini. Şi nici nu s-au uitat sub baracă. Ştiam că tipii vor crede că am intrat în pădure şi mă vor urmări, dar şi că, de data asta numărul urmăritorilor îmi va micşora şansele, aşa că am optat pentru a rămâne pe loc. Cu inima strânsă m-am rostogolit prin iarba înaltă şi udă sub colibă, rămânând nemişcat. De ce cu inima strânsă? Din cauza şerpilor. Apreciază aceste adăposturi, de ce am avut totuşi curaj? Din cauză că iarna trebuie să iasă la soare pentru a-şi regla temperatura. Am deschis ochii abia după ce glasurile urmăritorilor s-au îndepărtat destul. Atunci am cercetat locul şi am văzut că sunt singur sub adăpost. M-am rostogolit până în partea cealaltă, ajungând la maşini. Voi ce-aţi fi făcut în locul meu? V-aţi fi suit în maşină şi aţi fi întins-o, lăsându-i pe băieţii răi cu buzele umflate. Eu n-am făcut aşa. De ce? Pentru că nu puteam să-i las nepedepsiţi. Verific întâi baraca. Pe nişte paleţi sunt baloturi mari cu chingi, care-mi spun cum au ajuns aici: cu paraşuta. Nu-i nevoie să verific ce conţin. Ştiu: cocaină. Deschid portierele şi portbagajele până găsesc ceea ce-mi trebuie: o bluză care poate folosi ca fitil. O sfâşii, fac trei feştelee şi le introduc în orificiile rezervoarelor. Le scot din viteză şi le împing, pentru a fi cât mai aproape de baraca de lemn, dar şi una de alta. Măsură de siguranţă pentru cazul când unul dintre fitile nu funcţionează corespunzător. Pornesc Dodge-ul, cobor şi dau foc la fitilele îmbibate în combustibil. Alerg la maşină şi pornesc în trombă. După aproape un minut s-a auzit prima bubuitură, apoi s-a declanşat infernul.
– Adiós, muchachos!  Sper că aveţi semnal la telefon în zonă, să vină cineva să vă recupereze.
 *
*           *
Cum am ieşit din pădure, i-am telefonat lui Roger. Distrugerea unui transport de cocaină e o ştire.
E târziu. Mi-e foame, mi-arde buza de-un whisky, sunt murdar şi transpirat şi-s obosit de nu se poate. Cu foamea am rezolvat-o. Deoarece frigiderul de acasă este indecent de gol, pe drum am comandat prin telefon o pizza. Fiind client fidel, nici nu trebuie să mai le spun reţeta preferată. Mă asigură că în jumătate de oră, când se întoarce comisionarul cu motoscuterul de pe teren, primul drum îl va face la mine. Cu partea a doua nu am probleme. Rezerva mea de Long John este capabilă să stingă setea unui batalion de puşcaşi marini care au căpătat o învoire în oraş. Pentru partea a treia, urc scările şi intru direct în baie. N-am avut timp toată după amiaza nici măcar să-mi deşert vezica. Mă dezbrac şi dau drumul duşului. Când termin, ies din baie în costumul lui Adam. Cel dinainte de chestia cu mărul. În prag însă am o surpriză:
Un tip cu meclă de tâmpit, a cărei frunte e mai îngustă de două degete, mi-a proptit un Uzi în piept şi mă priveşte împreunându-şi sprâncenele negre şi stufoase. Instinctiv, îmi acopăr cu palmele mădularul.
– Mâinile sus!
Situaţia mi se pare caraghioasă, aşa că pufnesc în râs.
– Ce-i de râs aici, jigodie?
– Asta! Mi-ai cerut să ridic mâinile. Îţi plac cumva băieţii? Ceri să ridice mâinile unuia care este îmbrăcat şi poate avea prin haine o armă. Eu unde crezi că o am?
– Hai să mergem că ne aşteaptă şeful.
– Mi-e ruşine.
Tipul mă priveşte afişat.
– De ce?
– Păi, cum să apar în, pardon, curu gol în faţa lui Don Alejandro Mernal-Badrigal. E o lipsă de respect.
Chestia asta îl descumpăneşte vizibil şi-i prilejuieşte un supliciu intelectual care-l depăşeşte.
– Cred că-i lipsă de respect. Hai, să te îmbraci. Vezi să nu faci vreo prostie pentru că te fac strecurătoare.
– N-am de ce şi nici cu cine să fac prostii la ora asta, că mie nu-mi plac băieţii. Cât despre vizita la Alejandro Mernal-Badrigal, chiar mă gândeam că ar cam fi cazul să-l întâlnesc. Poate aflu şi eu de ce tot pune căţeii pe urmele mele.
– Ce căţei?!
Tipu-i plecat rău de tot. Mă priveşte năuc. Valorific:
– Ia nu mai trage cu ochiul când mă îmbrac. Încep să cred că am avut dreptate şi-ţi cam place mădularul meu.
Intru din nou în baie, unde mi-am lăsat costumul, dar şi hamul cu Glock-ul. Tipu intră după mine.
– Te taie?
– Ce?
– Nu te mai ţine băşica?
– Ce băşică?
Fetelor, mă scuzaţi, dar idiotului trebuie să-i spui pe limba lui:
– Vrei să te pişi?
– Nu…
– Atunci ce dracu cauţi în baie, cât mă îmbrac eu?
– Vă rog să mă scuzaţi.
Deja îl domin. Îi plâng de milă. Mi-am băgat pistolul în chiloţi, dar pot să-l scot dintr-o singură mişcare.
– Stai aşa să te controlez.
Când ajunge la picioare îl avertizez:
– Dacă pui mâna pe mădular, să ştii că chiar ţi-o trag.
Chestia asta îl face să fie superficial şi să evite controlul de la nivelul taliei.
– Acum, dacă tot m-ai controlat, hai să mergem, că mă grăbesc.
Când ajungem în faţa uşii, gonzo îşi aminteşte:
– Stai, că trebuie să-ţi pun cătuşele.
– De ce? Că doar numai tu ai pistol?
– Ca să stai cuminte în maşină. Aşa mi-a poruncit Don Alejandro Mernal.
– Dacă aşa ţi-a poruncit, pune-le!
Îl văd foarte încurcat. Îşi mută pistolul dintr-o mână în alta şi nu reuşeşte să găsească o metodă să scoată cătuşele, să le prindă pe mâinile mele şi să ţină, în acelaşi timp pistolul spre pieptul meu.
– Dă-mi-l că ţi-l ţin eu, până scoţi cătuşele.
Era cât p-aici să-mi reuşească. Norocul, sau nenorocul lui, e că a sunat soneria de la uşă. Eu ştiam că este comisionarul cu pizza, el nu.
– Imediat, Sergio!
Chestia asta îl descumpăneşte aşa de tare pe gonzo, că este un fleac pentru mine să-i iau arma din mână şi să-l lovesc cu ea la tărtăcuţă. Îl sprijin de perete, în spatele uşii, îi scot cătuşele şi-l leg de tubul de la caloriferul din hol. Deschid uşa, achit, îmi au pizza şi o duc la bucătărie. Sui din nou la etaj şi-mi schimb hainele jegoase cu o pijama curată. Cobor din nou şi-mi manifest toată aprecierea pentru calitatea pizzei, pe care o şi ud abundent, pe dinăuntru, cu Long John. Din când în când mă uit pe uşa dinspre hol şi, la un anumit moment dat, observ că tipul începe să mişte.
– Vrei şi tu o bucată de pizza?
– Nu.
– Da’ un gât de whisky te-ar aranja?
– O să se supere Don Alejandro că întârziem.
– Uite o chestie din cauza căreia pe mine mă doare drept în cur.
– Dar eu…
– Băieţel, când ai să ieşi tu de la bulău, Alejandro va fi de mult în fundul unei temniţe de maximă siguranţă, unde va avea timp berechet să se înjure pentru ideea şi să blesteme minutul când a hotărât să vină şi să vândă cocaina în State. Uite ce îţi propun eu şi cred că e o propunere demnă de luat în seamă. Tu îmi spui tot ceea ce ştii despre afacerile şefului tău şi eu îţi dau voie să fugi din Miami, ca să nu te mai găsească nimeni. Dacă refuzi, am să chem poliţia. Dar, până vine, te împuşc în obiectul ăla cu care faci pipi, că, fiind homo, tot nu-ţi foloseşte la altceva.
– Da’ nu sunt homo!
– Nu-i nimic, în închisoare, băieţii ăia răii, te fac imediat mamă. Şi, când o să ieşi de acolo, o să fii cu siguranţă cel mai mare poponaut.
Chestia asta îl pune pe gânduri, sau ce-or fi alea care-i umblă prin unicul neuron.
– Ce  vrei să ştii?
– În primul rând vreau să ştiu ce poziţie are doamna Carrillo în banda asta.
– Care doamnă? Nu-i nici o muiere în bandă!
Îl cred. E prea tâmpit să poată minţi cu atâta convingere.
CAP. 19. „ACUM MĂ DUC SĂ SOILESC”
Individul, ori e prea prost, ori are grad prea mic în organizaţie, deoarece prea multe nu aflu de la el. Că fac trafic de cocaină, că locotenenţii sunt distribuitorii pe cartiere şi că există o armată de amărâţi care „lucrează direct cu publicul”. Toate astea le ştiam şi de la tele, nu trebuia să mi le spună el. Încerc fel de fel de întrebări, nu mai iese nimic. Va trebui să mă ţin de promisiune.
– Băieţel, ia spune-i tu lu’ nenea cum te cheamă?
Davis Miller.
– Cu ce maşină eşti?
– Cu un Porsche Cayman S, portocalie, din 2008.
– Jaf.
– Nu, l-am cumpărat cu bani-n mână.
– Cu maşina asta nu ajungi prea departe.
– Cum să nu!? Nou-nouţă. Prinde 172 de mile pe oră şi poate atinge 60 de mile de oră în doar 4,9 s.
– Nu la asta m-am referit. Oriunde vei ajunge cu maşina asta Alejandro Mernal-Badrigal şi prietenii lui, te vor găsi.
– Cred că da. Şi atunci, vezi în ce m-ai băgat?
– Eu te-am pus să te încurci cu traficanţii de droguri!?
– Nu.
– Păi, vezi? Eu vreau numai să-mi ţin promisiunea de a-ţi salva viaţa asta mizerabilă.
Îl sun pe Pat.
– Wig, puştiul mâine merge la şcoală.
– Nu de asta te-am sunat. Am aici un individ pe care vreau să-l salvez de răzbunarea traficaţilor de droguri.
– Şi eu cu ce te pot ajuta?
– Tipul a venit cu Porsche Cayman S din 2008.
– Ştiu maşina. E foarte bună.
– Dacă pleacă cu ea, va fi imediat identificat, oriunde prin Florida. M-am gândit la un schimb echitabil. Vii cu o maşină bună şi pleci cu alta.
– Tocmai am terminat un Maybach de nici doi ani. E o maşină foarte elegantă, este înscrisă în circulaţie şi garantez pentru lucrare. Dacă este de acord cu schimbul… Preţul Maybach-ului este mai mare, dar viteza mai mică. Prinde şi asta peste 155 de mile pe oră, iar după reglajele mele, chiar şi 160. Dacă este de acord vin cu ea în jumătate de oră şi facem şi actele.
A fost de acord. Sper că am făcut o faptă bună, de care să ţină seama şi Sfântul Petru, când voi ajunge în faţa porţii. Am pornit sistemele de siguranţă şi m-am băgat în aşternuturi. După ce fac fapte bune dorm ca un îngeraş. Da, oare, îngeraşii dorm? Păi dacă dorm, cum pot să-şi facă meseria de îngeri păzitori!? Cu gândurile astea am adormit buştean.
*
*           *
M-a sculat bâzâitul alarmei. Cifrele roşii ale ceasului de pe noptieră îmi arată că este ora trei şi patruzeci şi cinci. Mi-am tras blugii şi o jachetă, am luat Glock-ul şi am coborât în vârful picioarelor. În debaraua pe care am amenajat-o pentru aparatura de supraveghere, pe ecranele monitoarelor se zbenguie în delir câteva zeci de mii de purici. De data asta Alejandro Mernal-Badrigal şi-a trimis experţii. Au început cu sabotarea instalaţiei de supraveghere. Probabil că a tăiat cablurile de la camerele plasate de mine în punctele strategice, iar faptul că le-a găsit, îmi dovedeşte că tipul este bun. O fi, dar nu la fel de bun ca mandea! Pentru că eu m-am gândit şi la varianta asta şi fiecărui circuit i-am montat şi unul de rezervă. Le conectez, mă aşez în fotoliu şi încep vizionarea spectacolului. Cum de sunt atât de liniştit? De ce nu sun la poliţie? La cea de a doua întrebare, voi, cititorii mei fideli, ştiţi deja răspunsul. Ca să vă liniştesc şi pe voi, fetelor, debaraua poate rezista ca o cazemată. Am aici un mic arsenal, iar uşa este blindată. În cazul când situaţia se împute, pot suna la poliţie şi pot rezista până la sosirea primului echipaj. Dar, din ceea ce văd pe ecrane, mai mult ca sigur nu voi avea nevoie de ajutorul poliţiei.
Fac o primă evaluare. Sunt doar doi. Când nu sunt solitari, băieţii răi au tendinţa să discute între ei. Aşa că activez şi sistemul de urmărire sonoră.
– Am găsit instalaţia care deschide uşa garajului. Vino, că o deschid imediat!
– Vezi să nu aibă vreo chestie de-aia care sună şi să-l trezească pe nasol.
Nasolul, vezi bine, e mandea!
– Am căutat. N-are. Ţi-am zis că uşa garajului este cel mai uşor de deschis. Dacă pun alarmă, popicii o pun pe maşină, nu pe uşa garajului.
Habar n-aveţi voi că alarma am pus-o începând de la poartă. Mă uit pe ecranul camerei de la intrare. În faţa porţii este o maşină. Fac un zoom şi măresc imaginea. Este un Bentley Continental alb, decapotabil. Ăştia nu se învaţă minte. Iar m-au subestimat, trimiţând doar doi indivizi şi nici de data asta n-au lăsat pe nimeni la maşină.
Îi văd că intră în garaj şi aprind lumina. Mă bucur că nu pun nimic să sprijine uşa. Fac zoom pe meclele lor. Primul este o aschimodie, un sfrijit de un metru şaizeci şi cinci, are ochelari cu multe dioptrii şi n-are nici o armă, cel puţin la vedere.  Stai aşa, că pe gagiu îl cunosc! E Vinnie şi nu mai ştiu cum. Un informatician de succes, care lucra la o firmă mare şi era bine plătit.  Într-o zi s-a îndrăgostit de o fufă care i-a păpat economiile, l-a învăţat să se drogheze, după care l-a părăsit. Disperat tipul s-a apucat şi de băutură, firma l-a concediat şi de atunci, de mai multe ori a apărut pe la ştiri şi prin e ziare la rubricile „Aflăm de la Poliţie”.
Şi mecla asta mi-e cunoscută. Bineînţeles, e Victorino, şeful echipajului care m-a dus la adăpostul din pădure. Deci a avut semnal la telefon, de a ajuns deja aici! Am mai marcat un punct. Eu am reuşit să rup câteva ceasuri de somn, el nu. Ba, chiar, mi-a sărit somnul şi am un chef nebun să mă distrez un pic. Ştiu că uşa de la garaj îi va da ceva de lucru, chiar şi lui Vinnie, aşa că am timp să regizez câteva capcane.
 Acum şase luni, când m-am mutat în această locuinţă, am investit o sumă frumuşică în instalaţia de securitate şi pază. De la o consolă pot să activez cele mai năstruşnice capcane. Fuseseră imaginate pentru cazurile când numărul atacatorilor mă copleşeşte. Nu-i cazul de data asta, dar pentru că mi-au stricat odihna, vreau să-i chinui puţin.
Prima capcană pe care o activez este chiar la uşa de la garaj. Zăvorul este electric şi, dacă nu se introduce o parolă din patru semne, atunci când se deschide zăvorul, curentul este dirijat la tăblia uşii, care este metalică. Pe monitor îl văd pe ochelarist cum studiază încuietoarea, încercând să desluşească mecanismul.
– Dă-mi mie voie, Vinnie, că la încuietori sunt as!
– Asta nu-i broască cu cheie. E electromagnetică, dar încearcă totuşi şi tu.
Când îl văd pe Victorino că începe să umble la încuietoare, fac manevra de decuplare a zăvorului. Pocnitura îl face pe Aschimodu să exclame:
– Iar s-a adeverit vorba aia cu norocul ageamiului.
– Hai să intrăm!
Păcat că la spectacolul care urmează nu sunt şi alţi spectatori!
Victorino apucă zdravăn clanţa şi, în secunda următoare, zboară prin aer până pe capota Dodge-lui. Noroc că maşina are capota închisă.
– Dă-te repede jos să nu se pornească alarma maşinii! îngrijorat e Vinnie. Fără să-l lase pe malacul Victorino să răspundă, apucă clanţa şi propteşte umărul în uşă. Traiectoria lui este mai frumoasă, căzând chiar pe burta lui Victorino. Bubuitura care se aude mă sperie şi pe mine.
– Pfui, ce dracu ai mâncat de pute în halul acesta?! se plânge Aschimodu.
– Dă-te jos mai repede de pe burta mea, că altfel o să pută şi mai tare.
– Bine, bine.
– Ce dracu s-a întâmplat?!
– Probabil că, atunci când ai umblat, s-a produs un scurtcircuit. Hai să căutăm ceva izolant să deschidem, dracu, uşa aia!
– Uite aici nişte mănuşi de cauciuc!
Îl văd cum îşi trage mănuşile şi apasă pe clanţă.
Tranc!
– Ce s-a auzit?
– S-a închis din nou zăvorul. Lasă-mă pe mine. Ca să deschizi uşa asta este nevoie de cunoştinţele unui informatician, nu ale unui spărgător.
Pentru scena următoare a „comediei” pe care am conceput-o, apăs pe un alt buton şi uşa garajului se lasă şi se fixează în zăvoare.
– Ce-a fost asta?
– S-a închis uşa garajului.
– Du-te şi deschide-o!
– Nu se deschide de pe partea asta decât cu lumina de la faruri. Se luminează această celulă fotoelectrică.
– Caută o lanternă şi aprinde-o în faţa celulei.
Mi-e teamă că o să o găsească. În torpedo am o lanternă foarte puternică. Nu caută acolo.
– Nu-i nici o lanternă. Am să încerc cu bricheta.
Îl văd pe Victorino cum aprinde bricheta şi o flutură prin dreptul dispozitivului fără niciun rezultat. Supărat scoate pachetul de ţigări şi-şi aprinde una. Nu a ajuns la jumătatea ei când s-a declanşat instalaţia stingerea incendiilor. Chestia cu declanşarea instalaţiei de stingere în caz de incendiu, nu-i meritul meu, ci al lui Victorino personal.
– Cine dracu ne stropeşte? Unde este, că-l omor! Strigă traficantul, agitând furios un Uzi cât toate zilele.
– Stai blând. Nu ne stropeşte nimeni. Fumul de ţigară a declanşat instalaţia de stingere a incendiilor
Îi înţeleg supărarea. Iarna nopţile sunt foarte reci, iar garajul nu are încălzire.
Dacă se abţinea şi nu aprindea ţigara… Ce credeţi că degeaba scrie pe pachet: „Fumatul dăunează grav sănătăţii”? Pe frigul ăsta se pot căptuşi cu vreo bronşită, o pneumonie, o pleurezie sau cine ştie ce altă boală gravă.
Mi-e milă de ei şi opresc apa.
– Eu zic să plecam, dracu de-aici, că nu mai rezist! propune Victorino, dârdâind şi clănţănindu-i dinţii, mai să se spargă.
– Da, da’ cum?
  Pe unde-am intrat.
– N-ai văzut că nu se deschide? Probabil că este astfel setată instalaţia ca, după ce se deschide uşa să se şi închidă automat.
– Şi noi ce facem?
– Mişcare să ne încălzim.
– Hai să dăm drumul la motor, poate se încălzeşte!
– Vrei să murim asfixiaţi?
– Ai dreptate, Vinnie.
Mă distrez copios văzându-i cum aleargă în jurul maşinii, cum fac genuflexiuni, cum se lipesc unul de celălalt, ca să se încălzească reciproc. Băieţii, îmbrăţişaţi, tremură de se zguduie toată casa. Ştiu că în garaj sunt mai în siguranţă decât într-o celulă a unei închisori de maximă siguranţă şi, pentru că acţiunea devine din ce în ce mai puţin animată, mă hotărăsc să văd sfârşitul filmului mai târziu. Acum mă duc să soilesc.
CAP. 20. „N-AM ÎNCOTRO, TREBUIE SĂ CHEM PRESARII”
M-a sculat Bette, care mă scutură zdravăn.
– Patroane, scoală-te.
– Ce? Ce s-a întâmplat?
– E aproape zece. La agenţie n-ai ajuns şi n-ai răspuns nici la telefon.
Acum îmi amintesc faptul că mi-am închis telefonul să pot dormi în voie. Dar îmi amintesc şi de cei doi gonzo care sunt închişi în garajul meu. Cobor repede în debaraua unde am instalaţiile de supraveghere. La început am crezut că au reuşit să iasă, abia când am rotit camera, i-am văzut, dormind strâns îmbrăţişaţi pe salopeta pe care o folosesc când şurubăresc la maşină. Bette, care se uită peste umărul meu, nu se poate opri din râs.
– Cine-s maimuţoii ăia?
– A şaptea echipă a lui Alejandro Mernal-Badrigal, pe care a trimis-o să mă omoare. De fapt, primelor le-a cerut doar să-mi bage minţile în cap.
– A şaptea!?
– Pe primele două le-ai cunoscut şi tu.
– Cine, cei de pe stradă şi caraghioşii ăia de Martinez?
– Exact. Ai mai auzit şi de cei care m-au urmărit până în Florida Panther National Wildlife Refuge.
– Da. Şi de cei care v-au atacat în locuinţa lui Roger.
– Ăia au fost a patra echipă. A doua zi au trimis trei maşini, fiecare cu câte trei gorile şi m-au dus în pădure în Everglade, dar despre ei abia azi vei auzi ce-au păţit.
– E vorba cumva despre cabana cu droguri şi cele trei maşini incendiate?
– Deja a apărut la ştiri!?
– Pe toate canalele tv şi în Miami News. Dar nu se spune că ar fi fost isprava ta. Asta a fost înţelegerea cu Roger. Va destăinui autorul abia la sfârşit.
– Până acum s-au făcut cinci grupări de comando.
– Ultimele două m-au vizitat azi noapte. Primul l-am găsit cu pistolul în mână când ieşeam din baie. Vina a fost a mea că n-am activat alarma şi nici mecanismele de securitate la întoarcerea din pădure. Eram prea murdar şi aveam şi oarece grăbire.
– Şi unde-i tipul?
– Era un gonzo. L-am dezarmat, l-am legat şi i-am oferit alternativa: ori zice tot ce ştie despre banda lui Alejandro Mernal-Badrigal, ori îl las fără obiectul de făcut pipi şi-l dau pe mâna poliţiei. Am fost foarte convingător atunci când i-am zugrăvit ce-i fac puşcăriaşii înrăiţi unui băiat când ajunge la bulău. A ales să vorbească.
– Şi i-ai dat drumul să plece?
– Da, ba i-am făcut rost şi de o maşină pe care să nu o cunoască oamenii lui Alejandro Mernal-Badrigal.
– Şase!
– Şi cu echipa de jos, şapte.
– Şi ce ai de gând să faci cu ei?
– Văzând şi făcând. Deocamdată, vreau să merg să-i scot de acolo. Tâmpitul acela mai mare a făcut imprudenţa să-şi aprindă ţigara în garajul care era închis, declanşând instalaţia de inundare în caz de incendiu. Mi-e frică să nu răcească din cauza asta.
– Vrei să intri în garaj? Dacă te pândesc după uşă? Sunt doi!
– Şi noi suntem doi. Tu rămâi aici şi te uiţi pe ecrane. Când sunt în faţa uşii dinspre garaj, o deschizi, apăsând pe butonul ăsta. Dacă mişcă vreunul până atunci mă anunţi.
– Am înţeles! Să trăiţi!
Acţiunea a decurs fără incidente pentru toată lumea. Nasoii erau atât de îngheţaţi că n-au fost în stare nici să protesteze. Împreună cu Bette i-am adus în living şi i-am legat, după patentul secretarei mele, adică fedeleş.
Eu le-am adus câte o aspirină, iar Bette le-a făcut câte un ceai fierbinte, în care am turnat şi whisky din belşug. După vreo oră, când tratamentul a început să-şi arate roadele, i-am întrebat dacă vor să colaboreze, sau preferă să meargă la bulău. Răspunsul, pe două voci, a fost:
– Sub nici o formă, nu vom trăda.
Analizând intensitatea şi hotărârea din voci, privirea, mimica şi alţi factori, mi-am dat seama că n-am nici o şansă să aflu ceva de la ei, când sunt împreună şi că Aschimodo e elementul vulnerabil. Îl duc pe Victorino la loc în garaj. Mi-e milă de el şi-i dau o pătură.
Lui Aschimodu nu trebuie să-i descriu pericolele care-l pândesc pe un tip pirpiriu când ajunge într-o puşcărie cu masculii stătuţi de ani de zile.
– Ai şi tu ceva droguri pe-aici?
Deşurubez dopul sticlei de Long John.
– Altceva la mine n-ai să găseşti.
– Măcar o ţigară cu iarbă.
– Pot să-ţi ofer o pipă cu tutun Peterson Old Dublin.
– Nici măcar un grăunte de opiu, de pus în pipă? Dacă nu găsesc ceva, urgent intru în servaj. Şi fac urât, tare urât.
– Nicio problemă te bag în cadă, te ud şi te trimit din nou în garaj să aştepţi până vine poliţia. Dacă zici repede tot ceea ce ştii, poţi pleca de aici şi poţi să-ţi procuri orice drog doreşti. Spune repede ce doreşti să afli?
– Începe cu motivul pentru care un specialist atât de apreciat se asociază cu un traficant de droguri?
– Plata în doza zilnică şi suplimente de câte ori am nevoie. Am fost dat afară din societatea căreia i-am adus o grămadă de parale. Ce era să fac?
– Te-au dat afară pentru că te drogai, nu te droghezi pentru că te-au dat afară.
– Astea-s doar nuanţe… Sigur n-ai nici un drog prin casă?
– Sigur.
– Atunci întreabă ce vrei să ştii mai repede, că în curând n-o să mai fiu în stare să-ţi spun nimic.
– O cunoşti pe doamna Carrillo?
– Cine tipa cu castelul portughez?
– Spaniol.
– Tot un drac. Sigur că o cunosc.
– Ce rol are în afacerea asta cu droguri.
– Se luptă cu Alejandro Mernal-Badrigal prin tribunale.
– Nu înţeleg.
– Soţul cucoanei, cel care a mierlit-o săptămâna trecută, a donat sau vândut, nu ştiu ce şi cum, jumătate din domeniul pe care este castelul lui Alejandro Mernal-Badrigal şi de atunci prinţesa…
– Marchiza.
– Tot un drac! Marchiza umblă să-şi recapete ograda şi acareturile de acolo.
– Ce acareturi?
– În spatele palatului sunt nişte clădiri, probabil pentru personal, sau pentru alte chestii. Alejandro Mernal-Badrigal a ridicat un gard înalt între curtea din faţă şi acareturile din spate şi le foloseşte pentru afacerile lui.
– Ştii ce anume face acolo?
– Nu, că eu nu mă ocup decât de calculatoarele cartelului, de aici şi din Columbia.
Îmi vine o idee:
– Ce treabă au nişte traficanţi cu sistemele informatice? Cred că-şi prind urechile dacă umblă la un calculator.
– Tocmai de aia au angajat cei mai buni oameni, pe care-i plătesc bine.
– Tu, care eşti informatician ştii bine că orice hacker poate intra şi afla tot ce învârt traficanţii ăştia.
– Greu. Avem o grămadă de elemente de siguranţă. Cel mai important este parola din opt semne.
– Şi dacă o uiţi? Ce faci când eşti drogat sau în servaj?
– Cam greu să-mi uit numele. Pe ăsta-l ştiu şi când sunt drogat.
Altceva nu mai am ce să aflu de la el.
– Uite ce-i. Eu îţi dau drumul. Lui Victorino am să-i spun că ai intrat în servaj şi a trebuit să chem salvarea. Asta să spui şi tu lui Don Alejandro, dacă o să fii întrebat. Acum pleacă mai repede să nu fie nevoie să chem salvarea de-adevăratelea.
*
*           *
Bette, care asistase la discuţie, fără să scoată o vorbă, cum Vinnie a închis uşa m-a întrebat:
– Cu malacu’ ăla din garaj ce faci? Că sigur nu mai scoţi nimic de la el.
– Trebuie să-l conving că n-am aflat nimic de la prichindel. Hai să-l aducem aici.
Acum, când nu mai este lângă Aschimodu, „malacu” nu mai are chiar aşa de impozant, dar e tot atât de încăpăţânat ca un catâr.
– Ce i-aţi făcut lui Vinnie?
– Noi nimic. Şi-a făcut-o singur.
– N-o să pretindeţi că s-a sinucis. Ştim cum voiaţi să procedaţi cu băieţii pe care am fost nevoiţi să-i împuşcăm noi în locuinţa ăluia de la Miami News.
– N-ai înţeles. Când ne-am întors din garaj, unde te-am dus pe tine, l-am găsit pe Vinnie tăvălindu-se pe jos. Intrase în servaj şi a trebuit să chemăm un echipaj să-l ducă la spital.
– La ce spital?
– Eu de unde să ştiu?
– Da nu i-ai întrebat?
– De ce să-i întreb? Voiam să scap cât mai repede de el, să nu dea colţu’ aici, la mine în casă.
– Şi cu mine ce aveţi de gând?
– Ne-am gândit să-ţi propunem un târg.
– Nu vreau nici un târg cu voi.
– Da nici nu ştii ce vrem să-ţi propunem. Vrei să auzi propunerea?
– Zi, ce vrei de la mine.
– Cu toate că puteam să vă împuşc pe amândoi, când aţi intrat prin efracţie în casa mea, n-am făcut-o. Până acum Don Alejandro a trimis şapte echipe să mă omoare pe mine. Puteam să vă omor eu pe voi, n-am făcut-o fie v-aţi omorât între voi, fie au mierli-o din prostie. Ieri, în pădure, aveam posibilitatea să trag un conductor de la baterie până la rezervorul de benzină şi, când întorceaţi cheile în contact, BUUUUM! Nu scăpa niciunul. V-am dat o mulţime de dovezi că nu vreau să vă omor, iar voi aţi continuat să mă vânaţi. Am dreptate?
– Da. Dar noi nu avem nimic personal cu tine. Noi suntem trimişi de Don Alejandro, care ne plăteşte să-i îndeplinim ordinele.
– Ştiu asta şi de aia m-am gândit să facem acest târg.
– Despre ce este vorba?
– Eu îţi dau drumul să pleci, iar tu, te duci la Don Alejandro şi-i spui că dacă mai trimite un singur maimuţoi după mine, eu, cu mâna mea îl omor. Nu pe maimuţoi, ci pe cel care l-a trimis la mine. Pentru treaba asta o să-mi mulţumească toată lumea din Miami şi chiar din toată Florida.
– Nu pot.
– Ce nu poţi?
– Să-i spun aşa ceva bossului cel mare. Mă împuşcă înainte de a termina ce am de spus.
– Atunci n-am încotro, trebuie să chem presarii.
CAP. 21. „Dacă n-are suficienţi neuroni sub sombrero, îl omor cu mâna mea
De data asta echipajul care a venit după Victorino nu este cel zoologic. Băieţii mă cunosc de mult şi, după ce i-a citit drepturile, l-a umflat pe traficant fără să pună prea multe întrebări.
Telefonul, care a început să sune imediat după plecarea poliţiştilor, i-a stricat planurile lui Bette. Datorită emoţiilor acţiunii, descărcările de hormoni ajunseseră la maxim şi voia să mi-o tragă pe loc.
– Bună, Wig! Cineva vrea să te cunoască,
– Cine anume?
– Ruben McChesney de la D.E.A. 
– Cu ce ocazie?
– A citit articolul meu despre incendierea maşinilor şi baloturilor cu stupefiante din pădure şi a vrut să ştie de unde cunosc atâtea amănunte. A trebuit să-i spun. Deoarece auzise de contribuţia ta în afacerea cu teroriştii pakistanezi, m-a rugat să-i înlesnesc o întâlnire cu tine.
– Numai să nu-mi pună beţe-n roate în anchetă.
– E un tip grozav. După ce o să-l cunoşti o să-ţi placă.
– Bine, am încredere în tine.
– Ce zici de o întâlnire peste o oră?
– Eu pot, dar el?
– El este chiar lângă mine şi aşteaptă acordul tău.
– OK! Peste o oră. Dar unde anume?
– Ne invită la barul frecventat de cei  de la Departamentul de Justiţie. Am înţeles că abia te-ai sculat, aşa că promite să găseşti aici cele mai apetisante gustări. Ştii pe unde este?
– Cel de lângă clădirea Miami News?
– Exact! O să te aşteptăm în faţa redacţiei.
*
*           *
Mă aşteptam ca McChesney să fie un scoţian autentic, chiar dacă nu într-un kilt ecosez, dar nici un afro-american, ceva mai deschis la culoare, dar departe de tenul foarte deschis al scoţienilor. Ne-am dat mâinile, ne-am prezentat, apoi agentul special a preluat iniţiativa şi ne-a condus la barul lui preferat. Am comandat un mic dejun din ochiuri cu jambon, salată şi cafea. Primele două, cu mâna pe inimă au fost de nota zece, dar în ceaşcă mi s-a turnat OZN. Ce-i aia OZN? O Zeamă Neidentificată. Am fost obligat să cer şi o sticlă de „Long John”, pentru a-mi spăla papilele gustative, afectate de amintita zeamă. Băieţii m-au lăsat să-mi pun burta la cale şi abia apoi a început să plouă cu întrebări.
– Stai aşa! Am de pus o condiţie înainte de a continua. Colaborarea cu Simon Poter de la C.I.A. a fost una reciproc avantajoasă. El nu a intervenit în ancheta mea, n-a întreprins acţiuni care ar fi putut să-mi pună în pericol misiunea, iar eu i-am pus la dispoziţie toate datele pe care le-am descoperit în timpul investigaţiei. Promisiunea că se vor respecta aceste reguli, va însemna debutul colaborării noastre.
– Sunt de acord. Aflasem despre aceste condiţii şi de la domnul Blackmur.
– Atunci putem să începem. Ce vă interesează în mod deosebit?
– Tot ceea ce este în legătură cu drogurile şi traficanţii de pe teritoriul Statelor Unite. Dar dacă nu este secret, aş vrea să aflu cum ai ajuns să te lupţi de unul singur împotriva armatei lui Alejandro Mernal-Badrigal?
– De cât timp dispui?
– De tot timpul din lume.
Din cauză că voi deja cunoaşteţi ceea ce s-a întâmplat până acum, voi sări peste această parte a discuţiei. Când am terminat McChesney m-a întrebat:
– N-ai vrea să lucrezi pentru D.E.A.?
– L-am refuzat şi pe Simon Poter când m-a întrebat dacă nu vreau să mă angajez în C.I.A. O fac şi acum din acelaşi motiv. Ca detectiv particular am mult mai multe oportunităţi de investigaţie decât ca angajat al statului, încorsetat de legi ciudate, făcute pentru apărarea infractorilor, nu a apărătorilor legii. Deci: nu, mulţumesc de întrebare.
Am făcut schimb de numere de telefon şi ne-am despărţit. Mă grăbesc să ajung la agenţie să pot bea o cafea adevărată, în confecţionarea căreia Bette este foarte talentată. (Da, băieţi, şi la asta este talentată!)
*
*           *
Cu cafeaua în faţă, încep să analizez datele pe care le am până în acest moment. Fac des acest exerciţiu, pentru că, este foarte posibil ca, în momentul când a apărut o informaţie, să nu-i fi dat atenţie şi nici să n-o fi corelat cu celelalte din sistem.
Încep să recapitulez acţiunile întreprinse şi pe care trebuia să le dau în lucru altor persoane. Am amprentele de pe mânerul uşii de la terasa de pe Four Seasons. Îl pot ruga pe Roger să le transmită poliţiei sau pot să-l rog eu pe Simon Poter de la C.I.A., cu care am rămas în bune relaţii. Optez pentru varianta doi. În poliţie nu am încredere că nu se va amesteca în treaba mea. Îl sun:
– Alo, Simon? Wig sunt.
– Mă bucur să te aud. Aflu mereu de isprăvile tale. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos?
– Ne putem întâlni undeva? Am să-ţi spun şi ce s-a întâmplat şi să-ţi dau şi nişte probe.
– OK! Unde şi când?
– Ai prânzit?
– Încă nu.
– Atunci îţi propun localul lui Zigu.
– Excelent.
– Voi da telefon să ne fie pregătită o masă mai retrasă. Peste jumătate de oră e bine?
– Perfect!
O să mă întrebaţi de ce nu i-am spus la telefon de ce am nevoie? Păi, când telefonezi la C.I.A…
Potolurile au fost excelente, ca întotdeauna, de aceea le-am acordat toată consideraţia noastră. Abia la cafea, care este tot aşa de bună ca şi cea a lui Bette, Simon m-a întrebat:
– Despre ce este vorba, Wig?
I-am vorbit despre felul în care a fost găsit cadavrul lui Juan Carlos Carrillo şi despre concluzia poliţiei care a închis cazul considerându-l sinucidere sau accident.
– Cei doi vajnici poliţişti, pe care i-ai cunoscut şi tu n-au făcut nici analizele toxicologice ale cadavrului, aprobând incinerarea şi nici nu s-au obosit să urce pe terasa hotelului pentru a preleva urma de acolo. A treia zi am urcat eu, împreună cu domnul Carbonero…
– Şeful pazei. Îl cunosc.
– Am prelevat nişte amprente de pe mânerul uşii de la terasă şi câteva urme de încălţăminte. Nu pot apela la poliţie pentru studierea acestora, din cauză că ei au închis cazul şi ar face tot posibilul să nu se redeschidă. Am sperat să mă poţi ajuta tu, în laboratoarele voastre.
– Cred că da. Ai la tine probele?
I le-am dat cu informaţiile referitoare la fiecare, redactate la calculator de Bette.
Ne-am despărţit cu promisiunea că mă va suna imediat cum va avea noutăţi
*
*           *
Am o bună memorie vizuală. De aceea, când m-am întors la agenţie, am observat că în parcajul subteran există o maşină care nu făcea parte din peisajul obişnuit al locului. Aşa că apelez din nou la serviciile lui Katty.
– Lunganule, ce-ai tu cu Alejandro Mernal-Badrigal? Şi maşina asta este înregistrată tot pe numele lui. Ţi-am mai zis că mi-ar pare rău să păţeşti ceva.
O să ziceţi că mă comport ca un copil. Fie! Dar nu pot să mă abţin. Ridic capota şi smulg un mănunchi de fire. Mă sui din nou în Dodge-ul meu şi ies din parcajul blocului şi îl duc într-o parcare la distanţă de o intersecţie. Intru în lift, îmi armez Glock-ul şi fac proba cu telefonul. Am mai folosit metoda şi a mers şi cum am patentat-o, o utilizez din nou  
– Da, domnule Caldwell.
– Bette îl aştept pe locotenent Kellogg de la poliţie. Eu am să întârzii vreo jumătate de oră. Dacă vine înaintea mea serveşte-l cu o cafea. Dacă nu poate aştepta, dă-i dosarul despre asasinarea lui Carrillo, din seif.
A mers şi de data asta, dar, pentru că m-am grăbit şi nu am cerut şi numărul, nu a avut rezultatul cel mai bun, chiar dacă hahalerele mi-au dat o mână de ajutor. Probabil din grabă, din prea multă încredere sau doar din tembelism au lăsat uşa de la hol deschisă. Intru cu pistolul în mână şi-l somez pe tipul care intrase după Bette în biroul meu:
– Dă drumul pistolului şi ridică mâinile, dar uşor, fără mişcări bruşte.
Tipul, spre mirarea mea se execută fără crâcneală. Când se întoarce îl recunosc. E Victorino.
– N-ai înţeles nimic din ceea ce ţi s-a întâmplat azi-noapte!
– Tu n-ai înţeles. Sunt în biroul tău, deci am fost eliberat, înainte de mi se lua primul interogatoriu. De data asta o vei plăti şi pentru moartea lui Davis Miller şi a lui Vinnie.
– Eşti tâmpit, ştiu, dar să inventezi asasinate, mi se pare prea mult. N-am omorât pe nimeni. Şi o spun acum când eu am pistolul în mână, nu tu.
– Atunci unde sunt?
– Te-ai gândit măcar o clipă că băieţii au înţeles cu cine se pun şi au dat cu praf de mers?
– Nimeni nu se pune în Florida cu Don Alejandro.
– M-ai uitat pe mine. Până acum scorul este categoric în favoarea mea. Tu eşti a opta tentativă a lui Mernal-Badrigal să mă pună la punct. Câţi dintre băieţii răi au dat până acum colţul? Bette, i-ai pistolul şi pune-i cătuşele!
– Unde sunt, că nu le mai văd pe birou?
– Vezi în dulapul din spatele uşii!
În momentul următor am simţit ţeava unui pistol care mă împungea în coastă.
– Pune jos pistolul şi ridică labele!
Şi vocea asta mi se pare cunoscută.
– Salut, Jose Martinez! Tu de unde dracu ai mai apărut?
– Am fost la budă.
– Parcă celălalt Martinez era căcăciosul.
– Ia, n-o mai face pe şmecheru’ şi săltă labele!
Nu-mi place s-o fac, dar dacă eşti bleg, detectiv Wigglesworth Caldwell, trebuie să mă execut. Mai ales că în crăpătura dintre uşă şi canat o văd pe Bette care-mi face semne.
– Tembelule, trebuia să închizi uşa. Poate să treacă cineva pe culoar şi să te vadă cu pistolul în mână.
– Mă crezi tâmpit? Să mă întorc şi tu să mă împuşti pe la spate? Uite cum facem: tu te întorci şi închizi uşa iar eu rămân cu pistolul în spatele tău.
Mă prefac că nu-mi convine, cu toate că pe asta am scontat. O închid şi, cu faţa la uşă, încă, întreb:
– Pot să las pistolul jos?
– Uşurel, nici să nu strănuţi, că sunt foarte nervos.
Mă aplec să las pistolul pe parchet şi în acelaşi timp aud şi detunătura. Martinez cade, ţinându-se de cur care are o gaură în plus. Când mă ridic am şi  arma lui Victorino. Aţi ghicit. Tot un Uzi.
– Îţi oferisem o şansă. Ai refuzat-o. Pe a doua n-o mai primeşti.
Apăs pe trăgaci şi Victorino se prăbuşeşte şi el cu pulpa sângerând.
– Dacă e un om inteligent, Mernal-Badrigal va înţelege că şi-a ales greşit adversarul. Dacă nu-are suficienţi neuroni sub sombrero, am să-l omor cu mâna mea.
CAP. 22. „ŞTIU CĂ UMBRELE MĂ AŞTEAPTĂ PE MINE”
Deschid uşa:
– Şi acu, căraţi-vă! Să nu mă răzgândesc şi să vă fac stricăciuni ireparabile. Nu, nu, armele rămân în custodia mea. După ce mizerie mi-aţi făcut pe jos…
Aş vrea să mă distrez gândindu-mă la surpriza pe care o vor avea când vor dori să plece cu maşina, dar n-am timp.
Gagiilor, iar am încurcat-o! Bette s-a excitat din nou datorită emoţiilor. Mă sacrific, n-am încotro! Mai ales că fiinţa merită un premiu pentru că a salvat pielea celebrului detectiv.
Gâfâiam încă în momentul când a sunat telefonul.
– Bună, Pat. Cu ce te pot ajuta?
– Bună. Eu aveam o datorie la tine. A venit puştiul de la şcoală… Cel cu foile din registru…
– Şi nu le mai are?
– Ba da, dar arată groaznic. A pus gustarea pe ele şi le-a umplut de grăsime.
– Nu-i nicio nenorocire, dacă se mai zăreşte măcar ce scria pe hârtie.
– Atunci, spune-mi unde eşti să-l trimit pe Teddy să ţi le aducă.
– Nu-i nevoie să mi le aducă el. Oricum aveam de făcut un drum, voi trece şi pe la tine.
Drumul la Four Seasons era planificat de ieri. Dar din cauza nasoilor ăstora care m-au sâcâit într-una, n-am mai ajuns. Trebuie mai întâi să-i dau lui Emilio un telefon.
– Salut, Wig! mă recunoaşte şeful pazei. Ce probleme au mai apărut?
– Mai ai înregistrarea aia după camerele de supraveghere?
– Sigur că da.
– Îţi aduci aminte cum se termina?
– Cu intrarea celor patru în ultima cameră de pe culoar.
– Dar cum au intrat îţi aminteşti?
– …
– Uşa era încuiată…
– Îmi amintesc acum. Le-a deschis o cameristă. Ai putea s-o recunoşti?
– Bineînţeles! Sun acum să văd dacă este în tura asta şi o chem să discut cu ea.
– Pot asista la discuţie?
– Sigur. Peste câteva minute te sun din nou să-ţi spun dacă-i aici.
Când am ajuns la hotel, în biroul lui Carbonero, aşezată cuminte pe marginea unui fotoliu, stătea o cameristă în uniforma de lucru. E hispanică, drăguţă şi foarte speriată. Probabil că discuţia începuse.
– Şi de ce ai deschis camera?
– Au zis că prietenul lor s-a îmbătat şi vor să-l împiedice să se urce la volan în halul în care era.
– Şi cum te-au convins să le deschizi? Pentru că, nu mă îndoiesc, tu ştii foarte bine regulile hotelului.
Gagica dă ochii peste cap şi leşină. Îi fac masaj pe stângul, mai încerc şi pe dreptul. Există unii oameni care au inima în dreapta. Am văzut la tele un reportaj despre dextrocardie. Îi fac şi respiraţie gură la gură. O simt cum tremură încet, cum răspunde explorând cu vârful limbii printre buze, începe să gâfâie şi, dacă nu era Emilio în birou, gagica m-ar fi încălecat, de excitată ce-i.
Speriat, Carbonero o trimite sus, cerându-i să revină când se va simţi mai bine.
Mai stăm la o cafea şi un Long John, mai discutăm de una de alta. Peste o jumătate de oră şeful pazei sună la oficiul de la etajul 64.
– Cheam-o, te rog, la telefon pe Maria Fernandez!
– A plecat de mai bine de douăzeci de minute.
– Cum adică a plecat?
– A zis că i s-a făcut rău şi că aţi învoit-o dumneavoastră.
Emilio închide telefonul şucărit foc.
– Ne-a tras clapa!
– Ai cumva adresa ei?
– Sigur că da. Dacă mă aştepţi până la şase merg şi eu cu tine.
– S-ar putea să n-o mai găsim. Spune-mi unde şi mă duc singur.
– Ai dreptate. Mi-ar fi plăcut să te pot însoţi, dar pentru mine slujba se termină abia peste o oră.
*
*           *
Căsuţa unde Maria Fernandez a închiriat o cameră cu acces la bucătăria pe care oricum proprietarii n-o folosesc decât rareori, se află pe o străduţă scurtă din West Little Havana. Înainte de a suna la uşă, fac o recunoaştere. Căsuţă clasică, fără etaj, înconjurată de o curticică de cinci-şase metri în toate direcţiile. Intrarea principală în faţă, intrarea de serviciu în spatele casei, direct în bucătărie.
Sun la uşa din faţă şi ocolesc casa în fugă până la uşa din spate. Când ajung, camerista îmi cade direct în braţe. E speriată sau, poate, doar se preface.
– Hola, señorita! Eram îngrijorat, de aceea am trecut să văd dacă vă simţiţi mai bine.
O observ cum îi revine sângele în obraji şi cum se frământă, neştiind ce să facă. Îi mai îndepărtez din îngrijorări.
– Eres muy hermosa.
Care gagică n-ar fi încântată când i se spune că este foarte frumoasă. Nici ea nu face excepţie. Se îmbujorează şi începe să surâdă încântată.
– Poftiţi, intraţi! Să nu stăm în uşă.
Camera este micuţă, dar străluceşte de curăţenie, dar cam multe milieuri, macrameuri, dantele, broderii şi „bibelouri” procurate de la bâlciuri. Kitschuri. 
– Beţi o cafea?
– O femeie frumoasă şi o cafea se află printre lucrurile pe care nu le refuz niciodată.
Noul compliment o face să capete mai mult curaj, ba chiar îi dă şi nişte idei care nu mă supără de loc.  Pune cafeaua în expresor cu două ceşti şi dispare în baie.  Iese după două minute într-un neglijeu transparent. Când i-am făcut masajul cardiac am constatat că nu poartă sutien, acum constat că nu poartă nici chiloţei.
– Bem cafeaua înainte?
Ştiu că voi, băieţi, aţi fi rezistat invitaţiei mai mult decât transparente. Eu, spre ruşinea mea, n-am putut s-o refuz. Şi, cu mâna pe inimă, vă jur că a meritat. Din primul moment gagica a preluat iniţiativa. A desfăcut cureaua, a tras fermoarul şliţului şi a luat măsura obiectului. Mulţumită de rezultat, m-a împins în patul moale, mi-a scos pantalonii şi aproape că mi-a rupt nasturii cămăşii. Cu mâna ei a introdus-o în toate intrările şi ieşirile, de sus în jos şi din faţă în spate. Le ştie pe toate şi este artistă desăvârşită.
După, păsăretului i se dezleagă limba şi am de gând să folosesc chestia asta. Nu pornesc eu discuţia. Sorb în linişte din cafea, care s-a răcit. Farfuza nu rezistă şi începe să ciripească. Îmi povesteşte de copilăria ei din Columbia, de părinţii care au reuşit să intre în State, ajutaţi de un grănicer mexican şi o călăuză din San Antonio. Se plânge că nici acum, după douăzeci şi cinci de ani părinţii ei n-au reuşit să dobândească cetăţenia. Ea, fiind născută în State, este cetăţean american. Mai povesteşte cum un concetăţean foarte bogat a ajutat-o să ajungă în Miami şi care i-a promis că va rezolva ca şi familia ei să capete cetăţenia.
– Noroc că mai sunt şi asemenea oameni dezinteresaţi care vor să-şi ajute conaţionalii ajunşi în nevoi.
– Ei, nu chiar dezinteresat…
– Ţi-a cerut să te culci cu el? fac eu pe gelosul.
– Aaa, nuuu! M-a rugat să-l ajut cu nişte nimicuri, acolo, la hotel.
Mă prefac că mă liniştesc.
– Mai rar asemenea oameni.
– Don Alejandro Mernal-Badrigal este un domn desăvârşit. Şi foarte cumsecade. Pe mulţi compatrioţi, ajunşi în necaz i-a angajat pe bani buni. Şi mie îmi mai dă din când în când câteva sute de dolari.
Acum ştiu suficient. Nu insist să aflu cine i-a poruncit să deschidă uşa camerei de la capătul culoarului. Totuşi mai am o întrebare. O maschez prefăcându-mă din nou gelos:
– Nu cred eu, totuşi, că domnul acela, cum ai spus că-l cheamă îţi dă atâta bănet doar pentru că ai descuiat o uşă.
– Două.
– Cum, două?
– Cea de la camera de la capătul culoarului şi apoi, după o oră, pe cea de la terasă. Ziceau că vor să-l scoată la aer să-i treacă toţi aburii băuturii.
Plec promiţându-i farfuzei să mai revin, iar ea mă asigură că, de fiecare dată, va fi fericită să mă revadă. Ne despărţim în stradă cu o ultimă îmbrăţişare.
Când ajung în maşină pornesc reportofonul care a înregistrat, după, din buzunarul meu, toată conversaţia. Discuţia se aude perfect..
*
*           *
La Pat ajung câteva minute înainte de opt seara. Tocmai se pregătea că închidă „prăvălia”. Teddy îmi aduce cele două foi, iar eu îi spun că ar trebui să le explice părinţilor lui Chuck că grăsimea în exces nu face bine sănătăţii unui copil. Foile sunt transparente, cerneala se cam întinsese, dar, cu oarece bunăvoinţă, se mai putea ghici ce fusese scris pe ele. Probabil că, folosind minunile tehnologice căpătate de la Kurucava, voi putea să le fac chiar lizibile.
Fiind foarte târziu, n-are rost să mai trec pe la agenţie. Îi telefonez lui Bette să nu cumva să mă aştepte la birou, sau să-i vină vreo idee şi să mă aştepte în patul de acasă.
– Bette, unde eşti?
– La birou, patroane.
– Poţi să mergi acasă că eu mai am de făcut nişte drumuri şi nu ştiu când mai ajung acasă. Vezi, fii atentă, că gibonii ăştia nu glumesc. Pistolul cu glonţ pe ţeavă şi piedica pusă şi sprayul cu gaz paralizant să fie tot timpul la-ndemână.
– Nicio grijă, şefu! Astea-s primele lecţii pe care le-am învăţat.
– Ne vedem, atunci, mâine la agenţie!
Zgomotele care se aud din interior îmi amintesc de faptul că de la micul dejun n-am băgat în maţ decât nişte cafele. E un motiv serios pentru a face o vizită bunului meu prieten Zigu.
Mi-e milă de voi, că este posibil să nu fi mâncat încă, aşa că nu vă mai povestesc cu ce bunătăţi m-a ospătat şi ce trăscăuri a „asortat” la fiecare potol în parte.
De la Zigu m-am îndreptat direct spre casă. Am restanţe la somn şi sunt stors de vlagă. Degeaba vă hliziţi. Habar n-aveţi voi ce talente are o hispanică!
După plecarea babuinilor răniţi, oriunde am mers mi-am verificat în permanenţă spatele şi, spre surprinderea mea, nu mă mai urmăreşte nimeni. Au înţeles oare, în sfârşit, gagii că nu-i bine să se pună cu mandea?
N-au înţeles! Memoria vizuală mă ajută să ştiu toate maşinile care staţionează mai des sau mai rar pe străduţa mea. Pe asta nu o am în fototecă. În maşină sunt patru umbre, şi chiar dacă nu a oprit chiar în faţa porţii mele, ştiu că umbrele mă aşteaptă pe mine.
CAP. 23. „BĂIEŢI, N-AM AVUT PUTEREA SĂ REZIST ISPITEI
Mi-ar fi plăcut să mă joc puţin cu babuinii, dar sunt prea ostenit. O sun pe Bette şi o anunţ că voi dormi la ea în noaptea asta. Se bucură.
V-am povestit de talentul ei de a învia şi mădularul unei momâi?  Eu nu sunt momâie şi nici n-am avut nevoie de talentele ei. După, dorm ca un bebeluş. Cum adică? Păi mă scol din două în două ore să repetăm acţiunea, care ne-a plăcut amândurora.
Ce bine-i să fii propriul tău patron! Pot să mă scol la unsprezece şi să nu mă ard la salariu! Nici lui Bette nu i-aş fi tăiat din parale, dar ea s-a sculat din zori, mi-a lăsat pe masa din bucătărie gustarea şi, când am ajuns la agenţie, am găsit pe birou cafeaua aburindă, aşa cum îmi place mie. Merită o primă pentru asta! Dar nu chiar acum.
Pentru că sunt prea ostenit pentru a merge până acasă să văd dacă băieţii ăia au răbdare şi mă mai aşteaptă şi acum, dau un telefon vecinului meu Benjamin Jefferson, cu care am relaţii foarte bune. După nume vă daţi seama că tipu-i un afro-american. A împlinit nu de mult cincizeci de ani şi a pierdut probabil cheia de la dulăpiorul în care-şi ţinea prezervativele. Are unsprezece copii: cinci fete şi şase băieţi. Primele două fete l-au făcut deja bunic, având un nepot de doi ani şi o nepoată de cinci ani şi jumătate, iar nevastă-sa tocmai i-a născut pe cel de al şaselea fecior. Unchiul va putea fi plimbat în cărucior chiar de nepoata lui. Cu aşa casă grea, a renunţat la serviciul din port şi s-a angajat ca paznic de noapte să poată supraveghea ziua copiii cât nevasta e la muncă.
– Benjy, eşti acasă?
– Da, domnule Wig.
Îl rugasem să nu mă mai domnească şi să-mi spună simplu Wig, aşa cum îmi spun toţi amicii. Benjy a ales varianta de mijloc.
– Uită-te, te rog pe fereastră şi spune-mi dacă este acolo un Porsche Cayenne roşu.
– L-am văzut dimineaţa, domnule Wig, când am venit de la muncă. Dar când am plecat până la magazinul din colţ, am văzut că a venit altă maşină. Un Lincoln. Tot ăla este şi acum. Să merg să le spun ceva?
– Nu, Benjy, voiam să ştiu dacă mai sunt acolo. Pe la ce oră s-a făcut schimbul de care vorbeai?
– Pe la opt şi câteva minute.
Hotărăsc să-mi folosesc resturile de energie, dirijându-le spre neuroni. Încerc să înţeleg poziţia lu' madam marchiza faţă de gaşca traficanţilor: înăuntru sau afară; asociaţi sau inamici. Dacă e să mă iau după Davis Miller, care însă este un bleg şi tocmai de aia mai credibil, gagica nu face parte din bandă. În fine, nici nu te poţi baza prea mult pe mărturia lui, din cauza poziţiei inferioare pe care o avea în scara gradelor din sindicat. Mai informat pare să fie Vinnie Aschimodu. Aş vrea să ştiu cât pot avea încredere în spusele lui. Un drogat! Da, dar unul la limita servajului. Pentru o doză ar fi vândut-o şi pe mama. După spusele lui, marchiza este în război cu Alejandro Mernal-Badrigal, „naşul” traficanţilor din peninsulă. Totuşi voi fi în continuare foarte rezervat. Neîncrederea îmi poate păstra integritatea preţiosului meu tegument.
Mai încerc să înţeleg pentru ce m-a angajat pe mine. Nu pare să-l plângă prea tare nici pe decedatul soţ Juan Carlos şi nici pe decedatul amant Thomas Duveneck. Şi atunci? Sunt doar pion în jocul ei cu traficanţii de droguri? Mă împinge în faţă să aibă ea timp sau linişte să acţioneze în justiţie, după cum afirma Vinnie? Deocamdată mă declar inapt să răspund acestor întrebări. Va trebui să încep investigarea pistei Marta Twachtman. 
Deocamdată este prea devreme pentru a începe această pistă şi mă simt suficient de remontat pentru a da piept cu cei opt oameni ai lui Alejandro Mernal-Badrigal.
Bette, plec şi voi avea telefonul închis. Dacă ai ceva urgent de transmis să foloseşti SMS-ul. Ţi-am adus cele două foi din registrul de la bancă. Au fost folosite ca ambalaj pentru pacheţelul cu gustări ale unui puşti. Încearcă să vezi dacă se mai poate recupera ceva şi compară cu datele din CD. Cu cheia aceea ai mai făcut ceva?
– Am fost zilnic pe la majoritatea băncilor din oraş şi, precum ştii, nu sunt puţine. După ce le termin, iau la rând portul, gările şi aeroporturile din oraş şi împrejurimi.
*
*           *
Balaurul din burtă a început să dea semne de nelinişte. Aşa că trebuie să trec întâi pe la Zigu. Cu maţul plin pot acum să încep confruntarea.
Când ajung aproape de străduţa pe care locuiesc, opresc Dodge-ul şi fac recunoaşterea vizuală. Este tot Lincoln-ul pe care l-a văzut Benjy încă de dimineaţa. Este ora trei P.M., ceea ce înseamnă că băieţii stau în maşină de şapte ore. Tocmai buni pentru mine. Mă sui în Dodge şi, când ajung în dreptul lor, le fac cu mână.
– Salut, băieţi! Îmi pare rău că v-am făcut să mă aşteptaţi atâtea ore.
Deschid uşa garajului cu telecomanda şi, după ce intru, o închid imediat. Dacă au treabă cu mine, să sune la intrare. Verific rapid înregistrările de la camerele de supraveghere. N-au încercat să pătrundă în interior. Pornesc alarma şi instalaţia de supraveghere înainte de a mă duce la duş. Ies de la duş, mă schimb şi încă nu s-a întâmplat nimic. Sunt deja de douăzeci de minute în debaraua pe care am utilat-o cu ustensilele de alarmare-apărare. Am transferat imaginea de la camera de supraveghere a porţii, unde se văd şi cele două maşini. Babuinii stau în soare cu maşinile decapotate. Probabil vor să se bronzeze. Folosesc pauza pentru a troscăi câteva gâturi, direct din sticla de Long John şi mă apucă o toropeală, gata să mă doboare. Somnul puţin de azi noapte-i vinovat. Mă pregăteam să mă duc sus să trag un pui de somn când am văzut că în spatele Lincoln-ului se opreşte Pagani Zonda albastră. Ups! A venit tartorul în persoană! Geamurile sunt fumurii şi nu se zăreşte nimic prin ele. Îl şi văd coborând pe partea  dreaptă. Deci are şofer, care-i este şi gardă de corp. Se apropie de Lincoln şi discută cu cei dinăuntru. Unul din cei patru ocupanţi ai Lincoln-ului, coboară şi maşina demarează cu restul. Mă intrigă faptul că Don Alejandro stă pe trotuar şi discută cu celălalt maimuţoi. Acum îmi pică fisa. Îmi îndrept atenţia spre ecranele de la celelalte camere de supraveghere. Acum ştiu ce aşteptau cei doi. Să primească semnalul că băieţii şi-au ocupat poziţiile pe celelalte trei laturi ale casei. De data asta băieţii răi acţionează cu profesionalism. Gorilanul care a coborât din maşină este model „doi pe doi”. Metri. În toate cele trei dimensiunile. El este cel care-şi propteşte degetul în soneria mea. Don Alejandro rămâne strategic în spatele lui. Deschid interfonul:
– Ziceţi, băieţi, cu ce vă pot fi agreabil?
– Don Alejandro Mernal-Badrigal vrea să discute cu tine.
– Poţi să-i transmiţi tipului că-l aştept mâine la ora unsprezece la sediul agenţiei.
– Caldwell, sunt sigur că dacă vom sta de vorbă ne vom înţelege. Cel ce cuvântă este bossul. Îi răspund cu aceeaşi monedă:
– Măi, Mernal, când îmi asediezi locuinţa cu patru gorile înarmate vrei să te primesc la o şuetă ca să ne înţelegem?
– Domnule Caldwell, (a priceput gagiul) gorilele mă păzesc pe mine. Am destui duşmani prin Miami. Toţi vor rămâne afară. Va fi o discuţie între patru ochi.
– Îţi voi deschide. Probabil că moacele alea pe care le-ai trimis să mă mardească sau să mă lichideze ţi-au povestit ce păţesc băieţii răi dacă nu sunt cuminţi în casa mea.
– Uite îmi las pistolul omului meu de aici de la intrare. Mă poţi controla după ce intru.
Scoate, aţi ghicit, un Uzi, pe care îl ia huiduma de la uşă. Apăs un buton şi se aude zumzetul uşii care se deschide şi se închide imediat în urma lui capo di tuti capi a traficanţilor din Florida. Îl las să mai stea câteva momente în picioare în uşă, numai cât să-l scanez şi să mă conving că e curat.
– Poftiţi Don Mernal, sau doriţi să vă spun Badrigal?
– Cum vă vine mai uşor.
– Luaţi loc pe fotoliul ăsta. Puteţi să vă puneţi sombrero acolo în cuier. O cafea? Un Long John?
– N-am timp. Vreau să terminăm cât mai repede. Pentru mine timpul înseamnă mai mulţi bani decât pentru dumneavoastră.
– Şi atunci ce doriţi?
– Cât?
– Cât, ce?
– Care este preţul dumneavoastră?
– Depinde de caz. În medie 500 pe zi plus cheltuielile.
– Nu la asta mă refeream. Cât ceri să abandonezi cazul la care lucrezi acum?
– Nu cer nimic, deoarece nu renunţ la caz, indiferent de preţ.
– Imposibil!  Toţi poliţiştii au un preţ.  Unii-l au mai mare, alţii mai mic, dar până acum nu m-a refuzat niciunul.
– Domnule Mernal, uitaţi un amănunt: eu nu sunt poliţist.
– Cinci sute de mii.
– Îmi pare rău că v-am făcut să vă pierdeţi vremea.
– Un milion.
– Nici pentru zece, nici pentru o sută. Indiferent de consecinţe. Aţi văzut că ştiu să mă apăr şi că aţi avut pierderi serioase de efectiv luptându-vă cu mine. Uite ce-i, dacă vă întoarceţi în Columbia, mutând şi afacerile de aici, eu sunt dispus să îmi opresc cercetările, dacă nu, regret, dar nu pot primi oferta dumneavoastră.
– Măcar vinde-mi dosarul. Cât ceri pe el?
– Ce dosar?
– Cel din caseta de valori de la bancă.
– În casetă nu exista nici un dosar. Te-a păcălit cel ce ţi-a spus asta.
– Ar trebui să fie. Ştiu că ai fost cu văduva la bancă şi aţi controlat caseta de valori.
– Nici n-am negat, doar că în casetă nu era nici un dosar. Erau doar câteva mii de dolari.
Nu te-ai răzgândit?
– Îmi pare rău, nu!
– O să-ţi pară rău, Caldwelle! Ştii cu cine te pui!
– Dar şi tu ştii, măi, Badrigale! Dacă nu ştiai nu erai acum aici să negociezi preţul cu mine! Şi, dacă-ţi vine ideea de a mă ataca în locuinţa mea, jur că nu mai iert pe nimeni. Până azi n-am omorât niciun marţafoi, din cei pe care i-ai asmuţit împotriva mea. S-au omorât singuri de gonzo ce sunt, dar, dacă mă superi, îi curăţ unu câte unu şi te las ultimul ca să-i vezi şi să nu ştii când îţi vine rândul. Ai priceput? Badrigalule!
*
*           *
Am intrat imediat în încăperea în care am instalaţia de securizare, consola cu comenzile şi ecranele camerelor de supraveghere. Apuc să-l văd pe traficant cum discută cu cei din Lincoln, se urcă în maşină şi pe cei trei gorilani care stăteau în curtea mea, ducând walkie-talkie-urile simultan la ureche, dând din buze şi din cap şi „eliberând ringul”. Mai urmăresc aproape jumătate de oră ecranele şi nu mai observ nicio mişcare. Nu-mi fac iluzii că alde Badrigal s-a hotărât să-şi mute afacerile în Columbia, dar cred că, măcar azi mă va lăsa în pace.
Mă uit la ceas şi constat că am ratat urmărirea domnişoarei Marta Twachtman. Tocmai cugetam cum să-mi ocup seara, când a sunat telefonul. Citesc pe ecran: Angelica Carrillo:
– Domnule Caldwell, aţi mai făcut progrese în cercetare?
Textul este protocolar, dar intonaţiile topesc şi-un iceberg.
I-am spus că da. A vrut să ştie ce. I-am spus că poate să treacă mâine pe la agenţie, din cauză că la telefon nu-i pot spune toate amănuntele. Că acum mă pregăteam să ies să iau cina.
– Wig, te invit să iei cina la mine. Şi o să-mi poţi povesti tot ce ai mai aflat.
Băieţi, n-am avut puterea să rezist ispitei.
CAP. 24. „CÂND SE APROPIE, ÎL TROSNESC”
Am făcut şi un duş, a fost nevoie să mă şi bărbieresc, din cauză că noaptea trecută am dormit în deplasare. M-am ferchezuit şi m-am suit în Dodge. În tot acest timp am analizat variantele pe care aş putea să le folosesc pentru a afla, în sfârşit, care este poziţia clientei mele în raport cu traficanţii de droguri. Până la urmă am optat tot pentru varianta „văzând şi făcând”. Mi se pare destul de mare coincidenţa dintre vizita lui Mernal şi invitaţia marchizei. Cam este cazul să lămurim lucrurile!
Fernando a fost şi de data asta maestrul de ceremonii. A stat tot timpul lângă uşă, dirijând, prin gesturi, pe tipii şi tipesele care ieşeau, anunţând cu voce de stentor, potolurile şi pilelile corespunzătoare pe care le cărau pe tăvi sau în butelci.
Fetelor, pe fiecare farfurie din porţelan de Bohemia, cu blazonul aurit al marchizei, aşezate savant chiar în mijloc şi împodobite apoi ca un pom de crăciun (şi dacă nu mi-ar fi fost foame le-aş fi halit cu plăcere) câteva fire de ceva, n-am prea băgat de seamă ce. De zece ori s-au schimbat farfuriile şi paharele. Vreţi să vă spun ceva? Dacă mă lăsau pe mine să-mi iau de pe platou haleala, după al treilea fel aş fi spus „gvaf”! Şi aş fi avut ce pierde. Pe fiecare nouă farfurie mi se punea în faţă alt fel, din ce în ce mai gustos. Şi mai vreţi să ştiţi ceva? După zece potoluri, sunt sătul dar nu ghiftuit. Dacă-i ghiftuiţi pe băieţi, poate-i faceţi pe ei fericiţi, dar ei pe voi… canci!
De ce n-am băgat de seamă ce se găsea în grămăjoarele din mijlocul farfuriilor? Din cauza chestiei ăleia transparente pe care o purta cu dezinvoltură gagica, de parcă era înţolită până-n gât.
De data asta după masă suntem poftiţi să ne sorbim cafeaua, ca şi data trecută în budoar. Fetelor, cafeaua ni se serveşte într-o ceşcuţă, puţin mai mare decât un degetar. Presupun că majordomul are grijă de noi, seara, să nu ne sară somnul. Cafeaua este făcută în ibric, nu ca la noi la filtru, şi, dacă bagi linguriţa în ea, mai să rămână înfiptă de densă ce este. În schimb, aromele multe, provenind din amestecuri savante din boabe acum râşnite, nu se poate compara cu nimic din ce am băut până azi.
Cu toate că prin chestia aia transparentă se vede şi micuţul tufiş de deasupra păsăricii, gagica se întinde, foarte natural, pe un recamier clasic, care seamănă cu o gondolă pe picioruşe lungi şi subţiri.
– Te ascult, Wig!
Mă decid să fiu direct:
– Marchiză, aveţi un proces cu Alejandro Mernal-Badrigal?
O văd că îşi ridică imperceptibil sprâncenele, că ar vrea să fie scorţoasă, dar se răzgândeşte şi răspunde, calm, tot cu o întrebare:
– De unde aţi aflat?
– De la Vinnie.
Nu sesizez nici un semn că numele i-ar fi cunoscut.
– E unul din numeroşii nasoii pe care i-a tot trimis traficantul să mă lichideze.
– Să vă lichideze?!
– Pe primii doar să mă cuminţească, dar pe ultimii chiar să mă omoare.
Îi povestesc pe îndelete toate vizitele culminând cu cea din după amiaza asta, când mi s-au făcut şi oferte de cinci sute şi chiar de un milion de verzişori. Cu toate că n-am înflorit deloc aventurile, gagica este puternic impresionată, nu mai aşteaptă restul povestirii. Adrenalina? Foliculina? Nu ştiu care este explicaţia, dar este plină de iniţiativă şi are o imaginaţie şi o inventivitate de nu se poate!
Dimineaţa, la cinci, când am ajuns acasă, eram stors. I-am lăsat lui Bette un mesaj pe mobil: „Azi nu mai treci pe la sediu. Continuă să cauţi locul de unde provine cheia.”  Apoi m-am culcat. Vreau să dorm măcar douăsprezece ore.
*
*           *
Eu vreau, dar nu şi Mernal-Badrigal. Pe la ora unsprezece, un deget ferm s-a înfipt în butonul soneriei de la intrare. Înjur cu foc şi cobor cu ochii cârpiţi. Mă uit pe ecranul camerei de supraveghere şi nu văd pe nimeni, dar soneria continuă să zbârnâie. Deschid uşa şi mă lămuresc. Cineva apăsase butonul şi băgase o aşchie ca să rămână apăsată. Scot aşchia şi observ semnalul de la cutia poştală de la poartă. Mă duc şi o golesc. Împrăştii conţinutul pe masa din living. Reclame, facturi, reclame, facturi. A, uite asta este o scrisoare. Pe plic nu există nici timbru, nici adresă, nici expeditor. O deschid. În interior o coală şi o fotografie.
În fotografie este Bette, legată de scaun, cu o bucată de scotch lipită peste gură, ţine în mâini ziarul „The Miami Herald” în aşa fel încât să se poată distinge clar data de azi. Mizerabilii! Acum chiar că m-au supărat şi au depăşit răbdarea mea. Le plâng de milă, ticăloşilor!
Pe coala de hârtie un text redactat cu majuscule pe calculator:
„DACĂ VREI SĂ-ŢI MAI REVEZI SECRETARA, VA TREBUI SĂ NE URMEZI INSTRUCŢIUNILE.”
Atât. Ce instrucţiuni, nasolilor? Îmi deschid mobilul şi aştept.
Mai examinez o dată fotografia. Cu toate că este cam întunecată, încerc să examinez fundalul. Parcă mi se pare cunoscut. Sigur că da! Este chiar livingul de la locuinţa lui Bette! Asta-i dulapul cu CD-uri şi amintiri cam kitsch-oase, dar de care n-am reuşit s-o conving să se despartă. Cunosc locurile foarte bine. Aşa că am de gând să nu-i aştept să mă contacteze ei pe mine. Mă duc să-i contactez eu pe ei.
Aleg din dulapul cu „scule” ale meseriei două încărcătoare pentru Glock-ul meu, un flacon cu gaz ilariant pentru ei şi o mască de gaze pentru mine, o frânghie, pe care mi-o răsucesc în jurul taliei şi un cuţit cu teacă de gleznă. Mă urc în Dodge şi: „la atac înainte!” Pe drum coc şi planul de acţiune. Nu-i perfect, dar se mai poate ameliora pe parcurs. Îl sun pe Pat Eyring. În jumătate de oră mă sui în maşina pe care mi-a lăsat-o pe strada din spatele casei, iar el primeşte cheile şi pleacă prin faţă la volanul Dodge-ului meu. Chiar avea nevoie de o revizie, după ultimele evenimente.
Locuinţa secretarei mele este în Coral Gables în apropiere de Biltmore Hotel. Construit în 1925 şi restaurat în 1987 se potriveşte, ca arhitectură, mai mult cu cartierul de locuinţe din spatele lui, decât cu blocurile. Zona este minunată, cu pomi bătrâni care-şi împreunează ramurile deasupra străzilor şi căsuţe cochete, cu acoperişuri roşii ascunse printre coroanele arborilor. Spre deosebire de mine, care sunt chiriaş, Bette este proprietară. A moştenit locuinţa de la o bunică.
Chiar mai mult decât în Miami, aici străzile sunt drepte şi mai înguste. Opresc maşina pe străduţa paralelă. Nu pot folosi chiar accesul direct prin curtea din spate, deoarece vecinii au un doberman care nu este deloc prietenos. Aleg următoarea curte, unde ştiu că locuieşte o familie tânără, ambii soţi lucrând în administraţia oraşului şi, deci la ora asta nu sunt acasă. De acolo folosesc un stejar de Florida, cu crengi groase şi strâmbe care atârnă peste gardul lui Bette.
De multe ori am certat-o pe secretara mea că nu-şi amenajează curtea, în care cresc bălării cât omul şi nu mai fasonează ramurile celor doi arbori din spate care o să-i deranjeze într-o zi ţiglele de pe acoperiş. De fiecare dată se plânge de exploatarea proletarilor de către patroni, care nu le lasă primilor timpul necesar pentru activităţile gospodăreşti. Acum mă felicit pentru că nu i-am lăsat timp pentru asemenea treburi şi cred că şi proletara ar trebui să fie fericită. Pot să mă strecor nevăzut până la trunchiul unuia dintre arborii din spatele casei în care mă caţăr cu priceperea dobândită în adolescenţă, când foloseam o asemenea cale pentru a ajunge în dormitorul unei colege de liceu, după ce se stingea lumina de la dormitorul părinţilor ei.
Casa nu are etaj, nici mezanin, dar are pod. Cu lama foarte subţire şi elastică a cuţitului reuşesc să deschid fereastra de la cucuvea. Înainte de a intra, trec mobilul pe vibraţii. În pod, cred că nu a mai urcat nimeni în ultimii cincizeci de ani. Pe jos praful fin formează un strat gros de doi centimetri, iar pe sus păianjenii au format plase dese, pline de învelişurile chitinoase ale insectelor care le-au servit ca dejun în tot acest timp. Mă târăsc, pentru a nu face zgomot, dar când ajung la chepengul pe la cămară, acolo unde este scara, arăt ca un strigoi plin de praf şi pânze de păianjen. Cobor cu mii de precauţii să nu dărâm vreuna dintre cutiile sau borcanele de pe rafturi.
Uşa dinspre bucătărie este încuiată. Am întrebat-o odată pe Bette de ce încuie uşa de la cămară, că doar este singura locatară?  Mi-a spus că de frică. O încuie şi ascunde cheia ca să nu o găsească foarte repede, limitând astfel tentaţia de a o vizita prea des. Femeile!
V-am mai spus că lui mandea nu-i rezistă gagicele şi încuietorile. Nici asta n-a rezistat.
Casa este construită pe la jumătatea secolului trecut. De aceea are bucătărie mare. De la mătuşă, Bette a moştenit o grămadă de ustensile de specifice. Deasupra plitei electrice, un suport pe care sunt atârnate cratiţe, oale, tigăi, toate nichelate şi strălucitoare. Pe peretele din spatele mesei  de preparare sunt agăţate pe un fel de panoplie polonice, strecurători, ciocan de bătut şniţele, satâr şi alte câteva chestii, a căror destinaţie o ignor, iar pe masă un suport cu o colecţie de cuţite de bucătărie de cele mai diferite forme şi dimensiuni. Trebuie să mă strecor cu atenţie printre ele, din cauză că, odată le-am atins din neatenţie şi au zângănit ca nişte clopote de alarmă. Când trec prin dreptul oglinzii de deasupra chiuvetei, am o tresărire. Mă liniştesc repede. Arătarea aia-i mandea! Uşa dinspre living este închisă. Mă bucur.
Se aud de dincolo doar două glasuri. Niciunul nu este al lui Bette, deoarece are gura lipită cu scotch. Ridic piedica Glock-ului, bag glonţ pe ţeavă, mă înarmez şi cu răbdare. Există un inconvenient în ceea ce priveşte uşa: se deschide spre living şi, în orice parte a ei m-aş aşeza, nu am cum să beneficiez de elementul surpriză. Nu merge cu improvizaţii. Trebuie să găsesc o metodă să-i pot anihila pe rând, fără ca celălalt să-şi dea seama ce s-a întâmplat, pentru a nu pune în pericol viaţa lui Bette. Scanez locul şi constat că singurul loc unde aş putea să mă ascund este în spatele frigiderului – singurul obiect nou din bucătărie. Este plasat pe peretele uşii şi în dreapta ei. Între marginea frigiderului şi celălalt perete este un spaţiu îngust în care, însă, poate să încapă un slăbănog aşa ca mandea.
Mă distrez ascultând conversaţia „elevată” dintre cei doi babuini:
– Oare ce gând are Don Alejandro cu paraşuta asta?
Va trebui să-l pedepsesc pentru că mi-a jignit secretara.
– Şfu’ ştie mereu ce trebuie să facă. De aia n-a intrat nicio zi la pârnaie.
– Şi pe noi ne-a scos mereu din rahat.
– Asta aşa e!
Mă cam ia cu somn.
– Bă, gagica asta de ce şi-o fi luat bar, că n-are nicio sticlă în el?
– Şi mie-mi arde beregata de-o tărie, orice-ar fi.
– Ia, vezi, poate are vreo bere în frigider.
Acu-i acu! Mă lipesc de perete şi nici nu clipesc. Din cauza copacilor, în bucătărie este destul de întuneric. Tipul nu aprinde lumina, deschide frigiderul şi atunci mă vede. Se face verde. Îi acord circumstanţe atenuante, dacă eu m-am speriat când m-am văzut în oglindă. Nu-i dau timp să urle. Îl altoiesc la carotidă şi apoi îl prind în braţe să nu facă zgomot în cădere. Tai jumătate din frânghia pe care am adus-o şi-l leg temeinic. Îi îndes spălătorul de vase în mestecătoare şi pe el îl înghesui în masca chiuvetei.
– Ce faci, mă, pileşti de unu singur?
Mormăi ceva, deschid o doză de bere şi torn în pahar.
– Lasă-mi şi mie. N-o bea pe toată!
O beau cu poftă şi râgâi sonor. Îl aud cum se ridică de pe scaun şi vine grăbit. Iau din suport cea mai mare tigaie şi stau mascat de uşa deschisă a frigiderului. Nu-i dau nicio şansă. Când se apropie, îl trosnesc.
CAP. 25. „CÂND AJUNG ÎN BUCĂTĂRIE, ÎNCEPE VESELIA”
Am reuşit s-o sperii şi pe Bette! O dezleg, îi scot scotch-ul de la gură, îi dau cealaltă parte de frânghie, împreună cu sarcina de a-l ambala şi pe cel de al doilea urangutan, iar eu mă duc să fac un duş.
Tocmai mă ştergeam când în baie a năvălit Bette. Credeam că iar i-a venit vreun gând, din cauza emoţiilor şi tocmai voiam să-i spun că nu-i frumos să intri peste un bărbat în baie, când am văzut-o că-mi face semne să tac din gură şi-mi arată walkie-talkie-ul dim mână, care cârâie.
Îl iau şi ascult:
– Ce dracu faceţi voi acolo, de nu răspundeţi? E vocea lui Don Badrigal!
Scontez pe zgomote pentru a face mai dificil de recunoscut vocea. Trag apa la WC şi răspund:
– Am fost la budă. De azi dimineaţă…
– Şi Maximo?
– Căuta o bere în bucătărie. Probabil de-aia n-a auzit.
– Fiţi cu ochii în patru. Ne-am luat după maşina lui şi am ajuns la un cimitir de maşini. Patronul spune că a primit un telefon să vină să ia maşina şi să o verifice. I-a adus un Ford Mustang GT/CS convertible albastru metalizat. Căscaţi ochii pe fereastră să nu apară prin zonă. Ştiţi cât e de periculos.
Murmur şi eu ceva, ca o încuviinţare şi închid. O trimit pe Bette.
– Du-te şi caută şi walkie-talkie-ul lui Maximo!
– Care dintre ei este Maximo?
– Tu de la care din ei ai luat walkie-talkie-ul?
– Cel pe care mi-ai zis să-l leg. Al doilea unde este?
Mi-aduc aminte că nu i-am spus că-i îndesat în masca chiuvetei. Îi spun.
– N-au folosit niciodată numele când au vorbit între ei?
– Nu.
Deci ăştia sunt mai buni decât muhaielele cu care am avut de a face până acum.
– Află şi cum îi cheamă, cu nume şi câte prenume or avea.
– Crezi că-mi spun?
– Câteva ore chiar dacă ar vrea, tot n-ar putea să-ţi spună nimic. Caută-i prin buzunare. Trebuie să aibă măcar un act.
După cinci minute se întoarce victorioasă cu permisele de conducere.
– Cel de sub chiuvetă se trezise.
– Şi ce-ai făcut.
– L-am culcat la loc.
– I-ai cântat „nani-nani”?
– Nu, am folosit tigaia.
– Hai, jos. Trebuie să organizăm apărarea.
Fiecare din cei doi cimpanzei corciţi, venise înarmat cu câte o armă automată – aţi ghicit! – Uzi. Controlez încărcătoarele şi mă declar mulţumit. Fiecare are câte 36 de cartuşe. Şi cu cele trei încărcătoare ale Glock-ul meu, ajung pentru a rezista unui asediu.
– Am şi eu o armă.
– Dacă-i vorba de pistolaşul ăla din poşetă, prea multe nu putem face cu el.
Dispare şi când se întoarce ţine într-o mână o puşcă cu ţeavă lungă şi patul incrustat cu modele alambicate de argint, iar în cealaltă o cutie cu cartuşe. După aspect şi puşca şi cartuşele au vârsta cuceritorilor vestului sălbatec.
– Le-ai furat de la  Miami Country Historical Muzeum?
– Nu. Au fost ale unui stră- stră- străbunic, care a participat la colonizarea Floridei.
– Şi ce crezi că se mai poate face cu ele?
– Înainte de a muri, bunicul meu a împuşcat un hoţ care intrase în casă.
– Poate a folosit vreun pistol…
– Şi poliţiştii s-au mirat, A apărut şi prin ziare şi la televiziuni, iar cei de la muzeu i-au oferit o avere pentru puşcă şi cartuşe. În testament mi s-a cerut expres să nu o înstrăinez.
O iau, o controlez şi constat că este întreţinută exemplar. Nici o punct de rugină, unsă proaspăt şi cu mecanismele funcţionând perfect.
– Ai pe cineva care are grijă de arma asta?
– De ce? Eşti gelos?
Nu pot să-i mărturisesc, dar vouă vă spun: cam sunt!
– Nu! Dar este foarte corect întreţinută. Mână de expert armurier.
– Eu sunt armurierul. O făceam de mică sub supravegherea unchiului meu.
Fac o evaluare a teatrului de operaţiuni. Din holişolul de la intrare, în dreapta este livingul şi din living se poate ajunge în bucătărie. Bucătăria comunică, la rândul ei cu cămara, cea care are scara pentru pod şi cu curtea din spate. La stânga se găseşte camera de dormit, un dressing fără ferestre şi baia. La intrare uşa este, ca la casele foarte vechi, masivă, din stejar, fără ferestre. În total avem de apărat trei ferestre. Una de la living, una de la dormitor şi cea de la bucătărie. Ferestruica de la baie este foarte mică şi are gratii. Am nevoie de întărituri! N-am încotro! Va trebui să apelez la cei doi intruşi.
– Copilă, hai să-i „mobilizăm” pe cei doi urangutani.
– Ce să facem?!
– Îi plantăm, legaţi de scaune,  în faţa ferestrelor de la dormitor şi de la living. Vor da impresia că sunt mai mulţi apărători, iar atacatorii vor fi mai  rezervaţi. Tu te duci în pod. Vezi că este mizerie mare! Eu voi trece pe la fiecare fereastră şi voi trage din armele lor.
– S-o crezi tu! Cum să mă ascund în pod?! Asta-i casa mea şi o voi apăra ca arma în mână.
Ştiu că n-are rost să o contrazic.
  Ce geam îţi alegi?
– Cel de la bucătărie. Voi folosi carabina. Are o precizie uluitoare.
– De unde ştii?
– M-am antrenat cu ea în poligon.
E plină de surprize gagica!
– Atenţie la copacul ăla din stânga! Eu pe acolo am intrat.
Abia terminasem de pus planul în aplicare când unul din cele două walkie-talkie a început să cârâie.
Andreas, n-a apărut Caldwell prin zonă? Deci Andreas este cel de al doilea mecloman.
  Ba da, don Badrigal. Chiar cu el te conversezi acum.
– Şi oamenii mei unde sunt?
– Dorm. Şi probabil că vor mai dormi câteva ore. Dar nici când se vor trezi nu vor putea să răspundă la comenzile tale, din cauză că au fost legaţi cu multă aplicaţie.
– Caldwelle, ai încurcat-o! Pregăteşte-te că venim!
– Vă plâng de milă, babuinilor!
Închid, ca să nu-i las satisfacţia ultimului cuvânt.
M-ar distra să-l înving singur pe cel care-i sperietoarea poliţiei din Miami, dar îi sunt dator lui Roger cu ştirea şi apoi lui Ruben McChesney de la D.E.A., aşa că-i sun să-i anunţ.
Pe masa din living aranjez arsenalul: două Uzi, Glock-ul şi încărcătoarele. Spray-ul şi masca le păstrez asupra mea, ca şi cuţitul de la gleznă. Deasupra uşii de la intrare este un oberliht. Dacă  pun lădiţa de încălţăminte, cu înălţimea mea, pot lejer să supraveghez strada. Ba chiar îl şi deschid puţin să pot auzi discuţiile. Îi repartizez lui Bette curtea din spate, ascunsă în spatele lui Andreas sau Maximo, că încă n-am făcut cunoştinţă.
Au apărut două maşini, fiecare cu câte patru gorilani. Nu-i rău! Şase pentru mine, doi pentru Bette. Deocamdată nu am cum să trag. Când vor ataca, voi fi în legitimă apărare şi pot să ripostez. De ce nu încep, oare? Aud cârâitul unui walkie-talkie şi pe Badrigal vorbind:
– Şi v-aţi speriat de un câine!?
– …
– Bine, veniţi şi voi prin faţă.
Hopa! Se schimbă raportul de forţe! Nu prea mult, cea de a treia maşină care opreşte are doar doi ocupanţi. Fac repartizarea: opt pentru mine doi pentru Bette.
– Unde dracu sunt Sergio şi Jose? De ce n-au venit şi ei?
– Jose a zis că încearcă prin curtea cealaltă.
Deci, zece pentru mine. Îi las şi lui Bette doi, să se bucure şi ea.
– Bette, vezi că vechii tăi prieteni, babuinul căcăcios şi cel adormit vin prin curea din spate!
– Mă bucur. Căcăciosul mi-a rămas dator.
Băieţi, începe distracţia! Badrigal, ca un adevărat conducător de oşti, dă ordine din afara gardului:
– Victorino, ce te mişti ca un melc? Pas alergător!
– Nu pot, Don Mernal! Nu ştiţi să sunt împuşcat în…
– Dacă nu te mişti mai repede, îţi mai fac şi eu o gaură în cealaltă bucă. Şi tu, Gomez, ce dracu te tot ascunzi? Sunt doar doi în casă: băgăciosul şi muierea aia.
– Cred că sunt mai mulţi. Se văd două siluete la cele două ferestre şi altele care se mişcă în spatele lor.
– M-am interesat, nu are asociaţi la firmă.
– Uitaţi că a folosit mereu ajutoare din afară?
– Bine, să zicem că sunt patru, dar noi suntem doisprezece. Gata ocupaţi-vă locurile pe care le-am stabilit!
Bine antrenaţi babuinii! Se dispersează în grădina din faţă, care ar fi trebuit să fie plină de straturi de flori, dar care este plină de bălării cât omul, nişte arbuşti, care probabil fuseseră cândva decorativi şi doi copaci stufoşi, acum, iarna, cam lipsiţi de frunze.
– Raul, du-te să deschizi uşa. Voi ceilalţi, acoperiţi-l cu foc de voie.
Aştept să introducă şperaclul în broasca uşii, scot mâna pe oberliht şi trag o singură dată. Glonţul îi intră chiar prin creştetul capului. Sar repede de pe lădiţă şi intru în dormitor. Ca la comandă toţi trag în draci în uşa de la intrare. Trag şi eu o rafală din Uzi, golind jumătate de încărcător. Mă arunc pe burtă şi mă strecor în living. Mă uit pe lângă babuinul legat şi văd că au renunţat la uşă şi au trecut la geamul dormitorului. După cadenţa tragerii, apreciez că măcar doi atacatori au fost anihilaţi. Trag şi de aici o rafală şi mă reped la geamul dormitorului. Toate armele au luat acum la ţintă silueta de la fereastra livingului. Bietul Maximo sau Andreas, că încă nu i-am învăţat, arată ca o strecurătoare. Număr locurile din care se mai trage. Au rămas doar cinci şi cu Badrigalul şase, dar care nu a intrat în curte şi deci nu am cum să trag asupra lui. Cu toate că mi-ar face mare plăcere! Mai trag o rafală scurtă. Acum aud şi o bubuitură din bucătărie. Mă duc să văd ce s-a întâmplat. Căcăciosul tocmai cădea din copac, ca un măr prea copt. Îl observ pe celălalt Martinez, pregătindu-se să tragă spre geam. Scot Glock-ul în viteză, dar nu mai apuc să apăs pe trăgaci. O altă bubuitură, care face să zăngăne toate geamurile şi Jose cade şi el din copac.
– Bravo, Bette! Vezi că s-ar putea să mai apară alţii de pe laturile casei!
N-am fost inspirat că am venit să-mi satisfac curiozitatea. Zgomotul pe care-l aud este cel al uşii de la intrare care se face ţăndări. Probabil au folosit o grenadă. Prin uşa întredeschisă observ cinci siluete care se învârt cu armele în mâini, trecând din cameră-n cameră. Intru făcând un salt cu două pistoale în mâini. Trag o rafală în timpul zborului şi una după ce m-am rostogolit în spatele barului. Precizie minimă! Doar un babuin ţipă de durere, ţinându-se de, pardon de expresie, cur. Ultima rafală mi-a golit încărcătoarele. Scot Glock-ul şi trag. Mai ţipă unul. Asta-mi dă posibilitatea să mă preling în bucătărie. O împing pe Bette în cămară şi îmi pun masca de gaze Sparg flaconul cu gaz şi mă ascund după frigider.
– Hei, maimuţoilor, aici sunt!
Maimuţoii se bulucesc pe uşă, împingându-se unul pe altul şi, când ajung în bucătărie, începe veselia.
CAP. 26. „DE SOMN ÎMI CAD OCHII ÎN GURĂ ŞI MĂ UIT PRINTRE DINŢI”
Sunt patru, dar doi au răni, nu foarte serioase. Când ies de după frigider, cu masca pe faţă, babuinii se prăpădesc de râs. Îi dezarmez şi îi leg. Auzind hohotele de râs Bette a ieşit curioasă din cămară, alăturându-se veseliei generale. Deschid larg ferestrele şi fac curent. Se aud sirenele maşinilor de intervenţie ale trupelor D.E.A. Când băieţii din echipa de intervenţii au pătruns în casă, cu toate că se aerisise destul, au fost cuprinşi şi ei de euforie. I-am lăsat să se distreze şi, când s-au potolit, l-am întrebat pe Ruben McChesney.
L-aţi umflat şi pe Mernal?
– Nu. A fost suficient de isteţ să nu pătrundă pe proprietate. Nu aveam nici un motiv să arestăm un „trecător” întâmplător pe strada asta.
– Dar arma, împuşcăturile?
– Nu avea nici o armă asupra lui.
– Nici în maşină?
– A plecat cu un taxi.
– Câte maşini sunt în faţa casei?
– Două.
– Sigur nu trei?
– Foarte sigur. În curte câte cadavre aţi găsit?
– Unu. Împuşcat în cap.
– Şi răniţi?
– Niciunul.
Am înţeles ce s-a întâmplat.
– Badrigal şi-a trimis răniţii cu maşina lui, când a auzit sirenele voastre. Să nu-i căutaţi prin spitale sunt probabil la vreun doctor de încredere.
– Vezi în spatele casei! S-ar putea să fie acolo doi babuini răniţi.
Băieţii trimişi să controleze curtea se întorc cu mâinile goale.
– Sunt două pete de sânge, dar nu am găsit nici un rănit.
Tocmai când voiau să plece, a intrat şi Roger.
– Mulţumiri, Wig! Un reportaj excepţional!
– Când ai ajuns aici?
– Puţin înaintea comandoului lui Mernal. Vecinul de vizavi mi-a permis să filmez totul de la etajul vilei sale.
– Şi pe Mernal? se interesează McChesney.
– Absolut tot.
– Are şi sonor filmul tău?
– Are.
– Atunci o să-l putem aresta. Sper să fie aprobat ca probă.
*
*           *
După plecarea celor de la D.E.A. putem constata nivelul pagubelor produse de asediu. Uşa de la intrare nu mai există, ferestre fără geamuri, pereţi ciuruiţi, mobilă distrusă.
– Cum mai stau eu în ruina asta?! se vaită Bette.
– Angajează o firmă să facă reparaţiile şi chitanţele le voi anexa la cheltuieli, clientei noastre.
– Şi eu unde am să stau până se fac reparaţiile?
Bănuiesc la ce s-a gândit, ştiu că nu are alternativă în zonă şi totuşi încerc:
– Nu mai ai nici o rudă, vreo prietenă…
– Vreun amant…
– Bine. Ai să locuieşti la mine.
Îmi sare în braţe. Trebuie s-o potolesc:
– Stai cuminte că trebuie să apară şi poliţia. Noroc că zoologicii nu au jurisdicţie în Coral Gables.
Într-adevăr apare. La început am crezul că nu văd bine, sau că sunt pe un platou de filmare. Echipa care a sosit este formată din Stan şi Bran! Doar ca aspect, în rest sunt poliţişti de ispravă. Ştiu meserie şi o fac rapid şi precis. Au deja informaţiile de la cei din echipa D.E.A. şi, mirare!, nu ţin să se arate mai zmei decât colegii din alte compartimente ale apărătorilor legii şi ordinei.
Trebuie să spunem ce s-a întâmplat şi le spun. Le arăt şi fotografia şi scrisoarea de ameninţare. Le povestesc cum au decurs evenimentele. Răspundem la întrebări, dăm declaraţii şi ne lasă să plecăm, ca să poată cei din echipa tehnică să-şi facă treaba.
Eu mă duc după maşina, pe care o lăsasem pe strada paralelă, iar Bette încarcă în maşina ei două genţi de voiaj „câteva lucruşoare”. Când mă întorc, o văd îndoită de greutate şi mă reped să o ajut.
– Ce-ai pus în ele, fătucă? Ai luat şi mobila? O să stai la mine doar câteva zile, cât ţi se repară casa.
– Ce ştiţi voi, bărbaţii!
Abia acasă am înţeles: gagica îşi luase şi setul de oale, cratiţe şi tigăi.
– Am să-ţi şi gătesc, se scuză făptura.
Şi chiar o face. Pe drum se oprise la un Mall şi a luat nişte semipreparate. Acum, plină de importanţă, găteşte. Îmi umple casa de mirosuri de ceapă prăjită, carne friptă, vanilie, scorţişoară şi nu mai ştiu ce alte arome. Dar rezultatul, băieţi, face toţi banii! O laud, iar ea solicită şi premiul pe loc. I-l dau, că merită!
*
*           *
Îmi făceam siesta când a sunat telefonul. Mă uit pe ecran şi văd că mă sună amicul Simon Poter de la C.I.A.
– Salut, Simon, prietene!
– Bună, Wig! Am rezultatele.
Ştiu despre ce rezultate este vorba.
– Ce-ai zice de un Long John la barul baschetbaliştilor de la Heat?
– În jumătate de oră e bine?
– Este trei jumătate, la patru la bar?
L-am găsit în colţul cel mai depărtat, cu sticla în faţă.
– Toate amprentele pe care mi le-ai dat le-am găsit în baza de date AFIS. Ai aici o listă cu toate numele. Urmele de tălpi de pe terasă provin de la pantofi numărul 8,5 foarte scumpi. Este vorba despre marca Martin Dingman, care costă aproape 1400 de dolari. Oricât ar părea de curios în Miami nu s-a vândut decât o singură pereche din această marcă şi această măsură. Un om al meu încearcă să descopere de unde s-a cumpărat şi apoi să afle şi numele cumpărătorului.
Ne promitem să ne ţinem la curent, stoarcem ultimele picături din sticlă şi ne despărţim.
*
*           *
O trimit pe Bette să umble prin oraş ca să afle de unde provine cheia din caseta de valori de la bancă, iar eu mă pregătesc să merg la întâlnirea cu amanta. Nu a mea! A lui Carrillo, sau cel puţin aşa mi-a fost prezentată de neconsolata văduvă.
La ora şase fără câteva minute sunt instalat în parcarea HSBC Bank şi sunt cu ochii pe Cadillac-ul Eldorado Biarritz roşu vişină putredă. N-ai cum să nu-l remarci. Linia anilor 80-90 o fi mai puţin aerodinamică, dar este foarte elegantă. Am profitat că nu e nici ţipenie prin preajmă şi am plantat sub capotă un micro emiţător pentru urmărirea GPS. Voi avea astfel o urmărire mai relaxată.
La şase şi câteva minute parcarea începe să se anime. „Bancherii” ies, se urcă la volanele unor maşini meseriaşe şi dispar unul câte unul. Este deja şapte şi un sfert. Tocmai când mă gândeam că am stat cu ochii pe altă maşină şi am ratat plecarea amantei, o văd apărând. Nu-i singură. Pe tipul care o însoţeşte parcă l-am mai văzut undeva. Când se mai apropie îl recunosc. E directorul care a participat la expertizarea conţinutului documentelor din dosarul decedatului. Recunosc şi comportamentul masculului în călduri, pus pe agăţat. S-au oprit în faţa portierei Cadillac-ului şi discută cu glas ridicat:
– Va trebui să găseşti sau să refaci documentele contabile măsluite de Carrillo! Cu tipii ăştia nu se glumeşte. Ai văzut ce a păţit Juan Carlos?
– Dar n-am nici cea mai mică idee, nici unde ar putea fi, nici ce modificări a făcut.
– V-aţi încurcat cu traficanţii, nu ştiaţi ce vă aşteaptă? Şi Duveneck tot din cauza asta a murit.
– Ba a murit că a fost prea lacom. A băgat în el cocaină cât să omoare un elefant.
– Lasă, că nici cu tine nu mi-e ruşine. Dacă nu-l trimeteam pe Remington să te scoată de la poliţie…
– Pentru asta ţi-am mulţumit cu vârf şi îndesat. M-am culcat cu tine, ce mai vrei?
– Mai vreau o dată.
– Eu nu mai vreau. Nu eşti cel mai grozav amant.
Ups! Gagica şi-a căpătat un duşman pe viaţă.
– Cred că faci cea mai mare greşeală. Mai discutăm noi.
– Şi eu ştiu multe… Aşa că abţine-te să mă mai ameninţi!
Se despart furioşi. La un moment dat mi-a fost teamă că s-ar putea să plece împreună.
*
*           *
Urmărirea s-a desfăşurat fără incidente. Ori gagica nu se aşteaptă să fie urmărită, ori este obişnuită ca de fundul ei să se ţină tot felul de masculi. Indiferent de motiv, nu s-a uitat nici măcar o dată în oglinda retrovizoare. Ştiam de la Bette cartierul, dar nu mă aşteptam la luxul locuinţei în care stă „bancheriţa”. Aici un zid înalt joacă rol de gard. Doar prin poarta de fier forjat am reuşit să văd o curte mare, cu gazonul tuns perfect, cu arbori şi arbuşti ornamentali care-i dau aspectul unei păduri sălbatice. Locuinţa este o vilă cu un etaj şi un mezanin, „îngropată” în coroanele unor arbori stufoşi, cu frunze în diferite nuanţe de roşu, chiar şi acum în miezul iernii. Mă plimb cu maşina în jurul cartierului, pe strada paralelă, căutând o breşă. O primă impresie: cartierul pare nepopulat! Nici un pieton, rar câte o maşină lungă şi superelegantă trece sfârâind molcom pe aleile umbrite. La majoritatea porţilor este câte o gheretă pe lângă care se plimbă, plini de importanţă, înarmaţi până-n dinţi, puşcaşi marini scoşi la pensie, foşti pugilişti sau luptători din wrestling cu nasurile turtite şi maimuţoi plini de cicatrice de pe la cafturile de prin cârciumi. În curtea Martei Twachtman nu există nimic de felul acesta, ba, mai mult, în cele trei ore cât am stat la pândă într-un copac de pe trotuar, în care am reuşit să mă caţăr fără să mă vadă nimeni, n-am zărit nici un bărbat sau femeie care să intre sau să iasă din locuinţă. Cadillac-ul este tras la peron, iar garajul stă gol, cu uşa deschisă. Una din ramurile arborelui în care stau ascuns, trece peste zidul care înconjoară proprietatea. Este prea devreme să o folosesc. Cobor şi lipesc cu gumă un fir de aţă pe cele două jumătăţi ale porţii. Vreau să ştiu dacă în perioada cât voi lipsi a intrat sau a ieşit cineva din curte. Apoi mă duc la Dodge-ul meu pe care l-am lăsat la trei străzi distanţă, unde exista un loc de parcare.
Trebuie să dorm câteva ore înainte de a continua supravegherea. Da parcă am putut?! Bette grijulie, mă aştepta cu masa întinsă. Care a fost delicioasă. Am făcut imprudenţa să i-o spun. A trebuit să o şi premiez. Aşa că, la ora nouă, când am ajuns din nou, sus, în postul meu de observaţie, de somn îmi cad ochii în gură şi mă uit printre dinţi.
CAP. 27. „DACĂ NU PROCEDEAZĂ AŞA VA GĂSI CUIBUL GOL”
De două ori chiar am aţipit şi era să cad din copac, aşa că m-am ancorat cu cureaua de la blugi de o creangă. O proprietate aşa retrasă, bine camuflată, fără angajaţi permanenţi, poate fi un loc propice pentru desfăşurarea unor acţiuni interesante. La venire am controlat semnele lăsate la poartă. Sunt intacte! Dacă trebuie să se întâmple ceva în seara asta, se va întâmpla de acum încolo. Gagiilor, v-am mai povestit cât de chinuitoare sunt orele astea când trebuie să stai nemişcat la pândă şi să mai ai şi ghinionul să nu se întâmple nimic. Ei, adăugaţi la asta frigul din miezul iernii şi o să mă compătimiţi. Eram aşa de rebegit, că tot căutam motive pentru a abandona supravegherea. Îmi ziceam că dacă n-a venit nimeni până la ora douăsprezece, nu mai are cum să vină, mai ales că am văzut printre frunze cum se sting luminile din vilă.
Am tresărit de vreo două ori când câte o maşină a încetinit trecând prin faţa porţii. De fiecare dată au fost însă alarme false. Pe la ora unu am început să-mi dau termene de aşteptare; ştiţi voi: „dacă nu vine până la unu jumătate plec!”; „dacă nu vine până la două fără un sfert plec!”
La două fără un sfert am început să-mi desfac cureaua cu care m-am ancorat, hotărât să plec să mă culc. În acel moment două maşini opresc în dreptul porţii.  Una dintre ele vine în marşarier, lipindu-se de zidul împrejmuitor. Fetelor, maşinile astea le cunosc! Cea care s-a apropiat de gard este un Jeep Grand Cherokee. Maşina care a tras în spate lângă trotuar o Pagani Zonda! Şi pe proprietarul celei de a doua îl cunosc e însuşi Don Alejandro Mernal-Badrigal.
Folosesc binoclul pentru vedere nocturnă. Patru persoane în Jeep şi două în Pagani Zonda. Badrigal stă pe scaunul din dreapta. Eu, dacă aş avea o asemenea maşină, aş vrea să o conduc singur. Unul din giboni se caţără pe capotă şi sare gardul. După un minut, poarta de deschide. Am crezut că vor băga maşinile în curte. M-am înşelat. Cei cinci însoţitori ai traficantului intră în curte şi se strecoară printre copaci. Din când în când apar pete care arată că se deplasează. Din nou constat că Badrigal nu intră în proprietate, lăsând totul pe seama maimuţoilor lui. După aproximativ douăzeci de minute unul dintre cei care intraseră în curte, se întoarce:
– Don Alejandro, drumul e liber.
– Era singură acasă?
– Singură.
– În regulă! Să mergem!
Băieţi, va trebui să-mi părăsesc postul de observaţie. Nu mă aşteptam la acest scenariu. Cobor cu precauţii şi nu mă pot abţine să nu plantez sub capotele celor două maşini două emiţătoare GPS. Pentru orice eventualitate.
Dispozitivul de vedere nocturnă cu infraroşii mă ajută să mă deplasez fără să fac zgomote prea mari. Mă gândeam că au lăsat vreun paganel la poartă să aibă grijă de maşini. Nu sunt aşa de prevăzători sau se simt prea în siguranţă. Mă învinuiesc pentru că nu am făcut o recunoaştere a terenului înainte de venirea băieţilor răi. Acum trebuie să bâjbâi prin desiş. Când am ajuns lângă vilă am constatat că era luminată numai în una dintre încăperile de la parter. Stau ascuns într-o tufă şi scanez cu dispozitivul de vedere nocturnă. Am fost inspirat. Strecurându-se de-a buşilea printre copaci, o siluetă. Trebuie să recunosc că Don Badrigal este un adversar serios. Îl ocolesc larg şi mă strecor în spatele lui. N-am talentele lui Ed, care are un strămoş indian, dar rezultatul strădaniilor mele l-ar face invidios şi pe Winnetou. Ajung în spatele tipului şi-i proptesc Glock-ul în ceafă.
– Dacă scoţi cel mai mic sunet eşti un om mort!
Singurul răspuns pe care-l primesc e o duhoare insuportabilă.
– Tu eşti Martinez?
– Îhî!
– De ce sunteţi aici?
– Nu ştiu. Să mor dacă ştiu. Şefu' nu mi-a spus nimic,
– Cine, Don Alejandro?
– Nu, Martinez. Jose Martinez.
– E şi el aici?
– Da.
– Dar nu sunteţi răniţi?
– Ba da. Eu la umăr şi Jose la picior.
– Şi nu vă doare?
– Ne-a durut când ne-a operat doctoru’. Zicea că aşa gloanţe el n-a mai văzut niciodată. După aia ne-a dat Don Alejandro nişte prafuri şi nu mai simţim nici o durere.
Dacă şi-a luat cu el în acţiune şi răniţii, pe care probabil i-a drogat, înseamnă că i s-a împuţinat tare armata de nătărăi.
– Şi tu ce cauţi în grădină?
– M-a pus să stau la pândă să nu apară cineva străin.
– Şi dacă apărea, tu ce trebuia să faci?
Scoate de la centură un walkie-talkie şi mi-l arată.
– Trebuie să-i anunţ.
– Dă-mi mie scula şi-i anunţ eu! Tu du-te acasă şi spală-te!
– Da’ n-am maşină!
– Sunt două maşini la poartă, ia şi tu una. Te duci să te speli, te schimbi şi o aduci înapoi.
– Ai dreptate. Plec. Vezi să-i anunţi dacă apare cineva.
Tipu-i dus complet!
– Vezi pune ceva pe banchetă când te aşezi să nu murdăreşti tapiţeria.
– Da, ai dreptate! O să găsesc eu ceva să pun. Mulţumesc!
Îl las să plece şi plec şi eu. Dar în direcţia cealaltă. Mă apropii de vilă şi caut o modalitate să pot vedea ce se petrece în camera în care este lumină. Cine caută găseşte. Chiar lângă fereastră creşte un pom falnic. Îmi pun în practică talentele de căţărător şi aleg o poziţie în care am o privire de ansamblu asupra întregului parter. Aici, sus, observ ceea ce, din cauza arbuştilor nu se vedea de jos: vila are şi un subsol, iar subsolul este puternic luminat. În subsol vreo şapte-opt persoane, îmbrăcate în halate albe, cu bonete şi măşti de tifon la nas, lucrează cu hărnicie. Ce fac nu pot vedea, din cauză că ferestrele sunt foarte înguste.
Mi-ar place să intru şi să le strig „surpriză!”, dar eu sunt singur cu Glock-ul meu, iar ei, probabil că mai mult de zece: cei din subsol, plus cei cinci şi cu matracuca şase din living. Ăştia stau în fotolii, se trotilează şi pufăie din trabucuri. Atmosfera este prea distinsă să nu le-o stric puţin. Mă duc la poartă, mă sui în pomul în care mi-am făcut punctul de observaţie. Scot walkie-talkie şi le comunic prin batistă:
– Băieţi, am avut un accident, aşa că trebuie să mă duc să mă schimb.
După câteva minute îi văd venind în fugă. Ştiu multe înjurături în spaniolă, dar ceea ce aud acum depăşeşte cunoştinţele mele. După ce se ambalează suficient, Badrigal explodează:
 – Jose, dacă nu-l împuşti tu pe idiotu' ăla, te împuşc eu pe tine. Cu ce transportăm marfa şi cu ce plecaţi acum? Doar ştiţi că maşina mea n-are decât două locuri!
– Sunăm după un taxi, Don Alejandro. Lăsaţi pe mine, că-l aranjez eu pe nătărăul de Sergio. Este bine intenţionat şi loial, dar nu-l ajută mintea.
– Sunteţi nebuni!? Cum să transportăm marfa cu taxiul?
– Telefonăm să ne trimită altă maşină.
– Cui? Aţi uitat că am rămas numai ăştia?
– Dar i-aţi eliberat pe cei care fuseseră arestaţi de cei de la D.E.A.!
– Da, i-am eliberat, dar vor fi inutili măcar pentru două săptămâni.
– De ce Don Alejandro?
– Doar ştiţi că am oamenii mei în toate organele Departamentului de Justiţie. Am şi la D.E.A. un tip pe care-l plătesc gras. El mi-a spus că şeful lui, cel care organizase acţiunea, a recomandat procurorilor să-i elibereze, pentru a putea fi urmăriţi. Ţineţi minte! Două săptămâni nimeni nu-i cunoaşte pe cei eliberaţi!
– Am înţeles, Don Alejandro. Nu-i cunoaştem. Nu ne întâlnim cu ei.
– Nici telefoane să nu le daţi. Acum mergeţi şi începeţi să căraţi marfa. O aranjaţi dincolo de zid. Eu plec şi vi-l trimit pe Carol cu altă maşină.
Bine de ştiut. Va trebui să ştie asta şi Ruben McChesney.
– Don Alejandro, a început iar să mă doară piciorul.
– Bine, tu Martinez rămâi aici să păzeşti marfa cât ceilalţi fac al doilea transport.
Ghinion. Voiam să mă duc după Badrigal să văd unde stă. Ba, chiar nici n-am să pot coborî din copac suficient de repede, să ajung la parcajul unde mi-am lăsat Dodge-ul, deci nu o să aflu unde vor depozita „marfa”. Scot dispozitivele de urmărire G.P.S. Maşina lui Badrigal este deja departe, iar Jeep-ul cu care a plecat Martinez căcăciosul este foarte aproape. Acum dă colţul. O pot vedea cum se aproprie. Se opreşte chiar în dreptul porţii şi coboară. S-ar putea să am noroc.
– De ce ai plecat, mă tâmpitule?
– M-am scăpat pe mine şi…
Văd că Jose scoate pistolul îl armează şi-i trage piedica. Bietul Sergio nu mai are nicio şansă. Trebuie să-l salvez, iar unica soluţie este să sar din copac în capul babuinului. Şi, chiar o fac. Cad pe moale. Dar, bietului Martinez, nu-ia căzut bine întâmplarea. Nici lui Jose nu i-a picat chiar bine. Noroc că tocmai golise maţul!
– Avea sarcină de la Don Alejandro să te împuşte.
– După cum îl ştiu eu, cât o să trăiască, nu va renunţa.
– Cât trăieşte sigur.
Îl văd că i se luminează neuronul. Scoate pistolul, înşurubează amortizorul şi trage de trei ori.
– Şi acum ce fac? Probabil Don Alejandro va pune pe altul că mă omoare!
Mă uita la ceas: patru. Cam devreme să-l scol pe Eyring.
– Te sui în Jeep şi te duci la atelierul de dezmembrare a maşinilor vechi. Te ascunzi în spatele maşinilor care sunt aşezate unele peste altele şi aştepţi să se facă dimineaţă. Am să vorbesc cu patronul şi sigur vom găsi o soluţie. Pleacă repede. Şi mergi pe acolo unde nu pot să vină băieţii pe care i-a trimis Badrigal cu altă maşină.
Îi dau toate indicaţiile să găsească drumul. Sper să-l găsească. Spre binele lui.
A plecat la timp! Abia a dat colţul şi din partea opusă a apărut un Pontiac verzuliu, iar dinspre vilă se aud vocile celor care aduceau marfa. N-am timp nici să plec, nici să mă sui din nou în copac. Mă strecor pe lângă gard şi mă ascund în spatele unor tufe de nu-ştiu-ce.
– L-a împuşcat cineva pe Sergio!
– Ce facem acum?
– Să-l întrebăm pe Don Alejandro.
– Cum?! Doar ştii că ne-a interzis să-l sunăm, din cază că i s-a spus că are telefoanele ascultate.
– Eu zic să-l ascundem aici între tufele astea, mergem cu marfa şi ne spune Don Alejandro ce facem cu cadavrul.
Mă furişez şi mai departe, de teamă să nu mă trezesc că aruncă cadavrul în capul meu. Precauţiune inutilă. L-au lăsat la doi paşi de poartă.
Aştept să plece şi-l sun pe Ruben McChesney. Îmi pare rău că-l trezesc la ora asta, dar dacă aşteaptă până mâine s-ar putea să găsească locul curat. Îi dau şi un sfat. Să bage oamenii în maşini după ce le-a luat telefoanele şi apoi să le dea direcţionalul. Dacă nu procedează aşa va găsi cuibul gol.
CAP. 28. „NU-L PUTEAM REFUZA”
Din maşină l-am sunat pe Roger, ca să fie pe fază la descindere şi pe Pat Eyring de teamă că nătăfleţul să nu facă vreo boacănă.
Am refuzat şi mâncarea pe care mi-o pregătise Bette. De ce „şi”? Pentru că am renunţat şi la încercarea făpturii de a mă linişti după stresul nopţii de pândă. I-am dat sarcina să scoată din dormitor orice obiect care ar fi putut să mă deranjeze, să nu mă scoale nici dacă se apropie asteroidul ăla, despre care se vorbeşte pe la toate televiziunile şi, după un duş rapid, am căzut lat.
M-au trezit nişte zgomote ciudate. Am înşfăcat pistolul de sub pernă şi am sărit în picioare. Afară soarele străluceşte la zenit. După ce mă dezmeticesc, mă lămuresc şi cu sursa zgomotelor: maţele mele, sărmanele, protestau zgomotos datorită îndelungatei inaniţii. Intru la baie şi când ies Bette mă aşteaptă cu masa. Nu „pusă” ci „aranjată”! Lumânările  lipseau că e miezul zilei. Iar haleala este nemaipomenită. Sau, mi-era mie aşa tare foame. Va trebui să mai încerc odată când voi fi mai puţin flămând.
– Am auzit la radio de nişte raiduri…
– Ale celor de la D.E.A.
– Eşti implicat?
– Vezi bine!
– A sunat şi Pat Eyring. Zicea că a rezolvat problema cu tipul pe care l-ai trimis la el şi că a dus Grand Cherokee la poarta unde i-ai spus tu.
– Va trebui să trec pe la el şi să-i mulţumesc. Altcineva n-a mai sunat?
– Ba da, Roger. Dar i-am spus că o să-l suni tu când te scoli.
– Dar Ruben McChesney n-a sunat?
– Ba a sunat, dar pentru că nu ştiam cine este, i-am spus că nu vrei să fii deranjat.
– E şeful local de la Departamentul de Luptă Antidrog. Pe el l-am sunat la ora patru să-l trimit la adresa respectivă.
– Patroane, încep ştirile de la ora unu.
– Dă drumul la televizor!
Într-adevăr ştirile încep cu raidul celor de la D.E.A. care au plecat la adresa unde locuieşte domnişoara Marta Twachtman, în urma unui informaţii primite la ora patru dimineaţa. Nici nu se putea ca televiziunile să nu bată câmpii. Faptele însă sunt relatate destul de corect. La subsolul vilei au găsit un laborator în care se procesa şi se ambala cocaina, iar în grădină a fost descoperit cadavrul unui traficant împuşcat, probabil într-o răfuială. Restul sunt supoziţii, care mai de care mai aiurite.
– Bette, suntem foarte aproape de final. Trebuie să găseşti locul unde se potriveşte cheiţa pe care domnul Carrillo a lăsat-o funcţionarei de bancă.
– Am înţeles aluzia, patroane. Nu mai vin acasă decât după ce o descopăr.
Restul nu mă mai interesează. Voi afla adevărul din sursele cele mai credibile. Chiar în momentul acesta sună una dintre „surse”.
– Da, Roger, m-am trezit.
– …
– Sigur că ne putem întâlni.
– …
– Bineînţeles că poţi să-l chemi şi pe Ruben
– …
– Nu, la barul nostru! Nu mai vreau OZN-ul acela
– …
– E bine peste jumătate de oră.
*
*           *
Am întârziat câteva minute, din cauză că a trebuit să fac un duş înainte de a mă îmbrăca.
La ora asta barul suporterilor celor de la Miami Heat este aproape gol. Îi găsesc pe cei doi într-un colţ al sălii, după un stâlp de susţinere şi un palmier stufos, ca într-un separeu. Au deja pe masă sticla de Long John şi cafelele aburinde.
– Mulţumiri de pont! A fost o captură însemnată şi de cocaină şi de traficanţi, se arată încântat McChesney.
– Şi eu îţi mulţumesc pentru că am avut exclusivitate pentru reportaj. Nici de data asta nu am dat sursa, aşa cum ne-am înţeles, dar am sugerat că în curând se vor petrece evenimente importante şi „The Miami Herald” va avea în exclusivitate ştirea bombă. Crezi că va mai dura mult?
– Încă n-am proba implicării directe a lui Badrigal în asasinarea lui Juan Carlos Carrillo. În rest am suficiente date să pot convinge un juriu să-l bage pe traficant pentru mulţi ani în bulău. Probabil două-trei zile.
– Deci pot să marşez pe iminenta dezvăluire?
– Poţi. Eu însă voiam să mă informaţi şi pe mine cu cele ce s-au petrecut la reşedinţa bancheriţei după plecarea mea.
– Eu am ajuns primul, spune Roger. Am văzut cadavrul şi l-am fotografiat, apoi m-am ascuns într-un copac mare nu departe de poartă. Peste câteva minute a apărut un Pontiac verde-gălbui, din care au coborât patru tipi cu cazmale şi lopeţi şi s-au apucat să sape o groapă. Eram prea atent la ce fac indivizii sau băieţii lui McChesney sunt bine antrenaţi, că pur şi simplu nu i-am văzut şi nu i-am auzit. M-am şi speriat când s-au aprins deodată câteva faruri în jurul celor care trudeau la groapă.
– Asta era doar prima grupă. I-am arestat şi vor fi acuzaţi pentru început de crimă. Mai greu vor putea fi scoşi, chiar şi pe cauţiune, având această acuzare.
– A fost şi a doua grupă?
– Trei. Ambele au ajuns fără să fie simţite până la vilă. Aici, una dintre ele s-a plasat în dreptul ferestrelor de la subsol, iar cealaltă a pătruns în casă după ce au anihilat dispozitivele de alarmare. La semnalul meu, cele două grupe au acţionat coordonat. Cei de afară au aruncat prin geamurile subsolului grenade cu gaze, iar cei din interior, cu măştile pe figură au pătruns în interior.
– Au ripostat în vreun fel?
– Nu. Dormeau duşi.
– Munciseră până la patru dimineaţa. Erau probabil frânţi.
– Şi drogaţi.
– Şi Marta Twachtman?
– Ea era şi drogată şi trotilată. A fost destul de dificil s-o trezim şi să o facem să înţeleagă că i se citesc drepturile.
– Aţi mai găsit droguri în subsol?
– Da, dar cantităţi mici.
– Restul fusese transportat de cei patru. Pusesem emiţătoare de urmărire GPS sub capotele celor două maşini cu care veniseră iniţial, dar una dintre ele, Jeep-ul Grand Cherokee, n-a participat la transport.
Le povestesc pe scurt epopeea „viteazului” Sergio Martinez.
– Poţi acum să-mi spui de ce m-ai sfătuit să le dau direcţionalul oamenilor mei după ce suntem în maşini?
Îi reproduc cele două discuţii, din care rezulta că în D.E.A. există o cârtiţă.
– Va trebui să iniţiez o serie de acţiuni false, de fiecare va şti câte unul dintre colaboratori. Astfel îl voi putea demasca.
– Păcat că nu ştiţi unde a ajuns „marfa”, zice Roger.
– Ar exista o şansă. Scot din buzunar dispozitivul de urmărire GPS, care are dimensiunea unui pachet de ţigări şi-l pun pe masă. Un punct luminos pulsează pe loc. Asta e maşina lui Badrigal.
– Păcat că nu putem intra în proprietate. Nici un judecător nu ne-ar semna mandat pe vorbe şi nu ştim dacă vreo cârtiţă nu-l va anunţa să şteargă urmele.
– Trebuie un motiv temeinic.
– Ca cel de azi noapte. Am venit fără mandat ştiind că puteam miza pe spusele tale pentru organizarea flagrantului.
– OK! Am înţeles aluzia. Puteţi conta pe mine.
*
*           *
La ora asta nu mai are rost să mai trec pe la agenţie, dar nici acasă nu vreau să mă duc. Bette şi-a pus în gând să mă mai îngraşe puţin. Recunosc că ar fi nevoie, dar tot ea cere premii după ce mă hrăneşte, ceea ce consumă şi energia din potolurile pe care mi le-a gătit ea, dar şi pe cele care am dat bani buni pe la restaurante. Îmi verific agenda din circumvoluţiuni şi exclam:
– Evrica! Trebuie să repet vizita la domnişoara Maria Fernandez. În interesul cercetării, gagiilor, nu mai fiţi aşa ironici! Dau telefon amicului Carbonero, care-mi confirmă că tipa a terminat programul şi a plecat acasă.
Nu vreau să am surprize şi nici nu vreau să-i pricinuiesc neplăceri sentimentale columbienei. Opresc Dodge-ul la trei case mai departe şi fac o recunoaştere temeinică. Băieţi, este bine să faceţi acelaşi lucru, oricât de tare v-aţi grăbi să ajungeţi la aşternut. Reuşesc să ajung prin curtea vecinului în spatele casei cameristei de la Four Seasons. Linişte şi pace! Aşa că sun la intrare.
– Hola, señorita!
– Domnule Caldwell, ce surpriză plăcută! Poftiţi, vă fac imediat o cafea. Probabil că de-abia a ajuns acasă că încă n-a apucat să se schimbe de uniforma de la hotel, care-i pune în evidenţă toate reliefurile. Şi ce reliefuri are!
Femeile simt când un bărbat la admiră formele şi plusează. Îmi aduce cafeaua, se aşează pe un scaun în faţa mea şi-şi umflă pieptul opulent. Mă priveşte şmechereşte cum nu-mi pot dezlipi ochii de pe decolteul adânc.
– Ştiţi, abia am ajuns acasă. Vă rog să nu vă supăraţi, dar trebuie să fac un duş şi să mă schimb. Mă puteţi aştepta?
– Bineînţeles, seniorita.
Când aud apa la baie, mă ridic şi cercetez în fugă toată camera. Singurul element demn de luat în seamă este o fotografie ascunsă în sertarul servantei, printre feţele de masă şi şervete. Peisajul nu pare a fi din Miami, dar personajele care râd ferite sunt. Ea este Marta Fernandez, îmbrăcată într-o rochiţă simplă dintr-un material înflorat, iar el… El este chiar Don Alejandro Mernal-Badrigal. Hainele de pe el sunt de proastă calitate, cam mototolite, nu seamănă deloc cu cele pe care le poartă acum cel mai mare traficant de cocaină din Florida. Mă gândeam să o iau, dar nu vreau să sperii prada prea repede. Îi fac o fotografie şi o pun la loc.
Gagica iese din baie cu un prosop înnodat deasupra sânilor, dar destul de scurt care nu-i acoperă de tot smocul negru şi creţ de păr pubian. Din nou partida este nemaipomenită! Gagica dovedeşte nu numai ştiinţă ci şi talent. Băieţi, puteţi fi siguri că nici mandea nu a rămas dator şi n-a stricat faima sexului tare. După, epuizată, Maria se rostogoleşte alături, în pat şi începe să ciripească. La început nu sesizez conţinutul frazelor, dar un nume mă face atent şi apăs reflex tasta „play” a reportofonului din buzunarul cămăşii, pe care, în grabă, am aruncat-o pe pat.
– … am fost penalizată cu 25% din salariu pentru că i-am deschis lui Don Alejandro uşa de la terasă. Mi-a dat o sută de dolari şi pierd trei sute.
– A fost şi Don Badrigal atunci?
– Sigur. Dacă nu era el, nu le deschideam.
– De ce lui i-ai deschis şi celorlalţi nu le-ai fi deschis.
Crede că sunt gelos şi caută să se justifice.
– Cu Don Alejandro sunt consăteană. Am şi ieşit de câteva ori împreună, dar deodată a dispărut. A apărut peste cinci ani în sat. Nici nu l-am recunoscut. Un domn elegant, cu o maşină scumpă. Mi-a spus că mă poate ajuta să ajung în State. Şi chiar a făcut-o. Aici m-a ajutat cu cetăţenia şi tot el m-a angajat la Four Seasons. Nu-l puteam refuza!
CAP. 29. „AM NEVOIE DE AJUTOR!”
I-am lăsat un Benjy pe noptieră. O să-i trec la cheltuieli.
– Să nu interpretezi gestul greşit. Îmi pare rău de ce ţi s-a întâmplat şi vreau să te ajut. Am să încerc să vorbesc şi cu domnul Carbonero. Dar nu pot promite nimic.
*
*           *
Din maşină îl sun pe Simon Porter care mă asigură că încă nu a aflat locul de unde a cumpărat Badrigal pantofii, dar că încearcă în continuare. Îl sun şi pe Tamaki Mokomichi:
– Salut, Tamaki, sunt Wig.
– Salut! Cu ce te mai pot ajuta?
– Deocamdată cu un sfat şi apoi, mai vedem.
– OK! Te aştept.
– În douăzeci de minute sunt la tine.
Îl găsesc în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, cu aceeaşi atmosferă irespirabilă din cauza fumului, cu aceeaşi fructieră pe post de scrumieră plină ochi.
– Ia, spune, Wig, ce nevoi te-au adus din nou la mine?
– Ţi-am spus că anchetez asasinarea unui bancher. Toate datele conduc spre cel mai mare traficant de cocaină din Florida. Prin metode specifice meseriei, am aflat parola de la computerul acestuia. Aş vrea să-l cercetez şi să compar cu ceea ce ştiu, poate apare vreo dovadă.
– Care-i parola?
– Vinnie Warner.
Tipul tastează cu viteză caracterele.
– Nu-i suficient. Mai sunt necesare două caractere, litere sau cifre.
– Pot fi din data naşterii. Dar nu o ştiu.
– Calculatorul trebuie să o ştie!
Iar tastează cu virtuozitate.
– Avem noroc! Nu sunt decât patru Vinnie Warner. E tânăr sau bătrân?
– Destul de tânăr. 35-36 de ani.
– Nu cumva este informaticianul acela care s-a apucat de droguri şi a fost dat afară de la societatea unde lucra?
– Chiar el.
– Atunci îl cunosc. Caută pe Internet şi găseşte toate datele. Încearcă cu ultimele cifre de la anul naşterii, cu luna, ziua şi în sfârşit cu vârsta. Asta s-a potrivit.
– Vrei să-i vizitezi fişierele acum?
– Crezi că aş putea să fac acelaşi lucru folosind calculatorul de la agenţie?
– Bineînţeles! Când îl vei deschide prima dată, mă cauţi pe mess şi apoi „floare la ureche”.
– Mai am o întrebare. La locul de unde a fost aruncat Carrillo am găsit  urme de pantofi Martin Dingman. Sunt şi foarte rari şi foarte scumpi, deoarece se confecţionează manual, în serii foarte scurte şi costă 1400 de dolari perechea. Mai cunoaştem şi că în Miami nu s-a vândut decât o singură pereche, dar nu ştim de la ce magazin şi cui anume. Crezi că există vreo şansă să putem afla?
– Puţine lucruri nu poate face calculatorul…
– Ca de exemplu?
– Să şi-o pună cu vreo femeie. În rest, trebuie doar să ştii cum să-l întrebi. Mai spune-mi o dată marca şi preţul. Cum aflu ceva îţi dau un mesaj.
Din nou vreau să plătesc, dar sunt refuzat de parcă am încercat să-l jignesc.
*
*           *
Mai dau un telefon la colegul Carbonero.
– Pot să trec pe la tine?
– Sigur. Te aştept cu o cafea aburindă, un Long John la rece şi un tutun de pipă englez, Dunhill Bruyere de cea mai bună calitate.
Am găsit într-adevăr toate cele anunţate pe măsuţa din biroul şefului pazei de la Four Seasons.
– Cu ce te mai pot ajuta, Wig?
– Am aflat că Maria Fernandez le-a deschis uşa de la terasă celor care au înscenat sinuciderea lui Carrillo.
– Era de presupus, pentru că altcineva nu putea să o facă.
– Filmul pe care l-ai pregătit tu de pe casetele camerelor de supraveghere nu cuprinde şi secvenţa asta. Şi este esenţială.
– De ce?
– Pentru că cel care a rugat-o şi a plătit-o pentru asta a fost însuşi Alejandro Mernal-Badrigal.
– Dar nu a apărut deloc pe nici una dintre imaginile pe care le-am selectat!
– Probabil pentru că, atunci când Carrillo a fost adus în camera de la etajul 64, traficantul era deja înăuntru. Dacă poţi să verifici imaginile dinainte sau de la alte lifturi, dar şi pe cele când s-a deschis uşa şi s-a ieşit pe terasă.
– Dă-mi două zeci şi patru de ore şi le găsesc.
– Te mai rog să nu-i dai de înţeles Mariei Fernandez că ştii de aportul ei la crimă. Badrigal este consăteanul ei care a ajutat-o să ajungă în State, să obţină cetăţenia şi să se angajeze aici. I s-a spus doar că vor să-l scoată la aer, ca să nu se urce în halul ăla la volan. Şi o cred. E prea gâscă. După ce şi-au terminat treaba, i-au zis că a fost un accident şi să nu spună nimănui ce s-a întâmplat ca să nu-şi piardă slujba şi cetăţenia.
– Poţi conta pe mine, Wig. Succes în continuare!
*
*           *
E prea târziu să mai continui cercetările pe ziua de azi. Am noroc şi de o noapte liniştită. După cina delicioasă, Bette mă anunţă că va dormi pe canapeaua din living, având problemele lunare. M-am bucurat şi dimineaţa m-am trezit perfect odihnit. S-ar putea să fie ultima înainte de dezlegarea întregii afaceri.
 – Copilă, sper că azi ai să descoperi locul unde se potriveşte cheiţa. Sunt foarte aproape de final.
– 'Ţeles, patroane!
– Dacă voi avea nevoie de tine, te sun.
Tocmai porneam maşina când a început să sune telefonul. E americano-japonezul Tamaki Mokomichi.
– Wig, ştiu de unde şi cine a cumpărat pantofii Martin Dingman.
– Eşti formidabil, prietene!
– Calculatorul, Wig. Calculatorul este formidabil. Au fost cumpăraţi chiar de „prietenul” tău Mernal-Badrigal, de la un magazin on-line. I-au fost trimişi prin curier, pe date de 23 decembrie anul trecut, la reşedinţa sa.
– Te rog trimite-mi un mail cu adresa site-lui unde pot găsi aceste informaţii. Şi multe mulţumiri. Nu ştiu cum am să mă revanşez, dar îţi promit că, măcar, te fac celebru.
Introduc din nou cheia în contact şi din nou începe să sune telefonul. E colegul Carbonero:
– Wig, Maria Fernandez n-a ajuns azi la serviciu şi nici la telefon nu răspunde. Au sunat-o colegele, am sunat-o şi eu.
– Am să mă duc să văd ce s-a întâmplat. Cum aflu ceva te anunţ.
Pornesc şi mă îndrept spre cartierul West Little Havana. De data asta sunt suspicios. Las maşina mai departe şi vin pe jos. Mă furişez în curte, îmi pun mănuşile şi verific uşa de la bucătăria din spate şi geamurile. Toate sunt închise bine. Mă întorc şi încerc uşa de la intrare. Este descuiată. Bat. Nimic. Nu insist să nu trezesc suspiciunea vecinilor. Consider lipsa de răspuns ca invitaţie şi mă strecor în antreu. Mi se pare că aud nişte şoapte şi-mi scot Glock-ul. Ciocănesc la uşa livingului şi mă trag repede după perete. Într-un minut uşa pare o strecurătoare. Când aud pocnetul încărcătorului percutând în gol, trag un şut în uşa care se dezintegrează şi intru. Tipul care mă priveşte siderat, neînţelegând cum am rămas întreg după ce a golit cele 36 de cartuşe din încărcător, este chiar Carol, şoferul lui Badrigal. Folosesc un singur cartuş, în rotula piciorului drept, ca să-l fac să nu mai poată conduce niciodată limuzinele gangsterilor. Îi confisc artileria pe care o pun într-o pungă de plastic.
– Carol şi mai cum, paganel?
– Nu mă cheamă paganel.
– Nu, dar eşti! Cum te cheamă?
– Tabarez. Carol Mauricio Tabarez.
– OK!
Scriu pe etichetă numele şi cele două prenume.
– Ia, zi, tu, puişor, ce făceai aici?
Tace.
– Cred că te las şi fără celălalt genunchi.
– Nu! Vă rog, nu! M-a trimis şefu'.
Declanşez reportofonul din buzunar.
– Şeful care te-a trimis aici are vreun nume?
– Don Alejandro Mernal-Badrigal.
– De ce te-a trimis?
– Să aflu dacă putoarea asta l-a vândut.
– Care putoare?
– Maria Fernandez.
– Cui să vândă şi ce anume?
– Unui detectiv particular. Unu' Carawel.
– Poate Caldwell?
– Ăsta-i!
– Şi de unde ai fi ştiut tu că l-a vândut sau nu?
– Foloseam toate metodele…
– De exemplu?
– Cu ţigara, cu lama pe faţă şi ţâţe, cu capul în cadă şi aşa mai departe.
– Şi pe urmă?
– Pe urmă… poc-poc!
– Şi ce-ai aflat până acum?
– Abia am început cu ţigara pe faţă. Când am auzit bătăile în uşă.
Pentru că nu ştiu unde-şi ţine Maria frânghiile, îl pălesc cu Glock-ul la tâmplă. Am nevoie de linişte.
În dormitor, camerista, îmbrăcată în uniforma de serviciu, semn că tocmai se pregătea să plece la lucru, legată temeinic şi cu un căluş în gură, are câteva arsuri urâte pe obraz şi plânge înfundat.
– Nici n-am apucat să spun nimic, că a început să mă ardă cu ţigara. Chiar dacă voiam să spun ceva nu aveam cum, din cauză că aveam căluş în gură.
O dezleg şi folosesc frânghia pentru a-l imobiliza pe Carol. Îi îndes i căluşul în gură.
Îl sun pe Ruben McChesney:
– Am nevoie de ajutor!
CAP. 30. „E DOVADA CARE-L VA BĂGA PE BADRIGAL ÎN BUDĂ!”
Până la sosirea lui McChesney îi curăţ rănile şi-i pun comprese cu apă rece.
– De ce te-a torturat?
– Mă întreba mereu dacă ţi-am spus ţie despre ce se întâmplă în subsolul vilei domnişoarei Twachtman. Mă ameninţa că mă omoară dacă nu mărturisesc. Ştiam că oricum mă va omorî. Aşa sunt legile la ei. Dar nu aveam cum recunoaşte ceva ce nu am făcut.
– Cum au aflat de relaţia ta cu mine?
– Te-a văzut unul din oamenii lui când ai intrat aici şi i-a spus lui Badrigal.
– Dar tu de unde ştiai ce se petrece în vilă?
– La hotel, cei care lucrează sâmbăta şi duminica, primesc două zile libere în cursul săptămânii. De la început am acceptat să muncesc în week-end, alegând marţea şi vinerea ca zile libere. În aceste zile fac curăţenie la domnişoare Twachtman.
– De cât timp?
– De doi ani de când am venit.
– Şi de cei de la subsol de când ştii?
– Chiar din săptămâna următoare am fost instruită că vor veni nişte lucrători cu marfă, pe care o vor duce în subsol şi o vor împacheta acolo. Pe câţiva din băieţii ăia îi şi cunoşteam din Columbia. Uneori, când făceau pauză, veneau sus şi mai discutam despre ce mai este nou pe acasă. Unul era chiar din satul meu, iar alţi doi dintr-un sat apropiat.
Când a sosit McChesney, deja se liniştise.
– Cine-i tipul din living şi ce război a fost aici, de s-au tras atâtea gloanţe?
Îl pun la curent cu evenimentele.
– Câte din gloanţele astea sunt din arma ta?
– Cel din rotula tipului, care este şoferul lui Badrigal.
– Şi domnişoara?
– A fost torturată, arzându-i faţa cu ţigara, să mărturisească că mi-a spus despre activitatea de la subsolul vilei Martei Twachtman.
– Şi ţi-a spus?
– Nu, acum am aflat că ştia. Despre ceea ce se întâmpla acolo am aflat urmărind-o pe farfuză. Problema este că fata asta este martoră că Badrigal a participat efectiv la uciderea lui Carrillo. În condiţiile astea, viaţa ei nu mai valorează doi bani.
– Am înţeles. Vrei s-o înscriem în programul de protecţie a martorilor.
– Exact. Cred că mâine voi putea să închid ancheta, iar Badrigal va putea fi arestat pentru crimă cu premeditare. Înţelegi că astfel se poate obţine semnătura unui judecător pentru a pătrunde în fortăreaţa traficanţilor. Ştiu unde au dus transportul de cocaină din noaptea aceea.
– Cum ai aflat?
– I-am plantat un emiţător pentru urmărire GPS. În momentul când voi termina demonstraţia, detaşamentul tău să fie pregătit pentru a pătrunde în fieful lor.
Îi dau adresa marchizei, îi fac şi o schiţă a intrării secundare şi-l atenţionez cu privire la camerele de luat vederi.
– Şi când se va întâmpla asta?
– Sper că mâine dimineaţă, pe la ora unsprezece.  Oricum te voi suna cu o oră înainte.  Am să-ţi spun ceva despre Miami Heat, ca să nu afle „cârtiţa”.
– Nu mai e nevoie. „Cârtiţa” este deja în puşcărie. Datorită ţie l-am identificat. Prea ratam toate acţiunile pe care le planificam în şedinţele de comandament. Vei avea nevoie de martoră mâine?
– Nu. Am înregistrat toate mărturiile ei.  Va fi nevoie de ea doar la proces.  Până atunci sper s-o păziţi ca pe ochii din cap.
– Nicio grijă, Wig, este şi interesul meu.
– Aveţi vreun doctor bun, care să o îngrijească, fără să ajungă într-un spital?
– De ce nu în spital? Traficantul are nevoie de o intervenţie chirurgicală, pentru a i se scoate glonţul, iar martora de o operaţie estetică.
– Pentru că în momentul când ajung în spital, nu mai pun nici un cent pentru şansele lor de supravieţuire.
– Vom pune pază la uşa salonului.
– Ce dracu, prietene, doar nu ai picat acum în State şi nu ştii ce se întâmplă cu martorii păziţi la uşa salonului.
– Am înţeles, îi vom interna pe banii noştri într-o clinică privată.
Am o idee. Îl sun pe doctorul Gheorghiadis. Se bucură că mă aude:
– Domnule Caldwell, tocmai voiam să vă caut şi să vă mulţumesc. Fiica mea a fost eliberată şi exonerată de toate acuzaţiile, datorită intervenţiilor dumneavoastră. A cunoscut un agent FBI, tânăr şi simpatic cu care se va căsători imediat după pronunţarea divorţului de doctorul Backfied. Este foarte fericită şi dacă este ea sunt şi eu.
Îmi amintesc de agentul pe care l-a numit Simon Porter să o păzească în noapte dinaintea demascării spionilor. Probabil el e fericitul. Mă bucur pentru amândoi.
– Domnule doctor, am o problemă de ordin medical.
– Domnule Caldwell, veniţi şi veţi fi operat de cei mai buni chirurgi ai clinicii mele.
– Din fericire nu eu sunt pacientul. Nu pot discuta aceste amănunte prin telefon şi, pentru că sunt pe „ultima sută” cum se zice, în rezolvarea altui caz, am să vă rog să-l primiţi pe domnul Ruben McChesney de la D.E.A. El vă va explica ce ajutor solicităm de la dumneavoastră. În privinţa cheltuielilor, vă asigurăm că Department of Justice Drug Enforcement, va plăti totul.
– Domnule Caldwell, îmi va face o deosebită plăcere să vă servesc absolut dezinteresat. Spuneţi-i domnului McChesney că-l aştept.
– Va veni imediat.
*
*           *
Considerând rezolvată această problemă, mă îndrept spre sediu destul de nehotărât. Pentru a putea să lucrez cu computerul, cu care, vă amintesc faptul că ne cunoaştem, dar nu suntem prieteni, am nevoie de un whisky şi o cafea tare. Cu primul mă descurc fără ajutor. Tot timpul în fişetul meu se găsesc câteva sticle de Long John, pe care buna mea secretară le completează când vede că s-au împuţinat. Cu cafeaua e mai prost. Bineînţeles că ştiu s-o fac, dar niciodată nu-mi iese aşa cum îi iese lui Bette. Sunt aşa de trist din cauza asta, că-mi vine să mă abat pe la barul celor de la Heat. Îmi impun să nu pierd timpul, pentru că happy-end-ul  afacerii e aproape. În această stare de spirit bag cheia în yala agenţiei şi constat că nu este încuiată. Scot Glock-ul, armez şi ridic piedica. Năvălesc pur şi simplu.
– Ce s-a întâmplat, patroane?
– Te ştiam pe teren. Aveai o sarcină de îndeplinit.
– Gata, am îndeplinit-o!
Gagiilor, mi-am recăpătat toată buna dispoziţie.
– Bette, fă-mi te rog o cafea tare şi vino la mine în birou că avem de lucru. (Vreţi să vă spun ceva? De fapt Bette va avea de lucru. Am folosit pluralul ca să nu-mi mai pună iar placa aia cu patronii şi proletarii.)
Până este gata cafeaua, cloncăn câteva gâturi direct din sticlă. Ho! Ajunge! E nevoie de minte trează.
Cafeaua face toate paralele şi ceva pe deasupra! Cele două ingrediente de care v-am vorbit acţionează ca un antivirus asupra hardului.
– Ia spune, tu, copilă, unde se potriveşte cheiţa aia?
– La una din casetele de bagaje de la aeroportul din Opa-Locka.
– Opa-Loca!? Cum ai ajuns până acolo?
– Cu ajutorul lui Hirohisa Fujii. Îţi aminteşti că l-am rugat să ne ajute. Ieri mi-a spus că seamănă cu cele de la Aeroportul Internaţional din Miami. M-am dus acolo şi cineva mi-a spus că pare a fi de la casetele de bagaje de la Opa-Locka.
– Şi ai deschis-o?
– După ce am umblat atâta, cum puteam rata asta?!
– Şi?
– Uită-te şi tu!
Deschide fişetul şi scoate de acolo o geantă de voiaj Samsonite cu rotile şi o ridică pe birou.
– E încuiată. M-am gândit să-ţi las plăcerea să o descui tu.
Am o reţinere s-o fac. Scot telefonul şi caut în agendă numărul marchizei. O sun:
– Mă bucur să te aud, Wig. Despre ce este vorba?
– Am descoperit locul de unde era cheiţa pe care aţi primit-o la bancă. O casetă de bagaje de pe aeroportul din Opa-Locka.
– Acolo avem închiriat un hangar pentru avionul nostru, un Cessna 400.
– În casetă era o geantă de voiaj. Am adus-o la sediul agenţiei. Este încuiată. Voiam să vă întreb dacă doriţi să fiţi de faţă la deschiderea ei?
– O geantă Samsonite cenuşiu-închis?
  Exact!
– Este geanta de voiaj a soţului meu. Cifrul încuietorii este „CARLOS”. Puteţi să o deschideţi. Care mai este stadiul anchetei?
– Sper ca mâine să pot să o închei. Pentru asta aş dori să pot invita la dumneavoastră, la castel, câteva persoane, care vor avea anumite roluri în aceasta.
– Voi fi încântată să vă primesc. Ora?
– Încă nu am stabilit, dar am să vă anunţi până diseară.
– Nu vrei să vii să-mi povesteşti în seara asta ce ai mai descoperit?
– Mi-ar face mare plăcere, dar trebuie să pun la locul lor ultimele piese ale puzzle-ului.
Ne complimentăm reciproc şi închid. Bette se uită ca o leoaică, căreia o altă leoaică vrea să-i ia ciozvârta de gazelă din gură.
– Patroane, hai să deschidem geanta asta. Prea am umblat după ea să nu fie foarte curioasă.
Formez cifrul şi apăs. Se aude „clac” şi geanta se deschide. Sunt dezamăgit. Boarfe, toate albe, bikini, batiste, şosete, trusa de toaletă. Era să o închid la loc, când Bette a băgat mâna în buzunarul interior.
– Şefu', eşti cam superficial! Uite ce am găsit aici!
Ceea ce a găsit este un plic mare, lipit, dar nesigilat.
– Lasă-l pe birou, că am să mă uit mai târziu la el. Mă arăt eu indiferent, să nu-i dau ocazia să se mai mândrească. Până atunci avem treabă. Deschide computerul!
– Ce vrei să faci?
– Să facem, copilă! Să facem! Ia, uită-te tu dacă nu există vreun mail!
– Există!
– Deschide-l!
– E  adresa a unui magazin on-line.
– Deschide-o!
– Vrei să-ţi cumperi ceva?
– Nu. Vreau să afli tu cui au vândut tipii ăştia o pereche de pantofi Martin Dingman, numărul 8,5.
Durează mai puţin de 30 de secunde.
– Alejandro Mernal-Badrigal. Înainte de Crăciun.
– Poţi scoate o copie?
– Sigur că da. Voi scoate una pe un stick şi alta pe imprimantă.
– E dovada care-l va băga pe Badrigal în budă!
CAP. 31. „CALDWELL NU ESTE ARTIST. E DETECTIV”
Nu-mi permit să pierdem vremea pe la restaurante. Am comandat o pizza, rezolvând astfel masa de prânz. Acum trebuie să aflăm ce conţine calculatorul traficantului. O pun pe Bette să-l contacteze pe Tamaki Mokomichi.
– Întreabă-l cum poţi să accesezi fişierele din computerul Traficantului.
Bette tastează rapid ca o adevărată profesionistă. În boxe se aude o sonerie, Bette dă un OK şi pe ecran apare imaginea japo-americanului.
– Salut, Wig! Cine-i frumuseţea de lângă tine?
– Faceţi cunoştinţă! Bette, el este Tamaki Mokomichi. Tamaki, ea este Bette Chatman, secretara şi colaboratoarea mea.
– Am preferat legătura prin microfon şi webcam, ca să meargă instructajul mai rapid.
– Tamaki, instruieşte-o pe Bette, că eu mai am ceva de lucru.
Ce voiaţi să-i spun că-mi prind urechile când umblu cu scula asta?
Tot ce am reţinut din discuţia celor doi a fost povestea cu antivirusul. Vă aduceţi aminte de cel pe care l-am introdus în calculatorul de la Four Seasons?  Atunci când Martinez căcăciosul a copiat pe stick fişierele din respectivul calculator, a copiat şi o clonă a virusului. În mod normal, acesta a ajuns în unitatea centrală odată cu informaţiile din stick. Acel virus ne va permite să accesăm orice fişier din calculatorul cu pricina.
   Să nu-l accesaţi până nu vă instalaţi antivirusul pe care am să vi-l trimit.
Durează ceva toată tevatura asta, aşa că am hotărât să-mi fac de lucru în altă parte.
Mă duc în anticameră şi-l sun pe Carbonero.
– Prietene, sunt foarte aproape de final. M-ar ajuta foarte mult dacă ai găsi imaginile cu Badrigal ieşind pe terasă cu Carrillo.
– Le-am găsit. Tocmai le copiam pe un CD. Dacă ajungi în jumătate de oră, CD ul va fi gata.
Îi promit că voi veni imediat.
Mă întorc în birou şi-i spun lui Bette că mă duc la Carbonero, dar că mă întorc cât se poate de repede.
Pe drum opresc într-un parcaj subteran, aproape de prăvălia unui tip, care ştiu că are sub tejghea, doar pentru prieteni, havane cubaneze. Aştept să se plece toţi clienţii şi-i explic ce vreau, iar tipul scoate o cutie de Romeo y Julieta – Churchills de la Royal Habanos. Cei 250 de dolari îi voi trece la cheltuieli, că merită!
V-am spus că am o formidabilă memorie vizuală. De aceea, când ies din prăvălia tipului, observ ceva nu se potriveşte la maşina mea. Nenorocirea e că nu ştiu ce anume! Ridic capota şi nu observ nimic; caut în portbagaj – nimic; mă uit la roţi, toate patru sunt OK. Mă sui la volan, scot cheile şi mă opresc cu mâna în aer. Cobor şi deschid din nou capota. Acum ştiu ce trebuie să caut. Şi chiar găsesc. Disimulat perfect, lipit şi mulat sub motor, un calup de C-4, iar detonatorul este conectat cu instalaţia electrică a maşinii.
 Mă trec sudori reci. După cantitatea de explozibil pe care mi-au plantat-o nasoii, apreciez că nici molecule n-ar mai fi găsit din mine. Scot detonatorul şi pun explozibilul într-o pungă. Mă sui din nou la volan şi mă pregătesc să introduc cheia în contact. Stop, Caldwelle! E prea simplu! Deschid şi portbagajul. Lipit în dreptul rezervorului de benzină alt calup, iar detonatorul este conectat la firele de la stopurile din spate. Dezamorsez şi cea de a doua instalaţie. N-am curaj să mai continui.
Scot telefonul şi-l sun întâi pe amicul Pat Eyring şi apoi pe Ruben McChesney. Primului i-am cerut să-mi trimită duplicatul Dodge-lui, iar lui Ruben, să trimită o echipă de genişti să controleze temeinic toată maşina.
*
*           *
Gagiilor, filmuleţul pregătit de Carbonero merită un Oscar!
*
*           *
Când m-am întors la agenţie, Bette tocmai începuse să cotrobăiască prin fişierele lui Don Alejandro. Mă aşez lângă ea şi urmăresc fişierele pe care le deschide.
– Aş vrea să copiezi anumite fişiere. Cel mai bine ar fi pe stick-uri.
– Spui care, patroane, şi s-a făcut!
Sunt extrem de multe cele interesante.
Le grupăm pe categorii: listele ofiţerilor de poliţie corupţi, cu datele când şi-au primit mălaiul şi sumele respective; oameni din F.B.I., C.I.A., D.E.A. procurori, da chiar şi un judecător, care sunt plătiţi de traficant; liste cu distribuitori teritoriali de droguri, care conţin cantităţile primite şi valoarea lor; colaboratorii apropiaţi, în dreptul fiecăruia crimele comise cu care Badrigal îşi asigura loialitatea acestora; navele şi avioanele care erau folosite pentru introducerea drogurilor în ţară; datele la care urmau să vină următoarele transporturi.
– Patroane, transportul ăsta este aşteptat chiar în noaptea asta! Din nou va fi paraşutat într-o pădure din Everglade. Cum de nu-i detectează radarul?
– Folosesc avioane mici. Până aproape de apele teritoriale zboară în spatele unui avion mare de pasageri, care face curse regulate. Punctele se suprapun pe ecran. De acolo şi aeronavele de linie încep să coboară pentru aterizare, iar avionul din spate intră în picaj şi-şi continuă drumul la doi-trei metri de vârful valurilor. Este periculos, dar dacă piloţii sunt buni, nu trebuie să fie probleme.
Îl sun pe McChesney şi dau pontul:
– Ai cum să afli unde anume?
– Everglade e mare şi n-am atâţi oameni să-i plantez în toată mlaştina.
– Există trei posibilităţi.
– Care?
– Mai ai nişte oameni arestaţi din banda lui?
– Am, dar toţi aşteaptă să fie eliberaţi de avocaţii traficantului, aşa cum s-a întâmplat de fiecare dată. De aceea nu poţi scoate nimic de la ei.
– Cu metodele mele, mi-ar fi spus şi ţâţa de la care a supt.
– Ştiu, dar eu nu am voie să le folosesc. Şi a doua metodă care ar fi?
– Te aşezi în apropierea adresei pe care am să ţi-o dau, îi aştepţi să plece şi te iei după ei.
– Tipii sunt foarte ingenioşi atunci când trebuie să-şi ia măsuri de prevedere. Din sediu pot ieşi 5-6 maşini şi fiecare să o ia în altă direcţie. Am mai păţit-o de multe ori cu alţii. Şi a treia posibilitate?
– Trimite pe cineva la mine să-i dau GPS-ul de pe care urmăresc eu maşina lui Badrigal.
– Nici asta nu am voie.
– Trimite totuşi un om de încredere. Va sta la mine în agenţie, iar apelul va proveni de la telefonul meu.  Atunci vei spune că ai primit o informaţie de la un informator.
– De luat în seamă. Dacă altfel nu rezolv, te sun. Oricum mulţumiri pentru informaţie.
Gagiilor, mi-ar place să fiu şi eu la noapte la locul faptei, dar sunt presat de timp. Mâne vreau să închei acţiunea.
*
*           *
– Bette, uite aici continuarea filmului de la Four Seasons. Prima parte este prea lungă, din cauză că are aceleaşi acţiuni filmate din unghiuri diferite. Crezi că eşti în stare să faci lucrările de montaj, astfel încât tot filmul, incluzând şi seria a doua, să nu dureze mai mult de 15-20 de minute?
– Când este premiera?
– Mâine dimineaţă, pe la ora unsprezece.
– Am de ales?
– Metodele, da, tipul de realizare, nu.
– Şi de gătit cine-ţi mai găteşte diseară?
– Când termini te invit la Zigu.
– Sună fain!
– Atunci, la treabă. Eu am să plec să mai scormonesc prin zonă. Dacă apare tipul de la D.E.A., pentru a urmări pe GPS mişcările Lui Mernal-Badrigal, să-l inviţi în camera tehnică. Şi să fiţi cuminţi!
*
*           *
De fapt n-am nimic de scormonit, dar nici nu am stare să stau să mă uit cum „proletara”, Bette, trudeşte iar eu, „capitalistul”, ard gazul de pomană. Aşa că-i dau un telefon lui Roger şi-l invit la barul celor de la Heat.
– Mâine vreau să închei ancheta. Bineînţeles tu eşti invitatul meu.
– Unde?
– La castelul marchizei Carrillo. Ora încă n-am hotărât-o, dar te voi suna dimineaţă să te anunţ.
– Voi fi acolo!
– Mai există ceva care ar putea să te intereseze. La noapte Badrigal va primi un transport de cocaină din Columbia.
– Cum?
– Va fi paraşutat undeva întruna din pădurile din Everglade.
– Destul de precis! 6110 km2 de mlaştină, mii de canale, râuri şi lacuri, păduri dese de stejari, chiparoşi de baltă, mangrove…
– Cei de la D.E.A. vor fi pe fază ca să-i prindă în flagrant.
– Cum vor proceda?
– Vor urmări pe GPS maşina lui Badrigal.
– Şi eu?
– Îi urmăreşti pe cei de la D.E.A. când pornesc la acţiune.
– O posibilitate ar fi să urmăresc Pagani Zonda, maşina lui Badrigal…
– Numai pe asta nu. Este prea mică să poată transporta marfa. Probabil că va merge şi Badrigal să supravegheze transportul, dar cu o maşină puternică, de exemplu cu Jeep-ul Grand Cherokee, care are mai multe posibilităţi de a se deplasa prin terenurile destul de puţin ferme din Everglade. Probabil că Pagani Zonda o vor folosi pentru a crea o diversiune. Am plantat acum două nopţi şi în Jeep un emiţător, dar avea bateria pe terminate, din cauză că mai făcuse slujbă şi în altă afacere, ar putea să mai meargă.
O sun şi pe Bette:
– Fătucă, dacă vine omul lui McChesney să încerce şi frecvenţa de la celălalt emiţător.
– A venit şi te aşteaptă să-i dai datele necesare.
– Spune-i băiatului că vin imediat.
*
*           *
Când am intrat în biroul meu de la agenţie am găsit-o pe Bette discutând amical cu o tânără. Contrastul dintre părul aproape brunet al lui Bette şi cel foarte blond al celeilalte, ar putea inspira orice artist. Caldwell nu este artist. E detectiv.
CAP. 32. „APRIND VEIOZA DE PE NOPTIERĂ. SURPRIZĂ!”
– Bette, nu-mi faci cunoştinţă cu prietena ta?
– Prietena mea este „băiatul” trimis de Ruben McChesney de le D.E.A.
– Daţi-mi voie să mă prezint singură: agent special Belinda Sterling. De profesie sunt informatician.
Gagiilor, fătuca e trăsnet! Îmi făcusem socoteala să-l las singur pe băiatul pe care mi l-ar fi trimis Ruben, iar eu să mă duc să trag un somn zdravăn, să am mâine mintea limpede pentru analiza finală. M-am răzgândit!
– Doamnă sau domnişoară Belinda Sterling, eu sunt celebrul detectiv particular, Wigglesworth Caldwell, pentru prieteni şi prietene Wig, cel cu care veţi coopera în noaptea asta.
– Domnişoară.
Trag cu coada ochiului şi o văd pe Bette care are un zâmbet ciudat în colţul gurii. Mă cam îngrijorează fulgerele care-i pornesc de sub genele lungi. N-am apucat să fac o asigurare împotriva incendiilor pentru sediul agenţiei.
– Bette, scumpo, (luaţi notiţe băieţi!) tu care faci cele mai bune cafele din Florida, crezi că ai putea să produci nişte licori care să ne ţină treji până se termină acţiunea asta?
– Sigur, patroane! Secretara este întotdeauna la datorie. Şi dispare, cu zâmbetul pe buze, în anticameră unde are filtrul şi cele trebuincioase.
– Domnişoară, hai să vă arăt aparatura. Este în camera alăturată.
Se ridică în picioare şi constat că şi corpul corespunde tuturor standardelor personale. Cracii lungi, cu păsărica sus şi balcoane doar atât cât trebuie, fără silicoane. Deschid uşa, dar nu mă dau la o parte când o invit să intre, astfel încât să fie obligată să se frece de mine. Gagica însă nu marşează:
– După dumneavoastră, domnule Caldwell!
O încasez. Nu-i nimic, meciul abia începe!
– Frumoasă dotare pentru un detectiv particular.
De aşează în fotoliul cu rotile şi începe să butoneze cu virtuozitate diferite aparate şi console. Mă postez în spatele ei, şi mă prefac foarte interesat de ceea ce face fătuca, dar interesul meu este să îi ating părul şi să-i sorb parfumul foarte fin şi sexi.
– Domnule Caldwell, ca să nu cheltuiţi timp şi efort degeaba: trebuie să vă spun că sunt lesbi.
Mai bine-mi dădea un pumn în bărbie! Ce păcat. Parez:
– Avem gusturi comune. Şi mie tot femeile îmi plac.
Tocmai voiam să plec, când am auzit ciocănind în uşă:
– Da, intră!
Era Bette care aduce tava cu cafele.
– Eu am să o beau în birou la mine. Domnişoară Sterling, dacă aveţi nevoie de ajutorul meu vă rog să mă solicitaţi.
– Mulţumesc nu mai am nevoie de nici o lămurire. Am identificat cele două semnale. Deocamdată stau pe loc. Prin telefonul agenţiei îi voi dirija pe colegii mei. Puteţi să plecaţi că voi avea grijă să încui când termin.
– O bună idee. Succes, domnişoară agent special.
*
*           *
Bette râde cu gura până la urechi. Abia acum înţeleg semnificaţia fulgerelor şi surâsurilor ei.
– Patroane, cum a intrat s-a dat la mine. Cum exemplarul este conform standardelor tale, eram sigură că ai să-şi încerci norocul.
– Tu corespunzi cel mai bine standardelor mele!
Nu mă crede, dar îi face plăcere complimentul.
– Hai să mergem, ne aşteaptă Zigu cu o masă plină de bunătăţi.
– Era cât p-aici să uiţi promisiunea. Voiai să lucrezi până la sfârşitul acţiunii…
Schimb vorba:
– Hai să ne uităm înainte de a pleca în plicul din geanta lui Carrillo!
– Chiar mă întrebam când ai de gând s-o faci.
Scoate plicul din fişet şi-l taie cu grijă, după care mi-l pune în faţă. Îl deşert pe birou şi încep cu un inventar: două paşapoarte, cu aceeaşi fotografie, cea a lui Juan Carlos Carrillo, dar cu nume diferite. Vize multe, toate ale unor ţări din America Centrală. Bilete de avion. Mă uit la dată. Avionul ăla a plecat acum trei zile cu un loc gol. Carduri de toate culorile la cele mai mari bănci din State: VISA, MasterCard, American Express, Discover Card, Citibank, Capital One, Bank of America, JP Morgan Chase. Isteţ tipul! Şi-a împărţit averea, care, probabil, este destul de mare, în mai multe depozite. Observaţi, nici unul de le HSBC Bank!
– Chestia asta ce-i, patroane?
  „Chestia” este un brevet de pilot. Până şi la ăsta are alt nume. Uite, aici are şi indicativul avionului Cessna 400. Parcă spunea marchiza că este într-un hangar la aeroportul din Opa-Locka.
Restul hârţoagelor nu prea ştiu ce reprezintă.
– Astea ar putea fi conturi bancare, iar aste coduri PIN. Mă luminează Bette. Când ai atâtea carduri trebuie să ai memorie de elefant să nu le încurci codurile PIN!
V-am spus că sunt neajutorat în privinţa asta şi fără Bette aş fi şi mai şi.
– Gata! Hai la masă!
*
*           *
Masa a fost delicioasă. Ca întotdeauna. Bette a fost foarte lipicioasă şi m-a anunţat că în noaptea asta va reveni în pat, deoarece nu mai sunt problemele care au ţinut-o departe trei zile. Numai eu nu am fost în apele mele. Ceva nu-mi da pace. Ceva îmi spunea că n-am cercetat:
– Poţi să foloseşti patul din dormitor. Va fi tot numai al tău.
– Ce vrei să spui?
– Că trebuie să verific ceva în noaptea asta.
– Îţi mai încerci o dată norocul la piţipoanca de la D.E.A?
– Nu, iubito! Mi-l încerc la Opa-Locka. Vreau să văd avionul, să-l cercetez.
– Atunci vin cu tine.
– N-are rost. Ştii bine că de câte ori consideram că mi-ai putea fi de ajutor te-am luat. Acum nu am de ce să te ţin şi pe tine trează. Te duc acasă şi apoi plec la aeroport.
*
*           *
La Opa-Locka am ajuns pe la ora două şi am fost foarte mirat să constat că la un aeroport micuţ, la ora asta este o activitate şi o foială ca în plină zi. Am găsit un mexican care conducea un elecrocar care căra un cârnat de platforme pline de bagaje, care mi-a arătat hangarul unde era garat aparatul Cessna al familiei Carrillo.
 M-am învârtit puţin prin zonă să studiez peisajul şi când am înţeles că nimeni nu se interesa de nimeni, m-am strecurat în hangar. Încep să caut indicativul pe care l-am găsit în plicul din geantă: G-TGPF. Ăsta nu-i! Ăsta nu-i! Nici ăsta nu-i! Nici! Nici! Şi gata! Nu-i nici unul. Aş întreba un mecanic care verifică un motor, dar o să mă întrebe şi el de ce mă interesează. Ies din hangar şi încerc să-mi pun gândurile în ordine. Telefonez la agenţie. Îmi răspunde agenta specială:
– Tocmai plecam. Trupele noastre sunt pe poziţii. Traficanţii vor fi arestaţi în momentul când vor încărca drogul în maşini.
– Poţi să afli dacă cocaina a fost paraşutată deja?
– Aşteptaţi un moment. Aud cum vorbeşte pe alt telefon, probabil mobilul de serviciu şi apoi revine: Da, chiar în acest moment.
Tocmai voiam să mă îndrept spre parcarea unde mi-am lăsat Dodge-ul, când am auzit bâzâitul unui motor apropiindu-se de pistă la aterizare. Admir virtuozitatea pilotului şi am o surpriză pe fuzelaj, cu litere albe pe fond albastru citesc: G-TGPF! Hopa! Ar fi prea mare potriveala! Intru din nou în hangar şi mă adăpostesc. Nici nu e greu. Arde doar un bec în dreptul avionului la care se lucrează. În rest e destul de întuneric.
Avionul vine şi parchează tocmai în partea cealaltă. Văd doare că cineva coboară. E în combinezonul de zbor, cu cască şi ochelari. Nu poţi să vezi nici dacă e femeie sau bărbat, dar mite să-i distingi mecla. Mă strecor în urma siluetei. Nu-i nevoie să o mai urmăresc. Se îndreaptă spre parcare. Aşa că i-o iau înainte, intru în maşină şi o aştept. Se urcă într-un Ferrari verde-clorofilă. Nu mă tem. Dodge-ul meu, aşa cum a fost reglat de Part face faţă onorabil şi „Căluţului cabrat”. Nici nu ar fi trebuit să-mi fac probleme. Persoana de la volan şofează cuminte, aşa că este uşor de urmărit.
Eram atât de sigur că ştiu unde se duce, încât îmi propusesem s-o iau pe scurtături şi să o aştept în faţa porţii castelului. Bine am făcut că m-am abţinut. Când a intrat în Miami nu s-a îndreptat spre vest, ci spre est. Abia pe Venetian Causeway, înţeleg că se îndreaptă spre una din insulele străbătute de acesta. Las distanţă mai mare pe pod, dar când constat că nu a coborât pe niciuna dintre bretelele de pe parcurs, înţeleg că destinaţia este Miami Beach aşa mă apropii ca să nu pierd Ferrari-ul din ochi. Opreşte în dreptul unei vile cochete, deschide cu telecomanda din maşină poarta garajului şi dispare în interior. Văd cum se aprind şi se sting luminile prin  clădire. Ultima care se stinge este cea din camera de sus. Probabil dormitorul.
Este ora patru fără câteva minute. Mai aştept puţin şi intru în curte. Verific atent să văd dacă nu sunt fire disimulate de la instalaţii de alarmă. Sunt, dar cel care a instalat-o e un ageamiu! A pus senzori doar la ferestre. Uşa de la bucătărie este deschisă şi n-are nici un senzor. Mă gândesc să nu cumva să fie o capcană. Prea apare ca o invitaţie pentru orice intrus. Nu este. Primesc invitaţia. Lanterna cu lumină albastră luminează suficient dar, după sforăitul care se aude de sus, cred că aş putea să aprind şi candelabrele. Uşa de la dormitor este deschisă. Mă preling pe lângă perete şi bag mâna uşor sub pernă. Este acolo. Aţi ghicit tot un Uzi!
Aprind veioza de pe noptieră. Surpriză!
CAP. 33. „S-AU VOLATILIZAT 17 258 500 DE DOLĂRAŞI DE-AI UNCHIULUI SAM”
Cu părere de rău l-am trezit la ora asta pe colegul Ed. Nu s-a supărat, ba chiar a fost bucuros să mă ajute.
Acasă am ajuns frânt. Noroc că Dodge-ul ştie drumul şi m-a adus fără incidente acasă. I-am dat lui Bette o listă cu persoanele pe care trebuie să le contacteze de la prima oră pentru a le invita la întâlnirea  de la castelul marchizei, fixată pentru ora unsprezece treizeci. Înainte de a adormi am rugat-o să mă trezească la ora zece.
N-am avut baftă. La opt jumătate telefonul, soneria, bătăile în uşa de la intrare. Mi-au stricat socotelile. Cobor buimac şi deschid. Ruben McChesney năvăleşte agitat.
– Ce s-a întâmplat?
– L-am ratat pe Badrigal.
– Adică?
– Mulţumită ţie am arestat întreaga bandă, am confiscat cocaina, dar Don Alejandro s-a făcut nevăzut în pădure. L-au căutat oamenii mei până în zori.
– Nasol, dar nu-i ireparabil. Îl găsim noi!
– Să nu dispară din oraş!
– Mă îndoiesc că are curajul să se arate pe străzi, acum când ştie că este căutat de toate autorităţile. Să nu uiţi să fii şi tu la întâlnirea de la ora unsprezece jumătate. Să vii cu nişte băieţi pregătiţi să ia cu asalt reduta traficanţilor.
– Vor fi pregătiţi.
Îl conduc până la ieşire, decis să mă întorc în aşternuturi. Intenţiile mele însă nu se potrivesc cu ale altor persoane. De data asta telefonul sună fără oprire de câteva minute bune. Mă mir când văd numărul Poliţiei Metropolitane şi curios deschid:
– Ce faci, Caldwelle, de ce nu răspunzi? Vocea este a prietenului meu (ghilimelele le puneţi voi, fetelor) locotenent Kellogg.
– Încerc să dorm, dar nu-mi dai tu voie.
– M-a sunat secretara ta să ne convoace, pe mine şi pe sergent la ora unsprezece treizeci la o adresă. Despre ce este vorba?
– Să vă invite, locotenente!
– Nuanţe.
– De câte ori v-am invitat până acum, aţi avut ceva de pierdut?
– Cinstit, nu.
– Va fi rostul de o arestare. Ai puţină răbdare şi vei afla. Acum trebuie să mă pregătesc.
Uite, deja mi-a sărit somnul. Intru în baie, mă fac gigea şi, satisfăcut de ceea ce văd în oglindă, mă hotărăsc să-i dau telefon marchizei.
– Doamnă marchiză, aşa după cum v-am spus de ieri ancheta este încheiată. Aţi putea să găzduiţi în salonul castelului câteva persoane care vor aduce dovezi şi vor ajuta la buna desfăşurare a prezentării mele?
– Cu multă plăcere, Wig. Vă aştept cu nerăbdare. Nu poţi să-mi spui de acum ce ai aflat?
– Ar dura prea mult şi mai am câteva drumuri de făcut.
– Dar sunt femeie şi femeile sunt curioase.
– Puţină răbdare, doamnă marchiză!
*
*           *
Când mergi la o marchiză, punctualitatea este politeţea regilor. Nu c-aş fi vreun rege, dar politicos sunt. La unsprezece jumătate punct trag maşina la peronul castelului. Am aici materialele demonstrative şi nu vreau să le car prea departe. Bette este asistenta mea de platou şi tehnicianul cu sculele audiovizuale.
Salonul şi-a modificat aspectul de la ultima vizită aici. Masa aia enormă a dispărut rămânând doar canapelele şi fotoliile de lângă pereţi. Fac prezenţa din priviri. În partea dreaptă, chiar lângă uşă, înghesuiţi amândoi pe acelaşi fotoliu, Limbricul şi Goriloiul. Ce i-o fi apucat?! Sunt fotolii şi canapele cât să încapă o companie pe puşcaşi marini. În partea opusă a uşii s-a aşezat Roger Blackmur, cu reportofoane, camere de fotografiat şi filmat, dar şi obiectele clasice de scris. Agentul special D.E.A., Ruben McChesney, stă chiar lângă amicul Roger. L-am invitat şi pe Emilio Carbonero – şeful pazei la Four Seasons, deoarece a avut un rol important în rezolvarea acestui caz. El s-a aşezat lângă McChesney, cu care are o discuţie animată. Colegul Ed dawys, care m-a ajutat în urmărirea suspecţilor, dar care, aşa după cum v-am spus, a primit o sarcină foarte importantă chiar în zori. Pe Pat Eyring şi Tamaki Mokomichi, i-am invitat doar pentru a-i felicita pentru ajutor, dar şi cu gândul că vor apărea în ziare şi de mâine la televiziuni, ca eroi ai acestei afaceri importante. Ei s-au aşezat stingheri, în dreapta, lângă echipa zoologică. În spatele sălii este o masă, pe care Bette a aşezat probele, dar şi aparatele necesare prezentării, iar în spatele mesei, pe perete, un ecran pentru retroproiector. Tamaki Mokomichi m-a ajutat să instalăm un sistem intranet, astfel încât echipele operative ale poliţiei şi D.E.A. care stau în holul din faţa salonului să poată urmări ceea ce se petrece în interior. Marchiza, Carrillo, clienta mea stă într-un fotoliu chiar în dreapta mea. O admir. O femeie frumoasă, cu ţinută aristocrată, dar în intimitate focoasă şi pricepută.
Sunt toţi cei care au fost invitaţi. Le citesc pe feţe încordarea. Şi eu sunt încordat. Îmi dreg vocea:
– Doamnă marchiză, domnilor, azi am reuşit să strâng toate dovezile necesare rezolvării cazului pentru care m-a angajat. Clienta mea, doamna marchiză Angelica Carrillo, mi-a solicitat să demonstrez că soluţia dată de poliţie în ancheta morţii soţului ei a fost greşită.
– N-a fost greşită. se repede Limbricul. S-a sinucis. Asta-i! Toate dovezile…
– Tocmai despre dovezi vom vorbi azi. Ai răbdare şi ai să te convingi.
– S-o luăm cu începutul. Pe 17 februarie, la trei zile de la moartea violentă a domnului Juan Carlos Carrillo, soţia acestuia,  m-a angajat să demonstrez că soţul ei a fost asasinat.
– Şi tu, ce-ai zis: las că o aiuresc eu şi-i iau lovelele. Te ştim noi pe tine, lepădătură. se revoltă Limbricul.
– Tocmai, pentru că mă ştiţi ar trebui să fiţi mai politicoşi. Aveţi răbdare să urmăriţi tot ceea ce am de spus şi de arătat şi, la sfârşit, mă puteţi contrazice, cu dovezile voastre.
Mai mârâie ceva în barbă Limbricul, Goriloiul mormăie şi el, ţinându-i isonul, dar se potolesc, când văd privirile reprobabile ale celorlalţi.
– Iată argumentele clientei mele: Juan Carlos suferea de acrofobie.
– Ce-i aia? întreabă Limbricul.
– Frica patologică de înălţime. Lucru de care aţi şi fost informaţi din prima zi. Doamna Carrillo spunea că soţul ei nu se putea urca nici măcar pe un scaun, n-a urcat niciodată la etajul castelului şi era exclus să se fi urcat de bunăvoie pe Four Seasons, ceea ce exclude accidentul şi, consultând un specialist în domeniu, mi-a confirmat că un individ care suferă de acrofobie îşi alege oricare altă metodă de suicid.
– Totuşi nu există altă explicaţie, mai ales că tocmai aflase că soţia îl înşela cu cel mai bun prieten. se amestecă iar Limbricul.
– Vom ajunge şi la aspectul acesta. Mai aveţi puţină răbdare. Întâi am cerut prietenului meu, Roger Blackmur, de la Miami News, ziarele şi fotografiile făcute la faţa locului, apoi m-am dus la Four Seasons. Acolo am apelat la ajutorul şefului pazei, domnul Emilio Carbonero. L-am rugat să îmi arate locul unde a fost găsit cadavrul. Era la opt metri de clădire. Locul este marcat şi de o dală fisurată.
– Şi ce dacă!?
– Terasa hotelului are un parapet foarte înalt. Nici un campion mondial la sărituri n-ar ajunge la această distanţă în pantofi, costum şi pardesiu.
– Poate vântul…
– Nici uraganul nu l-ar fi putut duce atât de departe. M-a mirat însă faptul că echipa de poliţişti, care ar fi trebuit să cerceteze cu atenţie terasa, nici măcar nu au ajuns acolo.
– Ba, am fost!
– Minţi, locotenente! Uşa de la terasă este tot timpul încuiată, tocmai pentru a nu facilita tipilor „emo” utilizarea hotelului pentru realizarea ideilor lor tâmpite.
– Am descuiat-o eu şi la plecare am încuiat-o la loc. se bagă în vorbă şi Goriloiul.
– Cu ce?
– Cu paspartuul.
– Uşa respectivă are o încuietoare cu cartelă magnetică. Mai mult, pe mâner nu am găsit amprentele nici unuia dintre voi.
– Le-o fi şters cineva din personalul hotelului.
– N-a şters nimeni nimic. Pe el am găsit alte amprente, despre care voi vorbi mai târziu.
– Şi cum ai identificat tu, un detectiv particular, acele amprente?
– Nu le-am identificat eu ci băieţii de la C.I.A., cărora le mulţumesc pentru ajutor. M-a mirat şi mai tare faptul că poliţia nu a cerut analiza toxicologică.
– Pentru ce?
– Pentru că numai dacă este beat mort sau drogat un individ care suferă de acrofobie poate să fie dus, fără să se opună violent pe terasa situată la 240 de metri.
– Dar nu avea urme de violenţă pe braţe.
– De ce pe braţe?
– Pentru că restul corpului era complet distrus. Capul era pur şi simplu pulverizat, coloana vertebrală, coastele toate oasele membrelor inferioare aveau multiple fracturi.
– Şi braţele nu?
– Nu.
– Din instinct, chiar şi sinucigaşul care se aruncă în gol, dacă este cu capul în jos, întinde reflex braţele pentru a-şi apăra capul. Deci tocmai braţele ar fi trebuit să aibă multiple fracturi. Analiza ADN aţi făcut-o?
– Pentru ce?!
– Chiar dacă nu i se mai putea stabili nici măcar înălţimea? Chiar dacă nu aţi făcut identificarea după fişa dentară?
– De ce să facem identificarea după ADN şi fişă dentară, când colegii de la bancă l-a recunoscut imediat.
– Dacă nu i se putea distinge nici o trăsătură, cum l-au recunoscut?
– După haine, pantofi, ceas, verighetă, toate erau ale decedatului. De ce dovezi mai aveam nevoie?
– Nenorocirea e că aţi declarat ancheta închisă în numai două zile şi aţi autorizat incinerarea cadavrului.
– La dorinţa expresă din testamentul pe care ni l-a adus avocatul Federic Remington.
– Scria acolo să fie incinerat înainte de realizarea unei anchete temeinice? Cu siguranţă, nu. Dar toate la rândul lor, locotenente! Clienta mea a recuperat din biroul de la HSBC Bank, lucrurile personale şi mi-a dat o procură să preiau de la bancă o agendă şi un dosar, după ce vor fi cercetate de oficialii acesteia, pentru ca să nu conţină documente confidenţiale. În agendă am găsit un CD criptat. Cu ajutorul domnului Tamaki Mokomichi, am reuşit să aflu conţinutul acestuia. Conţine o situaţie contabilă care arăta cum s-au volatilizat 17 258 500 de dolăraşi de-ai Unchiului Sam dintr-un anumit cont. Cercetările ulterioare au arătate că acel cont aparţinea traficantului columbian Alejandro Mernal Badrigal.
CAP. 34. „NU VĂ PUNEŢI CU MANDEA”
Exclamaţiile vin de pretutindeni:
– Oho! Multe parale! 
Continui:
– Tot în anvelopa agendei am găsit şi un petic de hârtie pe care erau notate nişte cifre şi litere. S-a dovedit că erau cifrul unei cutii de valori, aparţinând lui Juan Carlos Carrillo de la banca unde lucra. Am însoţit-o pe doamnă când s-a deschis caseta. Printre lucrurile de acolo existau un registru cu doar  două pagini completate, o fotografie – îi fac semn lui Bette, care o proiectează. Se văd aici doi blondini, cu mutre de scandinavi, care întind un plic domnişoarei Marta Twachtman.
Şi ce dacă? minimalizează Limbricul.
– Credeţi că o asemenea fotografie, dacă n-ar semnifica nimic, ar fi ţinută într-o casetă de valori în tezaurul unei bănci? Pentru că nu primesc răspuns, continui. La plecare mai primim o cheiţă, încredinţată de domnul Carrillo, funcţionarei respective. Pentru că nu ştia de unde este aceasta, secretara mea a fost însărcinată să descopere locul unde se potriveşte şi acesta a fost identificat abia în urmă cu două zile. Dar despre asta vom vorbi mai târziu.
Cele două pagini din dosarul din casetă, cuprind doar nişte cifre şi iniţiale ale căror semnificaţie nu am înţeles-o atunci.
Din ziua aceea am început să fiu atacat de locotenenţii lui Badrigal. Şapte echipe au atentat pe stradă, în locuinţa mea sau a lui Roger, în Everglade. De fiecare dată eu am reuşit să scap, dar ei au avut mari ghinioane, astfel încât armata traficantului s-a redus, fiind nevoit să  apeleze la recruţi neinstruiţi şi cam prostovani. Într-o zi mi-a sunat la uşă chiar Mernal Badrigal. Mi-a oferit un milion să renunţ la anchetă.
– Şi n-ai primit?! se miră cineva.
– După cum se vede, nu. Mi-a cerut să-i vând măcar registrul din caseta de la bancă. În afară de faptul că nici nu-l mai aveam, am recuperat foile scrise, după ce un puşti le folosise pentru a-şi împacheta gustarea de la şcoală, nu l-aş fi dat nici dacă-l aveam, din cauză că nu ştiam ce reprezintă literele şi cifrele alea. A doua zi am primit un plic şi, în acesta, o fotografie, cea pe care o vedeţi acum pe ecran.
– Cea care ţine ziarul nu este Bette? întreabă Roger.
– Ba da. În plic mai era şi un bilet. Cel de pe ecran: „Dacă vrei să-ţi mai revezi secretara, va trebui să ne urmezi instrucţiunile.” În sfârşit, ieri, mi-au plantat în maşină câteva kilograme de C-4 şi numai norocul a făcut să nu fiu azi doar amintirea celebrului detectiv Wigglesworth Caldwell. Din cauză că nu fac parte direct din soluţionarea acestui caz, despre cum am rezolvat fiecare din aceste situaţii, veţi afla citind reportajele lui Roger Blackmur în Miami News.
Din fotografiile pe care le-am primit de la Roger din timpul cercetării poliţiei la locul de impact al cadavrului, am identificat figurile celor doi blonzi, aceiaşi cu cei care m-au atacat şi s-au împuşcat ca fraierii, încercând să mă împuşte pe mine. Le-am selectat, le-am mărit şi cu ele am început să întreb în dreapta şi-n stânga. În acest fel am aflat că în ziua crimei…
– N-a fost nici o crimă! se repede Limbricul
– Asta vom vedea. Deci, în ziua crimei cei doi şi încă un afro-american au fost, împreună cu Juan Carlos Carrillo şi au băut la restaurantul lui Vigu şi au continuat apoi la restaurantul hotelului Four Seasons. Discutând cu chelnerii şi barmanii, aceştia au recunoscut că în paharul lui Carrillo puneau băutura solicitată, iar în ale lor apă sau sucuri de aceeaşi culoare. Din fragmentele de conversaţii auzite de aceştia, în timp ce-i serveau la masă, se pare că sărbătoreau  încheierea unei convenţii de împărţire a banilor deturnaţi, în schimbul protecţiei.
Interogând, cu metode specifice, maimuţoii trimişi de Badrigal să mă lichideze, am aflat că Juan Carlos Carrillo a cedat jumătate din domeniul familiei traficantului columbian.
 – L-a pierdut la cărţi, precizarea aparţine marchizei. Mi se făcuseră numeroase oferte, datorită poziţiei şi sistemelor de apărare. I-am refuzat. L-au căutat apoi pe soţul meu, l-au angajat să le ţină contabilitatea, promiţându-i, pentru el, venituri substanţiale. Când a considerat că este destul de legat, l-au invitat la o partidă de pocher. I-au servit un careu de aşi şi au tot plusat, crescând miza. După ce şi-a pus pe masă întreaga lui avere, l-au făcut să pluseze şi cu jumătate din domeniu. Lui Badrigal, omul său îi servise o royală la damă. Am încercat să răscumpăr partea pierdută, dar am fost refuzată. De atunci mă judec cu el.
– Am aflat şi de faptul că vă judecaţi cu traficantul şi am bănuit că m-aţi angajat, doar ca să-l ţin ocupat. De ce nu mi-aţi spus de la început acest amănunt.
– Pentru că nu are nici o legătură cu, motivul angajării. Această omisiune mi-a răpit timp, pentru a verifica informaţia, care putea să scurteze aceasta anchetă.
– Îmi pare rău. Nu am făcut-o intenţionat.
– Dar faptul că mi-aţi spus că Thomas Duveneck era amantul dumneavoastră şi că în acel moment eraţi împreună în apartamentul acestuia, ce a fost?
– Chiar era. Am vrut să mă răzbun pe Juan Carlos pentru că mi-a pierdut jumătate din domeniu şi mai ales pentru că am aflat că mă înşela cu o colegă Marta Twachtman. Am făcut-o astfel încât să afle şi să sufere. Pe Thomas eu l-am atras în mreje. La început m-a refuzat, apoi a cedat. Am vrut să-l apăr de neplăcerile cercetărilor.
 – Şi rău aţi făcut. Duveneck se afla în apropierea celor care au încercat să însceneze sinuciderea. Un ajutor foarte important am primit de la şeful pazei de la Four Seasons. Cercetând înregistrările camerelor de supraveghere din ziua şi orele dinaintea evenimentului, colegul Emilio Carbonero a realizat un film foarte interesant, pe care vă rog să-l priviţi cu atenţie! Opresc înregistrarea în momentul când cei patru pătrund în camera de la etajul 64.
Observaţi că o cameristă a hotelului a descuiat această uşă. Se numeşte Maria Fernandez şi este consăteană cu Alejandro Mernal Badrigal. Acesta a fost ajutată de traficant să pătrundă în State, să obţină cetăţenia şi să fie angajată la hotel.
– Şi unde este această martoră importantă? se interesează Limbricul.
– Beneficiază de programul de protecţia martorilor şi va apărea la proces.
– Iată, însă, înregistrarea mărturiei ei.
Aţi înţeles că ea a deschis şi uşa de la terasă la cererea binefăcătorului ei, pentru care a primit şi o sută de dolari. L-am rugat pe domnul Carbonero să caut imaginile care să confirme aceasta. Într-adevăr imaginile au fost găsite. Traficantul sosise, împreună cu altă persoană, cu jumătate de oră înainte şi i-a aşteptat pe afro-american şi pe cei doi blonzi, care avuseseră sarcina să-l îmbete pe Juan Carlos şi să afle unde se găsesc banii dispăruţi. Iată şi aceste imagini. Se observă în dreapta jos data şi ora. Se vede cum cei cinci cară pe terasa hotelului un bărbat care nu are nici un fel de reacţii. Ori beat mort, ori drogat.
– Nimic nu demonstrează că cei cinci l-au aruncat pe Carrillo, mai încearcă Limbricul
– Priviţi la această imagine! Sunt două dâre pe materialul cu care este  izolată terasa hotelului, care arată că a fost târât un corp până lângă parapet. Credeţi că l-au dus până acolo doar pentru a-i arăta peisajul?
– Tocmai din cauză că era atât de beat, s-a dezechilibrat şi a căzut, îşi dă cu părerea Limbricul.
– Nu vedeţi că trupul este inert, că nu face nici o încercare de a se apăra? Am să vă rog să priviţi şi această imagine. Sunt urmele unui pantof. Cu ajutorul C.I.A. am aflat că sunt o marcă foarte rară, confecţionată manual. Se numeşte Martin Dingman, numărul 8,5 şi costă 1400 de dolari perechea. Pentru că nici un magazin specializat nu a vândut asemenea pantofi în toată Florida am apelat din nou la prietenul Tamaki Mokomichi.  Cu ajutorul său am aflat că pantofii au fost vânduţi înainte de Crăciun dintr-u magazin virtual şi i-au fost livraţi lui Mernal Badrigal personal care a plătit cu cardul. Iată aici dovezile!
– Deci astea sunt dovezile că Badrigal l-a asasinat pe Carrillo, aruncându-l de pe terasa de la Four Seasons? vrea să ştie Limbricul. Atunci mergem să-l arestăm.
– De ce te grăbeşti? Aşteaptă, că încă n-am terminat.
– Cu dovezile astea aş putea să intrăm în forţă şi să-l arestăm.
– Ai şi tu răbdare Ruben, că Badrigal nu fuge nicăieri. Spuneam mai devreme că am ridicat de pe uşa de la terasă mai multe amprente. Le-am exclus pe cele ale Mariei Fernandez şi mi-au rămas cele ale unuia dintre cei doi scandinavi, a lui Alejandro Mernal Badrigal şi una aparţinând lui Carrillo.
– Normal. Doar de pe terasă a căzut. se amestecă Limbricul.
– Nu-i normal deloc! L-aţi văzut cum era cărat de ceilalţi. Era complet imobil.
– Se pot găsi zeci de explicaţii, de la atingerea întâmplătoare, la plantarea intenţionată pentru a dovedi astfel că a urcat  normal şi şi-a deschis singur uşa. Pentru prima dată în discuţia intervine Roger.
– Se pot, dar nici una nu este convingătoare.
La începutul prezentării v-am arătat o cheiţă. Secretara şi colaboratoare mea a avut sarcina să descopere cărei încuietori i se potriveşte. Cineva de la Aeroportul Internaţional din Miami a îndreptat-o spre aeroportul din Opa-Locka. Într-o casetă de bagaje am găsit acolo o geantă de voiaj Samsonite. Aceasta. Iată lista conţinutului său.
– Studiind cardurile bancare, am înţeles că pe cele două foi ale caietului pe care un pici pofticios şi-a ambalat gustarea pentru şcoală, sunt codurile PIN şi cardurile cărora le corespund. Ce deduceţi din toate acestea?
Că cineva îşi pregătea dispariţia. Din nou îşi încearcă intuiţia Roger.
– Corect.
Informând-o pe doamna Carrillo despre geanta de la aeroportul Opa-Locka, aceasta mi-a spus că acolo au un Cessna 400. Mi-am mai amintit că  între documentele din geanta Samsonite se găsea şi un brevet de pilot. Iniţial nu i-am dat nici o importanţă. Normal, cine are avion trebuie să ştie să-l piloteze. Ieri seara mi-am amintit de brevetul de pilot şi l-am deschis. Surpriza a fost foarte mare. Iată imaginea!
Fotografia pilotului îi aparţine lui Juan Carlos Carrillo.
– Şi ce-i aşa de surprinzător? se miră Limbricul.
– Din spusele doamnei Carrillo, vă reamintesc, soţul dumneaei suferea de acrofobie şi nu se suia nici pe un scaun. În aceste condiţii cum pilota un avion?
– Juan Carlos a fost la psihologi, a făcut tratamente cu hipnoză, fără rezultat.
– Eu am fost foarte intrigat. Prin metode specifice muncii de detectiv am aflat de faptul că în noapte aceasta un avion ar trebui să paraşuteze în Everglade un balot cu cocaină. Am informat D.E.A. şi urmărind traficanţii, s-a reuşit confiscarea cocainei şi arestarea traficanţilor. Dar Mernal Badrigal nu a putut fi găsit. În acest timp, eu eram la aeroportul din Opa-Locka. Voiam să cercetez avionul, gândindu-mă că aş putea descoperi în el anumite indicaţii. În hangar avionul nu era. Prin telefon fusesem informat că tocmai se realizase paraşutarea drogurilor. Mă gândeam să plec, când am văzut avionul venind la aterizare. Am intrat în hangar să văd cine-l pilotează. Din cauza întunericului nu am reuşit să-i văd figura, aşa că am urmărit maşina. Aceasta s-a îndreptat spre Miami Beach şi a intrat în locuinţa lui Thomas Duveneck. L-am lăsat să adoarmă şi am intrat după el. Îi fac semn lui Ed, care iese şi se întoarce după două minute cărând în spate un bărbat pe care-l descarcă pe covorul gros. Îl întoarce cu faţa în sus şi din toate colţurile izbucnesc exclamaţiile.
Juan Carlos Carrillo clipeşte des. Fusese ţinut la întuneric, în portbagajul Lincoln-ului cenuşiu.
– Şi atunci cine era mortul?! uluit este Limbricul.
– Don Alejandro Mernal Badrigal!
– Cuuum!?
– Într-adevăr, ceea ce discutau „băutorii” era încheierea unei afaceri foarte avantajoase. Carrillo i-a convins pe cei trei să-l înlături pe Badrigal şi să preia ei, în părţi egale, distribuirea drogurilor. Aşa că, ajungând pe terasă, Bernal este lovit în cap prin surprindere, este târât până la margine, acolo i se schimbă hainele, inelul, ceasul etc. şi apoi a fost aruncat cu capul în jos ştiind că astfel nimic nu va mai rămâne nici un element după care să poată fi recunoscut.
– Şi atunci pe cine ai văzut tu la domeniul domnişoarei Marta Twachtman, cine a fost la tine acasă să-ţi propună să nu mai cercetezi sau să-i dai un registru?
– Ştiţi ce-i curios? Eu nu l-am cunoscut pe Carrillo. Priviţi cele două fotografii! În dreapta este fotografia lui Badrigal în stânga cea a lui Carrillo. Remarcaţi cât de multe asemănări sunt între cei doi? Priviţi şi această imagine! Cine credeţi că este?
– Badrigal!
– Greşit! Este tot Carrillo, dar machiat corespunzător.
– Sergent, citeşte-i drepturile şi umflă-l!
– Iar te grăbeşti. Locotenente! Tot prin metode specifice am reuşit să-l conving pe informaticianul traficantului să-mi dea posibilitatea să-i vizitez fişierele. D.E.A. şi poliţia vor avea posibilitatea să le studieze pe larg. Eu am să vă prezint doar o copie după unul dintre ele. Conţine persoanele pe care le plătea traficantul pentru a nu fi deranjat. Domnule locotenent, ce scrie aici?
 Kellogg şi Gellhorn. E o făcătură: Noi…
Nu a avut timp să termine. Uşa salonului se deschide şi şase poliţişti intră şi, după ce le citeşte drepturile, îi arestează atât pe locotenent şi pe sergent, cât şi pe Carrillo.
– Restul informaţiilor am să le dau celor interesaţi.
Îmi pare rău de marchiză. S-a bucurat prea repede că este văduvă. Şi mie îmi pare rău îmi convenea situaţia!
Gagicilor, eu le-am spus nătărăilor ăstora: „Nu vă puneţi cu mandea!”  Dar nu m-au vrut să mă asculte.
 SFÂRŞIT