SENATORI CU PÂINE

(2)

Tony  SAMBOURN

CAP. 1. „CINE, DRACU',  M-A PUS?!”

Proful meu de mate avea dreptate, săracu', când zicea: „Eşti tare de cap Wigglesworth Caldwell!” Acu', dac-ar fi văzut cu ce bătător de base-ball m-a pălit la cutiuţă nasolu' ăla, precis c-ar fi exclamat: „Quod ertat demonstrandum!” Şi pe bune! Am văzut pe alţii dând colţul pentru mult mai puţin.

Nu ştiu ce mecanism parşiv mi-o fi lăsat prin ereditate în scăfârlie sugativa aia de taică-miu, dar, orice scatoalcă încasez,  face să-mi crească semnificativ IQ-ul. Şi acum e la fel! Pe ecranul PC-ului, după ce ciripitul păsărelelor, care-mi cântaseră în microfoane,  a mai scăzut în intensitate, îmi apare numărul Impalei  cu care a întins-o tipul. Ca să-l bag în memorie, folosesc „patentul W & C”: ginesc că numărul este rădăcina pătrată din anul naşterii amiralului Nelson, plus a patra cifră din anul morţii amiralului Grant, minus suma numerelor anului căsătoriei lui Benjamin Franklin. Cât despre grupul de litere – floare la ureche! – LDW sunt chiar numerele trei, patru şi cinci din numele celebrului Wigglesworth Caldwell, detectiv particular – la dispoziţia dumneavoastră!

Cunosc la poliţia din Miami, o fătucă de toată isprava, care-mi va fi recunoscătoare dacă-am s-o rog să afle pentru mine numele proprietarului Impalei.

Acu’, c-am aranjat viitorul, mă ridic, mă scutur de praf şi-mi încerc direcţia. E bună! Mă clatin puţin, da' reuşesc să ajung în două picioare până la portiera Dodge-ului. Mă aşez cu infinite precauţiuni la volan. Prevederi inutile! Orătăniile din cutiuţă îşi reiau cu hărnicie piuitul, iar pe ecrane îmi evoluează galaxii de steluţe verzi. Noroc că nu ţine! Scot sticla de trăscău din buzunarul portierei, torn o porţie pe batistă şi două direct în esofag. Pun batista pe gogoloiul care mi-a crescut printre cârlionţii ruginii. Tratamentul acesta combinat are efecte garantate. Mai cloncăn un gât de trăscău, aşa pentru mai multă siguranţă, şi încep să-mi masez circumvoluţiunile. Pe dinăuntru.

*

*              *

Va să zică, mai sunt câteva minute pân' la miezul nopţii. Deci, povestea a-nceput chiar azi dimineaţă. Pe la unşpe şi juma', în timp ce-mi curăţam pipa, în noul, sediu, cu cinci etaje mai jos decât cel în care rezolvasem cazul doctorului Baltwood[1], a sunat telefonul:

– Agenţia  „W & C”? – întreabă o voce baritonală şi foarte „lustruită”.

Dau câteva perii, să-mi lustruiesc şi eu vocea, şi răspund:

– Da, domnule! Cu ce vă putem fi de folos?  

– Doamnă! Replică vocea baritonală.

O-ncasez, fir-ar a dracului! Şi încerc o repliere:

– Bine-nţeles doamnă! Telefonul meu…

– Lasă fasoanele, domnule Caldwell!

Vocea şi-a pierdut „lustrul”. O caut în fonotecă, dar nu dau de ea.

– Ia spune-mi, eşti liber?

– Da doamnă, încă nu m-am însurat.

          – Asta ştiu. Şi sunt convinsă că ştiţi care era sensul întrebării.

     Mă intrigă informaţiile despre subsemnatul.

– Într-adevăr, n-am nici un caz important.

– Atunci urcaţi în rabla aia, de-i spuneţi maşină, şi veniţi urgent la „Steaua de Mare”. Ştiţi unde este?

– E vorba de crâşma aia de pe malul oceanului, care are un tripou clandestin? – nu mă las nici eu mai prejos.

– Aproape corect. Numai că nu-i crâşmă şi nu are tripou clandestin.

– Şi dacă, să zicem, vin, de cine să întreb?

 – Nu-i  nevoie  să  întrebi. Te aşezi la o  masă  şi comanzi orice doreşti. În contul casei, desigur. Te voi găsi eu.

   M-am dus. Aşa sunt eu, curios, Şi mai aveam un motiv. Ba chiar două. „Unu”: mă plictiseam şi „doi”: lovelele. Ca să fiu cinstit, lovelele ar cam fi „unu”.

                                                                         *

*              *

La trei sferturi de ceas de la amintita discuţie prin intermediul invenţiei domnului A. G. Bell, sunt în faţa „Stelei de Mare”, mă holbez la ceea ce văd şi nu-mi vine a crede. Ştiu spelunca asta de când eram copil. Acum e alta. Da' ştiţi cum? Complet alta! E chiar altă clădire. Ultramodernă şi decorată cu gust. Nu-mi definitivez impresiile până n-o văd pe-dinăuntru. Şi pe dinăuntru-i la fel. Opulenţă, dar şi discreţie. Baru-i burduşit cu trăscăuri despre care ştiu doar din romane şi reclame tv.

Mă duc la o masă, mă afund într-un fotoliu şi dau să aştept. Da' de unde! Nici n-apuc să-mi rotesc privirea, că lângă mine apare un tip – aşa cum aţi văzut şi voi în filmele cu lorzi şi lordeze – care mi se adresează într-o engleză Oxford:

   – Fiţi bine venit la „Steaua de Mare” domnule Caldwell! Casa noastră este fericită să vă fie agreabilă – şi-mi întinde o mapă legată în piele de viţel, care cuprinde bibliografia tăriilor. În spatele lui aşteaptă fra’su geamăn cu bibliografia halelilor. Ambele cam cât un volum din marea Enciclopedie Britanică.

Mă dau viconte şi-i cer , fără să consult bibliografia, o chestie despre care citisem odată c-ar fi o pileală nobilă:

– Un armagnac, George.

– Domul vrea o marcă sau o recoltă anume?

    Mai bine deschideam mapa. Eschivez totuşi:

– Mă las în seama ta, George.

 – Prea bine, domnule!

Armagnacul îşi merită renumele. Troscăiesc al treilea pahar, când de masa mea se apropie o jună copilă, cu craci lungi şi mers unduitor. E blondă, diafană, cu ochi albaştri ca oceanul şi o figură de îngeriţă. Decorul mă face „sir”. Mă scol ceremonios în două beţe şi-o invit să ia loc.

– Bună ziua domnule Caldwell! – tună o voce de docher beţiv, cu laringele tăbăcit de trabucuri de proastă calitate.

Mă uit buimac în jur după stăpânul vocii. Când mă dumiresc, rămân în poziţia aia, care nu mă avantajează. Sursa este chiar făptura diafană care-mi stă în faţă. Împing mandibula în poziţia „închis” şi trag un hohot – pe dinăuntru – amintindu-mi bancu’ cu cei trei gemeni, dintre care doar doi aveau loc să sugă la mamă. Zic, „pe dinăuntru” deoarece, pe dinafară rămân mai serios decât Malec:

– Frumoasă doamnă, observ că-mi cunoaşteţi identitatea, starea civilă şi starea Dodge-uli. Deduc că interesul, care mă măguleşte, este în legătură cu intenţia de a mă angaja.

– Corect! Şi, spre cinstea dumneavoastră, toate referinţele pe care le-am obţinut sunt excelente. Nu mă interesează preţul, aşa că vă angajez. Dar, vă rog să mă scuzaţi, vă sunt datoare cu informaţii de bună cuviinţă: Mă numesc Priscilla Herford şi sunt patroana „Stelei de Mare”.

– Un moment! Dacă motivul angajării mele nu este compatibil cu acţiunea poliţiei…

– De unde ştiţi?

– Altfel nu mă chemaţi pe mine. Deci, dacă doriţi ca poliţia să nu-şi bage nasul în povestea asta, vreau cel puţin să fiu sigur că nu este ceva ce poate să-mi pună în pericol brevetul.

– Categoric, nu! Dacă acceptaţi, vă invit în biroul meu să vă dau toate lămuririle necesare.

– Accept!

Cine, dracu’, m-a pus?! Cucuiul din creştet, despre care vă povesteam, mai are un frate. Geamăn. Şi tot de la acceptul ăsta mi se trage.

Nu mi-e frică decât de faptul că voi deveni prea inteligent.

CAP. 2. „MANDEA-I ĂLA!”

Când doamna a deschis uşa capitonată a încăperii de la subsol, invitându-mă să intru, am avut impresia că m-a poftit în una din reclamele alea de la tv. Ultramodern! Ultrafuncţional! Pe placa lustruită a imensului birou semicircular – telefoane, câte la un director de bancă, fax, computer, toate cu design trăsnet! Mie-mi rămân însă ochii la scaunul din spatele biroului. E unul din alea la care, pardon de expresie, curul zice „merci” când se aşează în el.

Îmi „citeşte” reacţiile, cu toate că mă strădui să nu par prea impresionat şi nu se poate abţine să nu se dea rotundă:

– După cum aţi observat, Mr. Caldwell, „Steaua de Mare” nu-i chiar o „crâşmă”.

Observ că nu se face nici o referire la „tripou”. Tac şi-mi promit o expediţie de documentare.

– Luaţi loc, Mr. Caldwell!

Iau şi-mi deschid microfoanele.

– Deci, care-i necazul?

– Acum doi ani şi ceva am cumpărat cârciuma, cum bine-i spuneaţi, de la fostul proprietar, care era pe cale să dea faliment. Am demolat clădirea sordidă, am plătit un arhitect de succes, care mi-a materializat ideile. Cartierul nu ducea lipsă de cârciumi. Dacă priviţi pe fereastră veţi vedea portul de iahturi care este în dezvoltare. Îi era, deci, necesar un local select. Un fel de club cu circuit… aproape închis. Cu săli de gimnastică, fitness, saună, masaj… tot tacâmul. Ceva între clubul englezesc şi gustul yankeu.

– Şi?

– Acum două zile am primit o scrisoare prin care eram înştiinţată că această clădire va fi demolată,  împreună  cu  cele  din  jur,  deoarece  proprietarul  terenului avea în proiect  să construiască  un iaht-club şi dorea să demareze proiectul chiar în acest an.

– Cine-i proprietarul terenului?

– Eu. Am acte.

– Când aţi demolat şi mai ales când aţi construit nu aţi solicitat aprobările legale de la municipalitate?

– Bineînţeles. Fără ele n-aşi fu putut demara nici o lucrare.

– Îmi puteţi arăta aceste documente?

– Îndată!

O văd că se apropie de un perete absolut neted, scoate din poşetă o sculă ca o telecomandă de televizor, dar cu mai puţine butoane,, introduce într-o fantă, pe care abia acum o observ, o cartelă magnetică, pe care o poartă pandantiv, şi formează un număr. În perete se deschide o uşă blindată. Halal invenţie! Bagă mâna înăuntru şi o aud scoţând un strigăt. Se întoarce, albă ca şi peretele lângă care stă:

– Actele. Au dispărut!

– Cine mai are acces la seif?

– Nimeni.

– Atunci căutaţi cu atenţie. Cu asemenea dispozitive de securitate, este exclusă orice efracţie.

– Mr. Caldwell, toate actele se găseau într-un dosar destul de voluminos pe care n-ai cum să nu-l observi într-un spaţiu atât de mic!

– Aţi lăsat poşeta cu telecomanda nesupravegheată?

– Nu. Şi chiar dacă cineva ar fi putut să mi-o subtilizeze, n-ar fi putut s-o folosească fără cartela magnetică, pe care o port şi în baie asupra mea.

– Ce firmă v-a vândut şi v-a instalat seiful?

– În afara oricărei suspiciuni. E o firmă japoneză. Şi forţarea este exclusă. Nu s-a declanşat nici alarma de la corpul de pază, nici cea de la poliţie.

– E un furt ilogic! Altceva-i la mijloc! La Primărie trebuie să existe originalele acelor documente; la notarul dumneavoastră, copiile lor. Mai lipseşte şi altceva din seif?

– Altceva nu ţineam aici. Doar documentele şi toate într-o singură mapă.

– M-ar interesa o listă completă a acestor documente.

– Nicio problemă. Le am în calculator şi începe să manipuleze cu virtuozitatea unui pianist tastatura. Văd sclipind nişte leduri, se aude un bâzâit şi din imprimantă iese o coală de hârtie. Mi-o întinde.

Probabil că am mutra aia care nu-mi vine bine, că o văd că se ridică, ocoleşte biroul şi mi se uită peste umăr. Exclamă excedată:

– Mi-au virusat calculatorul.

Lămurirea nu-i de natură să mă lumineze. Probabil că asta mi se citeşte pe moacă, deoarece încearcă o explicaţie:

– Virusul este un program care „îmbolnăveşte” softul şi, uneori distruge şi hardul computerului, afectându-i memoria şi logica exprimării.

– Şi nu se poate trata? Vre-un antibiotic, acolo trebuie să se fi inventat.

– Ba da, dar documentele anterioare sunt de cele mai multe ori compromise.

– Nu puteţi să refaceţi din memorie conţinutul dosarului?

– Dacă aveam o memorie aşa bună nu investeam atâtea parale în computere. Vă pot face cel mult o listă.

– Bună şi aia. Vă rog însă să nu omiteţi nimic. Cel puţin, la prima vedere, „subiectul” devalizării nu pare a fi dosarul clădirii.

– Dacă ne facem că nu observăm coincidenţa: seif, computer, ameninţare….

– Şi dacă computerul dumneavoastră o fi luat vreo varicelă sau vreun pojar, acolo, vreun virus sau vierme din cele despre care se vorbeşte mereu la tv?

– Se poate verifica.

Dă câteva telefoane. Văd cum se înnegurează.

– Numai computerul meu a fost infectat. Va trebui, până la remediere să-l debranşez de la reţea, deoarece, ca orice virus şi cei informaţionali sunt contagioşi.

*

*              *

Vedeţi, de aia prefer „computerul” meu, al cărui design îl admir în fiecare dimineaţă în oglindă, atunci când mă strădui să descâlcesc cârlionţii ruginii. Chiar dacă se lasă cu vreo gripă, ceva, el continuă se funcţioneze la parametrii proiectaţi.

Bag, deci, datele în computerul cu circumvoluţiuni, tastez „enter” şi citesc rezultatul: «TOTU-I  O  BRAMBUREALĂ  DESĂVÂRŞITĂ!»

Textu-i însoţit de o melodie. Asta nu provine din amintitul computer, ci din carcasa unuia dintre telefoanele de pe birou.

Dama răspunde şi, după primele replici, îmi face semn să ridic alt receptor. Vocea este deformată. Probabil eternul truc cu batista.

– Păpuşă, caută în seif.

– Nu-i nevoie. Am căutat.

– Atunci îţi dai seama că toţi aşii sunt în mâna noastră.

– Există copii la notar, la Primărie…

– Şi dacă nu?

– Le voi reconstitui cu martori.

– Până atunci acolo va fi sediul iaht-clubului. Probabil că, dându-l în judecată, patronul va trebui să-ţi plătească o despăgubire, care, cu siguranţă, va fi mai mică decât oferta noastră de azi.

Îi fac semne să-şi arate interesul

– Şi care-ar fi aceea?

– Bossul îţi propune o întâlnire la nivel înalt.

– Accept. Îl aştept la orice oră doreşte.

– Imposibil, frumoaso! Bossul e prea boss să se arate în crâşma ta.

– Alternativa?

– Diseară, la 23,45 în primul parcaj de pe autostrada spre Fort Lauderdale.

Gesticulez din nou. Mă înţelege.

– Mi se par o oră şi un loc nepotrivite pentru o doamnă. N-ar putea veni omul meu de încredere?

După câteva momente de linişte, vine şi răspunsul:

– Pentru început, da…

Gagiilor, cred că v-aţi prins cine-i „omul de încredere”? Exact. Mandea-i ăla!

CAP. 3. „CUM E CÂND ÎŢI CRESC COARNELE?”

– Şiru Kurucava. Reprezentant la firmă în State. Fericire la mine de este folos la domnu…

Piticul mustăcios care rosteşte aceste vorbe se ţine de inimă, de parcă ar fi în criză cardiacă şi bate mătănii, de parcă s-ar pocăi pentru grelele păcate ale sale şi ale strămoşilor săi, într-un birou frate geamăn cu cel al Priscillei.

–Wigglesworth Caldwell. Pentru tine, care ai dificultăţi cu limba, ca să nu ţi-o muşti cumva, voi fi Wig.

– Încântat la mine Mr. Will.

La ce dracu’ să-l contrazic?! Diminutivul mă onorează.

– Mr. Kurucava, firma dumneavoastră a instalat un seif în biroul doamnei  Priscilla Herford.

– Este secret! Este confident!

– Nu cred că ai înţeles. N-am întrebat nimic. Am afirmat. Iată aceasta este împuternicirea clientei mele, pentru a primi de la tine toate datele care pot duce la dezlegarea acestui caz.

– Nu putem zice. Iertat!

– Eu zic să te mai gândeşti! Dacă nu cooperezi, voi provoca un scandal în presă care va compromite definitiv numele firmei.

– Firmă de la noi este perfect. Sistem al nostru protect absolut efracţie, foc, apa şi alţii.

– Seiful ăsta inexpugnabil a fost totuşi prădat, fără să dea alarma, fără cel mai mic semn de forţare, fără utilizarea cheii magnetice. Cum vă explicaţi?!

– Asta nu este adevăr!

– Cu regret, dar este!

– Putem vorbim la domn Priscill?

– Nu există decât o doamnă Priscilla.

– Ştie! Ştie! Asta voiam zice.

– Telefonu-i acolo! – îl îndemn eu.

Îl văd formând numărul. E chiar cel al patroanei „Stelei de Mare”.

– Alo, Priscill!?

Nu ştiu ce i-a răspuns, dar ştiu că a început să ciripească. Noroc că termină repede, că păsăreasca lui începuse să mă adoarmă. Îmi întinde receptorul.

Domnu Priscill rog vorbeşte la tine.

Aflu că Mr. Kurucava a cerut ca expertiza să fie făcută de un superspecialist al firmei, care va fi chemat din Ţara Florilor de Cireş. Acesta va sosi cu avionul companiei, cel mai târziu mâine la prima oră. Rezultatul ne va fi comunicat gratis, toate cheltuielile vor fi suportate de firmă.

*

*              *

Îmi iau la revedere de la minusculul domn Kurucava şi plec spre biroul domnului Herbet Calkins – notar. Acesta se află într-un bloc de birouri, al două străzi depărtare de cel pe care tocmai îl părăsisem.

Cam aglomerată strada. Ba, chiar, foarte! Mii de gură-cască stau în spatele barajului ridicat de poliţie. În interiorul acestuia foiesc pompierii, care-şi strâng sculele, brancardierii şi poliţiştii cu muianuri aferate.

– Ce s-a întâmplat Edwin? – întreb un poliţist pe care-l cunosc.

– Biroul notarului Calkins a fost mistuit într-un incendiu. Bietul notar a fost găsit complet carbonizat.

– Cine anchetează cazul?

– Locotenentul Kellogg.

Nu-mi place, dar se pare că iar voi avea drept concurenţă echipa zoologică. De ce-i zic aşa? Deoarece locotenentul Kellogg este cunoscut de colegi şi infractori, drept Limbricul, iar sergentul Gellhorn este supranumit în aceleaşi cercuri înalte, drept Goriloiul.

*

*              *

Am vaga impresie că accidentul n-a fost doar un accident şi că lucrurile au cam început să se cam împută.  Se  pare  ă interesele sunt într-adevăr  foarte mari şi mă îndoiesc din ce în ce mai tare, de-o să ajung să dau cu fruntea de caldarâm, că scopul este doar un teren pe malul oceanului.

Casc gura şi eu, aşteptând un moment propice să-l pot aborda pe Limbric.

Răbdarea-mi este răsplătită, tocmai când se terminase. Răbdarea, desigur! Mă hotărâsem tocmai să-mi văd de treabă, când, întorcându-mă pe călcâie, să mă îndrept spre Dodge, îl calc pe bombeu pe Goriloi.

– Ce cauţi aici, lepădătură?

„Lepădătură” sunt eu. Aşa mă alintă sergentul pe mine. Asta când nu sunt „scărnăvie”.

– Îl căutam pe locotenent. Am un pont pentru el.

– Întinde-o că-ţi rup picioarele! N-avem nevoie de pontul tău.

– Aş prefera să mi-o confirme domnul locotenent.

Este prea înfuriat să observe că cercul fotoreporterilor de la principalele cotidiane se strânge în jurul nostru. Îl zgândăresc puţin, şoptindu-i o vorbă la ureche. Îl văd întâi cum se albeşte, cum culorile îi virează spre albastru, roşu, vânăt… Ochii îi ies din orbite, injectaţi. Îşi scoate cătuşele de la centură şi le repede spre preţiosul meu cap.

Fulgerele fleşurilor sclipesc din toate părţile, ca în timpul unui uragan. Triumful îl plătesc însă cu un gogoloi cât toate zilele, care creşte din parietalul stâng. Mă doare de-mi sar capacele, dar cel care se prăbuşeşte este Goriloiul.

 – Nu mă nenoroci, Mr. Caldwell! Am copii.

– Cunosc textul. Mi l-ai mai pus şi în biroul agenţiei, cu câteva luni în urmă, în timpul anchetei referitoare la asasinarea doctorului Baltwood.

– Nu mă nenoroci!

– N-am să fac nici de data asta reclamaţie, dar o singură privire care o să mi se pară că nu-mi place şi eşti „un fost poliţist”

*

*              *

Plec. Lângă portieră mă ajunge Roger Balckmur, cel mai al dracului ziarist din întreaga peninsulă. Am fost buni amici, dar, în ultimele luni, relaţiile noastre au fost destul de ciudate. Finalizând cercetarea în cazul doctorului Baltwood, Roger a căpătat exclusivitatea pentru publicarea faptelor, ceea ce i-a adus  în afara unei mari popularităţi şi o grămadă de mangoţi. A pierdut însă o farfuză, ce-i drept cu muian de cinci stele şi cont în bancă de galaxie. Gagica fiind cazată în prezent pentru următorii 20 de anişori la penitenciarul ăla, plin de găuri din Orlando.

– Wig, te-am auzit vorbind de un pont.

– Îl am, dar voiam să fac un troc cu Limbricul.

– Ştii ce, hai la mine! Am o sticlă de „Long John” care tocmai mă întreba de tine.

Îl îmbarc în Dodge şi mergem să-l întrebăm pe John de sănătate. Trebuie să înţelegeţi că efectul guguiat al conversaţiei cu Goriloiul, are nevoie de un tratament. Intern. Iar medicamentul propus de Roger pentru mine este cel mai bun.

Discuţia în trei – cu Roger şi John – îmi limpezeşte gândurile şi-mi înmoaie balamalele, deoarece John avusese şi un frate. Geamăn. E adevărat că fraţii John mi-au alungat durerea din parietal.

De la Roger am plecat direct la întâlnirea de pe autostradă.

Acum, după ce am avut-o, posed şi pe celălalt parietal o replică, în mărime naturală, a celui dintâi cucui.

Zău dacă mai înţeleg ceva! Abia am coborât din Dodge că tipul care se îndrepta spre mine a avut o scurtă ezitare. Prea scurtă pentru a mă pune în alertă. Iuţeala lui de mână şi nebăgarea mea de seamă… şi iată rezultatul!

Gagiule, te-am fotografiat şi te-am băgat în fototeca personală. De aici nu mai ieşi decât cu „regrete eterne! Cuvinte dezolate!”

Vă amintiţi cât de tare vă durea când vă creşteau dinţii? Ei, înmulţiţi cu zece şi aflaţi cum e când îţi cresc coarnele!

CAP. 4. „P-ACI S-A FĂCUT CURĂŢENIE!”

A doua zi, dimineaţa, primul drum îl fac la Primărie.

Zic cine sunt,  ce doresc şi aştept. Aştept. Aştept. Tocmai îmi aprinsesem fitilul ca să explodez, când apare ochelarista, care, în alte condiţii m-ar fi făcut să mă gândesc la ceea ce va-ţi gândi şi voi, şmecherilor! Dar acum sunt prea furios.

– Mr. Caldwell, domnul Jeffers are onoarea să vă invite în biroul său.

Îi spun ochelaristei că o urmez. Şi-aş urma-o chiar şi până la capătul lumii, după ceea ce văd în faţa mea.

Probabil că Mr. Jeffers este vreun grangur. Are numele scris pe o placă nichelată, prinsă pe o uşă impunătoare. Pentru a ajunge până la el, trecem prin trei anticamere burduşite de secretate, care mai de care mai mişto.

Personajul care mă întâmpină, are un zâmbet care i se întinde de la urechea stângă până la cea dreaptă. Ai jura că eu sunt camaradul care l-a salvat de la moarte pe câmpul de luptă sau, măcar, frat-su pe care nu l-a mai văzut în ultimii zece ani. Este un tip distins, înţolit într-un costum gri închis , la două rânduri, şi atât de savant croit, că abia se poate ghici sub el bârdâhanul proeminent. Cămaşa este albă, imaculată şi fără nici o cută, de parcă o schimbase cu cinci minute înainte. Este ras la sânge şi are o frunte lată. Foarte lată. Îi ajunge până aproape de ceafă.

Sar peste politeţuri, care-ar umple o pagină întreagă.

– Mr. Caldwell, sunt dezolat dar trebuie să vă pun câteva întrebări.

– Scuzaţi Mr. Jeffers, am nimerit cumva la preselecţia unui concurs tv cu premii? Ştiţi, eu aveam intenţia să ajung la Primărie.

– Chiar la Primărie aţi ajuns. S-a întâmplat însă ceva ciudat şi, pentru a vă putea ajuta, este nevoie să ne spuneţi exact ceea ce doriţi.

Îmi amintesc ameninţarea de la telefon şi mă mai calmez. Îi povestesc că, datorită faptului că originalele actelor care se aflau în posesia clientei mele au dispărut, am încercat ieri să obţin copiile de la notarul doamnei. Îi relatez despre incendiul şi decesul acestuia. Explic că, în aceste condiţii singura speranţă era să obţin duplicate direct de la serviciile municipalităţii.

– Mr. Caldwell, introducând în calculator numele clientei dumneavoastră, ăăă… - se uită pe o hârtie –  … Priscilla Herford, acesta s-a blocat. Un „virus”… ştiţi ce înseamnă?

– Ştiu.

– Ei, bine, un virus a infectat calculatorul central făcându-l inutilizabil. Cum, odată cu introducerea serviciului computerizat am renunţat la evidenţa clasică a arhivei, identificare dosarelor devine o întreprindere foarte anevoioasă. Aceasta va necesita măcar o săptămână de muncă şi, probabil, câteva luni pentru refacerea bazei de date a evidenţei. Nu mai vorbesc de cheltuieli. Specialistul nostru are o bănuială…

– Nu vă jenaţi!

– El crede că numele clientei dumneavoastră a fost „cheia” care a declanşat „infecţia”.

– Pot vorbi cu acel domn?

– Sigur că da. Holly, vrei să-l conduci pe domnul Caldwell?

În drum spre biroul lui Frederic Very, mai marele peste computerele Primăriei, îi bag ochelaristei cele mai infailibile texte din bibliografia subsemnatului. Asta are efectul scontat şi obţin o întâlnire la locuinţa tipesei. Nu vă holbaţi, că nu vă spun adresa. Nu vă supăraţi, dar fătuca merită să păstrez secretul numai pentru mine.

Discuţia cu Mr. Very este instructivă. Îi povestesc despre „viroza” calculatorului clientei mele. Mă întreabă dacă este legat la reţea. Confirmându-i se grăbeşte să dea câteva telefoane. Anunţă utilizatorii să nu acceseze numele Priscillei şi vorbeşte cu un specialist să creeze un antivirus. După ce termină se întoarce la mine şi-mi ţine un „curs” despre virusuri. Recunosc că nu înţeleg chiar tot, dar ceva, totuşi, se lămureşte în mintea mea atunci când îmi explică:

– Cineva anume, dorind să nu aveţi acces la anumite date în următoarele zile, a introdus în reţea un program „virus”. „Cheia” declanşării virozei fiind chiar numele clientei dumneavoastră.

Cu toate că bănuiesc răspunsul, nu mă pot abţine să nu-l întreb:

– Să înţeleg că nu a fost necesar ca acel cineva să fi pătruns prin efracţie în biroul doamnei, nici într-unul din Primărie pentru a introduce acest program?

– Aţi înţeles corect!

Îi mulţumesc tipului şi mă întorc la Mr. Jeffers. Sunt nevoit să-i destăinui o parte din temerile mele. Îi vorbesc despre dispariţia actelor, ameninţarea de la telefon şi coincidenţa incendiului de la notar şi a virusului calculatoarelor.

Mă ascultă cu atenţie, dar se arată şi el sceptic în privinţa ţintei atacului.

– Mult prea mult efort pentru atât de puţin. Cel care va dori să demoleze sau să construiască în zona respectivă ar trebui să obţină mai întâi de la  noi toate aprobările. Acum, că suntem puşi în gardă, lucrul acesta nu se va realiza chiar atât de uşor.

S-a dus întreaga dimineaţă. Mă duc să-mi fac plinul. Şi-l fac temeinic. La cafea îmi fac planul operativ pentru următoarele ore.

*

*              *

Lângă „Steaua de Mare”, în stânga, se află o clădire. Să mă ierte clădirile pentru că utilizez numele lor pentru chestia asta, dar am căutat în dicţionare şi n-am găsit altă noţiune s-o poată desemna. Aici se află un fel de magazin de solduri, în care-şi fac târguielile emigranţii cubanezi şi portoricani. Îmi trebuie jumătate de ceas, folosind ca mijloc de comunicare o limbă hibrid anglo- hispano-amerindiană, multă mimică şi gesturi gârlă, pentru a afla cine-i patronul şi unde-l pot afla. Ca să dau de el, mi-a trebuit de două ori mai mult. În schimb, ca să aflu că a vândut şandramaua, la un preţ nesperat de mare în urmă cu două săptămâni, nu mi-au fost necesare decât două întrebări. La a treia ne-am blocat amândoi:

– Şi cine-i fericitul cumpărător?

– Nu ştiu. Tranzacţia a fost făcută printr-o firmă specializată, în condiţii de confidenţialitate absolută.

Ca să aflu numele firmei , trebuie să mă scotocesc prin buzunare. Voi trece suma la „cheltuieli”. Se numeşte „Lords & Sons”.

Până seara aflu că aceeaşi firmă cumpărase în ultimele două săptămâni şi alte trei clădiri din jurul „Stelei de Mare”. Logic, următorul drum va trebui să-l fac familiei Lords.

Adresa pe care o aflu, cu alte cheltuieli, mi se pare ciudată. Dar câte lucruri ciudate nu se întâmplă în Miami?

*

*              *

Edificiul, ridicat probabil înaintea descoperirii Americii, se mai ţine în poziţie verticală, doar pentru că a fost sprijinit între alte două blocuri de birouri. Un lift hodorogit, cu un liftier şi mai şi, mă duce la etajul şase. Aici, singurii ocupanţi par a fi câteva familii de şobolani. Iau la rând uşile de pe coridor şi, abia la ultima găsesc, prins cu scotch, un carton, rupt dintr-o copertă de dosar, pe care scrie cu o caligrafie aproximativă: „Lords & Sons”. Societate de intermedieri. Autorizaţie LH 03705860/M.

Caut o sonerie. Nu-i! Bat. Degeaba! Împing uşa. Se deschide. Camera este imensă, plină de praf şi pânze de păianjen. Mobilierul, probabil luat de tata Noe pe arcă, arată ca după trecerea unui uragan. În fund, lângă ultimul geam, o masă, probabil singura capabilă să suporte, fără să se prăbuşească sub greutatea a două foi de ziar, întinse ca faţă de masă. Peste acestea câteva cutii de bere goale şi o pizza din care se ospătează o familie de şobolani slăbănogi. Sub masă, Tom Lords.

Bătrânul Lords fusese poliţist. Dat afară în urma unui scandal, a obţinut un brevet de detectiv particular, dar faima proastă şi gafele făcute l-au lăsat fără clienţi.

Dacă el e Lords, atunci cine-s fii?! Tipul, nu numai că nu a fost însurat, ba, dimpotrivă, e de notorietate că stătea cu spatele. Doar, cine ştie?, poate că-i născuse chiar el!

L-am recunoscut cu greu. Jumătatea stângă a devlei îi fusese literalmente pulverizată.

Pe-aici s-a făcut curăţenie!

CAP. 5. „e ACEEAŞI PERSOANĂ CU SENATORUL J. J. FENNIMORE?”

N-am încotro. Trebuie să anunţ curcanii. Iar mi s-a descărcat bateria şi de aici, însă, n-am cu ce să telefonez. Ies, chem liftul şi-i spun smochinitului ce s-a întâmplat, cerându-i să caute un telefon şi să anunţe poliţia. Îl instruiesc temeinic, deoarece tipul e matol rău.

Ca să nu mă plictisesc, îmi fac propria investigaţie.

Ziarul folosit ca faţă de masă este „Miami News” şi are o dată de acum trei săptămâni. Mă uit cu atenţie la el şi nu observ nimic. Restul paginilor sunt pe jos, lângă masă. Le răsfoiesc şi, în a şasea pagină de publicitate, ginesc un anunţ înconjurat cu un marker roşu. Îl copiez cât mai exact, inclusiv numărul de înregistrare şi-l aşez la loc, pe jos. Sper să scot ceva din asta! Îi fac şi un control amănunţit al buzunarelor. Nu constat decât că este un mort bogat! Cinci mii de parai, noi-nouţi. Copiez seria de pe prima bancnotă şi-i bag la loc. În iad, unde va ajunge cu siguranţă, s-ar putea să aibă nevoie de ei. Altceva n-are nimic. Nici batistă, nici pieptene. Pe acesta, i-adevărat, nici n-ar avea la ce să-l folosească. Nici măcar un act. Ăla de l-a mierlit o fi făcut şi curăţenie. Atunci cum de i-a lăsat mangoţii!?

După câte mă pricep, tipul a dat în primire de mai mult de douăsprezece şi mai puţin de douăzeci şi patru de ore.

Mă plictisesc de moarte. Ies pe culoar. Acolo pot, măcar, să mă plimb fără teamă că am să deteriorez urmele. Răsuflu uşurat când aud hodorogitul liftului care urcă.

– Domnul a descoperit cadavrul!

Cel ce cuvântă este smochinitul. După cum se clatină şi i se lipeşte limba de cerul gurii când vorbeşte, mai mult ca sigur că a mai troscăit ceva tărie. Probabil să prindă curaj.

Sunt aproape dezamăgit. Nu-i echipa zoologică.

Îmi recit varianta şi asist, în calitate de martor, la ancheta preliminară.

Era cât p-aici să ratez întâlnirea cu domnişoara Holly de mocăiţi ce sunt presarii ăştia. Accept, n-am încotro, invitaţia pentru a doua zi la Poliţie, în vederea semnării declaraţiilor şi o întind.

Seara mi-o petrec cu domnişoara Holly în localul lui Vigu, unde sunt întotdeauna oaspete de onoare.

Mâncarea bună, pilelile alese şi talentele mele de trombonist îmi aduc două recompense. Prima: o noapte trăsnet! Fătucile astea, cu ochelari şi aspect de profesoare, daţi-le jos sticlele de pe năsucuri şi o să vedeţi de ce-s în stare. A doua: Am acum o pilă la Primărie. Şi aveam atâta nevoie de ea! N-o folosesc însă din prima seară.

Nu mai am timp să mai trec pe-acasă. La nouă dimineaţa sunt deja în biroul agenţiei. Bette, angajata mea pe post de factotum, amuşină şi decretează:

– Intelectuală!

– Poftim!?

– Parfumul damei cu care ţi-ai petrecut noaptea…

– În interesul cercetărilor, copilă!

– Desigur, patroane!

Are gagica un nas… De câine poliţist. Nu ca formă. Ca funcţie! Ca formă… n-aveţi idee! Da’ nici nu vă dau vre-una, şmecherilor!

Mă dau dur:

– Ia, lasă observaţiile şi dă drumul la raport!

– ’ţeles, boss! A telefonat adineauri o doamnă, cu voce de domn, care a întrebat de tine. Sper că nu…

Încruntarea îi taie cheful să-şi termine întrebarea.

– A mai telefonat locotenentul Kellogg, de la poliţia criminală. Zicea să-ţi amintesc că la zece eşti aşteptat pentru nişte semnături.

– Limbricul!? Dar nu cerceta el cazul!

– Mi-a spus că l-a preluat, aflând întâmplător de faptul că eşti implicat.

Ei, ce să-i faci! Nu pot fi toate perfecte. După o noapte de vis, trebuia să vine şi o dimineaţă de coşmar.

*

*              *

Şi ce coşmar! Să stai două ore în prezenţa unui Limbric şi a unui Goriloi!

– Acum ţi s-a înfundat, scârnăvie! Mă întâmpină locotenentul, în loc de „bună dimineaţa!” Cum se face că mereu te găsim lângă câte un cadavru!?

– Greşit! Nu mă găsiţi, vă chem eu. Că, dacă ar fi după voi, nu le-aţi descoperi niciodată.

– Nu te mai da aşa şmecher, că, de data asta, te înfundăm noi. Sergent, citeşte-i drepturile!

– Înainte de asta n-aţi vrea să lecturaţi o reclamaţie şi să vizionaţi câteva poze mai vechi şi mai noi?

Îl urmăresc şi-l văd cum se dezumflă.

– Domnule locotenent, vă rog, imploră Goriloiul.

Cred că pot spera, măcar pentru câteva zile, la o atitudine mai cooperantă din partea echipei zoologice. Am plătit asta cu coşcogea cucuiul!

Le povestesc, fără a divulga numele clientei sau localului, despre ameninţările de la telefon; despre virusul din computerele clientei şi al Primăriei; despre moartea şi incendierea, mai mult decât suspectă, a arhivei notarului şi, în final, îi explic filiera prin care am ajuns la cel care a intermediat cumpărăturile de terenuri.

Când ajung la episodul descoperirii cadavrului bătrânului Tom Lords şi ancheta poliţiei, încerc să strecor o întrebare sub forma unei remarci:

– Teancul ăla de dolari, în bilete nou-nouţe ar putea fi o pistă pentru aflarea plătitorului.

– Pe dracu’, pistă! Erau tot atât de falşi ca dinţii de pe proteza dentară a bunicii.

Ceva tot am aflat. Cel care l-a făcut să dea în primire ştia că piţuli nu erau  buni nici măcar de şters la… ştiţi voi unde!

*

*              *

Următoarea oră mi-o petrec în compania doamnei cu voce de domn. Reuşise să reconstituie lista documentelor din dosarul furat.

O studiez în fugă: act de vânzare-cumpărare clădire şi teren aferent; autorizaţie de demolare; autorizaţie de construcţie; poliţă de asigurare…

– La ce societate aveţi asigurarea?

–  „Florida”.

– Îmi trebuie o procură şi pentru această societate.

Citesc mai departe: autorizaţie de funcţionare; contract şi chitanţe bancare pentru plata ratelor.

– Aţi cumpărat clădirea în rate!?

– Nu. Am plătit-o integral. Ratele sunt de la împrumutul făcut la bancă pentru terminarea investiţiei.

– Ce garanţie aţi oferit?

– Proprietatea, bineînţeles.

Continui lectura: chitanţe plată furnizori; hotărâre de partaj…

– Despre ce partaj e vorba?

– Hotărârea de divorţ şi partajul averii.

Pe scurt, povestea e cam aşa: Înainte de căsătorie, doamna, oricât ar părea de ciudat, după ce-i auzisem vocea, era cântăreaţă într-o bombă, fete tinere şi foarte tinere ţineau companie, şi nu numai, unor domni dispuşi să plătească pentru distracţii mai deosebite. Aici l-a cunoscut pe John J. Fennimour, unicul descendent al unei familii vestite. Pentru că i-a rezistat şi a refuzat să-l primească în aşternut, tânărul J.J.F., obişnuit să capete tot ce-şi doreşte, se ambiţionează. Aflând că singura drum care duce spre patul gagicii trece pe la primărie, spune „da!”. Şi, când se dezmeticeşte, află că familia, care îşi revendică un „sir” în faţa numelui – moştenire de la nu ştiu ce strămoş din Kent -, este profund revoltată de mezalianţă. De aici şi până la divorţ nu este decât un pas şi două milioane de dolăraşi.

– Cumva e vorba de aceeaşi persoană cu senatorul J. J. Fennimour?

– Exact. Divorţul a fost pronunţat în timp record, deoarece înscrierea în calitate de candidat republican pentru alegerile din primăvara anului trecut, era condiţionată de obţinerea acestuia.

CAP. 6. „MI-A TRAS CLAPA!”

Tot ce-i bun e interzis, imoral sau îngraşă. Chestia asta îngraşă, dar eu, gagiilor, aş cam avea nevoie de câteva kile-n plus. Din cauza înălţimii, par un cocostârc. Cunosc tipi, care prânzesc o frunză de mărar şi pun pe ei ca după un întreg tort de ciocolată. La mine-i exact pe dos. Soiul, asta-i! Părerea mea-i că-i bun; cea duşmanilor, că-i invers!

Ce este n-aş putea să vă spun. Aproape toată viaţa am halit hot dog-uri pe stradă sau cel mult câte un biftec la câte o bombă de cartier. Excepţie sunt mesele de la Vigu. Dar alea sunt nişte haleli din ţara lui – excelente, dar cu nume imposibil de pronunţat.

Dacă a făcut atâta efort pentru prepararea mesei, înseamnă că Domnişoara Holly a pus geana pe băiatu’. Ce-am văzut până acum – şi-am vizionat totul – îmi spune că ideea merită luată în considerare. Dar nu chiar azi. Nici măcar mâine. Mâine nici măcar nu ştiu cu ce să încep. Am atâtea piste! De exemplu, una dintre ele se înfundă la Primărie. Mă frământ să găsesc o soluţie pentru „desfundarea” ei, fără ca făpturii să-i treacă prin căpşorul ăla drăgălaş că m-aş afla aici pentru alt interes decât persoana sa. Tot de la ea vine şi soluţia.

– Wig, cred că munca ta este foarte interesantă.

Asta aşteptam! În următorul ceas îmi folosesc din plin gura: să bag în mine prăjitura asta delicioasă, să povestesc câteva aventuri şi să astup cu câte un sărut guriţa gagicii, care rămânea căscată de uimire în faţa curajului şi inteligenţei celebrului detectiv Wigglesworth Caldwell, la dispoziţia dumneavoastră! Nu neapărat în ordinea asta.

– Dar nu întotdeauna lucrurile merg atât de simplu. Uite, de exemplu, în cazul la care lucrez acum, cineva se străduieşte să şteargă toate urmele. Virusul din computerul Primăriei este una dintre aceste acţiuni. Într-o astfel de acţiune timpul este chiar mai mult decât bani. Şi ei au tot timpul din lume, iar eu nu am cum să aflu ceea ce s-a şters din memoria computerului Primăriei.

– Dar mă ai pe mine! Spune-mi doar ceea ce trebuie să fac!

Aşa te vreau gagico! Dar mă fac că mă las greu.

– E periculos, iubito! Dacă bănuielile mele, legate de existenţa unui complice în Primărie sunt adevărate şi sunt sigur că sunt, atunci ai putea să-i atragi atenţia.

– Nu şi dacă-mi spui cum trebuie să procedez.

– Nici eu nu ştiu, deoarece nu cunosc obiceiurile şi filierele din Primărie.

– Te pot lămuri eu.                                

– Atunci, ascultă! Ştii că am solicitat copii după câteva documente întocmite acum mai bine de doi ani.

– La ce serviciu?

– Habar n-am cum îi zice! E vorba de o autorizaţiile de demolare şi una de construcţie. Acestea au fost eliberate după copii ale unor acte de proprietate. Am nevoie de aceste documente.

– Am o bună prietenă la acest serviciu. Este adevărat că acum documentele se află la arhivă, dar Marşa va şti cum să le caute. Altceva?

– Mi-ar mai trebui nişte date despre autorizaţia eliberată pentru o societate de intermedieri imobiliare „Lords & Sons”. Am şi numărul acesteia.

– Dacă ai numărul este şi mai uşor

– Nimeni nu trebuie să bănuiască că se interesează cineva de această autorizaţie.

– Mă voi folosi de autoritatea domnului Jeffers, care va solicita toate dosarele din această categorie.

*

*              *

O cale mai rapidă pentru obţinerea copiei actului de vânzare-cumpărare ar fi contactarea fostului proprietar al „Stelei de Mare”.

Numele i-l aflu de la Priscilla, cu adresa a mers mai greu. Toţi cei care-l cunoscuseră ştiau că locuia într-o cameră mansardată de la „Steaua de Mare”.

Sunt în a cinchea bombă din zonă. Când păşesc se aude clipocitul whiskyului din mine.

– Cine bătrânul Sean Seigeler? Cum să nu-l ştiu!? – Se miră un tip bine trecut şi de vârsta a treia, cu nasul bocârnat, vânăt şi plin de denivelări. E mache! Răsuflarea lui emană valuri de alcool, capabile să îmbete trei zdrahoni din docuri.- La el am băut aproape treizeci de ani. Unde e acum? Păi, după ce a vândut şi-a achitat datoriile. Nu i-a mai rămas prea mult, aşa că a întins-o la fiică-sa, la Fort Landerdale. Adresa? Ţi-o dau, tinere. Pe-o sticlă de whisky ţi-o dau.

*

*              *

Încalec portiera Dodge-ului şi-o întind spre Fort.

Rulez cu gândul aiurea. Stop! Pe retină mi-a rămas o imagine: O impala al cărei număr este  rădăcina pătrată din anul naşterii amiralului Nelson, plus a patra cifră din anul morţii amiralului Grant, minus suma numerelor anului căsătoriei lui Benjamin Franklin, iar grupul de litere LDW. Pe cel de la volan nu l-am văzut prea bine, dar sunt sigur că-i chiar tipul cu bătătorul de base-ball. N-am cum să mă întorc după el, chiar dacă aş reuşi să trec peste fâşia de gazon, deoarece, un poliţist pe motocicletă s-a găsit să-şi plimbe curul prin zonă.

La Fort Landerdale ajung la ora siestei, aşa că-i bag o vizită lui Jim Wiliams, un sticlete de ispravă, care-şi aşteaptă nerăbdător pensia, pregătindu-şi sculele de pescuit şi plantând trandafiri în mica grădină din faţa casei. De la Jim am învăţat meserie, aici, în Fort, înainte de a-mi lua brevetul.

– Wig, băiatule, să nu-mi spui că ai venit să-l vezi pe bătrânul Jim, doar pentru că ţi s-a făcut dor de el.

– Juma’-juma’! Am venit pentru a vorbi cu cineva despre cazul la care lucrez şi, aşteptând să se facă o oră mai potrivită unei vizite, am trecut să te văd.

– Cine-i tipul? S-ar putea să fi auzit de el.

– Unul Sean Seigler, care a avut o crâşmă în Miami.

– Îl ştiu. Întâmplător este vecin cu unul din oamenii mei. Stă la fiică-sa şi-şi pierde vremea într-o bombă, bând din cinstea pe care i-o fac clienţii. Cei ce stau prin cârciumi au necazuri şi vin acolo să găsească pe cineva care să-i asculte când îşi varsă năduful pe şef, pe nevastă sau pe copii. Ascultătorii sunt rari. Toţi vor să fie povestitori. De-aia după al doilea pahar toţi vorbesc în cor şi nimeni nu mai ascultă. Pramatia asta de Sean, dacă zici că a fost cârciumar, s-a prins de avantajul ascultătorului. Stă ore-n şir cu urechea plecată; stimulează discuţiile prin întrebări scurte; îl compătimeşte pe  convivul său cu onomatopee; îl aprobă dând din cap şi în tot acest timp bea de stinge pe banii companionului său. Hai, să mergem la el! Mai târziu s-ar putea să nu te mai înţelegi cu el.

Îl găsim într-o bombă, soră geamănă cu cea care fusese înainte „Steaua de Mare”. E vesel, vorbăreţ şi dă de băut. Reuşim cu greu să vorbim cu el.

– Îi spun ce vreau de la el.

– Cât?

– O sută.

– puţin!

– Putem negocia.

– Bine. Mâine…

– Am venit tocmai din Miami. Astăzi.

– Nu. Mâine. Vin eu cu originalele la biroul tău. La zece sunt acolo. Vreau şase sute.

N-am ce face. Îi dau cartea de vizită şi mă car. Trec pe la „Steaua de Mare” să iau un cec de şase sutare.

*

*              *

A doua zi stau la birou şi aştept. Trece zece, unsprezece, douăsprezece… Mi-a tras clapa!

CAP. 7. „NOAPTE BUNĂ, COLEGA!”

Mi-am pierdut toată ziua aşteptând. După amiază îl sun pe Jim Wiliams la Fort şi-l rog să-l caute pe sean şi să-i amintească de promisiune.

Pe la şapte jumate, când tocmai reuşisem s-o conving pe Bette, fără prea multă trudă de altfel, să ne continuăm discuţia în micul meu apartament (în interesul cercetărilor, desigur), sună telefonul.

– Wig, băiatule, trebuie să vii urgent în fort. Bătrânul sean a fost adus, în stare gravă, la spital. A fost lovit de o Impala, care a fugit de la locul accidentului. Martorii nu i-au reţinut numărul şi nici asupra culorii nu există unanimitate.

Am o bănuială. I-o spun:

– S-ar putea să fie verde clorofilă.

Îi spun chiar şi numărul de înmatriculare.

Cu regret, îmi schimb programul şi mă cărăbănesc spre Fort Landerdale.

Îl găsesc pe Jim la uşa rezervei lui Sean. Ştiu că pot avea deplină încredere în el şi-i povestesc bătrânului poliţist tot ceea ce ştiu în legătură cu cazul la care lucrez.

– Ce te face să crezi că Impala care l-a accidentat este cea în care a fugit tipul acela?

– Câteva coincidenţe. Prima: ieri, venind încoace, am văzut limuzina în discuţie parcurgând drumul în sens invers; a doua: bătrânul Sean, care după spusele tale, ascultă şi bea pe banii clienţilor, era aseară foarte vorbăreţ şi dădea de băut; a treia: suma cerută pentru documente.

– Suma!?

– Aminteşte-ţi! Şase sute. De obicei se cer sume „rotunde”: o sută, cinci sute, o mie. El a cerut şase. De ce? Probabil că celălalt i-a oferit cinci.

– Mi se pare logic. Hai, să intrăm să stăm de vorbă cu el, dacă este în stare să ne răspundă la câteva întrebări.

Credeţi că treaba asta a fost aşa de simplă cum e deschiderea unei uşi? Aş! În rezervă stă de gardă o asistentă, faţă de care Goriloiul este un blând bebeluş. Nici autoritatea insignei lui John, nici rugăminţile lui n-au reuşit s-o clintească un centimetru din faţa uşii. A fost nevoie să umblu eu la arsenalul de zâmbete marca „W & C”, la bibliografia trombonelilor. O oră încheiată! Abia atunci s-a înduplecat.

– Gata puteţi intra. Doar cinci minute. Dacă nu ieşiţi la timp intru şi vă azvârl pe geam, să ştiţi.

O cred. Este în stare.

Am văzut odată un SF cu un android care era reîncărcat prin conectarea la o mulţime de aparate cu beculeţe care clipesc, ecrane pe care aleargă tot felul de linii frânte, difuzoare şi, mai ales, o grămadă de tuburi cu oxigen, cu perfuzii, cu cine dracu’ mai ştie ce!

– Sean, îmi pare rău de ceea ce s-a întâmplat. Vreau să-ţi punem nişte întrebări. Ca să nu te oboseşti, răspunde prin semne. OK?

Face semn afirmativ.

– Accidentul este în legătură cu actul de vânzare?

Înclină uşor capul.

– Limuzina era o impala verde?

Clipeşte afirmativ.

– Îţi oferise 500…

– Auzi, dacă tot le ştii pe toate, de ce dracu’ mai mă întrebi?

– Sean, Sean, stai liniştit nu te agita!

– Da’ n-am nimic, nu înţelegeţi?

Probabil că mutrele noastre îi răspund afirmativ.

– Interesul pentru acest act m-a făcut suspicios. Aşa că azi dimineaţă m-am dus la un notar unde am făcut o copie pe care i-am lăsat-o în custodie. Am trecut apoi pe la un tip care are o firmă de copiatoare. Suntem amici. Mi-a făcut ăsta o copie atât de perfectă, încât a trebuit să le pun în plicuri diferit colorate, ca să nu le încurc.

– Şi accidentul?

– M-am dus la întâlnirea cu Bud. Cel puţin aşa s-a recomandat.

– Bud!?

– Exacte. El mi-a dat banii, eu copia „originală”. A studiat-o şi m-a întrebat dacă mai am vreo copie. I-am răspuns că nu. Că, din moment ce am vândut, actul pentru mine nu mai prezintă nici o importanţă.

Îmi trece ceva prin cap:

– Sean, unde sunt banii?

– De ce?

– Am o vagă bănuială.

– În buzunarul interior al hainei.

– Jim, te rog verifică. Dacă sunt în bilete de o sută noi, cred că ştiu şi seria pe care o au toţi.

În timp ce bătrânul poliţist caută banii le povestesc episodul cu Tom Lords.

– Falşi! Toţi! Exclamă Jim!

– Hoţul!

– N-ai de ce să te superi Sean! – îl potoleşte jim. I-ai vândut un act fals pe bani falşi. Abia sunteţi chit. Mai bine povesteşte ce s-a întâmplat mai departe!

– Păi, ce să se-ntâmple?! Mă îndreptam spre staţia de autobuz să vin al Miami, la domnul Caldwell. Mergeam liniştit pe trotuar. La un moment dat s-a deschis o uşă de la un magazin şi în ea am văzut oglindită imaginea Impalei, care mă urmărea de-aproape. Am intrat într-o prăvălie şi m-am uitat pe fereastră. L-am recunoscut pe Bud, care coborâse gemul portierei ca să vadă mai bine. Acum, fiind lămurit, mi-am continuat drumul, prefăcându-mă că n-am văzut nimic, dar cu simţurile la pândă. Aşa că, atunci când a accelerat să urce pe trotuar să mă lovească, am sărit într-o parte. Probabil că m-am lovit cu capul de caldarâm că m-am umplut de sânge. În rest sunt bun zdravăn. Dacă nu m-ar fi sedat ăştia şi nu m-ar fi băgat atâtea tuburi în mine, aş fi putut să plec împreună cu voi.

– Sean, uite acesta este cecul de 600 de dolari.

– Mr. Caldwell, este în acelaşi buzunar, în plicul  bleu. Jim, fii bun şi dă-il!

Ne luăm la revedere tocmai când apare zdrahonul în halat alb şi cu mâinile în şolduri. Plecăm în viteză.

*

*              *

Când intru pe autostradă, ceasul electronic de la bordul Dodge-ului arată ora unu şi cinci minute. Înfund pedala acceleraţiei şi rulez pe panglica de asfalt pustie. Să vedeţi cum este în timpul sezonului!

La o cotitură, văd în lumina farurilor, o maşină cu botul proptit într-un stâlp. Probabil că impactul a spart becul. Portiera este deschisă şi, lângă ea, zăresc conturul unui corp.

Frânez. cobor. Asta-i chiar Impala! Mă aplec asupra corpului întins pe asfalt.

Îngerul meu păzitor îmi strigă:

– Păzea, Caldwelle!

Mă feresc. Probabil, nu foarte rapid, aşa că încasez lovitura cu bătătorul de base-ball pe cocoaşă, golindu-mă de aer. O fac pe mortul. Îl văd printre gene cum se apropie să mă buzunărească. Îl las. Când bagă mâna în buzunarul de la haină, îi bag şi eu genunchiul în punga cu ouă. Poate acum să şi le facă omletă! Horcăie şi cade lat. Apuc bătătorul şi-i înapoiez datoria. Cu dobânda aferentă. Când termin, sunt sigur că suntem chit.

E rândul meu să-i fac controlul. Nu-i iau nimic, dar aflu că este Bud Stanger şi că suntem, într-un fel, colegi.

– Noapte bună, colega!

Cap. 8. „DAR NICI CALDWELL NU-I DE COLO!”

Profit de somnul greu. Ba, chiar, foarte greu, care l-a cuprins, aşa de-odată, pe colegul Bud  Stanger pentru a-i băga o vizită la agenţie.

După cum arată încăperea, tipu-i prăpădit rău! Când aprind lumina, câteva sute de carcalaci, scârboşi şi obezi, aleargă înnebuniţi să se ascundă sub stratul gros de gunoaie slinoase care acoperă, ca un covor, pardoseala. Mobilierul este format dintr-o masă şi două scaune şchioape. Pe peretele din dreapta văd un poster din care-mi rânjeşte colegul Bud, cu zece ani mai tânăr, în echipament de base-ball, ţinând în mâini un bătător, în poziţia de aşteptare. Alături, într-o ramă subţire, este pus la vedere brevetul de detectiv particular. Pe celălalt perete este un rastel cu trei bătătoare şi un loc gol. Pe ce puneţi pariu că ştiu unde se găseşte scula lipsă?

Pe masă, într-o dezordine perfectă, se găsesc mormane de resturi de mâncare, cutii goale de bere, ghemotoace de hârtie şi un telefon construit, probabil, înainte a fi fost inventat de Mr. Bell. Nici o agendă, nici un dosar. Nimic!

Îmi înving repulsia şi răscolesc mizeria de pe masă. Deranjez o numeroasă familie de carcalaci de la cină, dar merită! Tipu-şi face însemnările pe ce-i cade la-ndemână. Chiar deasupra, pe o foaie de ziar, care-i servise drept faţă de masă, este una. Caraba confratelui Bud, obişnuită mai mult cu bătătorul, nu le prea are cu pixul. De aceea caligrafia lui este ceva între cuneiforme şi hieroglife. Reuşesc totuşi să descifrez: „INT. Sen. FEN. 22.30. TIGRU”

Introduc datele în computerul cu circumvoluţiuni şi încerc să decodific. „INT” poate să însemne: întâi, întoarcere, intuiţie, intimitate, inteligenţă, întâlnire… Asta-i! „SEN” e probabil prescurtarea  prenumelui tipului cu care trebuie să se întâlnească. Atunci „FEN” ce-ar putea să fie? Sigur că da! „SEN. FEN.” Înseamnă senatorul Fennimour. Pun pariu că asta-i! De ce sunt aşa de sigur? Nu sunt, da’ aşa-mi zice mie păsărica (iar v-aţi gândit la prostii, gagiilor!) şi asta nu m-a minţit niciodată. 

Mă uit mai atent la ziar. Este ediţia de seară al lui „Miami News”, iar data este chiar cea de ieri. Judec. Dacă mesajul a fost scris aseară, în orice caz după ora 16, când apare ediţia şi la ora 22,30 tipul era în Fort, înseamnă că întâlnirea este pentru astăzi. Da ce dracu-i „tigrul”?

N-am timp să mai caut că pe culoar se aud paşi grei. Mă dotez cu un bătător din rastel, sting lumina în viteză şi mă ascund după uşă.

Sistemul de alarmă a funcţionat şi de data asta. În lumina reclamelor de vizavi văd că cel care deschide uşa este chiar Bud.  Se clatină binişor, de parcă ar fi troscăit o găleată de whisky. Eu ştiu că motivul e altul. Nu-i dau timp să aprindă lumina şi-l mai troznesc o dată. Nici n-o să-şi dea seama ce s-a întâmplat.

E timpul să mă odihnesc şi eu câteva ore.

*

*              *

– Copilă, ia tu cartea de telefon şi caută toate firmele din Miami care au în nume substantivul „tigru”! Îi trasez sarcină lui Bette, după ce o sărut, să o împac, pentru schimbarea programului de aseară.

– Wig, a telefonat locotenentul Jim Wiliams, de la poliţia din Fort Landerdale. A zis să-l suni cum ajungi la birou.

Îl sun.

– Wig, bătrânul Sean Seigler a fost împuşcat azi noapte chiar în rezerva de la spital.

– N-aveaţi un poliţist la uşă?

– Ba da. Aşa cum m-ai sfătuit, am plantat unul acolo.

– Atunci ştii cine a intrat în rezervă.

– Asta-i necazul. N-a intrat nimeni. A fost împuşcat prin fereastră. Acela de i-a făcut felul s-a urcat într-un copac din curtea spitalului şi de acolo a tras. Am găsit o grămadă de urme. Bănuielile mele se îndreaptă spre tipul cu Impala verde.

– Pe la ce oră s-a întâmplat?

– La mai puţin de jumătate de oră după ce am plecat noi, a intrat sora să-i controleze perfuzia. Era mort. Împuşcat direct în frunte.

– Atunci trebuie să cauţi alt suspect.

– De ce?

Îi povestesc întâlnirile succesive cu Bud Stanger şi-i motivez incapacitatea tipului de a mânui un pistol în condiţiile date.

– Ar fi totuşi o coincidenţă prea mare să admitem că a fost împuşcat din cu totul alte motive. Iar acum, fiind vorba şi de o crimă, implicarea mea devine oficială. Mai ştii ceva ce nu mi-ai spus până acum?

– Nu, dar tot ce voi afla şi nu va leza interesele clientei mele, vei şti şi tu.

După ce închid, trec la malaxarea circumvoluţiunilor: Jim are dreptate. Împuşcarea lui Sean este legată de încercarea nereuşită de înscenare a unui accident de circulaţie. Şi atunci, din două, una: ori Bud a avut un complice, pe care l-a lăsat în fort să termine treaba, ori există o echipă concurentă, care umblă după aceleaşi documente – ceea ce mi se pare mai puţin probabil. Dar nu imposibil!

*

*              *

Am câteva piste neexplorate. Le am notate în computerul personal. Cel cu cârlionţi ruginii.

Scot din buzunar petecul de hârtie pe care am copiat anunţul din „Miami News” în biroul (dacă birou se poate numi ăla) lui Tom Lords. Citesc:

„Angajez bărbat puternic, abil, inteligent şi loial. De preferat fără probleme  familiale. Câştiguri mari. Oferte doar până mâine, ora 16,30.” Urma un număr de telefon.

Spuneţi şi voi, gagiilor, nu-i aşa că dacă aţi fi citit anunţul, v-aţi fi repezit la primul telefon?

Şmecher mare autorul! Care bărbat nu crede despre sine că-i puternic, abil, inteligent, loial şi că merită o grămadă de parai?

Am două posibilităţi să dau de  şmecherul în discuţie: să fi plătit anunţul prin cec sau să aflu adresa unde s-a aflat telefonul, deoarece am sunat la numărul respectiv şi robotul mi-a răspuns că respectivul post s-a desfiinţat.

Pe ambele posibilităţi atârnă eticheta Roger Blackmor.

Dacă ai un secret şi vrei să-l afle a doua zi întreaga peninsulă, spune-l la telefon unuia de la „Miami News”. Pe lângă pungaşii ăştia de jurnalişti, băieţii de la C.I.A. sunt nişte bieţi amatori. De aceea folosesc telefonul doar pentru a-i da o întâlnire amicului Roger.

Locul ales este o locantă unde se adună macaronarii, halesc spaghete şi vorbesc. Şi ăştia vorbesc, nu se-ncurcă! Fondul sonor este impropriu tragerii cu urechea,

Îi povestesc, în timp ce ne regalăm cu o porţie de spagheti „bolognese”, ultimele evenimente şi-i sugerez şi cele două căi pentru aflarea identităţii tipului care l-a angajat pe Tom.

– Apropo, există ceva noutăţi în ancheta referitoare la incendiul de la notarul Herbert Colkins? – întreb printre dumicaţi.

– Asistentul notarului, care a scăpat ca prin minune, a povestit poliţiei că a primit prin comisionar un pachet cu menţiunea „personal”. L-a dus patronului şi, la câteva minute s-a auzit o explozie care a provocat şi incendiul. S-a făcut un portret robot al comisionarului, un puşti de culoare, dar şansele să fie descoperit sunt mici.

– E tare tipul! Dar nici Caldwell nu-i de acolo!

CAP. 9. „A APĂRUT ÎNC-UN CADAVRU!”

Oricât ar părea de ciudat, substantivul „tigru” apare în denumirea a nu mai puţin de nouă firme din Miami. Ca să afle chestia asta, copila a avut o idee pentru care am recompensat-o cu un sărut marca „W & C”. A folosit  computerul, pe care l-am achiziţionat, la sfatul ei, când ne-am mutat în noul sediu şi pe care l-am conectat la Internet, tot la sfatul ei.

Studiez lista şi elimin două magazine, un cerc de reculegere budistă, o sală de gimnastică de întreţinere, trei cluburi sportive, o asociaţie a vânătorilor şi una de protecţie a amintitei feline. Ce-mi rămâne este un cazinou.

– Copilă, ia telefonează tu la „Tigru malaiez” şi rezervă o masă intimă pentru ora 22,30!

– Intelectuala, patroane?

– Nu prea, copilă! Persoana care mă va însoţi vei fi chiar tu. Fugi acasă şi găteşte-te . Trec să te iau la nouă fix.

Şmecherilor, de data asta aţi dat-o-n bară! Nu mă duc cu un ceas jumătate ’nainte pentru ce v-aţi gândit voi, ci pentru că am un plan.

*

*              *

Nenorocirea-i că şi copila a gândit ca şi voi. Mă aştepta într-o cămăşuţă şi un slipuleţ, făcute cu multă parcimonie, din cel mai transparent material.

– Ţi-am spus că vin la nouă să te iau. Ce dracu’ ţi-a umblat prin cap?! Întâi munca şi apoi distracţia! Ai cinci minute să fii gata!

Spre uimirea mea – care cunoşteam, din citite, că o femeie are nevoie de câteva ceasuri să se îmbrace – a terminat înainte de expirarea ultimatumului.

Este bosumflată, dar trebuie să ştie cine-i bossul. Şi ăla-i mandea!

Mă sui la volan şi bag în viteză.

– Patroane, „Tigrul malaiez” e în partea opusă!

– Ţi-am mai spus odată: Întâi munca şi la urmă distracţia.

Opresc în faţa clădirii în care se află sediul agenţiei lui Bud, după ce mă conving că Impala cea verde este parcată în faţă. Aşteptăm. Ca să nu ne plictisim, pun nişte texte cu efect garantat. Îmi umblă mâinile şi buzele cu hărnicie. Numai ochii rămân imobili. I-am lipit de portiera din stânga a Impalei şi nu-i clintesc de-acolo.

Pe la zece fără câteva minute a fost nevoie, cu părere de rău, să-mi opresc mâinile din explorarea formelor de relief. Aveam nevoie de ele.

În lumina strălucitoare a reclamelor, Bud Stanger arată foarte şifonat. Are doi plasturi enormi pe frunte şi o culoare verzuie, cam nesănătoasă.

Se suie la volan, dar nu pleacă. Nu plec nici eu. Peste câteva minute aflu şi de ce: aştepta o damă.

Să mă fi înşelat eu şi însemnărica se refera la întâlnirea cu gagica asta, pe care o duce, înaintea partidei de amor, s-o trombonească la o speluncă!?

Băieţi, gagica merită admirată! Şi nu numai! E trăsnet! Înaltă, cu mişcări feline – genul „sportiv” dacă-ţi place – dar tipul ăla cu muşchii lungi, nu rotunzi.

După traseul ales îmi dau seama că destinaţia este totuşi „Tigrul malaiez”. N-are rost să mă ţin după fundul Impalei, aşa că accelerez. Ştiu un traseu fără semafoare, de aceea, atunci când cei doi pătrund în local, noi suntem deja  cu comanda băuturilor dată şi feţele ascunse în mapele cu lista potolurilor.

Şeful de sală, cel care ne-a ales masa, nici dacă-l rugam eu, n-o alegea mai bine! Este plasată lângă o draperie, mascată de un palmier stufos. Nu vine de acolo nici miros de haleli, nici de… invers. Dacă există pe undeva o încăpere discretă, atunci după această draperie trebuie să se găsească.

La zece şi douăzeci şi cinci îl văd pe Bud că se ridică de la masă şi se îndreaptă direct spre amintita draperie. Nu mă vede, căci, tocmai atunci, aplicam o pupătură zdravănă puştoaicei.

Păcat de calitatea pupăturii, că trebuie s-o întrerup înainte de final! Da’, ce să-i faci!? Aşa cum, chiar eu am hotărât – distracţia la urmă!

Mă iau după el. În spatele uşii este un culoar, luminat cu economie. Încăperile, pe lângă care trec, par magazii. Culoarul coteşte spre dreapta. Mă opresc brusc:

– Aşteaptă, Bud, ştii că bossului nu-i place să fie deranjat de la masă.

– Dar mi-a zis la zece jumătate, Frank şi tu ştii că nu-i place nici să i se iasă din cuvânt. Intră măcar să-l anunţi că am sosit.

– Bine, bine. Aşteaptă aici!

Scot puţin capul şi fotografiez locul. Culoarul ăsta este mai scurt şi are doar trei uşi: două gemene cu cele cu cele pe lângă tocmai am trecut; cea de a treia este capitonată şi în stânga ei este un fotoliu şi o sticlă şi o sondă.

Aud uşa şi replica lui Frank:

– Intră! Te aşteaptă.

Am planul pregătit. Strig:

– frank, vino şi ajută-mă! E un tip aici.

Aud cum porneşte în fugă. Cum dă colţul îl trosnesc cu muchea palmei la carotidă. Cade fulgerat. Îl încarc în spinare şi-l duc spre prima uşă. E încuiată.

Nu ştiu dacă v-am spus, dar lui mandea nu-i rezistă femeile şi uşile. Nici asta na făcut excepţie. E o debara îngustă, plină de materialele şi sculele femeilor care fac curăţenia. Îl leg fedeleş. N-am timp să găsesc ceva mai septic, aşa că-i înfund în vorbitoare un feşteleu de la chestia aia cu care se spală pe jos. Îmi cer scuze, ies şi încui debaraua.

Mă apropii de uşa capitonată şi încerc să ascult. Nimic! Apăs încet clanţa. Se deschide. Acum se aude.

– Eşti sigur că n-aţi lăsat nici o urmă.

Sigur, patroane! Dacă va fi nevoie, şmecherul acela de Caldwell va depune mărturie că, în momentul când a fost împuşcat tipul din spital, eu eram în cu totul altă parte.

– Dar dacă acest Caldwell bănuieşte ceva? Dacă a descoperit vreo urmă? Cred că cel mai bine ar fi să…

– Wig, atenţie!

E vocea copilei. Sar într-o parte. La timp. Gagica lui Bud se pregătea să-mi aplice-o palmă cu piciorul. Eschiva mea a dezechilibrat-o doar pentru o fracţiune de secundă. O văd cum sare în picioare şi începe o piruetă  ca să-mi bage bombeul în moacă. N-am chiar poziţia optimă de apărare şi aş fi încasat-o rău dacă nu era puştoaica.

Când tipa a ridicat stângul să mă plesnească, Bette i-a aplicat un şut în ligamentele din spatele genunchiului drept. Se prăbuşeşte. Cu părere de rău, dar n-am încotro!, o altoiesc la meclă, deteriorându-i machiajul. Va dormi cuminte măcar jumătate de ceas. O bag şi pe ea în debara şi o întindem.

*

*              *

A doua zi, pe la unsprezece, mă hotărăsc să-i fac o vizită lui bud. După cât e de prăpădit biroul, îmi dau seama că este un detectiv ageamiu. Eu nu sunt. O discuţie ca între profesionişti este în avantajul meu.

Uşa este deschisă.  Nu trebuie să mai bat. Intru şi constat că în afacerea asta a mai apărut înc-un cadavru!

CAP. 10. „AU MIERLIT-O ŞI PE ASTA!”

Nasolul ăla care l-a făcut să dea colţul, a vrut, probabil, să pară c-a fost o sinucidere. Un ageamiu!

Caut telefonul ca să anunţ poliţia. Îl găsesc într-un colţ. Fusese utilizat ca proiectil. Are un colţ al carcasei spart şi, pe spărtură văd o pată de sânge şi câteva fire de păr. Blond şi destul de lung, ca să fie de damă; natural şi drept, ca să fie de bărbat.

Trebuie să mă cărăbănesc înainte de a intra cineva în cocina asta. (Cer iertare porcilor pentru metafora care-i dezavantajează!)

Abia la a treia încercare reuşesc să găsesc un telefon. Dau chiar de locotenentul Kellogg. Bag textul şi-l asigur că-l voi aştepta.

*

*              *

– Sinucidere – decretează Goriloiul, după ce studiază cu atenţie încăperea.

– Mai ai dreptul la o încercare.

– Ce vrei să zici? Orice zevzec ar înţelege asta!

– Zevzecii, da!

– Uite c-a lăsat şi o scrisoare de adio, în care-şi explică gestul!

N-o văzusem, deoarece era acoperită cu capul, sau, mă rog, ceea ce mai rămăsese din capul lui Bud. Mi-o întinde plin de ifose. I-ai luat amprentele înainte de a pune mâna pe ea?

– De ce?

– E bătută la maşină!

– Şi ce dacă!?

– La ce maşină?

– Păi…  Îl văd cum îşi roteşte ochii prin încăpere – Probabil că şi-o fi bătut-o acasă.

– Şi dacă nici acasă nu vei găsi nici o maşină de scris?

– A scris-o în altă parte. Amănunt nesemnificativ.

– Atunci îţi dau alt subiect de meditaţie. Priveşte posterul de pe perete!”

– Şi ce-i cu asta?!

– Are dreptate Caldwell! Bud era stângaci! Exclamaţia aparţine locotenentului.

Trebuie să recunosc faptul că în cazul lui, prostia nu-i o boală prea grea.

– Exact, locotenente! Iar cel ce i-a montat sinuciderea l-a împuşcat din dreapta şi i-a lăsat „tunul” ăla tot în mâna lui proastă. Am o bănuială. Pistolul nu-i aparţine lui Bud.

– De unde ai mai scos-o şi pe asta!?

– Armele lui erau cele din rastelul de acolo! O ştiu din proprie experienţă, ca să zic aşa.. Verificaţi dacă glonţul din scăfârlia ăstuia nu-i frate geamăn cu cel din mintea lui Lord! Şi vă mai dau o pistă. Gratis! Verificaţi cu atenţie telefonul!

– Am impresia că ai cotrobăit p-aici înainte de venirea noastră – se montează Goriloiul, după ce analizează cu atenţie proba de sânge şi firele de păr.

– Iar ai tras pe-alături! Ieri am fost în Fort Landerdal cu nişte afaceri şi. La întoarcere, pe autostradă, l-am ajutat să-şi depaneze Impala. Mi-a zis să vin azi, pe la unsprezece că are să-mi spună ceva important. Mi-a dat chiar şi cartea de vizită. Mă scotocesc prin buzunare, o găsesc şi o întind.

– N-am nevoie, te cred. Şi?

– am venit, am găsit uşa deschisă şi am intrat. L-am văzut şi mi-am zis: „Cadwelle, asta-i treaba poliţiei!” şi am căutat un telefon să vă anunţ. Restul puteţi să intuiţi, că sunteţi băieţi mari.

– Ştii ceva despre un Sean Seigler?

Mă mir:

– Ce-i cu el!?

– Scrie aici, în scrisoarea de adio,  că are remuşcări că l-a  împuşcat pe tipul ăla.

– N-a făcut-o el!

– Eşti aşa de categoric, de parc-ai fi făcut-o tu!

– Iar eşti nerecunoscător! Vă propun să luaţi legătura cu locotenentul Jim Wiliam de la poliţia din Fort. E cazul lui şi nu vreau să mă amestec.

– Caldwelle, sunt cam multe cadavre pe unde umbli tu. Sper că înţelegi că, dacă obstrucţionezi cercetările…

Ameninţarea îi aparţine Limbricului.

– Lasă, locotenente, doar ştii că şi de data asta laurii vor fi tot ai voştri. Puteam să nu vă telefonez. Puteam să nu vă atrag atenţia asupra faptului că decedatu’, aici de faţă, a fost stângaci; Puteam să nu vă spun că pe telefon sunt urme de sânge şi fire de păr. Puteam să nu vă dau numele lui Jim Wiliam. Puteam să ţin toate astea numai pentru mine. Ce dracu’, nu puteţi să înţelegeţi că v-am dat tot ce am avut?

– Chiar ne crezi idioţi?

– Are vreo importanţă ce cred?

În ciuda faptului că are fruntea tot atât de îngustă ca lăţimea unui deget arătător, Goriloiul pare că a înţeles aluzia, că-l văd că se înroşeşte şi porneşte cu pumnul strâns spre mutra mea.

– Sergent!

Vocea aparţine Limbricului şi are efectul unui placaj la gât! Îl văd cum se opreşte şi începe să belească felinarele de parcă l-ar strânge cineva de-nghiţitoare. Îmi întorc ochii în direcţia privirii Goriloiului şi ceea ce văd nu-mi place deloc: În prag stă gagica decedatului, iar ceea ce ţine în dreapta nu seamănă a pudrieră, ci mai de grabă cu un Walther de 7 mm.

– La-ţi omorât, scârbelor! Vă omor şi eu! Labele la ceafă!

După cum i s-au dilatat pupilele, înţeleg că nu glumeşte şi are de gând să tragă. Încerc să-i distrag atenţia:

– Fii cuminte, păpuşă că tipi-s poliţişti. Poţi să le vezi legitimaţiile.

– Mă cac în legitimaţiile lor!

Drept să spun, n-am scontat pe asta! Înnebunit de furie goriloiul se repede, ieşindu-i fum din urechi, spre matracucă. Luată prin surprindere, individa îndreaptă pistolul spre ţinta în mişcare şi apasă pe trăgaci. Bubuitura este foarte puternică în încăperea nemobilată. Sergentul se prăbuşeşte, da’ n-are nici pe dracu’.

Glonţul pornit din pistolul farfuzei s-a înfipt în tavan, făcând să cadă o bucată de tencuială. Pentru chestia asta Goriloiul ar trebui să mă pupe şi în… (ştiţi voi unde!). Când am văzut-o că îndreptă pistolul spre pieptul lui, am ridicat şi eu piciorul. Figura am învăţat-o aseară, iar profă îmi fusese chiar gagica. Tocmai mă gândeam să i-o spun, când am constatat că nu mai am cui.

Auzisem o singură împuşcătură! Când dracu’ a găurit-o locotenentul chiar în mijlocul frunţii, nu-mi dau seama? Ştiu, doar, că are revorverul în mână şi din ţeavă iese încă un firicel de fum de cordită arsă.

– Locotenente, ai încurcat-o!

– doar ai văzut că a vrut să-l împuşte pe sergent!

– Da, dar în timp ce glonţul ei a rămas înfipt în tavan, al tău i-a rămas întipărit în memorie.

– Mr. Caldwell… - se smiorcăie Limbricul.

Am ajuns „domn”! Buuun! Să negociem!

– Aş putea să mă prefac că n-am fost de faţă, dar…

– Spuneţi Mr. Cadwell!

– Dacă mai mă supăraţi…

– Doar am făcut un pact!

– Corect! Ba chiar mai multe. Şi, de fiecare dată tot voi le-aţi încălcat.

*

*              *

Plec. Sunt şucărit. Gagica era o pistă, iar gogomanii au mierlit-o şi pe asta!

CAP. 11. „URLETUL NU-I TOTUŞI AL MEU”

Stau cu cracii cocoţaţi pe birou şi-mi admir luciul umblătorilor. De fapt „stau” nu este noţiunea cea mai potrivită. Eu nu stau niciodată. Nici acum. Acum îmi storc circumvoluţiunile şi nu reuşesc să înţeleg de ce la prima mea întâlnire cu decedatul Bud, acesta m-a pocnit înainte de a deschide gura. Doar ei făcuseră invitaţia; doar acceptaseră intermediarul. E aici o chestie care-mi scapă.

– Şefu’, la telefon locotenentul Kellogg! – îmi întrerupe munca Bette.

– Caldwell, vreau să-ţi mulţumesc pentru declaraţia dată în legătură cu nefericita întâmplare de azi dimineaţă.

– Făcea parte din pact!

– Tot în cadrul aceluiaşi pact îţi dau şi eu o informaţie.

– Sunt numai urechi!

– Bud Stanger, nu-i Bud Stanger.

– Stai aşa, locotenente! Eşti sigur că totu-i OK şi te simţi bine?

– Mă simt excelent. Ieri, când mi-ai atras atenţia asupra posterului, ceva a început să-mi umble prin minte.

– Chiar dacă locu-i îngust sunt convins că nu era prea multă înghesuială acolo – nu mă abţin eu.

– Unde? – cade în plasă locotenentul.

– În minte.

– Fac yu! - O spune fără prea mare convingere – Mai bine ascută. Sunt de multă vreme, un mare microbist de base-ball. Am şi jucat în echipa colegiului. Acasă am o colecţie de fotografii ale marilor jucători din ultimii 20 de ani. Uitându-mă la poster am recunoscut figura, dar numele nu-mi spunea nimic. Răsfoind colecţia am găsit explicaţia: decedatul era Tom Sellech din „Cowboy’s”, Austin Texas a anilor  ’72 – ’81.

– Tom Sellech?! Asta explică multe!

– Ce anume, Kaldwell?

– De ce la prima întâlnire m-a altoit cu bătătorul mai înainte de a apuca să deschid gura. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucram la poliţia din Fort Landerdale, l-am arestat pe Tom. Fusese implicat într-un caft, într-un bar.  A fost eliberat pe cauţiune şi apoi dosarul s-a volatilizat. Mi s-a spus că era garda de corp al nu ştiu cărui senator şi a acţionat în apărarea acestuia. Eu nu-l văzusem atunci decât câteva secunde în lumina colorată a barului. L-am predat unei patrule, iar a doua zi, când am ajuns la poliţie, fusese deja eliberat. Fotografia mea apăruse în mai toate ziarele din Fort. A lui nu.

– Zici că apoi v-aţi întâlnit şi aţi vorbit.

– Probabil că şi-a dat seama că nu l-am recunoscut, mai ales şi pentru faptul că-şi schimbase numele şi a prins curaj. Oricum mulţumesc pentru informaţie.

Închid şi continui operaţiunea de malaxare a circumvoluţiunilor: O nouă coincidenţă? Garda de corp a unui senator. Oricum Fennimore nu putea fi. A devenit senator abia în ultimul mandat.

Trebuie să-l sun pe Jim. Dau de el destul de repede:

– Jim, îţi aminteşti cazul de acum câţiva ani, cu tipul acela Tom Sellech, implicat într-o mardeală într-un bar şi eliberat pe considerentul că ar fi fost bodyguardul unui senator?

– Întrebare retorică. Locotenentul are o memorie de botanist.

– Sigur. Ce-i cu el?

– Ce partid fusese implicat?

– Republicanii. Puteai să fii sigur!

Tot ce-i rău în State, e din vina republicanilor, susţine oricând şi oricui Jim Wiliams, care-i votează pe democraţi cu orice prilej.

– Ei, bine, tipul acela era proprietarul Impalei verzi!

– Era!?

– da, Cineva i-a băgat minţile în cap. Dar pentru asta a trebuit să-i facă o gaură. Cu un glonţ. Apoi a încercat să-i însceneze o sinucidere. Au bătut chiar şi o scrisoare „de adio” în care-şi mărturiseşte „vina” de a-l fi împuşcat pe Sean.

– Cine se ocupă acolo de caz?

– locotenentul Kellogg.

*

*              *

Mai am de lămurit o problemă. Ba, chiar două. Prima ar fi: identitatea tipului cu care s-a întâlnit Bud în biroul de la „Tigrul Maltez”? Căi de a lămuri chestiunea ar exista, ba chiar mai multe. Ia să vedem!? Aş putea să merg să trag de limbă personalul. Cade! Dacă se află, şi şanse să se afle sunt multe, sperii păsărica. Să intru în birou sub un pretext oarecare şi să aflu cine-i proprietarul. Cade şi asta! Băieţii răi mă cunosc. Să folosesc tactica tigrului. E adevărat că are inconvenientul timpului, dar eficienţa este maximă. Cea de a doua problemă este identificarea complicelui lui Gary, alias Bud – cel care l-a împuşcat pe Sean şi, după modus operandi, pe Tom Lords şi pe Bud însuşi. Dar şi problema asta îşi are soluţia prin acelaşi teritoriu.

Trebuie să-mi întocmesc planul de acţiune! Dar nu acum imediat, deoarece în birou îşi face apariţia prietenul Roger Blackmur.

– Wig, am veşti proaste! Anunţul acela a fost achitat cash şi nici una dintre funcţionare nu-şi aminteşte nimic de persoana care l-a dat. Numărul de telefon, desfiinţat chiar a doua zi, a fost instalat într-o altă încăpere din aceeaşi clădire în care l-ai găsit pe Lords. Cei de la telefoane n-au reuşit nici ei să-şi reamintească ceva despre persoana cu care au tratat afacerea, iar numele din cerere, John Smith, este cu siguranţă fals. În ceea ce-l priveşte, liftierul… n-am reuşit încă să-l găsesc treaz. Dar nici nu mai are rost să mai încerc, deoarece, mai mult ca sigur că nu era treaz nici în ziua cu pricina. Clădirea este a unui tip ramolit, care închiriază birourile prin telefon, la sume derizorii,. De fapt doar la primele trei etaje sunt locatari permanenţi. În rest birourile sunt închiriate de firme fictive sau nu sunt închiriate de loc.

Îi spun cum am de gând să procedez în continuare. Voi închiria biroul unde fusese instalat telefonul şi voi solicita reînfiinţarea postului, de preferinţă cu acelaşi număr. După aceea nu aveam decât să dau în ziar un anunţ: „Persoanele care au participat în ziua de 19 decembrie la prima etapă a selecţiei sunt rugate să ne contacteze mâine, cât o fi atunci, la următorul număr de telefon.”

– Şi apoi!?

– Văzând şi făcând. Trebuie cineva să-şi aducă aminte de vre-un amănunt.

De unde să ştiu eu că evenimentele mă vor obliga să-mi schimb planurile?

*

*              *

Ajung la „Steaua de Mare” la o oră când foiala este în toi. În faţă fetiţe, cu craci  lungi, coboară din maşini şi mai lungi, însoţite de bunicuţi cu bârdihanuri mari şi conturi în bănci şi mai mari. Sunt convins că Dodgeul nici nu va fi lăsat să oprească, dar mite să i se deschidă portiera. Aşa că mi-l parchez singur şi din lipsă de „ţinută obligatorie”, ocolesc prin spate, la intrarea de serviciu.

În contrast cu luminaţia şi foiala  de la intrare, p-aci e beznă şi destul de pustiu. Dar nu de tot. Prin lumina săracă văd o siluetă ieşind tiptil dintr-un tufiş care creşte chiar lângă zidul clădirii. Mă ascund şi-l las să treacă. Ceva din contururile şi mişcările tipului îmi zic c-ar avea o copie în fototeca din computerul meu personal, dar nu-mi spune şi cum îl cheamă.

Sper că n-a fost acolo doar ca să se deschidă la şliţ sau, mai rău să-şi dea jos nădragii. Deoarece, aşa cum mă cunoaşteţi, sunt un tip curios din fire, mă furişez şi eu în spatele tufişului. Un pas, doi… Pe-al treilea nu-l mai fac înainte, ci în jos. Picioarele îmi fug şi simt că mă prăbuşesc. Treptele unei scări metalice îmi julesc coastele. Durerea este cumplită şi-mi smulge gemete înfundate, dar urletul care însoţeşte capătul cursei nu-i totuşi al meu.

CAP. 12. „GAGIILOR, AM ÎNCURCAT-O!”

         Beznă. Da ştiţi cum? Totală. Şi pe dinafară şi pe dinăuntru

Tipul căruia i-am căzut pe gânduri m-a trosnit. Profesionist. Nici nu pot fi şucărit prea tare pe el. Ce, parcă, dacă-mi cădea mie careva pe devlă l-aş fi iertat? Ei, aş! Astea-s primele idei care-mi umblă prin căpăţână, după ce au început din nou să umble. Ideile. Primele mişcări le folosesc pentru a-mi controla anatomia. Totu-i OK! Nu-mi lipseşte nimic. Ba, chiar am ceva în plus: al treilea cucui. Pe ăsta, pentru simetrie, mi l-a plasat chiar în creştet.

Scot bricheta şi luminez locul. Mă dumiresc. Este un fel de gură de vizitare, betonată, pentru branşamentele telefonice. Pot să pariez cu voi că individul, căruia tocmai îi căzusem pe cap, nu era de la societatea de telefoane şi nu se ocupa, pe întuneric, de depanarea instalaţiei. Am o bănuială: Nasolul, ori asculta convorbirile telefonice, ori instala o „păstaie” pentru interceptarea de la distanţă.

Ca să mă conving, am nevoie de mai multă lumină. Urc scara. La capăt este un chepeng metalic. Îl împing. Nu se mişcă. Aprind din nou bricheta. Încuietoarea este afară, dar mecanismul ei e aici, înăuntru. O joacă pentru mandea!

În portbagajul Dodge-lui am o geantă cu scule şi, mai ales, o lanternă. La înapoiere folosesc scara pentru a coborî. Chestia asta ia timp mai mult, dar e mai puţin dureroasă.

Prima observaţie: aici s-a fumat pe rupte. A doua observaţie: au fost mai mulţi fumători. Trei, ba nu, patru. De unde ştiu? După numărul mărcilor de ţigări, ale căror chiştoace tapetează podeaua. Cum şi două persoane ar sta cam înghesuite aici, trag concluzia că au fumat pe rând. Asta vine să-mi confirme una dintre ipoteze: aici s-a lucrat în ture, probabil la ascultarea telefoanelor. Mai am nevoie de o confirmare. Dacă pe stratul subţire de oxid de la suprafaţa firelor se văd urmele dinţilor de la „crocodilii” instalaţiei de ascultare, atunci nu mai există nici un dubiu.

Tabloul este deschis. Încep să-l inspectez. Nu se vede nimic. Firele sunt intacte şi uniform oxidate. Ba, stai aşa, Caldwelle! De-aici se aud nişte voci. Nu-s prea clare. Vin din spatele tabloului. Trag de el şi constat că se roteşte în jurul unor balamale. Acum se aud mai bine, dar tot nu înţeleg nimic. Probabil că, dacă scot placa asta de oţel, care-i prinsă în şuruburi…

Nici operaţia asta nu-mi ia decât câteva minute. Toate şuruburile erau slăbite. Trag de placă şi îndrept lanterna spre spaţiul astfel descoperit.

Aud clar două exclamaţii de spaimă. Una este a mea. În deschizătură văzusem o meclă rotundă, galbenă, cu ochii oblici, gata-gata să sară din orbite şi în care se citeşte o mare perplexitate.

– Ce se întâmplă Yabu-san?

Vocea de docher beţiv care pune întrebarea este a Priscillei.

– Capu de la omu roşu în seif la tine! Exclamă gălbejitul şi se prăbuşeşte.

N-am timp să ocolesc, aşa că folosesc tunelul seifului pentru a ajunge în încăpere. Apariţia mea mai provoacă un leşin. Întâi trebuie să mă ocup de damă. Şi la chestia asta mă pricep. Masajele pe liniile Yun şi Yan dau totdeauna rezultate excelente, mai ales dacă le asociezi cui procedeele bouche-à-bouche. Ce-s alea liniile Yun şi Yan? Habar n-am, dar ştiu că se întretaie pe toate rotunjimile gagicilor. Şi de data asta rezultatul este cel scontat şi, dacă n-ar fi trebuit să mă ocup şi de reanimarea gălbejitului, primei mele paciente îi veniseră ţi alte idei. Din păcate: „întâi munca…”

Pentru Yabu-san am altă metodă. Scot trandafirii din imensa vază de jad de pe birou şi-i torn conţinutul acesteia în muianul acestuia.

Desăvârşesc tratamentul cu câte o doză de whisky din barul biroului. Mie, care am muncit, îmi torn două, duble.

– Mr. Caldwell, domnul Yabu-san este expertul firmei care a produs seiful. Tocmai încerca să mă convingă să caut documentele în altă parte, deoarece seiful nu fusese violat şi că orice efracţie era imposibilă.

– Cu un fund prins în şuruburi!? şi un copil la-ar putea prăda.

– Nu respectat proiect de la noi pentru instalat. Trebuie turnat beton armat. Dacă domn întrat. La fund nu sunt beton.

Trebuie să le explic cum am descoperit noua „intrare” şi cer Priscillei să-mi dea câteva amănunte.

– Cine a făcut proiectul, ce firmă a executat lucrarea şi care sunt cele care au realizat instalaţia şi branşamentul telefoanelor, faxurilor şi aşa mai departe?

– Dacă aşteptaţi  un sfert de oră pentru a-l conduce pe Yabu-san la o masă, putem continua discuţia.

– Imposibil. Trebuie să ajung în altă parte, unde există o pistă importantă. Îmi pare rău!

Şi chiar îmi pare! Ideile Priscillei despre necesitatea continuării tratamentului început nu mi se par de neluat în seamă. Poate cu altă ocazie. Acum trebuie să plec. Dar înainte de a ieşi mai întreb:

– Cunoaşteţi ceva despre „Tigrul Malaiez”?

– Nu.

Mi s-a părut sau chiar a existat o scurtă ezitare. Mai ales în privire. Nu insist, dar îmi notez ideea. Spre verificare.

*

*              *

Stau deja de patruzeci de minute ascuns în debaraua în care pusesem la păstrare în precedenta vizită la „Tigru” pe Frank şi gagica lui Bud. Dacă Frank n-ar păzi cu atâta vigilenţă uşa capitonată, aş fi zis că dincolo de ea nu este nimeni.

Debaraua nu are aerisire şi este supraîncălzită. Cârpele de pe mine sunt îmbibate în sudoare şi simt că, dacă nu mă hidratez urgent cu oarece trăscău şi nu-mi aprind pipa pe care o sug la rece, o iau din loc.

Ştiţi ce-s alea „chinurile iadului”? Nici eu! Dar aşa îmi închipui că trebuie să fie, când te fierb nasoii ăia cu corniţe în cazanul cu smoală. A mai trecut juma’ de ceas şi tot degeaba. Frank troscăieşte a doua sticlă de whisky, cu cuburi mari de gheaţă, iar eu, cu stoicism, continui cura de abstinenţă. În sfârşit uşa se deschide şi în prag apare un tip mărunţel, blond şi cu un plasture imens în frunte.

Pun pariu pe-o sută de parai că scula care a dat gaura din gânditoarea tipului este telefonul decedatului Bud?

Îmi fac socoteala că personajul merită interesul meu şi tocmai puneam la cale o strategie de a scăpa de vigilenţa lui Frank, dar mai ales de cea a tunului ăla de 45 pe care-l ţine la-ndemână pe măsuţă, când, brusc, sunt nevoit să-mi schimb iar programul. Uşa capitonată se deschide din nou. Frank sare în picioare ca un sergent bine instruit de la puşcaşii marini la ivirea colonelului. În scenă îşi face intrarea o faşă slăbănoagă, negricioasă, cu un rictus pe care, cred, că-l poartă pe moacă şi în timpul somnului. Aţi ghicit! E „SEN. FEN.” în persoană!

Drumul e liber, dar uşa capitonată-mi face cu ochiul. Pentru orice poliţist ea ar fi rămas în veci închisă. Pentru un băgăcios ca mine, nu.

N-am nevoie de lumină. Vine din belşug de afară. Biroul are cam mute sertare, dar şi eu am o noapte la dispoziţie. Pentru răbdarea pe care am avut-o trebuie să mă recompensez cu-un trăscău. Lecturez lunga listă de etichete, dar mă opresc la lunganul de John.  Umplu o sondă şi-i încerc gustul. Excelent! După primul gogâlţ se face lumină. După al doilea aud:

– Mâinile pe ceafă, Mr. Cladwell!

Gagiilor, am încurcat-o!

CAP. 13. „Eliberez ringul.”

Mă execut. Mai ales datorită argumentelor celor doi. Frank îmi arată Coltul lui, de calibru 45, iar Chuch se fuduleşte  cu un Magnum 44. Eu n-am cum să mă laud cu Beretta mea, deoarece am lăsat-o în bar, ca să mânuiesc mai lesne sticla de „Long John”.

– Frank, vezi dacă bossul n-a plecat încă şi anunţă-l că l-am găbjit pe băgăcios.

– Alerg, Chuch!

Şi chiar aleargă. Cam împleticit. Clanţa o nimereşte din a două, iar uşa o deschide abia din a treia încercare.

– Şi vezi nu mai bea nimic. Vom avea treabă în noaptea asta.

– Ai dreptate Chuch!

Din acest succint dialog aflu trei lucruri. Unu: Chuch este prenumele blondului; doi: cel puţin în relaţia dintre cei doi, blondul pare a fi şeful şi trei: Frank e mache!

– A plecat, Chuch! – raportează uşierul senatorului la întoarcere – Io zic să-i facem felul şi să mergem la culcare.

– Nu fi idiot, Frank! Ştii bine că bossul se supără dacă nu-l întrebăm ce trebuie să facem. Am să-l caut la telefon acasă.

Discuţia telefonică aduce unele clarificări:

– Se pare că s-a dus cu senatorul Denis Dekker şi nişte pipiţe la „Steaua Polară”.

– Să-i telefonăm acolo!

– Eşti tâmpit, Frank! Vrei să lăsăm urme?

– Ai dreptate, Chuch! Şi atunci ce facem?

Mă întreb ce recunoaşte Frank? Că e tâmpit  sau că nu trebuie să lase urme. Dar cel mai mult aş vrea să ştiu dacă înţelege ceva din ceea ce i se spune.

Mă duc după el, dar mai întâi trebuie să-l legăm bine pe băgăciosul ăsta. Du-te de adu o frânghie solidă!

Speram să-l pună pe Frank să mă lege. M-am înşelat. Mă leagă chiar el. o face cu profesionalism şi se cară.

Dar nici eu nu sunt un biet amator. Când mi-a poruncit să mă aşez pe un scaun, l-am ales pe cel din spatele biroului. Are pernele groase, pline cu burete, deci îmi vor permite o anumită mobilitate,  dar mai ales, are rotile. În spatele biroului este barul şi în bar este beretta. Nu-i dau nici o şansă bietului Frank!

În meseria mea trebuie să înveţi, dar mai ales să inventezi mii de trucuri care te ajută să supravieţuieşti. Unul dintre acestea este cel al jumătăţii de lamă de ras prinsă în căptuşeala curelei pantalonilor. Greu nu este s-o scoţi de-acolo, ci s-o foloseşti cu mâinile legate şi fără să te automutilezi. Ca într-o mulţime de alte domenii şi aici este nevoie de antrenament. Iar eu am. Zeci de ore. După doar câteva minute am mâinile libere, şi după ale câteva şi picioarele. În tot acest timp, centimetru cu centimetru, alunec cu fotoliul spre bar. Acum sunt într-o poziţie favorabilă.

O altă regulă importantă în meseria noastră este: „Nu da buzna ca fata mare la măritiş! Aşteaptă să-ţi pice bine!” Asta fac acum. Aştept.

Frank, aşa troscăit cum e, nu mă scapă din ochi, ţinându-şi Coltul la-ndemână pe braţul fotoliului. Am nevoie de puţin noroc. Şi-l am. Sună telefonul şi tipul se repede să răspundă. Răsuflu uşurat văzând că pistolul este tot pe braţul fotoliului. Nici acum nu dau buzna. Stau cuminte şi ascult replicile lui Frank , reconstituind dialogul.

– Tu eşti Chuch?

– …

– L-ai găsit pe boss?

– …

– Unde a plecat?

– …

– Şi te duci după el la „Rowenta”?

– …

– Fii liniştit, Chuch. Sunt cu ochii pe el. N-are cum să scape!

– …

– Bine, Chuch, dar grăbeşte-te! N-are rost să ne pierdem, toată noaptea cu unul ca el.

Când telefonul face „clic”, fac şi eu un salt, la finalul căruia sunt cu artileria în poziţie de tragere. Bietul Frank rămâne cu gura căscată şi fără darul vorbirii. Nici nu trebuie să-i spun ceea ce trebuie să facă. Ştie şi singur. Ridică uşurel labele şi le pune pe ceafă.

– Treci cu faţa la perete Frank!

Mi-e milă de el, dar aşa-i jocul ăsta! În drum spre el îi recuperez Coltul şi-l trăsnesc cu crosa în ceafă. Acţiunile următoare necesită oarece consum de energie: îl încarc în spate, îl aşez pe scaunul pe care tocmai îl părăsisem şi-l leg cu şi mai mult profesionalism.

Îmi fac socoteala că am timp să desăvârşesc operaţia pentru care am venit aici. Sertarele descuiate nu mă interesează. Cele încuiate sunt doar două. După ce le vizionez conţinutul, constat că nici ele nu mă interesează. Poate doar pe vreun expert contabil de la Finanţe. Mr. J. J. Fennimore, senator de California, este adevăratul patron al „Tigrului” şi al altor câteva spelunci de lux şi tripouri clandestine din Miami. Bineînţeles nu şi în actele oficiale, iar registrele de aici reprezintă contabilitatea paralelă cu care şnapanul de senator, împreună cu şnapanii care-i ţin tira, fraieresc bugetul Unchiului Sam.

Conform regulii generale, p’aici, p’undeva, ar trebui să existe un seif.

Pierd ceva vreme să-l descopăr. Nu-i nici în spatele tabloului, nici a oglinzii, nici a bibliotecii. E în spatele barului. Aşa după cum vă spuneam,  subsemnatului nu-i rezistă femeile şi încuietorile. Nici asta n-a făcut excepţie!

Conţine doar o mapă, e-adevărat legată-n piele de viţel, dar actele din aceasta nu sunt cele ale proprietăţii „Stelei de Mare”. De fapt, ca să fiu sincer, nici nu înţeleg ce sunt. Şirurile de ideograme mă duc cu gândul la Malaiezia – probabil după numele bombei în care mă aflu.

Pun totul la loc, încui seiful şi mă pregătesc de plecare.

Sonda aia cu „Long John” , pe care-o lăsasem pe măsuţa barului, când Chuch mă sfătuise să ridic labele, a fost cu noroc. O luasem în mână să termin treaba începută în urmă cu aproape un ceas, când, în oglinda barului, am văzut ochiul negru al unui Smith & Watson, privindu-mă melancolic. Cu toate că nu-i văd moaca în bucata de oglindă, pot pune pariu că tipul care-l ţine în mână are prenumele Chuch, este blond, pletos şi se fuduleşte c-un plasture în frunte. Mă fac că plouă! Ştiu că scula cu două nume este foarte sensibilă şi orice tresărire a tipului care ţine degetul pe trăgaci, poate să-i provoace mari stricăciuni celui care se nimereşte să fie în faţa ei. Singura mea şansă este reflexul de apărare. Ridic sonda cu trăscău, liniştit, ca şi când am intenţia s-o duc la gură. Ochesc prin oglindă şi, când mâna ajunge în dreptul umărului, zvâcneşte aruncând băutura spre muianul lui Chuch şi, într-o sincronizare perfectă, mă prăbuşesc şi mă răsucesc cu Beretta în mână.

Supoziţie confirmată! Tipul are reacţia oricărui om normal, încercând să se protejeze, cu mâna lui bună, de jetul care i se îndreaptă spre ochi. Mâna bună este şi cea în care orice nasol îşi ţine artileria. Aşa că, glonţul, care totuşi a pornit, s-a înfipt în tavan. Nu-i dau şansa să mai încerce o dată. Bubuitura Berettei este urmată de urletul de durere al nefericitului Chuch. Va trebui să se lase de meserie. Cea de pistolar. Arătătorul, care-i era pe trăgaci, este tot acolo. Pe trăgaci. Dar pistolul este la trei metri de mâna lui, într-un colţ al camerei.

Acum văd şi motivul pentru care gorila blondă s-a întors atât de curând. Bolândul de Frank n-a nimerit „furca” telefonului, aşa că Chuch a putut auzi ce se întâmplă în biroul de la „Tigrul Malaiez”.

N-am timp de politeţuri, aşa că-l trosnesc cu crosa Berettei în tâmpla stângă şi-i sting lumina. Şi la propriu.

Eliberez ringul!

CAP. 14. „AI ÎNCURCAT-O IAR, CĂPOSULE!”

Pe Gloria Fennimore am aranjat s-o întâlnesc „din întâmplare”. Ideea, ca să fiu sincer, aparţine tot puştoaicei. Bette este una din fidele cititoare ale unei fiţuici, ai cărei colaboratori scormonesc zilnic prin rahatul fiecărei persoane mai cunoscute din sudul peninsulei.

– Patroane, ţi-am lăsat pe birou un material informativ despre matracuca lui Fenny!

Are gagica un vocabular…!

– Cine-i Fenny? Care matracucă? – mă dau eu mirat şi exigent ca un prof de etică la o şcoală de reintegrare socială. Sunt obligat să am grijă de educaţia puştoaicei. Şi ce vă hliziţi acolo!? Da, şi de educaţia aia tot eu mă ocup. E bine?

– Fennimore… J. John, iar matracuca-i nimfomana aia de nevastă-sa!

Găsesc pe birou, alături de ceaşca de cafea, pipă şi pachetul cerat de tutun englezesc, un teanc de xerocopii după articolele, cronicile mondene, comentariile şi fotografiile apărute în amintita fiţuică. Îmi ia câteva ore bune să le citesc. Bette, gagiilor, e o comoară! Mi-a subliniat cu diferite culori, diversele apucături ale tipesei: amoruri cu roşu; scandaluri în locuri publice cu galben; pileli cu albastru şi aşa mai departe.

La sfârşit există chiar şi un crochiu al portretului, ca să zic aşa „psihologic” al individei: „nimfomană (avea dreptate puştoaica!), preferă bărbaţi prăjinoşi, roşcovani, non-conformişti; pilangioaică (le are cu trăscăurile seci şi multe), iar când se matoleşte se dă în stambă; are un pronunţat spirit de aventurieră – pericolul acţionând asupra ei ca un afrodiziac.”

Abia ridic degetul de pe butonul interfonului că ţi apare. Moare de curiozitate să vadă ce impresie mi-a făcut iniţiativa ei. De-a dracului mă prefac plictisit.

– Ei?!

– Ei, ce? – mă dau mirat.

Se ambalează.

– Dar, bine , patroane, ţi-am arătat cum poţi ajunge în casa lui Fenny! Ce mai vrei?! Să-ţi arăt şi cum să deschizi uşa?! Cum să urci în patul putorii?! Să-ţi arăt unde are păsărica?!

Se sufocă de indignare. Cred că am cam exagerat. Îi pun palma pe funduleţul ăla „bufant”, care-ar face să învie şi mădularul unei mumii egiptene. O trag spre mine. Mi se cuibăreşte la piept şi scânceşte:

– Crezi că-mi face vreo bucurie să te îndemn s-o încaleci pe nimfomana asta!? Nu, nu-mi place! Dar ştiu că o faci doar „în interesul cercetărilor”. Aşa că n-am încotro! Ai citit portretul robot al tipului care-i provoacă orgasm, chiar şi numai văzându-l pe stradă? Eşti chiar tu. Hai, dă-mi drumul şi cară-te!

*

*              *

Auleu, capul! N-am crezut, până azi, că s-a născut muierea care să mă bage, pe mine, sub masă la o partidă de pileală. Ei, bine, gagiilor – s-a născut! Acum douăzeci şi trei de ani, o chemă Glorie şi posedă o anatomie care l-ar inspira şi pe un bătrân profesor  de la Berkeley la noi descoperiri în acest domeniu atât de cercetat.

Folosindu-mă de „orarul” deplasărilor întocmit de Bette după „bibliografia” menţionată – la ora 21,30 eram postat, cu Dodge-ul meu, în umbra unui palmier din dreptul reşedinţei Fennimore. Cu câteva minute înaintea orei 22, porţile de fier încep să alunece lateral, din ghereta portarului îşi face apariţia un tip a cărei uniformă, plină de brandemburguri, nu-i pot ascunde conformaţia de boxer „în retragere”, care salută cu deferenţă trecerea unui Jaguar sport de un roşu flacără. La volan zăresc, în lumina becului cu vapori de mercur, strălucirea părului foarte negru al „jumătăţii” domnului senator.

O urmăresc. Primul popas îl fac la „Tigrul malaiez”. O aştept în maşină, deoarece, ştiu, tot din bibliografie, că nu zăboveşte prea mult în primele două-trei. Dacă puneam pariu cu voi, gagiilor, că următoarea haltă va fi la „Dragonul în flăcări” vă luam mangoţii. Acolo a intrat şi n-a stat decât preţ de un trăscău dat pe gât la botul calului. A treia haltă e o speluncă – dar una din alea în care nu intri dacă vrei să-ţi păstrezi nepătată imaginea publică. Văd că zăboveşte aşa că intru după ea.

Constat că în Miami sunt destul de mulţi non-conformişti, pe care–i doare-n cur de imaginea lor publică, deoarece bomba este ticsită. Îmi ia ceva vreme să o descopăr pe gagică. Este într-un separeu şi este, deocamdată, singură, cu uşa larg deschisă. Îmi fluture de câteva ori nădragii prin dreptul acesteia, pentru a întocmi în memorie „harta” localului.

– Hei, gringo!

Ştiu că eu sunt „gringo”, dar mă fac că nu.

– Hei, roşcovanule! Cauţi pe cineva anume?

– Nu, stimată doamnă, caut o masă!

– Asta are vreun defect?

– Nu, dar este ocupată.

– Şi vrei să pileşti de unu singur?

– A, nu, dar…

– Hai, intră şi trage şi uşa după tine.

– Prea bine, doamnă.

Mă conformez şi, când ajung lângă masă, mă înclin şi mă prezint:

– Wigglesworth Cladwell. Wig, pentru băieţii şi fetele de comitet.

– Glorie Fennimore, Wig. Spune-mi şi tu Glorie.

Ăsta a fost începutul!

Episodul doi:

– Tu ce pileşti? Au aici un whisky „Old Roses” a-ntâia!

– Eu le am cu „Long John”, dar şi „bătrânul” mi-e amic.

A comandat două sticle şi, după ce le-a văzut pe masă, s-a sculat a încuiat uşa şi a tras draperia dinspre ring.

O fi bătrân Roses, dar se ţine tare! De aceea, probabil, nu reuşesc să mă împotrivesc când, după prima sticlă, intră sub masă îmi trage fermoarul de la pantaloni, aplicându-mi o felaţie de înaltă clasă şi nici când, după a doua sticlă, mă trage şi pe mine sub masă. Flăcăi, gagica haleşte meserie! Interpretarea e de Oscar. Ştie tot. A fost la toate lecţiile despre sex şi, probabil, a luat şi ore suplimentare. Doamne, şi ce repertoriu vocal are! Şi ce joc de scenă!

De la ăsta din urmă mi s-a tras. Şi de la înălţimea mea. M-am lovit cu capul de muchia mesei, chiar în cel mai bun şi mai nou cucui şi chiar în momentul ăla, ştiţi voi care. A fost o experienţă nemaipomenită. Intensitatea senzaţiei s-a înzecit şi m-a făcut să rag ca un măgar.

Probabil că şi prestaţia mea a fost la înălţime, căci îmi propune un bis, dar nu aici, ci în apartamentul său, din reşedinţa Fennimore.

– Şi soţul tău?

– E la Washington. Şi chiar de-ar fi în Miami, tot n-ar conta. Avem o căsnicie modernă.

Am acceptat. Aş putea fi ipocrit şi să încerc să vă trombonesc că o fac „doar în interesul cercetărilor”. Dar n-o fac, pentru că tot nu m-aţi crede.

Acu’ sunt în budă! La propriu. Sau, chiar dacă nu-i chiar budă, nici departe nu-i. E umed, pute a rahat şi colcăie de şobolani.

Ai încasat-o iar, căposule!

CAP. 15. „NU FI TRISTĂ, PĂPUŞĂ!”

De unde mi s-a tras? De la curiozitate. Ăsta-i defectul meu cel mai mare! Mereu o încasez de pe urma lui şi tot nu-mi vine mintea la cap.

După o nouă întâlnire cu alţi „bătrâni” Roses şi o nouă partidă de amor, în care-mi etalez întreaga gamă de cunoştinţe  tactice şi toată virtuozitatea tehnică, gagica cade răpusă şi începe să le soilească pe unde lungi. Şi eu sunt stors, dar sunt în timpul serviciului. Aşa că mă înţolesc şi pornesc în expediţie. Ştiu unde-i biroul lu’ bărbat-su, că mi-l arătase matracuca la venire.

Am intrat pâş-pâş. Draperiile sunt  deschise şi afară-i lumină gârlă. Totuşi trebuie să aprind măcar lampa de birou pentru a vedea mai bine. Întind mâna după întrerupător, dar n-apuc să-l ating, că sunt orbit.

– Sus labele băgăciosule! Şi fără mişcări prea bruşte.

Cu toate că nu-l văd, ştiu că proprietarul glasului este Chuch. Ştiu că am la el o datorie şi nu-mi pun în gând să-i dau ocazia să mi-o plătească. Aşa că mă conformez.

– Controlează-l Frank! Dar fii atent. Stai numai în spatele lui.

Mi-a ghicit gândul sau e un adversar de talia mea. Stau cuminte şi urmăresc cu regret cum mă părăsesc pe rând Beretta, lama din căptuşeala curelei, sârma de oţel din tivul pantalonilor şi răsuflu uşurat când constat că nu dau nici o atenţie încălţărilor.

– pune-i cătuşele, Frank!

Am o inspiraţie şi-mi duc mâinile, prea repede, la spate.

– Stop! Nu, Frank, în faţă!

Mă prefac încurcat şi asta-i întăreşte hotărârea:

– În faţă, Frank! În faţă!

– În regulă, Chuch!

– Stai jos! – îmi porunceşte blondul

– Mulţumesc de invitaţie, Chuch, dar prefer s-o anunţi pe Glorie că sunt aici. Vreau s-o informez cum îi trataţi musafirii.

– Tacă-ţi fleanca, vierme! Oricum, până la prânz n-o mai scoli nici cu pichamărul. Oricum, datorită ei te-am găbjit! Când şeful nu-i acasă avem sarcina să-i păzim muierea.

Constat, cu regret, că fişele lui Bette au totuşi unele lacune.

– Eu l-a ginit primu’, Chuch!

– Tu, Frank, şi vei fi recompensat pentru aceasta.

– Nu-i aşa că nu mai eşti supărat pe mine pentru chestia de la „Dragon”?

– Nu, Frank, mi-a trecut!

Ceva nu-mi sună normal. Blondul vorbeşte cu Frank precum un adult cu un copil retardat.

– Da’ mie nu mi-a trecut, Chuch. Din cauza lui mă doare îngrozitor capul. Lasă-mă pe mine să-l împuşc. Te rog, Chuch!

– Fii cuminte, Frank. Tu o să-l împuşti, dar numai după ce stă şeful de vorbă cu el. Doar ştii regula.

– Sigur, Chuch! Ai dreptate, Chuch! Stă de vorbă bossul cu el şi pe urmă Frank… pac-pac!

Tipu-i diliu rău! Îşi însoţeşte onomatopeele cu mimarea folosirii unui pistol imaginat de indexul întins. Constat, fără să vreau, că are unghia lungă şi tivită cu negru.

– Hai, Frank să-l ducem în celulă! Vezi, nu te apropia prea tare de el!

– De ce nu-mi dai pistolul, Chuch? Dacă e nevoie… aş putea…

– Întâi să-l ducem şi pe urmă ţi-l dau.

– Cum zici tu, şefu’!

– Mergi înainte, să deschizi uşile! Iar tu te mişti numai când îţi spun eu. Dacă faci gesturi necugetate îţi găuresc un rinichi. E o moarte lentă şi a dracului de chinuitoare.

– Oricum mă veţi împuşca!

– Da, dar una-i să mori instantaneu, cu un glonţ tras în inimă şi alta cu un glonţ în rinichi. Ai posibilitatea să alegi în mod democratic. Şi-acum, mişcă!

M-am mişcat, cuminte. Am coborât nişte scări alunecoase; am traversat un labirint de conducte clisoase şi am ajuns aici. În fundul subsolului e o uşă masivă de metal, cu zăvor zdravăn.

– Prinde-i cătuşa de o ţeavă, Frank!

Duhoarea din văgăuna unde mă împinge este de nesuportat. Frank intră după mine, în timp ce Chuch rămâne în uşă, cu artileria îndreptată spre mine. Profit de moment să-i şoptesc lui Frank:

– Eşti un fraier. Nu te lasă să mă  împuşti tu. Vrea s-o facă el. În locul tău…

– Ei, gura, acolo! – strigă Chuch.

Tac. După mutra pe care o face tăntălăul înţeleg că mi-am atins ţinta.

Îmi şopteşte:

– Mă întorc! Eu te împuşc! Ştiu unde mi-a pus pistolul.

Cum aud că se trage zăvorul, mă apuc de treabă. Ca să mă prindă cu cătuşa de ţeavă a trebuit să-mi elibereze o mână. Scot din tocul pantofului a doua sârmă de oţel şi, în jumătate de minut, am deschis cătuşa. Mă aşez în spatele uşii şi aştept. Ştiu că va veni.

Când trage zăvorul, trag şi eu aer în piept şi, când intră, îl trosnesc. Cu amândoi pumnii.

am citit undeva că chestiile astea ajută. Cică unul, căzut în cap, s-a bolunzit, până-n ziua când i-a dat unu cu paru-n tărtăguţă. Ei, bine, chestia asta l-a vindecat. Probabil conform vorbei care spune: „cui pe cui se scoate”. Mai mult, tipul a devenit chiar mai isteţ decât înainte. Sper, că dacă stricăciunile pe care i le-am produs nu sunt prea mari, pălitura să aibă asupra bietului Frank efectele benefice din istorioara de mai sus.

Cătuşele sunt proprietatea firmei „W & C”, aşa că le recuperez, împreună cu alte obiecte personale, care se găseau, după controlul despre care v-am povestit, în buzunarele lui Frank. Mă văd să caut ceva corespunzător cu care să-l imobilizez. Şi găsesc. Ceva mai mult decât corespunzător: un colac de sârmă subţire de oţel, folosită probabil la desfundarea vreunei conducte. Utilizez doar jumătate, deoarece, în planul meu, şi cealaltă jumătate are muşteriul ei.

Abia îmi desăvârşesc lucrarea, că aud tropăiturile şi strigătele lui Chuch:

– Frank, Frank! Nu-l împuşca! Trebuie interogat întâi de şef.

Ştiu că ecoul deformează vocile, aşa că-i răspund:

– Mă crezi fraier, Chuch? Ştiu că vrei să-l împuşti tu pentru degetul acela, da n-am să te las. Eu la-m ginit primu’!

Trag la repezeală trei gloanţe. Din păcate unul străbate o conductă, dar n-am timp de ea acum.

– Stai, Frank!

Îl aud cum dupăie printre ţevi şi ambalajele goale care umplu subsolul. Când intră fumul de cordită arsă şi aburul de la apa caldă care ţâşneşte din ţeava perforată nu-i permit să vadă ca lumea ce se întâmplă. „Avantaj primire!” Aşa că primeşte o scatoalcă calitatea întâi. Din buzunarul lui îmi recuperez Beretta şi împrumut, pentru orice eventualitate, nişte chei. Cel puţin până la sfârşitul săptămânii nu cred ca va avea nevoie de ele. Folosesc şi cealaltă jumătate de colac de sârmă, trag zăvorul şi o-ntind!

Put ca o cizmă de infanterist, aşa că renunţ să-mi continui investigaţiile în noaptea asta. De fapt, nici nu mai e noapte. E dimineaţă.

Nu fi tristă, păpuşă! Mă întorc.

CAP. 16. „Chestia asta trebuie studiată.”

M-am trezit după prânz. În pat, înainte de a mă duce la baie, fac o scurtă recapitulare a evenimentelor. Pe ecranul PC-ului al cărui design îl admir, zilnic când mă rad, în oglindă, citesc: „prea multă trudă, prea multe cadavre pentru a face să dispară nişte documente, pe care orice clănţău de avocat le-ar fi reconstituit, fără nici o problemă, în câteva zile!” Priscilla însă n-a angajat un clănţău, ci un băgăreţ. Tipa poate să zică: „Te-am angajat, deoarece mă simţeam ameninţată! Dispariţia documentelor am constatat-o după.” Şi martor la chestia asta poate fi chiar mandea! Martor am fost şi la ameninţarea aia, cu telefonul, nu?! Da’ ce scrie undeva că cel care era la celălalt capăt al firului nu fusese angajat chiar de farfuză, tocmai ca dovadă a existenţei acestui „complot”?!

O păsărică (nu cea la care v-aţi gândit voi, şmecherilor!) îmi spune că ceva nu-i tocmai în regulă în afacerea asta!

Azi am toate hârţoagele care-i dovedesc dreptul de proprietate. Ieri am primit de la Domnişoara Holly copiile de la primărie. Trebuia să-i fac o vizită de mulţumire, dar aşa cum ştiţi, aseară am fost ocupat cu tot felul de cercetări. Dimineaţa, când am ajuns acasă, în robotul telefonului am găsit o comunicare a puştoaicei prin care mă anunţa că a făcut rost şi de copiile după documentele de la bănci şi de la societatea de asigurări.

Deseară voi merge la „Steaua de Mare”, îi voi înmâna gagicii hârţoagele, îi voi prezenta decontul şi-mi voi încasa mangoţii. Chestia asta, dacă are ceva ce nu mi-a mărturisit, o va face să mai inventeze oarece, sau să-mi mai destăinuie o părticică din adevăr.

Această înţeleaptă hotărâre fiind luată, mă extrag din aşternut şi intru la baie. Conform a nu-ştiu-câta lege a lui Murphy, cum intru sub duş, începe să sune telefonul. Dacă mi-am ales meseria asta, trebuie să-i accept şi neplăcerile. Asta-i una dintre ele Mă duc, cu apa şiroind pe parchet şi răspund.

– Alo, Mr. Cladwell?

– În persoană…

Am o teorie, rod al unei îndelungate experienţe, cu privire la concordanţa dintre voce şi fizicul emitentei. Iar rânjiţi fără rost! Bineînţeles că există şi excepţii! Nu puneţi pariu, că vă umflu lovelele! Cum de sunt aşa sigur? Pentru că o cunosc. Na!  E chiar secretara Priscillei pe care am văzut-o şi am auzit-o în vizitele mele la „Steaua de Mare”. Continui:

– Domnişoară Dee-Dee.

O simt că-i face plăcere că am recunoscut-o şi se alintă prin intonaţie:

– Mr. Caldwell, domnişoara Herford a dispărut!

Noroc că n-am videotelefon, că, în primul moment, am rămas în poziţia aia care mă dezavantajează. Îmi revin urgent.

– Poate o fi dormit la vreun domn şi…

– A dormit acasă şi a plecat cu maşina spre „Stea” pe la ora 10. Acum este 14 şi încă n-a ajuns.

– Poate s-a dus la cineva.

– Exclus, Mr. Cladwell. Oriunde s-ar duce Domnişoara Herford îmi telefonează şi mă anunţă.

– Un accident… sau…

– am controlat ţi la poliţie şi la spitalele şi clinicele de pe o rază de şaizeci de kilometri în jurul oraşului.

– Totuşi o întârziere de numai şase ore…

– Mr. Caldwelll, de ieri seara, doamna, după ce a vorbit cu cineva la telefon…

– A sunat ea, sau a fost sunată?

– A fost sunată.

– Continuă!

– După ce a vorbit la telefon, am văzut-o foarte speriată. Bineînţeles am întrebat-o motivul mi-a spus că a fost ameninţată cu răpirea.

– Răpirea!? Pe ce chestie!?

– Nu ştiu, domnule! I-am propus patroanei să vă sune şi să vă anunţe.

– Şi de ce n-a făcut-o?

– Atât la agenţie, cât şi acasă a răspuns numai robotul şi nu a vrut să lase mesajul în acest fel. Atunci am sfătuit-o să angajeze un bodyguard.

– Mi se pare o soluţie ideală. Şi?

– M-a refuzat. Doamna este o expertă în luptele nipone. Are centura neagră.

Trebuie să recunosc că fiecare nouă informaţie despre „doamna cu voce de domn” este de natură să mă uluiască din ce în ce mai tare.

– Domnişoara Dee-Dee, aşteaptă-mă că sosesc cât pot de repede!

*

*              *

Am avut nevoie de aproape jumătate de oră s-o liniştesc pe Domnişoara Dee-Dee. Ce vă hliziţi acolo? Bineînţeles că în interesul cercetărilor! Dar să ştiţi, băieţi, că a meritat! După… femeile sunt mai volubile şi poţi afla de la ele o mulţime de amănunte, fără nici un efort suplimentar.

Domnişoara Dee-Dee lucrează cu Priscilla din momentul în care aceasta din urmă a cumpărat spelunca lui Sean, iar ea, proaspăt absolventă a unui curs de secretare de direcţie a răspuns unui anunţ din „Miami News”.

Presupun că la şcoala aia, la disciplina „alte îndatoriri ale secretarei”, a avut o profesoară foarte bună. Gagica ştie tot şi ceea ce nu ştie, inventează. Având ghinionul să aibă un şef, care are doar vocea de domn, era foarte dornică să-şi etaleze cunoştinţele.

Probabil că nici prestaţia mea nu i s-a părut de lepădat, aşa că, în postludiu, a început să-mi ciripească amănunte care par să se aranjeze cu precizie în „puzzle” imaginat de mine, dar care avea cam multe piese lipsă.

Îmi povesteşte că istoria colaborării lor are două etape: prima a fost mai grea, dar aceasta le-a apropiat şi astfel a aflat o groază de amănunte din viaţa patroanei sale. Mă încredinţează că acum Domnişoara Dee-Dee îi este mai mult decât secretară, dar mai puţin decât ceea ce v-a trecut prin minte vouă, care vă gândiţi numai la prostii.

– Apropo, ştiai că domnişoare Herford este născută în Japonia?

– Am auzit-o vorbind japoneza , dar n-am făcut nici o legătură.

– Ambii părinţi erau americani, membri ai nu-ştiu cărei comisii sau comitet…, ceva în genul acesta, care protesta împotriva utilizării bombei atomice. Era prin anul 1977. Strângeau dovezi, împreună cu alte organizaţii nipone şi internaţionale, despre efectele produse de bombardamentele atomice asupra oraşelor Hiroşima şi Nagasaki.

– Şi?

– Într-o zi au fost găsiţi amândoi omorâţi. Modus operandi era japonez. S-au găsit chiar nişte panglicuţe cu ideograme care invocau „răzbunarea niponă împotriva agresorului american”. Asta a fost, de fapt, şi versiunea oficială. Cercurile pacifiste nipone şi  asociaţiile celor care suferiseră de pe urma bombardamentelor au negat cu înverşunare. În 1977 ura japonezilor nu se stinsese, dar nu mai îmbrăca forme extreme de cruzime, ca în primii ani de după război.

– Şi Priscilla?

– În ziua în care i-au fost omorâţi părinţii împlinea şase luni. Când funcţionarii ambasadei americane s-au dus la locuinţa soţilor Herford să recupereze copilul, au găsit casa goală, iar doica japoneză, legată fedeleş, a povestit cum au venit trei bărbaţi mascaţi, cu siguranţă japonezi, care au răpit copilul. La câteva zile a dispărut şi doica. Aceasta i-a fost mamă până la 18 ani. În acea zi, japonezii care o crescuseră şi care făceau parte dintr-o familie foarte bună, i-au încredinţat o mapă de piele care conţinea toate amănuntele despre uciderea părinţilor săi, precum şi actele care-i dovedeau cetăţenia americană.

– Cine fuseseră criminalii?

– Doi agenţi C.I.A. Erau în mapă chiar şi o înregistrare a mărturiei lor. Se pare că activitatea soţilor Herford deranja anumite interese din ţară. Cum au reuşit să-i facă pe cei doi agenţi să mărturisească, numai japonezii ştiu.

– Şi în State cum a ajuns?

– Timp de doi ani a fost pregătită pentru această întoarcere. La 21 de ani i-au dat o însemnată sumă de bani şi un bilet de avion.

– Totuşi a trebuit să se facă cântăreaţă într-o bombă.

– Banii trebuia să-i folosească pentru denunţarea celor care au pus la cale această crimă

– Ciudat! Despre această mapă nu mi s-a spus nimic, iar eu, care studiasem seiful de la „Steaua de Mare” şi din faţă şi din spate, ştiam că este tot atât de gol ca şi buzunarele lui Jim – negrul ăla care trăieşte din mila locuitorilor cartierului.

Chestia asta trebuie studiată.

CAP. 17. „MAI BINE SPUNEAM «PAS»!”

            O mai prind pe Bette la agenţie. Am o lungă listă de sarcini pentru ea.

– Te rog fă-mi o listă cu toate persoanele care au lucrat la proiectarea şi execuţia clădirii de la „Steaua de Mare”; tipii care au asigurat telefonizarea etc. Mai vreau legăturile dintre ei, eventualele vicii, problemele familiare şi economice, mă rog tot ce ar fi putut să-i facă vulnerabili şi uşor de corupt pentru a ajuta la proiectarea şi executarea lucrărilor de instalare a seifului, astfel încât să poată fie uşor de devalizat.

– Termenul, boss? Sfârşitul anului e bine?

– Credeam că invenţia cu calculatorul…

– Foloseşte şi acesta în anumite lucrări, dar de alergat, de băut cafele cu diferiţi tipi şi tipese, pentru a afla câte un amănunt, un nume, o dată, calculatorul nu poate încă să o facă.

– Cu ceva noroc, o săptămână, două. Şi crede-mă că sunt foarte optimistă.

N-am ce face, aşa că accept.

– Altceva, boss? Ceva care pot face, acum, pe loc?

Mă fac că nu înţeleg aluzia şi continui:

– Orice informare apărută în mass-media cu privire la zona de coastă unde este amplasată „Steaua de Mare” sau din vecinătatea acesteia.

– Mă voi strădui. Pot solicita şi ajutorul lui Roger Blackmur?

– Dar cu grijă să nu-i dezvălui prea multe! O avertizez eu, pişcat de spiriduşul geloziei.

– Fii fără grijă, boss! Doar cât să aflu ceea ce ne interesează.

*

*              *

Tocmai mă pregăteam să părăsesc agenţia, când a început să sune telefonul.

– Mr. Will?

În persoană, domnule Kurucava. Ce sa întâmplat?

– Mult. Dar preferam nu vorbit telefon. Puteam venit la „Dragon în flăcări”? din Cartier Galben?

– Şi întreb acolo de tine?

– Domn fereşti! Stam cuminte la masa şi găsim voi la noi.

Gândesc că am sărit azi peste toate mesele, aşa că întâlnirea de la „Dragonul în flăcări” o pot folosi şi pentru a-mi rezolva şi problemele stomacului, care începuse să-şi manifeste zgomotos protestul, pentru că n-a mai fost luat de mult în seamă.

*

*              *

Faţada „Dragonului în flăcări” este acoperită cu o imensă firmă luminoasă. Cu mult verde în şopârlă şi mult roşu în foc. Înăuntru, lampioane de hârtie colorată, decoruri autentice, bambus, ikebana. Tot dichisul! Cât despre haleală, trăsnet!

Tocmai puneam beţişoarele lustruite în farfurie, după ultimele înghiţituri, când de masă se apropie o „gheişă”, într-un splendid chimono de mătase. Face o plecăciune şi-mi face semn s-o urmez. Şi chiar o fac.

Strecurându-mă printre mese, îmi cad întâmplător pe retină două mecle cunoscute: Frank şi Chuch.

Cum, dracu’, au scăpat aşa de repede?! Făcusem, doar o lucrare americănească! Îmi amintesc de conducta spartă de unul dintre gloanţe şi încetez cu reproşurile la adresa subsemnatului. Mă pregătesc să-i spun „gheişei” că suntem urmăriţi, dar observ că doi tipi mititei, în criză cronică de icter, nu doar de galbeni ce sunt, cât mai ales de slăbănogi, se preling în urma amicilor mei. Sunt un individ milos şi am de gând să nu-i las să fie ciomăgiţi de cei doi profesionişti, chiar dacă unul are dreapta într-un imens bandaj.

După prima cotitură a coridorului prin care sunt condus, îi fac semn fătucii să stea. Stă. Descui rapid uşa unei încăperi şi o împing înăuntru, iar eu alerg până la următoarea cotitură.

Supraveghez locul şi-mi pun PC-ul la treabă pentru a elabora tactica mardelii cu blondul şi bolândul lui tovarăş.

Ginesc printre frunzele unui palmier mutrele celor doi mardeiaşi cu simbrie la casa senatorului Fennimore, grăbind pasul pentru a afla unde am dispărut. Gălbiorii nu-i mai văd. Ba da! De unde naiba au mai apărut, chiar în faţa urmăritorilor mei?!

Mă pregătesc să ies şi să le fac „bau!”, dar n-am timp. Nici motiv. Chuch şi Frank sunt la podea, iar cei doi niponuţi se îndeletnicesc cu o lucrare de împachetare „made in Japan”. Apoi dispar tot atât de repede ca şi atunci când au apărut, împreună cu cele două colete.

Îmi recuperez „gheişa” şi ne continuăm drumul.

*

*              *

Gagiilor, labirintul lui Dedal nu-i decât un moft, faşă de cel parcurs până acum. Am urcat şi am coborât, am mers înainte, am cotit la dreapta, la stânga , la stânga-mprejur, încât mai-mai să-mi închipui că „gheişa”, care merge în faţa mea, legănându-şi cu înalt profesionalism poponeţa (ceea ce, trebuie s-o spunem, face drumul mai plăcut) are de gând să mă ducă pe jos până la Tokio.

În sfârşit însoţitoarea mea mă lasă într-o încăpere, din cele pe care le-aţi vizionat şi voi prin filmele cu şoguni şi şogunese şi dispare în spatele unei uşi. Cel puţin aşa arată pe partea asta, dar, atunci când se deschide, seamănă mai degrabă cu cea de la seiful unei bănci.

N-am vreme să mă gândesc prea multa la asta că niponiţa se întoarce şi mă invită cu gesturi elocvente să intru.

Îmi vine să-mi dau şuturi în fund! Tot drumul i-am băgat fătucii cele mai mişto texte, garantate, la care n-a rezistat nici o gagică până azi. Ea a rămas însă impenetrabilă. Am încercat să-mi scuz insuccesul căutând motive temeinice: „o fi surdo-mută”; „precis că nu cunoaşte engleza”; „o face parte din categoria celora care iubesc fete”.

Tocmai mă pregăteam de o ultimă încercare, când un glăscior cântat îmi şopteşte lângă ureche:

– Mr. Caldwell, la plecare voi avea tot eu plăcerea să vă conduc… unde doriţi dumneavoastră.

Îmi atârnă mandibula şi chiar am de ce.

Îi zic „da”, da' mai bine spuneam „pas!”

CAP. 18. „ORI SPUNEŢI TOT, ORI V-AM PUPAT!”

            Aici am mai fost! Sunt în biroul lui Şiru Kurucava, care-i frate geamăn cu cel al Priscillei. Biroul, desigur!

Comitetul de primire este format din patru personaje, dintre care numai trei sunt în totalitate gălbejite. A patra nu-i decât pe jumătate şi arată a dracului de mişto! V-aţi prins, nu-i aşa, că persoana în discuţie este domnişoare Dee-Dee? Dintre cei trei gălbejiţi, probabil, că unul este Şiru Kurucava. Nu ştiu care. Ceilalţi sunt probabil gemenii lui, atât de mult seamănă!

– Luam loc, Mr. Will!

Cei patru, cu toate că în încăpere sunt canapele şi fotolii cât pentru cururile unui întreg pluton de puşcaşi marini şi le pedepsiseră pe cale proprii pe câte o rogojinuţă. Prefer să-mi ţin dindărătul, la care ţin foarte mult, pe ceva moale, aşa că nu-i imit. Mă scufund într-un fotoliu şi încep să fierb. Nu datorită temperaturii, deoarece instalaţia de condiţionare este „Made in Japan”, ci pentru că, ignorându-mă complet, gazdele mele continuă să se păsărească. Fiindcă eu consider că este mai politicos să-l  înjuri  pe  unu  de mamă, chiar în limba lui, decât să-l lauzi într-una pe care n-o-nţelege, tuşesc, ca să le atrag atenţia:

– Stimată domnişoară, stimaţi domni! Deoarece nu m-aţi anunţat să-mi iau cu mine translatorul, am să vă rog să mă scuzaţi, dar am pentru această seară un program foarte încărcat.

– Mult scuză la Mr. Will! Este nepoliticos la voi. Acest doi domn nu ştiut limbă englez. Tocmai stabilit vorbit domn Dee-Dee, care tradus.

– Propunere acceptată! Deci, care-i problema?

– Mr. Will, cuvântă, în continuare, Kurucava, domn Dee-Dee speriat mult dispariţie domn Priscille. El chemat la noi şi spus lucru nu-i voie. După ce plecat, domn Dee-Dee dat seamă greşeală şi sunat la voi.

Înţeleg eu ce-ar vrea să spună, dar efortul de pune pronumele la locul lor, nu-mi permit să urmăresc verbele şi substantivele. De aceea intervin:

– Mr. Kurucava, toată admiraţia pentru silinţa de a vorbi în limba noastră, dar…

– Avem dreptate, Mr. Will! Avem dreptate! Lăsam domn Dee-Dee vorbim.

– Dacă am înţeles eu bine, domnii, aici de faţă, consideră că povestindu-mi despre mapa cu documente ai comis o indiscreţie.

– Şi eu consider la fel. Acesta este şi motivul pentru care i-am telefonat domnului Kurucava.

– Aş putea lua asta drept o jignire personală. Un detectiv particular este mai discret cu informaţiile clienţilor lui decât un doctor, un avocat şi un preot la un loc. Iar când acest detectiv se numeşte Wigglesworth Caldwell, mai puteţi adăuga un notar, un psiholog şi pe voi înşivă. Dacă nu aveţi încredere în mine, pentru a doua oară în seara asta am să vă zic: „la revedere!”

Şi chiar mă scol din fotoliu şi mă îndrept hotărât spre uşă.

– Stam aşa, Mr. Will! Nu voiam supărat. domn Dee-Dee explicat imediat.

Mă aşez comod şi o ascult pe domnişoara Dee-Dee traducând-mi o poveste medievală cu legăminte, jurăminte sacre, onoare de şogun etc., etc. Partea asta a romanului e cam siropoasă pentru gustul meu şi cam începusem să-mi pierd răbdarea, când a început capitolul doi. Ăsta este copiat, probabil, dintr-un manual de măcelărie şi cuprinde pedepsele pentru cei care încalcă legămintele şi jurămintele din capitolul unu. Capitolul trei este dedicat scuzelor. Asta-mi place, da-i cam lung. Dee-Dee îşi dă seama de starea mea şi se scuză la rândul ei:

– Mr. Caldwell, ştiu că vă este greu să-i înţelegeţi, dacă nu cunoaşteţi spiritul şi codul onoarei nipone.

Zic că-i OK şi mă înscriu la cuvânt:

– Staţi aşa şi corectaţi-mă dacă greşesc! Cineva, interesat, reuşeşte să fure din seiful de la „Steaua de Mare” o mapă cu documente care, făcute publice, ar fi băgat în rahat, unu sau mai mulţi tipi cu coaie babane, de aici din State, pentru nu ştiu ce matrapazlâcuri săvârşite cu aproape un sfert de secol în urmă în Japonia.

– Mr. Caldwell – mă întrerupe fătuca – vă deranjează dacă voi înlocui în traducere sintagma cu „băgatul în rahat” cu „a produce necazuri”, iar pentru cea cu… chestiile acelea… „babane”, voi folosi „persoane importante”?

Pricep aluzia. Aştept să traducă şi, cu toate că-i văd că se agită să-mi răspundă, le fac semn să aştepte şi continui:

– Odată cu mapa dispare şi un dosar care cuprinde şi câteva acte de proprietate. Domnişoara Herford mă angajează să recuperez mapa, dar nu-mi spune că trebuie să casc felinarele după nişte documente redactate în niponă. Lista, pe care o face la rugămintea mea, nu aminteşte, nici măcar la „printre altele” şi de nişte „hârtii de familie din Japonia”, de exemplu. N-a vrut să ştiu că aceste documente erau de fapt obiectul furtului. N-are sens, dar asta-i situaţia! În mai puţin de o săptămână am refăcut toate documentele de proprietate. Poate că atunci când am cotrobăit prin seiful de la „Tigrul malaiez” am avut în mână şi mapa cea preţioasă, dar, nefiind corect informat de client asupra adevăratului scop al angajării, am ignorat-o complet.

Probabil că acum păsărica a zburat şi cine ştie în ce cuib se află?

– Mr. Caldwell, greşim. – Se grăbeşte domnul Kurucava – Mapa nu am dispărut!

– Nu!? Mă mir eu şi mă necăjesc, că o ipoteză aşa de frumoasă este demontată într-un mod atât de prozaic.

– Mr. Caldwell, domnul Kurucava  confirmă că domnişoara Herford v-a angajat doar pentru recuperarea documentelor legate de proprietatea „Stelei de Mare”.

– Corect!

– Cum, din cele spuse aici, rezultă că documentele au fost refăcute integral, aceasta înseamnă că v-aţi îndeplinit misiunea şi vă roagă să-i spuneţi ce sumă trebuie să treacă pe cecul care este gata pregătit.

Pomenesc de patru „bătrâne”. Cu cheltuielile incluse.

Zice: „Cinci, cu premiul de operativitate.”

Zic: „Mulţumesc!” şi mă ridic.

– Moment răbdare, Mr. Will! Vrei întrebăm la noi ceva.

– Întrebaţi!

– Suntem liber? Nu avem al caz?

– Nu. De ce?

– Vrem angajăm!

– Să fac ce? Să număr morţii?! Ştiţi că, până acum, nu mai puţin de cinci tipi şi tipese au dat în primire în legătură cu nişte prăpădite de hârţoage, pe care le-ar fi putut reconstitui, tot atât de uşor, un avocat mediocru şi fără clienţi? Este ilogic Nimeni nu-i atât de idiot să rişte fiola cu „soluţia de ras” pentru a omorî de patru ori doar ca exerciţiu de dexteritate.

– Zicem de cinci?

– Pe-al cincilea şi l-a trecut poliţia în contul lor.

– Puteam plăteam mai mult!

– N-aţi înţeles! Nu de parale-i vorba, ci de adevăr! De tot adevărul! Eficienţa mea este direct proporţională cu procentele de adevăr ce mi-au fost dezvăluite de client. Cu băieţii ăştia răi, trebuie să am cărţi bune ca să pot câştiga. Cacealmalele merg o dată, de două ori, dar nu pot fi câştigătoare la infinit. Aşa că decideţi-vă.  ori spuneţi tot, ori v-am pupat!

CAP. 19. „CUI NU-I PASĂ DE PARAI!”

Nu s-a ţinut de cuvânt micuţa japoneză! Îmi promisese – v-aduceţi aminte – că mă va conduce un de doresc eu. Ei, bine, nu! M-a condus unde-a vrut ea.

Mai fusesem şi alte ori pe la fătuci din astea cu ochi oblici, dar le-am rezolvat în stil american. Acum, însă, ea a condus ostilităţile. Şi ce ostilităţi, măi băieţi! Două ore! Trei numere! Şi ce tehnici! Nu vă povestesc, că vă faceţi sânge rău! După primul, eram obosit. După al doilea, epuizat. După al treilea, nu mai eram nimic! Putea să mă înfăşoare pe teu şi să spele duşumelele cu mine.

Când a început să mă maseze, m-am speriat. Credeam că vrea şi a patra oară. M-am înşelat! Dorea, doar, să afle amănunte despre întrevederea mea cu domnul Kurucava.

Cred că am avut noroc, din cauza firii mele suspicioase. Ea n-a avut. Deloc! Deodată, uşa a sărit în ţăndări şi cei doi japonezuţi, pe care-i mai admirasem şi la începutul serii, au dat buzna în încăpere. După ce au lătrat, cu mutre marţiale, la „gheişă” câteva secunde, au scos din gâtlejuri câte un „Aaa!” şi s-au aruncat asupra ei. După lucrarea executată asupra lui Chuch şi Frank, mi-am zis că gagica n-are nicio şansă. A avut! Încasau băieţii mai mult decât dădeau. La un moment dat erau amândoi la podea. Dacă n-ar fi avut proasta inspiraţie să-şi tragă chimonoul înainte de a ieşi, i-ar fi lăsat sigur cu buza umflată. Aşa, însă, în fracţiunea de secundă, cât s-a aplecat după ţoale, unul din ei, care părea leşinat, i-a repezit o „palmă” cu piciorul la figură, iar celălalt i-a aplicat în cădere o lovitură cu muchea palmei în ceafă. S-a auzit un pârâit de vertebre dislocate şi capul s-a aşezat curios faţă de trup. Doar câteva zvâcniri ale picioarelor şi gata!

Voi mă ştiţi că nu sunt laş şi că nu suport să văd că cineva se poartă necorespunzător cu damele. Aşa că-mi propun să le aplic o corecţie gălbejiţilor. Cum reflexele îmi sunt cam deteriorate după partida de sex, cuget că pistolul pe care-l am în hamul, care momentan este agăţat de spătarul unui scaun, va avea un efect mai bun decât pumnii şi şuturile, unde băieţii galbeni sunt, aşa cum am văzut cu ochii mei, experţi. Mă îndrept hotărât să-mi pun planul în aplicare. N-am însă timp! Unul din niponuţi îmi face o temenea:

– Mult scuză la voi, Mr. Caldwell!

Şi aici filmul s-a rupt…

M-am trezit în patul meu, cu o durere persistentă în ceafă. În rest, inventarul pe care mi-l fac, iese complet.

*

*              *

şed cu beţele pe biroul agenţiei, înfundat ţi fotoliu, poziţie care mă ajută să cuget. Şi, chiar, cuget! Nu la ceea ce va trebui să fac, ci la de ce am făcut-o? La motivul care m-a determinat să spun „da”, atunci când domnul Kurucava m-a întrebat dacă accept să fiu mijlocitorul între răpitorii Priscillei şi comitetul găbejiţilor.

De data asta chiar puteam zice „pas!”. Cu cinci bătrâne la teşcherea, aveam posibilitatea, ca în următoarea lună să accept numai cazuri ale unor soţii geloase sau ale unor soţi încornoraţi. Fără duri şi durese; fără artilerie şi scatoalce cu bătătorul de base-ball la parietale, fără… în fine, fără dureri de cap. Da’ eu, nu! Şi, dacă stau bine să mă gândesc, biroul ăsta, sculele cibernetice în care am băgat o groază de parale şi, chiar, Bette nu sunt pentru cazuri de încornoraţi de două sutare bucata!

Intrarea lui Bette nu-mi întrerupe visul. Mi-l continuă. Are fătuca asta nişte idei… Şi acum are una. Care nu-mi displace. Ba, dimpotrivă!

Suntem aproape în rai, când sună telefonul. Bette, ca bună secretară, ridică receptorul, dar nu-şi întrerupe lucrarea:

– Bună ziua domnule Kurucava. Vă rog să aşteptaţi câteva secunde.

Apasă tasta care întrerupe sunetul şi trage câteva ţipete şi gemete, pe care le acompaniez şi eu două octave mai jos şi abia apoi îmi întinde receptorul.

– Mr. Will, avem problemă.

– Vă ascult, Mr. Kurucava!

– Ceva rău întâmplat? Se îngrijorează interlocutorul. Avem voce schimbat.

– Nu! Totu-i OK. Ba, chiar, foarte. Care-i problema?

– Sunat telefon şi domn zis dat Priscill în loc de document. Vrut convins că Priscill sunt viu şi cerut vorbit cu el. Ascultat apoi glas Priscill care spus: „nu dat document, oricât costă la el şi la voi”. Auzit după palma, ţipat Priscill şi închis telefon.

– puteţi să vă amintiţi exact tot ceea ce aţi auzit?

– Puteam. Înregistrat la telefon. Tot telefon primit la voi înregistrat. Asta politica la firma.

– Mr. Kurucava, am s-o trimit pe secretara mea…

– Nu trimeteam. Vine om de la noi. Plecat acum.

*

*              *

Nu-mi rămâne decât să aştept. Valorific timpul, analizând informaţiile obţinute ieri seara de la comitetul gălbejiţilor.

După urmele din gura de vizitare a tabloului telefonic se poate aprecia că seiful fusese „spart” imediat după instalare. În tot acest timp, mapa cu documentele clădirii a stat aici. Mai mult, aproape o săptămână – până ce i-a fost instalat seiful din noua locuinţă a Priscillei – au sta acolo şi bijuterii în valoare de aproape un milion de dolăraşi.

Ştiam că Domnişoara Herford nu poartă nici un fel de podoabe, iar valoarea acestora depăşeşte posibilităţile clientei mele, care făcuse mari investiţii în ultimul an. Domnişoara Dee-Dee mă lămureşte că bijuteriile aparţin „fundaţiei”.

Am cerut precizări în privinţa „fundaţiei”. Ceea ce mi s-a vândut, ceva cu onoare, răzbunare, spirit nipon etc. ar putea să fie chiar adevărul. Nouă ne este destul de greu să înţelegem gândirea urmaşilor samurailor. Mi s-a spus că numeroase familii nipone, care suferiseră de pe urma celor două bombe atomice, au făcut donaţii în bani şi bijuterii, pentru pedepsirea celor care hotărâseră omorârea soţilor Herford. Acestea erau gestionate de fundaţie pentru acoperirea cheltuielilor făcute în cadrul acţiunilor de pe teritoriul Statelor.

Ei, bine, în ciuda acestei oferte tentante pentru cei ce supravegheau seiful Priscillei, timp de un an, dintre acestea nu a dispărut nimic.

De aici lucrurile se complică: Apare deodată preocuparea tipilor pentru documentele clădirii. Explicaţia că acestea ar fi putut fi furate pentru a realiza trocul cu celelalte, cade, deoarece ştiu că au fost cumpărate şi clădirile din jur. Mai ştiu că pentru nişte hârţoage care cu uşurinţă au putut fi refăcute, băieţii ăia răi au răcit patru persoane. De asemenea am aflat că mapa cu documentele compromiţătoare s-au aflat în ultimul an într-unul  dintre seifurile reprezentanţei conduse de Kurucava şi că aici nu s-a încercat nici o efracţie, iar eu personal mă îndoiesc de faptul că tip aşa de duri, ca cei cu care am avut de-a face, ar putea să ignore relaţia dintre domnişoara Herford şi japonezi. În sfârşit, pentru că, până ieri nimeni n-a vorbit de existenţa şi nu şi-a manifestat interesul pentru alte hârtiuţe, decât cele de proprietate asupra „Stelei de Mare” şi bineînţeles cele verzi cu moace de preşedinţi ai Statelor imprimate pe ele. Dar cui nu-i pasă de parai?!

CAP. 20. „VOI FACE O VIZITĂ «DELFINILOR»”

Activitate computerului personal, cu circumvoluţiuni, este febrilă. Atât de fibrilă încât circuitele din axoni şi dendrite s-au cam înroşit şi în jur a început să miroasă a creier pane. Noroc cu intrarea mesagerului lui Kurucava că, Doamne fereşte, rămâneam fără el. „Salvez” în memoria computerului textul la care lucram şi-l „scanez” pe emisar. Pare o copie redusă la scară (în greutate şi vârstă) a patronului său şi, de aceea mă pregătesc să fac eforturi filologice pentru a mă înţelege cu gălbejitul. Din acest motiv nici nu înţeleg nimic din prima.

– Mr. Caldwell, Mr. Kurucava vă trimite caseta care cuprinde înregistrarea convorbirii telefonice.

– Stai aşa, amice! Poţi să mai repeţi odată ce-ai spus?

Repetă şi sună la fel. Ba, chiar, sună a dracului de americăneşte. Nici o urmă de accent! Mă citeşte că sunt uimit şi-mi explică:

– Ambele perechi de bunici s-au născut aici, în State. Am vorbit şi acasă şi la şcoală şi la joacă engleza americană. Dar, conform tradiţiei, am învăţat şi limba strămoşilor mei şi tot de aceea studiile universitare mi le-am desăvârşit în Japonia. Sunt specialist în informatică şi reprezint aici cel mai important trust nipon de aparatură din această categorie.

Domnul Kurucava m-a rugat să vă dotez agenţia cu aparatele din ultima generaţie necesare muncii de detectiv. Sunt doar câteva instrumente de ascultare şi analiză a înregistrărilor audio. Unde să le instalăm?

– Aici, zic.

– Cam îngust locul, dar…

Mă gândesc că tipul nu cunoaşte prea bine semnificaţia noţiunii „îngust”. Încăperea, în care ar avea loc să întoarcă un Cadillac super-long, nu are ca mobilier decât un birou cu fotoliul aferent, o canapea şi două fotolii pentru clienţi şi un bar cu trăscăurile de rigoare pentru mandea.

Individul se scobeşte într-un buzunar, extrage de acolo un celular, apasă o tastă şi spune doar: „intraţi!”

Probabil că la fel arăta invazia niponă de pe vreuna din insulele arhipelagului Malaiez! În mai puţin de un sfert de oră biroul meu arăta ca o cabină a unei nave spaţiale. Trei japonezi micuţi, obţinuţi probabil prin clonare, îmbrăcaţi în combinezoane portocalii, cu însemnele firmei scrise pe spate, sunt la posturi.

– Mr. Caldwell, doriţi să analizăm înregistrarea?

Zic că da. Mi se pun peste urechi nişte căşti, cât antifoanele de pe puntea unui portavion.

– Întâi veţi asculta înregistrarea brută.

Hi-fi, gagiilor!

„Alo! Vreau să vorbesc cu domnul Kurucava!” (Vocea nu-mi spune nimic. Citesc în intonaţie ceva fals. Parcă se citeşte un text scris de altcineva, făcându-se eforturi de a desluşi caligrafia.)

„Pe cine să anunţ, vă rog?” (Glăsciorul ăsta dulce, dacă are şi o parte materială corespunzătoare, merită să fac o vizită la sediul societăţii nipone.)

„Pe mine! Şi nu mai întreba ca proasta!” (Interlocutorul este un tip grosier prin educaţie. Sau lipsa ei. Totuna!)

Am timp să gândesc că la prima întâlnire, voi avea grijă să-i dau o lecţie despre modul în care trebuie să te porţi  cu o damă.

„Şiru Kurucava vorbeşte. Cu cine aveţi onoare şi cum putem fim agreabil?” (Se aude o respiraţie astmatică. Nu-i a nici unuia dintre cei doi vorbitori. Deduc că un al treilea ascultă la o derivaţie, sau stă foarte aproape de cel la care se vorbeşte.)

Parcă-mi ghiceşte gândurile, că specialistul mă anunţă:

– Respiraţia se aude din receptorul celui care a sunat.

„Vrem să-ţi propunem un târg: domnişoara Herford, contra documente!” (Hotărât, băiatul!)

„Şi de unde ştie voi că domn Herford era la noi?”

„Ce domn!? Care voi!? (Conversaţia gălbejitului l-a băgat în ceaţă pe cel de la celălalt capăt al firului. Se aud nişte sunete înfundate. Probabil că au astupat microfonul la palma şi se sfătuiesc.)

Kurucava insistă:

„Vrei auzim domn Herford, pentru ştiut că este la noi, apoi discutăm afacere.”

Trece un minut până aud vocea Priscillei:

„Să nu le daţi nici un document, indiferent de preţ!” (Răsună o palmă şi se aude tonul telefonului.)

Tocmai mă gândeam că aceleaşi informaţii le-aşi fi putut afla ascultând înregistrarea şi pe casetofonul meu primitiv, când aud în cască vocea specialistului:

În timp ce unul dintre oamenii mei va lua amprenta vocală a răpitorului sau a mesagerului acestora, vă propun să selectăm zgomotele de fond!

Habar n-am ce vrăji or fi făcut micuţii operatori că, de data asta ascult o înregistrare fără voci. Aud tot felul de sunete, iar vocea specialistului le comentează.

– Ţine telefonul cu mâna stângă şi are un ceas cu arc. Experţii firmei noastre vă vor comunica, în 24 de ore, rezultatele expertizei acestor sunete. cu destulă precizie veţi cunoaşte marca, gradul de uzură, eventualele particularităţi funcţionale.

Probabil că nu-mi pot controla prea bine mimica, deoarece sunt asigurat că echipamentele pe care le deţin sunt capabile de asemenea performanţe.

– Păcat că nu sunt în stare să ne spună şi ce s-a vorbit în încăpere, după ce s-a acoperit microfonul cu palma şi să ne facă şi portretele celor de acolo!

– Într-adevăr, nu putem să realizăm, încă, portretele vorbitorilor. Dar specialiştii niponi susţin că, încă în această generaţie, lucrul acesta va fi perfect posibil. Aşa precum Cuvier putea să reconstituie un dinozaur pornind de la un singur dinte, să-i precizeze vârsta, meniul preferat, vârsta şi epoca în care a trăit, tot aşa se speră ca, pornind de la amprentele vocale să se poată reconstitui imaginea aproximativă a vorbitorului. În schimb vă putem oferi conţinutul discuţiei care a avut loc în încăpere. Vă avertizez că nu a fost încă prelucrată, dar mâine o veţi avea curăţată de toate imperfecţiunile.

Şi chiar o face!

„Ce dracu’ zice ăla? Există vre-un domn Herford? Eu nu mai pricep nimic!”

„Nu. Vrea doar să se asigure că aţi răpit-o cu adevărat şi că este încă în viaţă!”

„Domnişoară Herford, va trebui să vorbiţi cu el! Fiţi atentă la ce spuneţi! E şi piele dumneavoastră în joc.”

Sună ciudat, nu se aude prea bine. Va trebui să aştept înregistrarea promisă.

– Mr. Caldwell, se vorbeşte dintr-o încăpere a stadionului, în timpul meciului „Delfinilor” cu texanii.

Aud şi eu zgomotele caracteristice, dar îmi manifest îndoiala.

– pot fi de la televizor.

– Mă iertaţi, dar partida n-a fost televizată. Eu sunt un suporter înfocat al „Dolphins” şi chiar am fost la meci. Mai mult veţi remarca că sunetele sunt înfundate. Ele străbat pereţii, nu vin direct.

– Poate fi o înregistrare de la un jurnal de actualităţi care se aude din camera alăturată.

– Îmi pare rău să vă contrazic, dar am verificat. Convorbirea a avut loc la ora desfăşurării meciului, iar primul reportaj a fost transmis la mai bine de o oră de la terminarea lui. Sfatul meu este să urmăriţi această pistă.

Îmi aşează cu evlavie pe colţul biroului o care cam cât cartea de telefon a New Yorkului.

– Aici aveţi instrucţiunile de utilizare a echipamentelor noastre. Şi dacă aveţi nevoie de vreun ajutor în domeniu, vom fi fericiţi să ne punem priceperea şi tehnica la dispoziţia dumneavoastră.

Sunt din nou singur. Trebuie să recunosc că japonezul are dreptate. Voi face o vizită „delfinilor”!

CAP. 21. „IAR SE LASĂ CU MARDEALĂ!”

Ştiu  o groază de lucruri despre echipa de baschet „Miami Heat” şi ceva, aproape de zero absolut despre fotbaliştii de la „Dolphins”.

Baschetul mi se potriveşte, nu doar ca înălţime, cât mai ales personalităţii. Subtilitatea fentelor, tehnica individuală şi colectivă, cizelate până la sublim, îndemânarea de jongler şi prestidigitator la un loc, spirit, ironie, umor – ăsta-i baschetul! Ceilalţi băieţi, cu mingea lor ţuguiată, nu ştiu decât să se buşească, să se îmbrâncească şi să alerge ca bezmeticii. Dexteritate versus brutalitate! Inteligenţă versus forţă fizică!

Ştiu însă pe cineva care este „doctor” în „delfini” – secretara mea, Bette. Până acum două luni în urmă n-a lipsit de la nici un meci. A făcut tot posibilul să ajungă în vestiarele jucătorilor pentru a-i vedea de-aproape, cu toracele lor imense. O să mă întrebaţi: „de ce numai până acum două luni?” şi chiar dacă nu mă întrebaţi eu tot o să vă spun.

Cea mai fericită zi din viaţa ei a fost cea în care a reuşit să strecoare în mâna idolului ei şi, probabil, a altor câteva sute de mii de farfuze din Miami şi împrejurimi, un bileţel cu adresa exactă şi ora la care va fi aşteptat „cu toată dragostea”. Dar fericirea n-a ţinut decât până în momentul când a deschis uşa, după ce „idolul” apăsase „dur” butonul soneriei. Fără tricou şi bureţii de pe deltoizi şi pectorali, „idolul” era doar un „ins”, urâţel, prostuţ şi lamentabil ca amant, că n-a fost în stare nici măcar să-nceapă. Şi dacă nici Bette n-a reuşit să-l „îmbărbăteze”, atunci, băieţi, înseamnă că, chiar, nu mai e nimic de făcut cu băiatul!

Din seara aia lui Bette nu-i mai plac fotbaliştii. dar cunoaşterea domeniului a rămas, iar eu sunt hotărât să profit de ea. De cunoştinţe, şmecherilor!

– Cum meciul a fost aseară, doar luni după amiază este programat primul antrenament. Şi numai atunci putem intra în stadion, fără ca asta să bată la ochi.

– Indiferent dacă bate la ochi, la meclă sau la parietale, eu trebuie să intru azi! Cum procedez?

– Cu un şperaclu! Mi-nchipui că nu-i păzit ca Fort Knox!

– Unde ar putea fi o ascunzătoare în care să fie ţinut un ostatic?

– În zilele în care nu sunt antrenamente, oriunde în cele peste 600 de încăperi – birouri, săli de forţă, saune, vestiare, magazii, debarale. Mai sunt şi câteva sute de spaţii închiriate pentru bufete, restaurante, vreo două sute de cabine de WC-uri.

Cam multe, dar n-am de ales! Trebuie să mă bazeze pe inspiraţia lui „văzând sau făcând”. Am o noapte la dispoziţie!

– Bette, tu vei sta la telefon şi numai dacă este ceva cu totul deosebit mă suni pe celular. S-ar putea ca răpitorii să mai ia o dată legătura cu Kurucava.

– Patroane, sunt mult mai utilă la stadion! Mesajele le putem primi pe robot şi tot maşina îi poate comunica celui foarte grăbit numărul celularului.

Zic: „da” şi acum mă felicit pentru idee.

*

*              *

Parcajele imense sun pustii la ora asta, dar sunt luminate ca ziua.

Facem un tur, să ochim paznicii. Şase! Sper că-s numai pe-afară! Alegem unul mai tinerel, pe latura vestică.

– Lasă-mi-l mie, şefu!

Coboară din Dodge, îşi mai ridică fustiţa – şi aşa croită cu mare parcimonie dintr-o singură batistă – şi porneşte. Foloseşte, cu deosebit talent mersul ăla – îl ştiţi şi voi, nu? – la care doar vreun poponar înrăit ar rezista. Ăsta nu-i! Ghinionul lui! Cade în plasă şi o invită înăuntru. După un minut iese singură şi-mi face semn să mă apropii.

Tipul este întins pe ciment, cu inelul de chei în mână. Probabil că visează la aventura sa cu Bette, deoarece are un zâmbet galeş, întins pe toată moaca.

Găsesc uşor un loc unde să-l parchez. Este una din magaziile unde se triază echipamentul folosit la antrenamente, pentru a fi dus la spălătorie. Îl leg temeinic şi-i înfund o mânecă de tricou în gură. Sper să nu se sufoce. Nu din cauza căluşului, ci a duhorii de transpiraţie care emană din echipamente.

Încep să privesc cu alţi ochi fotbaliştii!

Drum liber!

– De unde începem?

– De-aici, boss!

– Noroc că intră destulă lumină de-afară.

– Aici, da, dar mai spre interior va trebui să aprindem lanterna. Noroc că avea paznicul una. Mi-a dat-o s-o ţin  ca să descuie uşa. Sper că nu s-a stricat atunci când l-am pocnit cu ea în ceafă!

Funcţionează!

*

*              *

Limbile fosforescente ale ceasului meu este aproape patru şi n-am străbătut decât jumătate din traseu.

– Mai verificăm şi latura asta şi o ştergem!

– Pe-aici, pe-undeva sunt infirmeria şi sălile de masaj.

– Excelent loc pentru a ascunde pe cineva. În cabinetul unui doctor nu intră nimeni, chiar şi curăţenia o face sora. Hai să-l cercetăm!

Mergem cu grijă, fără să folosim lanterna, cu toate că zona este, ca să zic aşa, „puternic întunecată”! E linişte şi pace!

Culoarul pe care mergem se termină în altul perpendicular. În dreapta este beznă, în dreapta, la capăt, pe culoar arde o lampă de veghe. Asta-i direcţia!

Prima încăpere este goală. În a doua, care este o sală de masaj, nu este mai populată decât prima. De jur împrejur sunt o mulţime de uşi. Toate sunt încuiate. Nu şi pentru mine. Nu conţin nimic interesant. Tocmai ne pregăteam să ieşim când am auzit zgomot de paşi. Aştept să treacă şi crăp uşa. Tipul care se îndepărtează spre capătul culoarului mi se pare un uriaş. Este în cămaşă, iar peste aceasta are hamurile unui toc de pistol. Scula, după dimensiuni, ar trebui să fie un Browning de 9 mm. Jucăria asta face ravagii, aşa că trebuie să fiu foarte atent. Îl las să închidă uşa destinaţiei sale şi-l urmez.

Plăcuţa de pe uşă mă informează că tipu-i în budă. Şi la figurat!

– Rămâi aici! Fetele n-au acces în această încăpere!

– Patroane, nu-ţi face probleme. Nu sunt ruşinoasă şi am mai văzut bărbaţi cu nădragi-n vine!

– Nu la peisaj mă refer, ci la necesitatea de a-mi asigura spatele.

Îmi pregătesc artileria şi deschid uşa cu mii de precauţiuni.

Tipu-i cu faţa la perete şi cu spatele la mine.  După coloana sonoră, îmi dau seama că este într-unul din momentele fericite ale vieţii lui, iar după intensitatea oftatului, apreciez că plăcere este intensă. Probabil că a băut cam multe cutii de bere înainte de a ajunge aici. Îl las să termine şi în momentul când se pregăteşte să-şi tragă fermoarul, îl trosnesc cu patul Berettei la articulaţia cranio-vertebrală.

Cu toate că sunt un bun meseriaş, pălitura a fost un pic mai tare decât proiectasem, aşa că încercările mele de a-l trezi, pentru a-mi spune locul unde este ţinută ostatica şi alte amănunte despre patronii săi eşuează. Îi dau jos nădragii şi-l plantez pe vasul dintr-o cabină. Va dormi încă două ore ne-ntors!

La celălalt capăt al culoarului este o uşă de sub care iese o fâşie de lumină. Lipesc urechea de tăblie.

Gagiilor, iar se lasă cu mardeală!

CAP. 22. „BETTE, EŞTI O DURĂ!”

          Din încăpere aud două glasuri, dar n-am de unde şti dacă nu sunt şi alţii care tocmai sunt în pauză de vorbire. Un glas sună mai autoritar. Deduc că-i bossul.

– J.H a băgat în el şapte cutii de bere şi acum nu se mai termină

– Numai să nu i se fi întâmplat ceva, Jeff!

– Fii liniştit, Ed! J.H. este băiat mare!

Pot garanta pentru asta: Eu sunt un lungan şi a trebuit să mă ridic pe vârfuri să-l pălesc la scăfârlie. Cât despre lăţime, e dublu faţă de mine!

– Prea mare pentru un creier aşa de mic!

– Te rog Ed nu-l mai tachina. ştii că nu se poate controla.

– Ai dreptate, Jeff. Măcar până terminăm treaba aici, n-ar trebui să-l lăsăm să facă vreo trăsnaie! Tocmai de aia-s neliniştit. Nici dacă era constipat n-ar trebui să întârzie atât!

– Vine el! na-i grijă!

– Eu zic să te duci după el!

– Mă duc, Ed.

Îi fac semn Bettei să intre în prima cameră şi mă strecor după colţul culoarului. Am de gând ca întâlnirea cu Jeff să se desfăşoare pe acelaşi „teren”. Îl urmez de-aproape.

– J.H.! Hei, J.H.! Unde dracu’ eşti?

Îl văd cum se uită pe sub uşile cabinelor şi cum îi reperează nădragii lăsaţi în vine.

– Ţi-ai lăsat vreo pântecăraie sau vreo constipaţie? Că te…

Nu-mi plac oamenii care folosesc cuvinte vulgare. Aşa că nu-l lasă să rostească cuvântul „caci”. Îl trosnesc, după acelaşi patent şi-l plantez în buda alăturată. Mi-ar fi prin bine să vină şi Ed după ei.

Mă întorc s-o recuperez pe Bette şi să-mi fac  planul de bătaie. Ascult la uşa de unde ieşise Jeff. Linişte! Mă întorc, şi deschid uşa unde intrase Bette. Şi aici, linişte! Dar, mai ales, pustiu! Nu dau atenţie haosului din cămăruţă – un fel de magazie de ustensile şi medicamente – care, în loc să stea aliniate frumos pe rafturi, sunt împrăştiate pe mozaicul pardoselii. Noroc că am reflexul cu stinsul luminii, când ies dintr-o încăpere. În momentul când s-a făcut întuneric, mi s-a făcut lumină sub cârlionţii morcovii. Boala cu stinsul luminii am luat-o de la Bette. Dacă a plecat în mod normal de-acolo, ea ar fi stins lumina. Dacă n-a stins-o înseamnă că n-a plecat, a fost luată!

Deci Ed este un adversar redutabil! Trebuie să-l cinstesc cu un plan bine pus la punct. Mă întorc în magazie, aprind lumina, îi fac inventarul şi-mi imaginez scenariul evenimentelor. Bette a intrat, dar n-a aprins lumina. Bâjbâind după un loc unde să se aşeze, a lovit un raft, iar casoletele, plăcile renale, atele şi alte scule ale reparatorului de ciolane sparte şi articulaţii dislocate, au căzut pe ciment. Ed a auzit zgomotul şi a venit s-o salte. Restul dezordinii a fost, probabil, provocat în timpul luptei care a urmat. Găsesc şi dovada scenariului: lanterna paznicului. Lanterna-mi dă şi ideea!

Am la îndemână toate materialele necesare. După câteva probe găsesc poziţia ideală şi leg lanterna de stelajul unui raft. O aprind. Luminează cam la înălţimea ochilor, pe tăblia uşii. Sting lumina şi dau un şut într-o casoletă, care face un zgomot infernal. Mă ascund în spatele uşii şi aştept. Nu prea mult!

– Caldwell, ieşi uşor cu mâinile pe ceafă!

E vocea lui Ed. Tac mâlc. Dar mă şi mir că ştie cine sunt.

– Ieşi afară! Ştiu că eşti acolo!

Am de gând să-l înfurii şi să-l fac să greşească.

– Nu-i nimeni aici, Ed!

– Caldwell, ieşi linişti. N-ai nici o şansă!

– Nici tu Ed. Uită-te în spate!

Nu trebuie să-i văd mecla ca să ştiu că punctez.

– Tu ai vrut-o!

Repede un picior în uşa care se prăbuşeşte în faţă. Surpriza îi este probabil mare cu lumina care-l orbeşte, de aceea prima împuşcătură se aude abia după câteva secunde. Celelalte se succed în viteză până goleşte încărcătorul. Unul dintre ultimele gloanţe sparge lanterna. Se repede să aprindă lumina şi atunci îl pocnesc. N-am avut răbdare să-l las să apese pe întrerupător, aşa că pălitura, proiectată să doboare un bizon, doar îi şterge moaca, ceea ce-l dezechilibrează puţin. Stingerea lanternei mă dezavantajează şi pe mine, în aceeaşi măsură. Nu văd nimic. După vâjâitul aerului, înţeleg că scrisese pe pumn adresa mutrei mele. Eschivez la dreapta. Din cauza întunericului nu văd că acolo nu-i loc de manevră. Încasez  scatoalca în umărul stâng. Băieţi, ăsta are o carabă, jos pălăria! Durerea din umăr îmi declanşează P.C.-ul, care începe să evalueze condiţiile şi forţele angajate în conflict: întuneric pentru mine, întuneric şi pentru el; îmi cunoaşte numele, i-l cunosc şi eu pe-al lui; nu ştie că sunt înalt şi frumos, eu ştiu că n-are mai mult de un metru şi şaptezeci şi cinci şi că-i un nasol. Scor: 4 la 2 pentru  Caldwell! Ce importanţă are frumuseţea în lupta asta? Ei, bine, treacă de la mine: 3 la 2!

Calculez înălţimea moacei lui Ed şi … n-am date despre direcţie. Mă opresc imobil în cel mai întunecat colţ al debaralei şi ascult. Scor 4 la 2 pentru mine. Că m-a făcut mama şi deştept! Bag şi datele direcţiei în computer, apăs „Enter” şi racheta porneşte spre moaca lui Ed. Forţa investită în acest pumn ar fi dărâmat şi un perete, dar n-o să credeţi, cel ce este doborât este chiar Wigglesworth Caldwell, celebrul detectiv, la dispoziţia dumneavoastră! Motivul? Înălţimea! Un raft suspendat, pe sub care un om de înălţime obişnuită trece lejer, a fost prea jos plasat pentru înălţimea subsemnatului. Forţa impactului a produs mari stricăciuni şi raftului, dar şi capului!

Am pierdut meciul cu scorul de 4 la 3. Pentru mine! Timpul cât mi-a fost necesar mie să mă adun de pe jos şi să-mi opresc stelele verzi care-mi joacă în felinare, i-au fost lui suficiente să aprindă lumina şi să bage un încărcător în pistol.

– Mr. Caldwell, mi-a făcut plăcere întâlnirea! Sunteţi un adversar pe măsura mea. Acum vă rog să ieşiţi cuminte, cu mâinile pe ceafă.

Sunt suficient de deştept să apreciez superioritatea unui pumn care strânge un Browning, faşă de doi pumni, dar goi, aşa că-l invit:

– După dumneavoastră!

– Ba nu, vă rog, după dumneavoastră!

Şi de data asta am avut dreptate. Uşa spre care mă dirijează este de la  sala de aşteptare a unui cabinet medical. Tocmai mă apucasem să cartografiez locul, când văd ceva ceea ce vreau ca Ed să nu vadă. Sub birou se zăresc vârfurile pantofilor sport ai isteţei mele secretare. Aşa că-i abat atenţia:

– Ed! Mă scuzi că-ţi spun Ed? dar nu-şi cunosc numele întreg…

– Uite, am să-ţi spun şi eu Wig şi suntem chit! Ce doreşti?

– Voiam să-ţi propun un schimb avantajos.

– Documentele în schimbul domnişoarei Herford?

– Nu, Ed! Cei doi tovarăşi ai tăi, jeff şi J.H., contra Domnişoara Herford.

– N-ai argumente să-mi pui acum condiţii.

– Ba am. Uite, pot fi chiar mai darnic. Voi trei contra Domnişoara Herford.

Hohotul de râs i se opreşte la jumătate, iar scaunul cu care-l trosneşte Bette la devlă se face ţândări.

– Bette, eşti o dură!

Cap. 23. „POŢI SĂ-ŢI PUI BELCIUGU-N NAS!”

Ceasul arată cinci şi două minute. Ce repede a trecut vremea! Este momentul să-mi exercit prerogativele pedagogice asupra secretarei mele.

– De ce nu ai plecat din magazia unde ţi-am spus să mă aştepţi?

– Patroane, mii de scuze, dar când am aprins lanterna să mă orientez, am văzut un şoricel care alerga chiar pe lângă picioarele mele. Recunosc că n-am reuşit să-mi reţin strigătul de spaimă şi să nu mă reped spre ieşire.

– Şi să dărâmi vreo două rafturi, ca să alungi fiorosul şoricel!

– Ba, şefu! Brambureala aia era gata confecţionată când am intrat acolo.

– Şi cum ai ajuns aici?

– Poveste lungă! Ţi-o spun în timp ce cercetăm celelalte încăperi.

O începem, cercetarea, desigur, chiar de aici. Mobilierul obişnuit într-un cabinet ortopedic. Cu excepţia mesei de acolo, pe care sunt împrăştiate cărţile. Nu trebuie să le studiez de aproape pentru a afla că nu sunt tratate medicale. Totuşi mă apropii. Unu, doi, trei, patru.

– Lipseşte unu!

– Ce anume, patroane?

– Pe doi i-am aranjat eu în budă

– Pe ceilalţi doi i-am aranjat eu aici!

Noroc că stau cu spatele şi nu-mi poate vedea muianul! Îmi revin şi constat:

– Dar nu-i decât un scaun rupt.

– Şi în camera alăturată, e o lampă deteriorată. Numai că al patrulea e… o damă.

Asta-mi mai potoleşte orgoliul masculin.

– Când am ieşit pe culoar, în uşă mă aştepta tipul care a stricat scaunul cu capul. Dacă nu-mi arăta Browningul, îi arătam eu lui! Aşa că m-am predat. Am ridicat mâinile cât am putut de sus – ca să-i fac o bucurie – fiindcă văzusem cum i se bulbucaseră ochii, ca la melc, când se uita la picioarele mele.

– Sper că şi-a ţinut mâinile acasă!

– Da, dar nu de tot! M-a pus să merg în faţa lui. Şi i-am mai făcut încă o bucurie.

– Mi-nchipui!

– Şi m-a adus în camera de acolo!

– hai, la faţa locului!

„Faţa locului” este cabinetul unui doctor. N-am dedus! Am citit pe plăcuţa cromată, prinsă pe tăblia uşii:

EDWIN SHIPMAN

- MEDIC  ORTOPED -

Cu numele acesta-i şedea mai bine căpitan de cursă lungă.

– Mi-a poruncit să mă aşez pe scaunul doctorului şi mi-a legat mâinile cu o bucată de faşă de tifon. Pentru că avea ochii ocupaţi cu decolteul bluzei, a făcut o treabă de mântuială. Nici nu ieşise bine din sală că eram dezlegată

– Şi dama?

– Stai să vezi! Tocmai mă pregăteam să  fac o plimbare, când am auzit golindu-se rezervorul la buda din oficiu. Am luat o lampă de birou şi m-am postat după uşă şi când a ieşit am pălit-o! Norocul ei că, în fracţiunea de secundă am observat că-i damă şi nu am dat chiar cu toată puterea.

– Şi acum unde-i?

– În oficiu.

Deschid uşa şi rămân cu gura căscată. Bette, pe vremea faraonilor, ar fi făcut parale bune într-un atelier de îmbălsămare a mumiilor. A folosit, probabil, toată rezerva de feşe şi leucoplast din cabinetul ortopedului. Are doar nasul şi gura neacoperite, dar ultima are înfipt un pachet de pansamente sterile (sper) sub formă de căluş.

– Tipa-i bine ambalată. Să ne ocupăm şi de ceilalţi! Ţie ţi-l dau pe nasolul pe care l-ai adormit cu scaunul, iar eu am să mă duc după ceilalţi doi. Trebuie să avem o discuţie cu ei. Mai există pansamente p-aici sau le-ai consumat pe toate la „îmbălsămare”?

– Dulapul ala-i burduşit!

N-am de gând să-i îmbălsămez pe cei doi căcăcioşi, aşa că-i voi face economie doctorului. Iau două suluri şi pornesc. În magazia unde avusese loc meciul meu cu Ed este o targă cu rotile. O împrumut şi ajung la budă.  Cei doi sunt acolo şi par a visa foarte frumos,  după  zâmbetele  care  li   s-au întipărit pe moace.

Îl încarc întâi pe J.H. Voi cere un supliment de parai. Pentru muncă grea! Mi-a rupt spinarea, gagiul! Îl leg de targă şi-l transport în cabinet, unde-o însărcinez pe Bette cu împachetatul. Repet figura cu Jeff. Când mă întorc, o văd pe Bette chinuindu-se să înfunde un căluş în gura lui J.H., care dă semne de deşteptare. Din leşin, numai. La un centimetru jumătate, lăţimea frunţii, altă deşteptare ar fi imposibilă.

Am nevoie de probe. N-o să vă vină să credeţi, da’ tipu-i, ca să zic aşa, coleg. Cel puţin aşa scrie pe legitimaţie. Respiră foarte greu, iar ochii au început să i se rotească aiurea prin orbite. Îi scot căluşul şi văd că mă priveşte cu recunoştinţă.

– Pastila, te rog!

– Ce pastilă?

– Am un tub în buzunarul drept. Sunt astmatic şi mi s-a declanşat criza.

Îi dau pastila şi-i aduc apă într-un pahar de unică folosinţă. Îl las să-şi revină şi trec la controlul buzunarelor lui Ed şi Jeff. în afara unor cărţi de credit şi ceva mărunţiş altceva nu mai găsesc. Şi încă nu s-au trezit ca să-i întreb de sănătate.

– Mr. Caldwell! Este vocea astmatică al lui J.H.

– Zii!

– Unde este domnişoara herford?

– Era aici?

– Cel puţin până am plecat spre …

– De ce-aţi răpit-o?

– Răpit-o!?

Mirarea este autentică.

– Dar n-am răpit-o! Ea ne-a angajat, ne-a adus aici şi apoi împreună cu Ed a dat un telefon. Ba, mai mult, ne-a spus că vei veni mâine aici. Altfel de unde crezi că-ţi ştim numele?

Acum înţeleg cinei „dama”! Înţelege şi Bette, care se repede în oficiu. Îi trebuie cam mult  s-o dezambaleze. Priscilla este întreaga, ba chiar are ceva în plus. Un cucui, dar nu se vede. Este mascat de buclele părului. E încă buimacă. Dar nici eu nu sunt foarte lămurit.

– Ce-i jocul acesta?

– Vă cer scuze, domnule Cladwell! Am fost obligată să-mi iau nişte măsuri de prevedere, deoarece viaţa îmi era ameninţată. L-am angajat pe domnul Ed Dawys, iar dânsul pe ceilalţi doi domni, aici de faţă, pentru a înscena o răpire, ca să o evit pe cea adevărată.

Cu toate că am rămas cu mandibula în poziţia „deschis”, retina, neuronii şi muşchii funcţionează la parametrii proiectaţi.

Nu ştiu dacă v-am spus, dar nu suport bărbaţii care poartă cercel. Am eu şi o teorie. Poate am să am vreodată timp să v-o povestesc. De aceea când observ că Jeff, care tocmai reuşise să se dezlege, pune mâna pe Browningul lăsat, din vina mea, prea aproape, scot în viteză Beretta şi trag.

Mi-am cam pierdut din precizie. Voiam să-i smulg doar cercelul, da’ i-am smuls şi o bucată din lobul în care era înfipt.

– Scuză-mă, Jeff, pentru stricăciuni. Îmi pare rău că n-ai să mai poţi să ţi-l bagi în ureche. Dar poţi să-ţi bagi belciugul în nas.

cap. 24. „Ce s-a întâmplat cu Bette?”

Măi, băieţi şi voi fătuci, vă daţi seama că trebuie să am o discuţie serioasă cu farfuza. Sunt prea multe lucruri de lămurit. Şi chiar o am. Discuţia, şmecherilor!

Încep prin a-i spune că gălbejiţii ei amici (!?) mi-au plătit eforturile de a reface documentele proprietăţii „Stelei de Mare” şi despre angajarea pentru a o recupera din mâinile răpitorilor. Îi povestesc şi despre înregistrarea convorbirii telefonice care m-a adus sub tribunele stadionului. Văd că ceva nu-i convine din ceea ce aude şi că va încerca să mă aburească în continuare. Şi chiar încearcă! Şi eu mă prefac că o cred. Dar povestea este atât de gogonată că nici cel mai credul confrate n-ar lua-o drept bună. Pe scurt aceasta ar fi cam următoarea:

Ieri seara a primit un telefon pe mobil, al cărui număr nu este cunoscut decât de un număr foarte mic de persoane. Băiatul care o sunase a ameninţat-o că o omoară dacă băgăciosul de Caldwell – cel mai bun şi mai frumos detectiv particular, la dispoziţia dumneavoastră – îşi mai bagă nasul în afacere. Zice că, apoi, a încercat să mă găsească, să-mi ceară încetarea cercetărilor, fiind speriată de ceea ce reuşiseră adversarii până atunci. Deoarece nu m-a găsit nici acasă, nici la agenţie, a intrat în panică şi, la sugestia secretarei Dee-Dee, a angajat un bodyguard. L-a ales pe Ed, iar acesta i-a angajat pe ceilalţi doi. Toţi trei colegi, ca să zic aşa. Când echipa a fost completă le-a cerut să însceneze răpirea şi apoi l-au sunat pe Mr. Kurucava.

– Şi ce rost a avut circul de la telefon?

– Am o bănuială că în organizaţie…

– Organizaţie!?

– Da, am să-ţi explic şi asta, dar mai târziu! În organizaţie, spuneam, au fost infiltrate persoane care lucrau pentru adversari.

Îmi amintesc de gheişă şi-i povestesc întâmplarea.

– Acum că persoana implicată a fost scoasă din joc, n-ar trebui să telefonezi protectorilor tăi ca săi linişteşti?

– Am spus „persoane”, nu „persoană”.

– Şi în continuare cum ai de gând să procedezi?

– Mă bizuiam pe tine. Am transmis în timpul convorbirii numeroase indicii asupra locului unde mă găsesc.

– Dacă nu erau aparatele lui Kurucava…

– Ştiam că le va folosi. Intenţionat am efectuat convorbirea în timpul meciului, cu uşile deschise pentru a se auzi mai bine zgomotul tribunelor. Ba chiar am scontat că-mi vei recunoaşte vocea atunci când am avut discuţia, chipurile, cu microfonul acoperit.

– Poate aş fi recunoscut-o, dar abia mâine, mai precis chiar azi dimineaţă, mi s-a promis înregistrarea curăţită şi amprentele vocale ale vorbitorilor.

– Tocmai de aceea nu te aşteptam decât în cursul zilei şi nu ne-am luat măsuri de siguranţă.

– Ei, bine, te-am găsit. Şi acum ce urmează?

– Speram să-mi spui tu.

– Plăteşte-i pe cei trei tipi şi dă-le papucii! Recunosc faptul că Ed poate fi un detectiv bun, dar ceilalţi doi sunt nişte caraghioşi.

– De ce să nu-l păstrăm şi pe Ed?

– pentru că, dacă există mai mulţi oameni care ştiu ce se petrece, vor fi şi mai multe şanse să „răsufle” mai multe şi mai repede. Promite-i lui Ed că-l vom mai contacta. Chiar am o idee.

În timp ce gagica-şi concedia trupa, o concediam şi eu pe Bette, reamintindu-i că are de rezolvat câteva sarcini care nu sufereau amânare.

’Ţeles, şefu’! Să ştii că n-am uitat şi că, şi atunci când eu eram aici, sarcinile se îndeplineau prin cei pe care-i pusesem la treabă pentru tine.

Când am rămas singuri în parcajul din faţa stadionului, ceasul arăta cinci şi jumătate şi era încă întuneric, nopţile fiind mai lungi în ianuarie în Florida.

– Să ne urcăm în maşina mea, este parcată în apropiere şi…

– Care maşină?

Dacă-i ironie, înseamnă că nu-i chiar atât de speriată. Nu marşez. Marşează, în schimb, ea:

– Rabla ta va fi reperată imediat, oriunde  vom merge. Vom lua maşina mea, care este într-o parcare din apropiere.

– Maşinile tale vor fi şi mai uşor de detectat.

– Imposibil. A cumpărat-o ieri Ed, de la un atelier, aşa că nimeni nu ştie că este a mea.

– Doar Ed şi echipa lui.

– Au fost angajaţii mei şi codul onoarei detectivilor particulari…

– Să sperăm că vor rezista tentaţiei.

*

*              *

Ca să fiu sigur că nu voi regreta încrederea în colegii mei, schimb rapid, în lumina slabă a zorilor, plăcile de înmatriculare a maşinii cumpărate pentru Priscilla cu cele ale  unei alte maşini parcate în apropiere şi care, printr-o fericită coincidenţă este tot un Plymouth şi are o culoare apropiată.

Pentru ideea asta am să mă felicit peste două zile, când am văzut la tv accidentul care  a spulberat un Plymouth, cu numărul schimbat de mine. Noroc că explozia a fost declanşată de un raton, săracul! Dacă murea cineva, nu mi-aş fi iertat niciodată.

*

*              *

Mi-am cazat clienta într-un bungalou de vacanţă din vestul oraşului. Mi-a fost uşor să-l conving pe prietenul Roger Blackmur să-mi dea cheia, promiţându-i exclusivitatea şi la această aventură.

Trec pe-acasă să-mi fac duşul şi să mă schimb. Apoi mă grăbesc spre biroul agenţiei.

*

*              *

A trecut uraganul p-aici, sau ce s-o fi-ntâmplat?!

Totu-i răsturnat cu fundu-n sus; sertarele aruncate; hârtiile, ordonate cu atâta acribie de Bette, sunt acum împrăştiate peste tot.

Aici, măi băieţi, s-a lucrat în draci. Ori mult, ori  mulţi.

Repun scaunul meu favorit în poziţia normală în spatele biroului, pe care a fost nevoie să-l rotesc şi pe ele cu 180⁰. Îmi caţăr cracii pe placa acestuia din urmă, îmi umplu tacticos pipa, o aprind şi încep să cuget. Este ceva care, totuşi, îmi tulbură şirul gândurilor. Îmi trebuie câteva minute să mă dumiresc. Ambalajul de carton al unuia dintre aparatele aduse de gălbejiţi aseară trepidează, iar dinăuntru se aude un ţăcănit regulat. Gândesc că e vreun fax, vreun telex, ori cine ştie ce altă minune a tehnicii care s-a pornit automat. Ridic capacul plin de curiozitate. Noroc că gălbejitul, care stă rulat în cutie, îşi ţine ochii strânşi închişi şi acoperiţi cu palmele şi nu-mi vede reacţia. Mi-ar fi afectat iremediabil imaginea de dur. La dimensiunile mele, mi-e greu să concep că cineva ar putea să încapă într-o cutiuţă ca asta. Probabil că aşa au gândit şi cei care mi-au răscolit biroul.

Îmi trebuie destul timp şi multă muncă de lămurire ca să-l conving să iasă de-acolo. Mai îmi trebuie o jumătate de sticlă de whisky să-l fac să vorbească. Tipul, când a pus sticla la gură, era s-o cloncăne pe toată. Abia i-am smuls-o. Nu din calicie! Voiam doar să rămână treaz ca să-mi povestească ce se întâmplase aici. Cu chiu cu vai reuşesc să reconstitui, parţial, evenimentele. Parţial, deoarece gălbejitul, după ce a auzit vacarmul din anticameră şi focul de pistol, s-a ascuns în ladă şi a leşinat. Norocul lui. Dacă era treaz, tremuratul şi clănţănitul dinţilor l-ar fi dat de gol.

Am totuşi o nelămurire:

– Cum ai intrat în birou?

– Am adus înregistrarea, aşa cum am promis ieri. Domnişoara Bette m-a invitat să aştept în birou şi s-a dus să-mi facă o cafea. N-a mai apucat, că au venit cei doi bărbaţi.

– De unde ştii că erau doi? I-ai văzut?

– Nu, dar i-am auzit vorbind.

– Deci n-ai cum să-mi răspunzi la întrebarea: Ce s-a întâmplat cu Bette?

CAP. 25. „NASOII SUNT ÎN STARE DE ORICE!”

… Ce s-a întâmplat cu Bette? Ce s-a întâmplat cu Bette?… era a suta oară când îmi puneam întrebarea de mai sus şi tot a suta oară când ridicam neputincios din umeri. Noroc că a sunat telefonul, că rămâneam cu ticul ăsta. Tipul care mă sună este un încăpăţânat, altfel n-aş fi găsit aparatul în harababura de aici.

– Agenţia C & W. Cu ce vă putem fi de folos?

– Lasă fasoanele, Caldwelle şi ascultă cu atenţie, că nu voi mai repeta.

Vocea o am în fonoteca personală. Aparţine unui tip blond, cu părul prea lung pentru un bărbat şi prea drept pentru o femeie, căruia îi lipseşte arătătorul de la mâna dreaptă. Acum îl ştiţi şi voi! Mă fac, totuşi, că nu-l cunosc:

– politicos era să vă prezentaţi!

Îmi trage o înjurătură savantă, care începe cu o propunere de sex. (N-a nimerit-o! Mie-mi plac fetele.) După ce s-a răcorit, continuă:

– Ai vrea să ştii ce s-a întâmplat cu tipa aia dură din anticameră? Nu-mi lasă timp să confirm, că tot el continuă: E la noi!

– Care „noi”?

– Noi ş-atât! Dacă vrei s-o recuperezi, va trebui să vii aici cu clienta ta.

– Un moment! Trebuie să fii puţin mai clar: unde aici? Şi care clientă?

– Patroana „Stelei de Mare”…

O cunosc bine pe Bette, aşa că marşez:

– Păi, nu-i tot la voi? A fost răpită ieri de dimineaţă, iar eu am fost angajat s-o descopăr. Dacă mi-aţi spune despre care „noi” este vorba m-aţi ajuta să elimin o pistă.

– Şi dacă nu te credem?

– Zici că Bette este la voi. Întrebaţi-o!

– Am întrebat-o.

– Şi?

– Mi-a vândut aceeaşi poveste. Dar nu este de crezut.

– Ba, s-o credeţi!

Le povestesc o variantă prescurtată a întâmplărilor din ziua precedentă.

– Corespunde.

– Ce!?

– Cu povestea farfuzei.

– Păi, vedeţi! Hai să facem un troc!

– Ce troc?

– Voi îi daţi drumul lui Bette, iar eu am să vă spun cine a răpit-o.

– Cine?

– Încă nu ştiu, dar, împreună cu secretara mea tocmai investigam nişte piste.

– Ne crezi tâmpiţi?

– Ca să fiu sincer, da! Dar, de data asta nu încerc să vă aiuresc. Bette avea sarcină să contacteze azi câteva cunoştinţe, în timp ce eu urmăream o altă pistă. Răpind-o pe secretara mea n-aţi făcut decât să întârziaţi aflarea răpitorilor. Dar, apropo, cine mai are interesul să o răpească pe clienta mea şi să ceară în schimb nu ştiu ce documente?

– Habar n-am! O să-l întrebăm pe şef.

– Şi o să-mi spună şi mie?

– Asta bossul hotărăşte.

– Dacă nu vă grăbiţi cu răspunsurile, la următorul apel telefonic din partea răpitorilor, în interesul clientei mele, va trebuii să accept schimbul propus. Şi acum, Chuch, te rog să mă scuzi, dar va trebui să închide telefonul, pentru a lăsa posibilitatea răpitorilor să mă contacteze.

– Deci ştiai că sunt eu!?

– Bineînţeles, dar te-am lăsat să-ţi faci iluzii că eşti un dur. Zii „mersi” că nu ţi-am trimis copoii, că-l băgam pe senator în rahat până peste urechi!

Aud nişte mormăituri. A astupat microfonul cu palma. Nu înţeleg nimic şi nici nu pot beneficia de minunile tehnice care zac împrăştiate peste tot în încăpere. După câteva momente continuă:

– Şefu’ zice că te roagă să vii până aici, la „Tigru”! ştii tu unde! Are să-ţi facă o propunere interesantă.

Am Dodge-ul într-un parcaj de lângă stadion şi nu vreau să deconspir maşina Priscillei. Zic:

– N-ar putea să vină şeful aici. Am maşina la un atelier. E stricată.

Aud iar câteva bolboroseli.

– Rămâi pe loc! Şeful îţi trimite maşina lui.

Şi chiar mi-o trimite. Este un Chrysler 300 C. Este lungă şi are în interior de toate, de la barul garnisit, până la telefon şi fax. Le folosesc. Mai ales telefonul şi barul. Telefonul ca să-mi anunţ clienţii că sunt la „Tigrul malaiez”, unde am o întâlnire cu senatorul J.J. Fennimore, iar barul să cloncăn nişte tării mai dichisite şi să-i fac o pagubă.

Cunosc drumul spre birou, aşa că n-am nevoie de „antemergători”. Cei doi caraghioşi, care se dau drept duri, mă aşteaptă la intrare şi mă uşurează de artilerie. Le-o dau de bună voie. Dacă nu voiam să le-o dau, nici n-ar fi luat-o. Fiţi siguri, flăcăi!

Senatorul stă la birou şi, când intru, se scoală, ca atunci când în senat intră Preşedintele Statelor în persoană. Are pe moacă un zâmbet, pe care, probabil că-l poartă şi când stă pe budă. Ocoleşte masa, îmi întinde mâna şi cuvântă:

– Mr. Caldwell, sunt încântat să vă cunosc.

Eu nu, dar nu i-o spun. Îl las să continue.

– Mr. Cladwell, fosta mea soţie, doamna Priscilla Herford, are ceva ce-mi aparţine.

Îi arăt că mă mir, dar nu spun nimic.

– În timpul scurtei noastre căsătorii, Priscilla a aflat că intenţionam să cumpăr proprietăţile din jurul „Stelei de Mare” şi să construiesc acolo un iaht-club. Imediat după divorţ, folosindu-se de banii luaţi…

– Domnule senator, părerea mea este că, păgubită de hotărârea de partaj a fost clienta mea. Cum n-a existat un contract prenupţial şi cum averea dumneavoastră este mult mai mare, era normal ca suma pe care trebuia să o primească fosta doamnă fennimore să fi fost mai consistentă.

– Să avem încredere în Justiţia Statelor, cea mai democratică din lume…

Mă confundă cu colegii din senat sau cu alegătorii săi. Îl las în pace.

– Deci, ce ziceaţi de bani?

– Cu banii căpătaţi a cumpărat, chiar în mijlocul zonei o proprietate şi a construit pe ea, împiedicând dezvoltarea proiectului meu.

– Consideraţi că s-a produs o încălcare a legii?

– A existat doar un prejudiciu, care nu poate fi dovedit legal.

– în problema cu divorţul, nu ştiu cine pe cine a prejudiciat. Dar, mă rog, asta nu-i treaba mea, aşa că aştept propunerea pentru care am fost chemat.

– Am înţeles că nişte domni v-au angajat pentru finalizarea acţiunii de recuperare a documentelor. Prin urmare, în acest moment doamna Herford nu mai este clienta dumneavoastră. Corect?

– Corect!

– Prin urmare vă pot angaja eu.

– Să…?

– Mai întâi vreau să ştiu dacă primiţi. Sunt dispus să vă plătesc orice sumă de bani.

– Nu pot primi decât dacă ştiu care va fi rolul meu.

– Vreau s-o convingeţi pe fosta mea soţie să renunţe la „Steaua de Mare” în schimbul a trei milioane de dolari.

– Dar, domnule senator, „Steaua de Mare”  valorează mult mai mult. Nu cred că suma o va convinge…

– Am spus „prin price mijloace”…

–  Nu-mi pot permite decât pe cele legale.

– Ştiţi că prin poziţia mea vă pot face multe necazuri?

– Ştiu. Şi tocmai din cauza asta am să vă ofer ocazia să încercaţi

Mă scol şi plec. Nici dacă în subsolul terenului pe care s-a construit „Steaua de Mare” ar fi un filon de aur sau o pungă de petrol, na-ar justifica risipa de eforturi pentru obţinerea lor.

Cască felinarele Caldwelle, că aici e treabă împuţită şi nasoii sunt în stare de orice!

CAP. 26. „VĂ PLÂNG DE MILĂ, TÂMPIŢILOR!”

Când m-am întors la agenţie, Bette tocmai termina de făcut ordine. Îi fac o lungă listă de cumpărături şi-i atrag atenţia să le facă cu ochi de femeie, dar cu viteză de bărat. Îi dau un rând de chei de la maşina Priscillei şi-i cer să lase cumpărăturile în portbagaj. Îi mai cer să lase maşina în parkingul de la subsolul magazinului şi să solicite prin mobil un taxi care s-o aducă la agenţie. După plecarea Bettei, părăsesc şi eu clădirea, dar pe scara de incendiu. Execut procedura standard-îmbunătăţită de pierdere a urmei.

Dacă cineva şi-a pus în gând să mă urmărească, înseamnă că nu ştie cu cine are de-a face! Măi, băieţi, cred că nici eu n-aş fi putut să-l urmăresc azi pe celebrul detectiv particular Wigglesworth Caldwell.

 *

*              *

intru în bungaloul în care am cazat-o pe Priscilla ca un Moş Crăciun. Descarc halelile, câteva CD-uri, ziare şi la urmă boarfele.

Se bucură, când mă vede, precum un naufragiat nava care ancorează la ţărmul insulei sale. Probabil pentru schimburile pe care i le adusesem, deoarece, în câteva secunde era goală. Goală de tot! Ba, uite că m-am înşelat! Gagica nu vrea să se schimbe.  Vrea să mi-o tragă, căci se grăbeşte  să-mi smulgă ţoalele de pe mine. Nu strig după ajutor. Din două motive: unu, pentru că în zona asta şi în extrasezon, nu m-ar auzi nimeni şi doi, pentru că, pentru lucrarea la care sunt solicitat n-am nevoie de nici un ajutor. Sunt un perfecţionist, aşa că mă strădui s-i execut cea mai meseriaşă prestaţie. Băieţi, da şi gagica-i artistă şi mai beneficiază şi de înalta şcoală niponă în materie de sex. Habar n-aveţi! Mare păcat!

Mai gâfâi când o întreb:

– Ştiai că fostul tău soţ voia să cumpere terenurile din zona „Stelei de Mare”?

– Fostul meu soţ!? El este cel care mă ameninţă!?

Ori interpretează de Oscar, ori mirarea-i autentică.

Îi povestesc episodul pe care voi tocmai l-aţi citit în capitolul precedent.

– Între data divorţului şi până am cumpărat spelunca lui Sean a trecut mai bine de un an, iar problemele au început abia în ultimele două săptămâni.

Trebuie să recunosc că-i logic şi real ceea ce spune-

– Îţi aminteşti vreo întâmplare din timpul mariajului vostru care să aibă vreo legătură cu aceste terenuri sau cu înfiinţarea unui iaht-club?

Nu, dar am să mă mai gândesc. În pustietatea asta am tot timpul. Dacă-mi amintesc ceva, ţi dau un mesaj pe mobil.

– Te rog să nu contactezi sub nici un motiv pe altcineva.

– Nici pe Dee-Dee sau Şiru Kurucava?

– Absolut pe nimeni.

– Eşti un sadic dacă ceri unei femei să nu vorbească toată ziua cu nimeni.

Îi promit s-o sun eu ori de câte ori voi putea. Ne luăm la revedere şi-o întind.

Tipilor, dacă credeţi că în meseria asta a mea, ţi-o tragi toată ziua cu dame trăsnet şi completezi, aşa pentru variaţie, distracţia asta cu câteva mardeli, în care tu eşti întotdeauna învingătorul, atunci să ştiţi că vă-nşelaţi. Amarnic! Partea principală a meseriei noastre este cea mai plicticoasă. Este vorba de orele, zilele şi nopţile când stai în maşină, într-un boschet sau mai ştiu eu unde, pândind un suspect, urmărindu-l uneori sute de kilometrii când se duce să şi-o pună cu vreo gagică, să-şi viziteze o mătuşă de la care speră o moştenire şi tu n-ai încotro, n-ai voie să-l pierzi din ochi.

Ei, bine, partea asta a muncii detectivului particular trebuie s-o fac acum şi nu-s încântat de loc.

*

*              *

Când m-am decis să încep cu japonezii, mi-am zis că trebuie să mă asigur rapid că-i pot şterge de pe listă şi să mă ocup de celelalte persoane.

E ora douăzeci şi două şi câteva minute când o văd de domnişoara Dee-Dee că intră în vila care-i serveşte ca reşedinţă lui Kurucava.

Ce dracu’ caută tipesa aici la ora asta? Kurucava are şaptezeci de ani şi nu pare craiul cu care să ţi-o tragă o copilă de cel mult douăzeci şi doi de ani. Dar mai poţi să ştii… Cu minunile ştiinţei japoneze, orice-i posibil

Sigur n-a venit pentru o partidă de sex, deoarece în două minute este din nou în maşină.

Dacă a fost chemată la ora asta, ori i s-a dat o sarcină care nu suferă amânare, fie a adus ea un mesaj.

Sunt intrigat şi de aceea mă decid s-o urmăresc. Străbate oraşul de la vest la est şi ajunge într-o suburbie cu căsuţe mici, ieftine, cu un petic de gazon în faţă şi garajul lipit de clădire. Pe cutia poştală nu există nici un nume,

Nu-şi bagă maşina în garaj, ceea ce mă face să gândesc la faptul că nu va zăbovi mult acasă. Am să o aştept. Îmi agăţ felinarele pe geamurile locuinţei. Storurile sunt trase dar pe lângă ele străbate lumina.

Ochii au început să mă usture de somn. Mă uit la ceas. E ora unu! Mă dau jos din maşină şi fac câţiva paşi ca să mă mai dezmorţesc, dar şi ca să-mi sară somnul în aerul rece şi umed, care vine dinspre ocean. Gata, m-a luat frigul! Mă întorc în Plymouth. Ceasul de la bord arată două şi jumătate. Ce-o fi făcând fătuca asta!? Trebuie să văd ce se întâmplă în casă. Printre benzile orizontale ale storului se vede perfect în interior, dar n-am ce vedea acolo. Livingul este pustiu. Doar nu s-a culcat cu lumina aprinsă!? Mai este o lumină la etaj, probabil în dormitor. Ca să văd ce este în dormitor n-am decât o soluţie: să intru în locuinţă. Ocolesc prin spate şi găsesc uşa bucătăriei deschisă. Nici nu este nevoie să-mi arăt talentele de descuietor.

Verific încăpere cu încăpere, inclusiv debaralele şi cămara. Gooool! Mă întorc la uşa din spate. Acum văd o portiţă şi o alee îngustă care dă într-o stradă paralelă.

Mi-a tras clapa farfuza! Mie, celebrului detectiv particular, Wigglesworth Caldwell, la dispoziţia dumneavoastră! Ceea ce mă supără cel mai tare este faptul că şi-a dat seama că o urmăresc.

Va trebui să mă întorc la vila lui Kurucava.

*

*              *

Abia parchez în colţul străzii, că-mi atrag atenţia sclipirile colorate ale maşinilor poliţiei şi ambulanţei. Ei, nu se poate! Sunt chiar în faţa locuinţei lui Kurucava! Mor de curiozitate să aflu ce s-a întâmplat. Cobor geamul portierei, să văd şi să aud mai bine. Şi, chiar, aud:

– Mâinile pe volan şi fără mişcări prea bruşte că-ţi golesc tărtăguţa de câlţii pe care-i ai acolo!

Ce noroc pe mine! Grohăitul este chiar al Goriloiului .

– Sergent, sunt eu, Caldwell!

– Ştiu cine eşti şi ce-ai făcut. Ce nu înţeleg este de ce te-ai mai întors la locul faptei. E adevărată chestia ai cu criminalii care se întorc la locul unde au făptuit o crimă?

– Sergent, faci o mare greşeală, care ar putea să te coste!

– De data asta te-am prins. Avem trei martori care te-au văzut pândind mai devreme din maşină şi mai avem şi înregistrarea telefonului japonezului care ne cerea ajutor, în care se aude desluşit strigătul lui disperat: „Domnule Caldwell, nu mă omorâţi!” Prin urmare stai cuminte să-ţi citesc drepturile, că te arestez pentru crimă cu premeditare.

N-am ce face. Mă las arestat. Mi se pun cătuşele, după ce mi se rechiziţionează artileria.

Înainte de a-mi pune pistolul în punga de plastic, sergentul îl miroase:

– S-a tras cu el de curând. Unde-i cadavrul scârnăvie? Nu-mi pică fisa! Da’ nici nu are rost să-i povestesc faza cu cercelul, aşa că răspund:

– Dacă nu aveţi cadavru, pe ce bază mă arestezi?

– Pe japonez l-ai omorât prin strangulare, după ce l-ai schingiuit. Da nu-i nimic, te facem noi să spui şi laptele care l-ai supt de la mă-ta.

– Am dreptul la un telefon.

– Dac-ar fi după mine…

–  Dar nu-i, aşa că-mi pot folosi mobilul!

– Ai grijă cum formezi numărul, că ai dreptul la un singur apel!

Îl sun pe Roger Blackmur, care nu se supără pentru ora târzie. Îi spun ce s-a întâmplat şi-l convoc la poliţie. Vă plâng de milă, tâmpiţilor!

CAP. 27. „OCHIUL NEGRU AL UNUI WALTER MĂ PRIVEA-NCRUTAT.”

Peste exact o oră sunt cu Roger într-un bar, unde pilesc de  obicei baschetbaliştii de la Miami Heat. Când măcar unul dintre aceştia apare în zonă, baru-i neîncăpător. Se calcă lumea în picioare. Acum e pustiu. Sportivii profesionişti fac nani la ora asta.

Roger sosise la poliţie însoţit de avocatul Sammy Henson, un clănţău al cărui nume făcea să tremure nădragii oricărui poliţist din Miami şi nu numai.

Am cerut să mi se pună înregistrarea apelului. Goriloiul o reproduse-se cu multă acurateţe. Nici o eroare de utilizare a limbii engleze, nici o urmă de accent. La solicitarea avocatului, Bette soseşte cu înregistrările convorbirile telefonice cu defunctul Kurucava şi micuţul japonezo-american, cel care-mi instalase „uzina” aceea electronică, care jură că vocea din înregistrare nu aparţine şefului său.

Îi plâng de milă Goriloiului, dar n-am ce-i face de data asta a sărit calul. Bossul cel mare strigă la Limbric şi amândoi la Goriloi, ameninţându-l cu şomajul.

Primesc scuzele celor trei şi-i permit lui Roger să le fluture pe la nas fotografiile cu brutalităţile unor poliţişti şi declaraţiile mele despre gafele făcute în cele două cazuri în care ne-am întâlnit.

În timp ce-l uscam, în barul amintit, pe amicul „Long John”, i-am povestit lui Roger ultimele întâmplări.

Îmi povesteşte, la rândul lui, rezultatele investigaţiilor făcute de ele la rugămintea lui Bette. Ceea ce aud mă lasă cu gura căscată. De la arhitect, la construcţie şi până la dotare şi decorare în clădirea „Stelei de Mare” a fost utilizată numai mână de lucru niponă, iar firmele care executaseră lucrările aparţineau unui consorţiu al cărui preşedinte fusese decedatul domn Kurucava. Acum chiar că nu mai pricep nimic. Dacă japonezul fusese cel ce plănuise efracţia, ce rost mai a avut aducerea lui Yabu-san să facă expertiza lucrării de instalare a seifului!? Poate tocmai pentru a convinge pe toată lumea că acesta este inviolabil şi deci, există altă explicaţie pentru dispariţia documentelor. Explicaţia cade, dacă ne gândim la faptul că de nişa din spatele safeului s-au folosit gorilele senatorului J. J. Fennimore, deoarece, după mărcile ţigărilor fumate în gaura de vizitare, cei care au lucrat în ture la supravegherea seifului erau Chuch, Frank, Bud şi Lords.

În sfârşit, ultima chestie care nu rimează în toată chestia asta este asasinarea lui Şiru Kurucava. Dacă cele două echipe – cea japonezilor şi cea a senatorului lucrau mână-n mână, ce rost are să-ţi elimini un aliat şi încă unul atât de puternic!? Mai există o problemă de rezolvat: ce rol a jucat Dee-Dee în toată povestea asta.

Roger îmi promite că va iniţia şi el o investigaţie a afacerilor japonezilor în Florida.

Ajung acasă abia în zori şi cad secerat.

*

*              *

Pândesc din nou din maşină deplasările frumoasei domnişoare Dee-Dee. Dar, de data asta, de la crâşmă se duce direct acasă. Mă pregătesc să aştept, dar numai după câteva minute, o văd venind direct la geamul portierei:

– Intraţi, domnule caldwell, vă voi face o cafea şi putem lămuri toate problemele.

Sunt un tip curios. intru. Mă invită să stau pe o canapea foarte comodă şi se scuză că trebuie să meargă să-mi toarne cafeaua.

Se întoarce după câteva minute fără cafea, dar şi fără boarfe.. Mi se suie în braţe şi începe să mă dezbrace.

Băieţi, sunt excitat ca un licean, aşa că o răstorn pe canapea şi mă pregătesc s-o pătrund. Ghinion! Cineva sună la uşă. Şi este foarte insistent. N-am încotro şi mă trezesc. Păcat! Era prea frumos!

Să mai spună cineva că visurile nu pot să devină realitate! Cea care sună la uşă este Domnişoara Dee-Dee în persoană. Mă uit la ceasul din hol şi constat că este 11,35. O trimit în bucătărie să facă două cafele, iar eu mă duc să fac un duş.

– Dimineaţa am citit în ziar despre arestarea dumneavoastră în legătură cu asasinarea domnului Şiru Kuraucava, dar şi de eliberarea cu scuze din partea poliţiei. Am sunat la agenţie şi Bette mi-a zis că n-aţi sosit încă, aşa că am venit eu să vă spun ceva foarte important: aseară am fost la reşedinţa lui Kurucava. Era mort.

– Ştiu că ai fost şi că ai stat foarte puţin înăuntru.

– Şi eu ştiu că ştiţi! V-am văzut că mă urmăriţi şi de aceea v-am dus la casa din cartierul de est. Aceasta aparţine companiei. V-am lăsat acolo şi am plecat acasă. Pe drum am dat un telefon la poliţie, dintr-un bar, anunţând crima.

– Şi de ce ar trebui să te cred că nu l-ai omorât tu?

– Ştiţi cum a fost omorât?

– Nu, mărturisesc eu.

– a fost schingiuit îndelung.

– Şi ce, o femeie n-ar fi putut s-o facă?

– Ba da. Iar eu nu sunt chiar o novice în materie de arte marţiale, însă, la vârsta lui, Kurucava era deţinătorul centurilor negre la mai multe tehnici de lupte nipone.

– Şi, atunci, cum îţi explici?

– În primul rând vreau să vă spun că uşa de la intrare nu a fost forţată. Nici nu s-ar putea asta. Criminalilor le-a deschis chiar victima.

– Criminalilor!? Chiar victima!? De unde ştii?

– Pentru prima întrebare –simplu: un singur om n-ar fi fost în stare să-l doboare, iar aspectul „câmpului de luptă” îmi confirmă faptul că a fost o luptă lungă şi dură, La a doua nelămurire – şi mai simplu: Mr. Kurucava locuia singur şi era tot singurul care cunoştea codul de la intrarea în locuinţă. Uşa nu se poate deschide nici din interior, nici din exterior decât prin formarea cifrului.

– Şi tu cum ai intrat?

– Mai bine să mă întrebaţi cum au ieşit asasinii. Ei au lăsat uşa deschisă.

– Şi ce voiai să-mi spui atât de important?

– Asta! Şi tipesa scoate din poşetă un plic. Îl deschid. În interior, un smoc de păr blond, lung, blond. Eu ştiu cui îi aparţine. Întreb:

– Ce-i cu el?

– Era în pumnul lui Kurucava.

– Ştii cui aparţine?

– Bineînţeles. Pot pune pariu că părul lipseşte din capul domnului Chuch, secretarul domnului senator J.J.Fennimore.

– Secretar!?

– Da. Săptămâna trecută domnul senator a venit, însoţit de secretarul domniei sale, pentru a avea o discuţie cu doamna Herford.

– Senatorul a fost la „Steaua de Mare”!?

– Da.

– Când s-a întâmplat asta? Înainte sau după apariţia ameninţării?

– Înainte. A doua zi, fiind trimisă de patroană la domnul Kurucava, l-am întâlnit din nou pe domnul Chuch, ieşind din biroul acestuia. De data asta era singur. Când am intrat, domnul Kurucava părea foarte încurcat de întâlnire, dar nu mi-a explicat nimic, iar mie mi-a ieşit, pur şi simplu, din minte întâmplarea.

*

*              *

Nu tot visul s-a împlinit. Am condus-o, cu părere de rău, pe Dee-Dee la uşă şi am urcat în dormitor să mă îmbrac. N-a durat mult. Când am ieşit din baie, am rămas mască.

Ochiul negru al unui Walter mă privea-ncruntat.

CAP. 28. „DOAMNE, CE BRAMBUREALĂ!”

– Sus mâinile Mr. Caldwell!

Băiatul care stă în spatele Walterului are o faţă întunecată. Şi la figurat. Are nasul foarte lat. Nu doar ca un caracter de rasă, cât, mai ales ca amintire din cariera de caftangiu. În schimb fruntea este foarte îngustă. Vreau să profit de asta şi strig:

– Wig, te caută cineva! Şi mă uit la uşa din spatele tuciuriului.

Aşa cum am bănuit, tipul ia plasa şi se uită spre uşă. Îi smulg pistolul din mână şi trosnesc cu el în tâmplă. Îl apucă deodată somnul.

Aduc o frânghie şi-l împachetez. Cu toate că sunt grăbit, curiozitatea este mai mare, aşa că-l aştept să se deştepte. Din leşin. Văzând că nu se grăbeşte să facă ochi, îl ajut cu un pahar cu apă pe care i-l arunc în faţă. Funcţionează! Tipul începe să se trezească, dar nu şi să înţeleagă ce i se întâmplă.

– Cine te-a trimis la mine şi de ce?

– Şeful cel mare vrea să-ţi vorbească.

– Şi şeful ăsta are vreun nume?

– Are, da’ nu mi-a zis să ţi-l spun.

– Şi atunci cum voia să-l caut!?

– Nu trebuia să-l cauţi. Te duceam eu la el.

– Uite ce-i, băiete…

– Să nu-mi spui mie „băiete”!

– OK! Uite ce-i, fato, eu sunt foarte ocupat momentan. Dacă şeful cel mare vrea cu tot dinadinsul să stea de vorbă cu mine, după ce în prealabil se programează la secretara mea.

– Şefului n-o să-i placă deloc asta!

– Transmite-i că sufăr şi că mă doare-n cur de faptul că nu-i place!

Îi confisc încărcătorul Walterului şi-l trimit acasă. Sunt grăbit, aşa că n-am timp să-l las să coboare scările. Prefer să-l rostogolesc.

*

*              *

Sunt obligat să-i fac o nouă vizită Priscillei, să-i duc potol, ziare şi ceva boarfe de schimb. Fac imprudenţa s-o sun şi s-o anunţ că vin. Mă aşteaptă în costumul Evei, dar fără frunza de viţă la păsărică. De unde s-o ia la vremea asta!?

După aventurile de azi noapte, nu prea-mi arde, da’ n-am ce face trebuie să i-o trag. Am observat că după, femeile devin mai comunicative. Trebuie să mă sacrific, în interesul cercetărilor. Şi de data asta-i la fel. O iau pe de departe:

– Ei, ţi-ai mai amintit ceva despre terenul pe care fostul tău soţ vrea să construiască un iaht-club?

– M-am gândit şi singurul lucru care mi-a venit în minte este că n-are cu ce să construiască nici un bungalou. El n-are bani să cumpere atâtea proprietăţi, dar să mai şi construiască ceva pe ele.

– Cum asta!?

– Averea lui e la pământ! La divorţ a fost estimată şi pot să garantez că a fost o estimare cât se poate de exactă, la patru milioane, blocate în proprietăţi, nu foarte profitabile. Ştiu asta, deoarece, pentru a-mi achita cele două milioane a trebuit să vândă terenuri şi clădiri care erau evaluate la mai mult de această sumă.

– Poate între timp s-a mai îmbogăţit.

– Poate a mai sărăcit. În campania electorală a scontat pe donaţii din partea susţinătorilor, care, însă, n-au acoperit decât parţial uriaşele sume cheltuite, fiind obligat să mai vândă câteva proprietăţi.

– Poate că-i merg bine afacerile din cele trei cazinouri pe care le deţine.

– Nu-s ale lui!

– Cum „nu-s ale lui”!? Am văzut registrele contabile cu partidele duble, atunci când am fost la „Tigrul malaiez”!

– Nu-s ale lui! Aparţin unui consorţiu. El are doar o mică participare. Nu cred că scoate prea mult din ele. Poate doar cheltuielile curente şi aventurile nimfomanei ăleia de nevastă-sa.

– Şi cine sunt ceilalţi acţionari ai consorţiului?

– Nu-i cunosc, dar se zvoneşte că adevăraţii patroni sunt membrii unui cartel columbian de traficanţi de droguri.

Tare-aş vrea s-o mai întreb şi de vizita soţului în ajunul angajării mele, dar n-o fac. Ar fi avut ocazia să mi-o spună de câteva ori. Dacă n-a făcut-o, înseamnă că are ceva de ascuns, iar eu ceva de descoperit.

*

*              *

Intrând în agenţie, constat o schimbare de decor! Bette este legată fedeleş de scaunul din spatele biroului său, cu un căluş în gură. Mai apar trei „tunuri”, îndreptate spre mine. Primul îl are în spate pe caraghiosul ăla colorat pe care-l pocnisem de dimineaţă. Servantul celui de-al doilea este un portorican, sau ceva din zonă. Al treilea „tunar” este o piticanie. Caucazian, ciupit de vărsat, cu nasul strâmb şi privirea şi mai strâmbă. Cum o fi ochind tipul asta cu pistolul, fiind atât de saşiu!?

În încăpere mai există şi un al patrulea personaj. Pare columbian. Ăsta n-are artileria la vedere, dar umflătura de sub haină îmi sugerează un calibru devastator.

Tipul stă cu mâinile în buzunare este cu siguranţă bossul şi tot el glăsuieşte:

– Măi, omidă!

Îmi place. Copil de fluture n-am mai fost până azi. Îl las să continue:

– M-ai supărat!

– Sufăr!

– Încă nu, dar imediat vei suferi de-adevăratele. Băieţi, cuminţiţi-l!

Cei trei gealaţi îşi pun tunurile pe birou şi se îndreaptă ameninţători spre mine. Din lucirea pe care o zăresc în ochii puştoaicei, ştiu că băieţii au încurcat-o! Bette ştie de la mine toate trucurile, iar unul din aste este cel al lamei prinse într-o crăpătură sub birou.

Primul care se apropie de mine, este şi cel mai motivat, pentru cafteala care a luat-o de dimineaţă. Nu mă pot abţine să nu-i testez încă o dată inteligenţa. Strig:

– Băieţi, puteţi intra!

N-a învăţat nimic din păţania de azi dimineaţă. Se uită în direcţia privirii mele. Îi aplic cu muchea palmei o lovitură seacă la carotida pe care mi-o oferă atunci când întoarce capul. Cade şi îşi continuă somnul.

Ceilalţi doi mă atacă simultan. Sunt profesionişti ai caftului, aşa că încasez din plin. Dar nici eu nu le rămân dator. Lupta este antrenată, iar bossul pare încântat de ceea ce vede. Din cauza asta nici nu observă că Bette s-a dezlegat şi a pus mâna pe cele trei pistoale. Primul glonţ se înfige în curul tipului ciupit de vărsat. Ce mai contează o gaură-n plus? Dar nu stricăciunea este efectul cel mai mare. Bubuitura face ca toată lumea să rămână nemişcată, ca într-un instantaneu fotografic. S-a schimbat raportul de forţe. Puştoaica mi-a aruncat şi mie un pistol. Pe cel mai baban. Îl folosesc să-i trosnesc pe cei doi mardeiaşi:

– Bette, leagă-i!

Voi ştiţi că fătuca este expertă în legat, aşa că nu-mi fac griji şi-l invit politicos pe boss, vărându-i pistolul în coaste, să mă urmeze în birou, nu înainte de a-l uşura de artileria din ham şi cea de la gleznă. Îl rog să ia loc şi să-mi spună ce doreşte de la mine.

– Să te angajez.

– Curios mod de a o face!

– Trebuia să te pedepsesc pentru purtarea de dimineaţă.

– Dacă, atunci când ieşi de la budă, găseşti în dormitorul tău un urât cu pistolul îndreptat spre tine, tu te declari fericit?

– Nu.

– Nici eu. În ceea ce priveşte angajarea este cam dificil. Las la o parte faptul că nu mi-a plăcut „rugămintea” ta, dar, momentan, nici nu am timp. Poate săptămâna viitoare.

– Chestiunea nu suportă amânare. Vreau s-o convingi pe clienta ta să ne vândă „Steaua de Mare” cu patru milioane de dolari.

– Nu pot.

– De ce?

– A fost răpită şi răpitorii au cerut nişte documente în schimbul doamnei Herford. Senatorul Fennimore, care-i oferise trei milioane pe „Steaua de Mare” se jură că nu-i el răpitorul

– Poţi să-l crezi!

– Atunci e la voi?

– Dacă era la noi nu aveam nevoie de ajutorul tău s-o convingem să ne vândă. Avem noi metodele noastre.

– Şi, atunci, pe cine bănuieşti? Mai există cineva interesat în aceste terenuri?

– Habar n-am. Caută-i şi anunţă-ne! Oricine-ar fi. Vei fi plătit cu orice sumă doreşti.

*

*              *

Am scos încărcătoarele, am controlat dacă n-au glonţ pe ţeavă, am înapoiat armele proprietarilor şi i-am trimis la plimbare.

Băieţi, eu nu mai înţeleg nimic. Doamne, ce brambureală!

CAP. 29. „TOT MANDEA O SĂ VĂ SPUNĂ!”

Am nevoie de ubicuitate. Ar trebui să urmăresc simultan două piste, Tocmai când ajunsesem la concluzia că lucrarea asta îi e permisă doar Domnului (din cer, desigur), îmi cad ochii pe cartea de vizită pe care mi-a dat-o Ed dawys la despărţirea pe stadion. Exclam şi eu ca Arhimede „Evrika!” şi o pun pe Bette să-l sune. Îi propun o întâlnire şi el e de acord.

Am ales restaurantul italienilor, pentru aceleaşi raţiuni care mă fac să mă întâlnesc acolo şi cu Roger Blackmur – hărmălaia făcută de macaronari face imposibilă tragerea cu urechea la discuţiile altora.

Şi ed pileşte tot whisky. Singura diferenţe este aceea că mie-mi place „lunganul”, iar lui „plimbăreţul”. Când avem paharele pline în faţă iau cuvântul:

– Colega, am nevoie de un colaborator pentru o urmărire. Trebuie să fie o persoană şi o maşină care să nu fie cunoscută de „actorii” acestei afaceri. Dacă n-ai alt caz, aş fi fericit să colaborăm. În ceea ce priveşte lovelele, sper să ne înţelegem, atât între noi, cât şi cu angajatorii.

– Mr. Caldwell, aş fi tentat să accept…

– Dar…?

– N-am alt caz şi am fost bucuros când m-a angajat doamna Herford, deoarece ajunsesem să fiu destul de strâmtorat.

– Şi atunci!?

– Doamna Herford a refuzat să-mi de amănunte despre caz, despre personajele „pozitive” şi „negative” ale acestei acţiuni. În aceste condiţii, numai norocul a făcut nici unul dintre noi să nu fie mai grav rănit sau, Doamne fereşte, omorât.

– După cum ai constatat, nici mie nu mi-a spus chiar totul. Şi am motive să cred că încă îmi ascunde anumite aspecte ale afacerii. Fiind şi eu tot detectiv particular ştiu ce importanţă are o informare în detaliu pentru reuşita acţiunii, dar mai ştiu că rolul nostru este să descoperim şi ceea ce nu ni se spune de către cei ce ne angajează. În fine, cel puţin deocamdată, eu îţi cer sprijinul pentru o urmărire, nu pentru rezolvarea unui caz. Poate, în viitor va fi nevoie să colaborăm mai mult şi atunci vei afla mai multe. Deci, în condiţiile acestea, primeşti?

– Primesc.

– Bun. Sper că ai în dotare un aparat fotografic…

– Am chiar şi cameră video. Mai câştig şi eu un ban aducând dovezi unor soţii sau unor soţii, cărora partenerii de viaţă le pun corniţe.

– Iată despre ce este vorba! Am nevoie de cineva necunoscut de actorii acestui caz şi de o maşină care să nu fie ştiută de toată lumea, pentru a urmări pas cu pas o anumită persoană.

– Suspectă?

– În afacerea asta nimeni nu poate fi şters definitiv de pe lista suspecţilor.

Îi explic ce are de făcut şi ne despărţim. De unde să ştiu eu că ne vom reîntâlni în curând!

*

*              *

Sunt curios să aflu dacă supoziţia mea cu privire la persoana care a luat locul decedatului Kurucava în fruntea consorţiului, companiei, trustului, fundaţiei sau ce-o fi aia, se confirmă. Şi mai am şi o altă nelămurire: ce rol au gălbejiţii în tot circul ăsta?

Mă aflu în parcajul din subsolul clădirii în care se află sediul firmei nipone, atunci când sun pe celular, la numărul primit de la decedat în momentul când am fost angajat pentru recuperarea Priscillei din mâinile răpitorilor ei. Secretara îmi confirmă supoziţia, îndrumându-mi apelul spre biroul domului Yabu-san. Pe ce mă bazam? Pe faptul că era singurul care rupea câteva vorbe englezeşti. Nu comentez şi cât de corect utilizate! Dar şi pe un anumit comportament al tipului. E greu de explicat!

– Găsit la domn Priscill? Se bucură mustăciosul, după ce mă prezint.

– Nu Yabu-san! N-am găsit-o. Am telefonat doar să aflu dacă nu aţi mai primit vreo solicitare de la răpitori.

Nu ascult răspunsul. Doar ştiam care va fi acela. Mai mult, sunasem doar pentru a afla unde se găsea în acel moment succesorul lui Kurucava, pentru a şti de unde să încep urmărirea. Şi rău fac!

Mă pregăteam de o îndelungată aşteptare. Era abia ora şaptesprezece, iar băieţii ăştia cu ochii oblici au obiceiul să lucreze până târziu în noapte, când îşi părăsesc cu părere de rău locul de muncă şi doar după ce-şi promit că vor fi din nou acolo a doua zi în zori. Tocmai aveam în proiect să cobor să-mi iau o cafea de la un automat aflat la câţiva metrii mai încolo, când am auzit o şoaptă chiar lângă portieră:

– Wig! Wig!

Apuc pistolul de ţeavă, să-l folosesc drept „armă albă” şi deschid uşor portiera.

– Sunt eu, Ed!

Bag la loc pistolul în ham şi mă uit afară.

– Ce s-a întâmplat, Ed? De ce eşti aici?

– Am urmărit-o de domnişoara Dee-Dee, aşa cum mi-ai cerut.

– Povesteşte-mi!

– Încă mai căutam un loc bun de observaţie în preajma „Stelei de Mare”, când a apărut o limuzină, pe care , întâmplător, o cunoşteam dintr-un caz la care am lucrat cu câteva luni în urmă.

– Şi cine-i personajul?

– Una dintre gorilele senatorului denis Dekker. Un italian cu mutră şi trup de gigolo, dar care în realitate este un criminal cu sânge rece care, după părerea mea, nu are alţi trei-patru băieţi mai răi în toată Florida. După două-trei minute  a plecat însoţit de domnişoara Dee-Dee, care părea că-l aşteaptă.

– Sunt încă aici?

– Da. Domnişoara a urcat cu liftul la etajul şapte, iar Giani Amando, că aşa-l cheamă pe tip, se află în Maseratti-ul albastru, cu geamuri fumurii.

– Îl preiei şi pe macaronar în „portofoliu”. Tu cu ce maşină eşti?

– Lincoln-ul acela cenuşiu.

– Du-te repede la maşină, că uite-ţi clienta care coboară din lift.

Îmi făceam griji că Ed îi va pierde urma gagicii, dar după ce a urcat în maşină, aceasta a rămas nemişcată. Nici măcar n-au pornit motorul. Ba, iată, că l-a pornit! Mă uit să văd cine este cel pe care-l aşteptau. Nu văd pe nimeni. Doar un bătrânel cu o ţinută milităroasă, îmbrăcat într-un costum la două rânduri cu revere la modă acum vreo zece ani, care se îndreaptă spre un Ford model 75, hodorogit, cu vopseaua sărită şi roşul ruginii la suprafaţă.

Caut altă persoană. Bătrânelul nu poate fi cel ce trezeşte interesul celor doi. Ba, chiar el e! Abia porneşte Fordul, lăsând în urmă norişori de benzină arsă incomplet, că în spatele lui începe să ruleze Maseratti-ul. Îi las în pace. Observ că nici Ed nu se aruncă. Şi bine face! E profesionist! Pe uşa scărilor de lângă lift ies în fugă doi băieţi cam micuţi, cam slăbănogi, cu ochii cam oblici şi foarte gălbejiţi. Parcă i-am mai văzut, dar nu pot pune mâna în foc, că ăştia seamănă de parcă ar fi toţi gemeni. Cei doi niponuţi se urcă într-un Opel gri-deschis şi se grăbesc să părăsească parcajul. Îi fac semn lui Ed şi el îmi confirmă că i-a văzut.

Eu continui să aştept. Sunt la a treia cafea, când la uşa liftului apare Yabu-san. E însoţit de copia sa, dar fără mustaţă. Ăsta-i şoferul, deoarece se repede să-i deschidă portiera şi se urcă la volan. Întorc şi eu cheia.

Urmărirea, băieţi, a fost floare la ureche! Maşina lor este o Toyota Supra portocalie, aerodinamică şi tunată, pe care n-ai cum s-o pierzi din ochi prin trafic. Tipii se îndreaptă spre cartierul VIP-urilor. Pe-aici, prin zonă, se află şi căsoiul senatorului fennimore. Mă gândesc că se îndreaptă spre reşedinţa acestuia, dar m-am înşelat. Se opreşte în faţa unei porţi imense din metal. Banda de asfalt, din spatele ei, parcă se afundă într-o junglă tropicală. Gardul proprietăţii are aproape trei metri înălţime şi ţepi metalici foarte ascuţiţi pe coamă.

Băieţii care păzesc poarta au deschis-o doar după ce au controlat temeinic maşina şi pe ocupanţii ei şi după ce au avut un dialog cu interiorul.

Trec încet prin faţă şi citesc, în lumina felinarului fixat în zidul porţii, plăcuţa cromată: DENIS DEKKER –senator.

Informaţia este interesantă, dar eu vreau să ştiu ce se discută în interior. După jumătate de oră de învârtit în jurul proprietăţii, mă dau bătut. Găsisem un arbore pe trotuar cu crengile îmbinate cu altul din jungla din interior. M-a convins să renunţ haita de dobermani ucigaşi, care s-au repezit să-mi arte ce canini babani au.

Ştiu că sunteţi şucăriţi că n-aţi aflat ce s-a discutat în reşedinţa senatorului, dar nu vă faceţi griji. Pân’ la coadă, tot mandea-o să vă spună!

CAP. 30. „CIMPANZEII-ŞI LUASERĂ ZBORUL!”

           L-am aşteptat pe Yabu-san la ieşirea din cartierul rezidenţial, frământându-mi neuronii cu două întrebări: ce legătură poate să existe între conducătorul unei corporaţii nipone şi un senator al Statelor Unite? Şi ce mama dracului caută senatorul Dekker în cazul nostru?

Este aproape miezul nopţii şi, de somn, îmi cad ochi-n gură. De gânduri, de somn, sau poate din ambele cauze era să ratez urmărirea. trece în trombă prin faţa mea şi, dacă nu era o Toyotă portocalie, dusă era!

Băieţi, japonezuţul de la volan haleşte meserie! Da’ nici băiatu’ nu-i de acolo! La ora asta trebuie să las o distanţă mai mare între noi, din cauza traficului mai redus. Atent să nu-i pierd din ochi, nu-mi dau seama unde se duc abia când se opresc în faţa bungaloului în care o cazasem pe Priscilla. De unde, naiba, a aflat!? Trec mai departe şi mă întorc pe aleea paralelă. Drumul îl ştiu, că l-am folosit şi cu altă ocazie. Mă apropii cu mii de precauţiuni.

Caldwelle, stai! Îmi porunceşte al nu-ştiu-câtele-simţ. P-aici e îmbulzeală mare. Ca să evaluez efectivele, mă strecor prin curţile bungalourilor din jur şi socotesc: În faţă, într-un tufiş, aproape de intrare, văd o siluetă. Ba nu, sunt două. Dar mai mici. Voi, dacă sunteţi cititorii mei, înseamnă că sunteţi nişte tipi isteţi şi v-aţi prins deja cine-s ăştia! În spate, lângă singurul geam luminat, mai zăresc o siluetă.

Avantaj, Caldwell! Eram foarte mândru de mine, admirându-mi priceperea de indian cu care mă strecor fără nici un zgomot, ţinând pistolul de ţeavă. Mă pregăteam să-l trosnesc, când am auzit şoapta:

– Wig, sunt eu, Ed!

Fetelor, n-aş vrea să-l mai am altădată adversar. Îmi bag pistolul la loc în toc.

– I-ai văzut pe cei doi japonezi care pândesc de parte cealaltă, lângă intrare?

– Da. Am aşteptat să văd unde se ascund ei şi apoi mi-am cătat şi eu un post de observaţie. Nu ştiu dacă m-au reperat şi ei, dar cred că nu. Sarcina lor este urmărirea domnişoarei Dee-Dee şi a macaronarului ei. Sunt japonezi, aşa că nimic altceva nu-i mai interesează.

– Cei doi sunt aici?

– Doar secretara. Pe Giani Amando l-au adormit cele două gorile nipone.

– Nu jigni gorilele! Zi-le goriluţe, sau, mai bine, cimpanzei!

Am înregistrat cele mai importante momente ale urmăririi. Dacă vrei poţi urmări pe ecranul camerei şi eu o să-ţi povestesc ce s-a întâmplat.

– Las-o pe mai târziu! Acum vreau să aflu ce se discută în încăpere.

– Am căutat şi eu o cale de a pătrunde în bungalou, dar geamurile sunt bine închise şi, chiar dacă te apropii foarte mult, nu se înţelege aproape nimic din ceea ce se discută.

– Nici nu trebuie să intru. Voi folosi acest aparat, cu care m-au dotat japonezii, alături de alte o sută de minuni tehnice, atunci când m-au angajat s-o recuperez pe Priscilla din mâinile răpitorilor.

Scula are dimensiunea aproximativă a unui pachet de ţigări king size. Fixez fasciculul invizibil de laser pe geamul încăperii, îmi pun căştile la urechi şi apăs tasta pentru înregistrare. Aud:

– …foarte periculoşi. E vocea secretarei.

– Indiferent de pericole, documentele vor rămâne în locul unde sunt şi le voi folosi doar pentru pedepsirea vinovaţilor. Replica este a unei doamne cu voce de domn.

– Priscill, am trecut atât an. Mai bine folosim influenţă la senator. Pe vorbitorul acesta nu  vi-l mai prezint.

– Cum poţi să-mi propui aşa ceva? Câteva sute de japonezi, membrii ai fundaţiei, au făcut atâtea eforturi financiare şi nu numai, iar tu îmi ceri să renunţ? Niciodată!

– Nu înţelegi că viaţa ta va fi în permanenţă în pericol? Ce vei face? Te vei ascunde până la adânci bătrâneţi?

– După ce vinovaţii vor fi pedepsiţi, nu va trebui să mă mai ascund.

– Puteam câştigat piaţa american Mult milion dolar. Facem şi Priscill acţionar. Partener la 5 procent. Te rog, renunţam!

– Mă uimeşti, Yabu-san!

– Yabu-san nu făcut parte fundaţie. Yabu-san doar reprezentant de la firmă şi nu vrei păţit ca biet domn Kurucava.

– Dar ce-a păţit?

– A fost asasinat, dar înainte a fost schingiuit groaznic. îi explică Dee-Dee.

– Cum s-a întâmplat?

– Cel puţin doi inşi au pătruns în locuinţa acestuia…

– Dar este imposibil! Mai uşor pătrunzi în seiful unei bănci decât în casa aceea!

– Probabil că erau cunoscuţi şi chiar el le-a deschis uşa la intrare.

– Şi cum au ieşit?

– Asta m-a mirat şi pe mine. Codul care deschide uşa blindată nu poate fi spart de nici un hacker. Există două posibilităţi: ori asasinii cunoşteau combinaţia, ceea ce este aproape imposibil, având în vedere faptul că era schimbată destul de des, ori au blocat uşa când au intrat împiedicând-o să se mai închidă.

– vezi, Priscill! Nici fortăreţ de la Kurucava nu fost destul pentru apărat.

– Vă rog să mă scuzaţi câteva minute! E vocea Priscillei.

O văd aprinzând lumina în budă şi tastând celularul. Imediat simt vibraţiile mobilului meu. Îi cercetez ecranul. Mesajul care se derulează este: „VINO URGENT! PERICOL!”

Trebuie să stabilim  tactica de acţiune. Îi spun lui ed planul meu şi trecem la execuţie. Îi las cele trei minute pe care mi le-a solicitat, apoi mă ridic, ocolesc bungaloul prin stânga, mă îndrept spre tufişul în care stau ascunşi cei doi „cimpanzei”.

– Hei, voi de acolo!

Le văd capetele cum se ridică deasupra tufişului şi cum se pocnesc unul de altul cu zgomot sec. Somn uşor, băieţi!

– Hai, Ed să verificăm şi celelalte efective participante la serbarea noastră!

Ne furişăm pe aleea unde văzuse Ed că-şi parcase macaronarul maseratiul. Tipul doarme dus, cu capul pe volan. Are somnul greu. Cel puţin aşa rezultă din imensul cucui din  creştet. Mai trecem şi pe la maşina lui Yabu-san şi pe la cea a mititeilor lui colaboratori. Pentru unele măsuri de siguranţă.

Aici nu mai avem ce face, aşa că-l las pe Ed să păzească intrarea, iar eu intru în bungalou.

– Bau!

– Priscill, trebuie plecat mr. Will! Asta vorbit secret!

– Şi dacă nu plec, ce-o să faci Yabu-san? Ai să chemi cele două goriluţe de afară?

Îl văd că intră în panică şi-şi tastează de zor celularul.

– Te chinui degeaba, Yabu-san. Maimuţelele fac nani, împreună cu  macaronarul ăla pe care se străduie domnişoara Dee-Dee să-l cheme în ajutor.

Uite, că la chestia asta nu m-am aşteptat! Dee-Dee a scos rapid un pistol din poşetă şi l-a înfipt în tâmpla patroanei ei. Ţinând-o drept pavăză, se îndreaptă spre ieşire şi, când ajunge acolo, o împinge cu putere. Ştiţi jocul acela cu piesele de domino? Ei, bine, acesta-i efectul! Priscilla cade peste japonez, iar acesta peste mine.

Îmi închipui că voi, dacă eraţi în locul meu, aţi fi scos rapid Beretta şi v-aţi fi repezit după farfuză. Ei, bine, eu nu! Eu am scos tacticos cătuşele şi-l imobilizez pe Yabu-san. Abia după ce are mâinile la spate, prinse în brăţările de oţel, realizează ce i se întâmplă şi protestează zgomotos. Nu-l ascult că de furie a uitat şi bruma de engleză pe care o ştia.

Precis că o să mă întrebaţi de ce n-am fugit după Dee-Dee. Pentru că, vă spun eu, ştiam că afară este Ed, un tip formidabil! Le împărtăşesc şi celor de faţă supoziţia că tipesa este de-acum încătuşată, ca şi voluminosul Yabu-san.

Supoziţie infirmată! Două motive au stat la baza acestei situaţii. Primul: în cele aproape paisprezece ore, de când a început urmărirea, bietul ed nu avusese timp să se deşerte. Al doilea: sarcina primită era să nu lase pe nimeni să intre, iar gagica ieşea. De aceea, atunci când am ieşit, îl găsesc pe spate, cu scula în mână, în poziţia „de tragere”. Lovitura, dată cu muchea palmei la carotidă, n-a fost devastatoare. Probabil că impresionată de dimensiunea „sculei”, gagica a fost mai blândă cu el.

Mergem în spate să recuperăm aparatura şi pe cei doi „cimpanzei”. Aparatura era la locul ei, dar cimpanzeii-şi luaseră zborul.

CAP.  31. „MĂ DAU EU BABAN.”

O nenorocire nu vine niciodată singură. Nici asta nu face excepţie. Cimpanzeii îi luaseră, în zborul lor, şi pe Priscilla şi pe Yabu-san.

Nu-mi fac prea multe griji. Yabu-san are 130 de kilograme şi este încătuşat, aşa că nu poate fugi prea repede, iar Priscilla  va face totul să-i întârzie pe cei doi goriluţi.

Într-adevăr i-am ajuns destul de repede. După ce se chinuiseră să-şi pornească propria maşină, care se încăpăţâna să nu plece fără piesele pe care le împrăştiaserăm noi prin tufişurile din jur, au renunţat şi s-au dus la maşina lui Yabu-san. Nici aici lucrurile n-au mers mai uşor. Şoferul, care avea şi el un chintal jumătate, era imposibil de trezit, dar şi de urnit din locul său.

Cu toate că ne luptam amândoi cu un singur adversar, cu toate că am dublul înălţimii acestuia şi nici Ed nu-i vreun pitic, gagiul ne-a angajat pe post de încasatori. În timpul acesta, celălalt reuşeşte  să-l împingă pe şofer din maşină, să-l îmbarce pe Yabu-san şi să pornească în trombă.

Intervenţia noastră a salvat-o pe Priscilla, care intrând în luptă de partea noastră a mai schimbat raportul de forţe.

Băieţi, voi aţi văzut filmele ale cu luptătorii ninja care sar, zboară, şi dau palme cu piciorul? Ei, bine, cu unul de-ăsta ne-am luptat noi! Şi tot ca-n filmele alea, despre care, ca şi mine, v-aţi închipuit că sunt doar trucaje, când a crezut că maşina  cu Yabu-san a ajuns suficient de departe ca să nu mai poată fi urmărită, a devenit invizibil, s-a dezintegrat, s-a teleportat, a dispărut pur şi simplu în spaţiu!

Ne-am întors în bungalou pentru a analiza situaţia, după ce ne-am convins că nici maşina macaronarului nu mai era la locul ei.

– Adăpostul ăsta este compromis. Gândesc eu cu voce tare.

– Parţial! Apreciază Ed.

– Cum adică!?

– dacă-l părăsim o zi-două, devine apoi mai sigur ca înainte. Probabil că vor face o verificare superficială, apoi vor căuta o locaţie în partea opusă a oraşului.

– Valabil doar dacă japonezii şi Dee-Dee, împreună cu macaronarul ei sunt singurii inamici, dar eu cunosc cel puţin trei grupări angajate în competiţie: senatorul Fennimore, senatorul Dekker şi columbienii.

– Şi ăştia cine sunt?

– te voi pune la curent cu tot ceea ce ştiu şi eu, dar mai întâi aş vrea să-mi povesteşti cum a decurs urmărirea tipesei, până la reîntâlnirea noastră.

– Există pe aici vreun televizor?

– Vezi în dormitor. Există un echipament complet şi ultraperformant.

În timp ce Ed s-a dus să realizeze instalaţia, o cert pe Priscilla:

– Cum au ajuns sculele astea aici şi cum de te-au găsit Dee-Dee şi Yabu-san?

– Îmi cer iertare. Abia în noaptea asta am înţeles cine-mi sunt inamicii. Întâi am sunat-o dimineaţă pe Dee-Dee să-i cer să-mi aducă de acasă aparatele. Muream de plictiseală, iar televizorul de aici era stricat.

– De ce nu m-ai sunat pe mine?

Voiam în acelaşi timp s-o liniştesc de secretara mea şi să transmit un semn fundaţiei că sunt sănătoasă.

– Şi nu ţi-a spus de asasinarea lui Kurucava?

– Nu.

– Hei, puteţi veni! Ne cheamă Ed. Am reuşit!

mergem, ne aşezăm şi ed dă drumul la înregistrare, însoţind imaginile cu propriul comentariu.

– Am început urmărirea secretare doamnei herford de la „Steaua de Mare”, de unde a plecat în maşina gorilei senatorului Dekker, pe care am avut impresia că-l aştepta. Au mers direct până la sediul corporaţiei. Aici macaronarul a rămas în maşină, iar Dee-Dee a urcat cu liftul din parcaj.

– Probabil că a fost chemată să servească drept interpret. Îşi dă părerea Priscilla.

– Lipseşte din înregistrare partea pe care o cunoşti şi tu. Iată aici locuinţa tipului pe care l-au urmărit Giani, împreună cu Dee-Dee, pe de o parte şi „cimpanzeii” lui Yabu-san, cum le zici tu, pe de altă parte. Asta este maşina macaronarului. Priviţi, coboară din maşină, se duce la uşă, sună şi apoi bate. Acesta este tipul pe care l-au urmărit! Nici n-a avut timp să-şi scoată costumul. Acum discută destul de aprins. Macaronarul îl împinge în interior şi-l urmează… Iată-l ieşind!

– Stop!” Cât timp a stat înăuntru?

Ed se uită pe un carneţel şi răspunde:

– Douăzeci şi trei de minute, plus sau minus câteva secunde.

– Destul de mult. Ce-or fi discutat atâta timp!?

– Nu ştiu. Din cauza japonezilor din cealaltă maşină nu l-am urmat, ca să nu mă deconspir. Cel puţin până aici aceştia nu-şi dăduseră seama că-i urmăream. De aici încolo lipsesc cel puţin trei ore din înregistrare. Atât din cauza întunericului, cât mai ales itinerariului. Au făcut o grămadă de cumpărături, de la îmbrăcăminte de damă, la mâncare, de la ziare, la CD-uri. Au luat apoi masa într-un restaurant, de unde au plecat direct aici.

– Pe la ce oră au ajuns?

– Douăzeci şi trei. A intrat numai Dee-Dee, ducând înăuntru cumpărăturile. Eu am întârziat ca să mă lămuresc de intenţiile celorlalţi. Aşa am văzut cum cei doi japonezi s-au apropiat tiptil de Maserati-ul, în care aştepta Giani Amando cu portierele deschise, l-au lovit cu un baston în cap, i-au luat cheile din contact şi s-au ascuns într-un tufiş de lângă intrare. Abia apoi am ocolit bungaloul, folosind aceeaşi cale ca şi tine.

– Cum de ai reuşit să te strecori în spatele lor şi să-i pocneşti fără să te simtă?

– Nu ţi-ai dat seama că sunt indian? Fac parte din triburile comanşi şi până la şaptesprezece ani am trăit într-o rezervaţie, unde mi-am făcut şi studiile şi educaţia practică a oricărui indian.

– dar n-ai nici trăsăturile specifice, nici tatuajele specifice pieilor roşii. Cum să-mi dau seama!?

– Cu trăsăturile, ai dreptate! Mama era franţuzoaică, luptătoare pentru drepturile  indienilor. Aşa l-a cunoscut pe tata şi aşa s-au căsătorit. Discuţiile au început la naşterea mea. Tata voia un nume comanşi, ceva gen pană de vultur  sau labă de urs. Mama voia un nume franţuzesc,       Jean-Paul. A trebuit să se apeleze la înţelepciune şefului de trib care a hotărât. Pe certificatul meu de naştere am un nume indian, unul francez şi unul american. Despre tatuaje o să mai vorbim. Hai să continuăm vizionarea!

Apasă o tastă a telecomenzii şi pe ecran apare  imaginea încăperii alăturate. Cele două personaje din cadru sunt Priscilla şi Dee-Dee. Discută relaxat. La un moment dat, se observă o creşterii a tensiunii, ba chiar o ceartă.

– ce se întâmplă Priscilla?

– Mi-a cerut să-i dau cifrul de la seiful de la locuinţa mea să mute mapa cu documente care dovedeau implicare unui personaj din C.I.A. în asasinarea părinţilor mei.

– Cum şi-a motivat solicitarea?

– Amintindu-mi cum a fost devalizat seiful de la „Steua de Mare”

– Şi de ce n-ai acceptat?

– Deoarece am expertizat seiful de acasă. Este inviolabil!

– În ziua de azi, nimic nu mai este inviolabil. Un bun spărgător găseşte întotdeauna soluţii.

– recunosc că există şi un asemenea risc, cu toate că mecanismul de codare este cibernetic şi la două încercări greşite se blochează automat; ca nu poate fi accesat decât pe bază de amprentă retiniană, dar insistenţa secretarei mele m-a pus în gardă.

Acum pe ecran se vede că Priscilla intră în toaletă, scoate mobilul şi discută cu cineva.

– Pe cine ai sunat?

– Pe Şiru Kurucava.

– Şi cu cine ai vorbit, că acesta era mort?

– Secretara mi-a spus că domnul Kurucava nu este disponibil şi mi-a dirijat apelul la Yabu-san.

– De ce l-ai sunat?

– Să-i cer ajutorul. Dee-Dee trecuse la ameninţări făţişe.

– Şi de ce nu m-ai sunat pe mine?

– Nu voiam să amestec cele două afaceri!

– Şi cum voiai să te apere un boşorog obez?

– Fundaţia trebuia să mă apere, prin toţi oamenii ei.

– Cei doi „cimpanzei” făceau parte din speranţa ta?

– Da, dar azi am aflat că sunt şi ei controlaţi din afara fundaţiei. Va trebui să iau legătura cu nagasaki.

– Până atunci când îţi vor trimite ăştia ajutoare, va trebui să te bizui pe inteligenţa şi forţa mea. Mă dau eu baban.

CAP.  32. „BĂIEŢI, SE-NGROAŞĂ GLUMA!”

Pipa fumegă, cafeaua abureşte, sângele se zbânţuie, deoarece am cracii pe birou şi curul cufundat în fotoliu. Astea-s condiţiile în care neuronii îmi funcţionează la parametrii proiectaţi. Şi să ştiţi că proiectanţii au făcut o treabă de nu se poate! Am găsit pe birou o mapă cu facsimile din presa locală referitoare la întâmplări din ultimele şase luni, care să aibă vreo legătură cu locul, de pe malul oceanului, în care se găseşte „Steaua de Mare”. Există chiar şi un fel de sumar. Bette este o comoară! Băieţi, am de gând s-o recompensez! Ia nu vă mai hliziţi acolo! Am s-o recompensez şi aşa cum v-aţi gândit voi, dar îi voi da şi un premiu consistent în parai.

Ia să vedem ce avem noi aici!

„Razie a poliţie. Treizeci şi doi de imigranţi ilegali sunt ridicaţi din zonă.”

„Doi cunoscuţi infractori, din două bande rivale şi-au pierdut viaţa  într-un schimb de focuri.”

„Reglare de conturi sau pedeapsă pentru refuzul de a achita taxa de protecţie. Patronul şi unul din bodyguarzii săi au fost ciuruiţi de indivizi mascaţi, când aceştia se pregăteau să închidă localul. Atacatorii nu au luat încasările zilnice.”

„Ambarcaţiune de agrement oprită de o vedetă a departamentului antidrog în urma unui denunţ anonim. Nu s-a găsit nici un fel de droguri, nici altă marfă de contrabandă.”

„Doi indivizi mascaţi au devalizat încasările unui magazin. Prinşi de poliţie, hoţii s-au dovedit a fi adolescenţi mexicani, care folosiseră arme de jucărie pentru a ameninţa personalul şi cumpărătorii.”

„Capturarea unor dealeri mărunţi de droguri şi eliberarea lor imediată pentru „vicii de procedură”.

Mai citesc despre scandaluri provocate de beţivi prin cârciumi; bătăi între bande de imigranţi; câteva sinucideri; un atac al rechinilor asupra unui surfer; faliment şi execuţie judecătorească asupra unui atelier care repara şi întreţinea ambarcaţiuni; decese produse de supradoze şi câteva zeci de accidente de circulaţie, cu şi fără victime.

La o primă lectură, nimic nu se leagă de cele două afaceri la care lucrez. Va trebui să citesc cu atenţie articolele, nu doar titlurile şi rezumatele lui Bette, ca să descopăr ceva.

Gândurile îmi sunt întrerupte de trilul interfonului.

– Patroane, a sosit domnul Davys!

– Întrebă-l dacă vrea o cafea şi trimite-l înăuntru!

După ce şi-a aprins ţigara şi a sorbit din celebra cafea confecţionată de Bette, Ed îşi mărturiseşte frământările:

– Wig, tu ştii cine-i bătrânelul urmărit ieri de Dee-Dee şi macaronarul ei?

– Nu.

– Crezi că discuţia lui cu japonezii şi apoi cu Giani Amando are vreo legătură cu vreuna dintre pistele cazului la care lucrezi?

– Habar n-am, dar nimic nu-i exclus.

– Şi nu crezi că ar trebui să aflăm?

Sunt de acord şi plecăm să-i facem o vizită tipului.

*

*              *

Butonul nu are de cealaltă parte a peretelui nici o sonerie, sau are una stricată. Folosim metoda „digitală” pentru a ne anunţa intenţia de a discuta cu locatarul căsuţei dărăpănate. Degeaba! Tipul este acasă, că am văzut un colţ al transperantului mişcându-se, dar nu vrea să ne deschidă.

Pe cutia poştală citim numele proprietarului. Se numeşte Barton. Chester Barton. Pentru alte informaţii apelăm la vecini, Ne mirăm când constatăm că pe o străduţă ca aceasta, cu case vechi şi locatari aşijderea, vecinii ştiu atât de puţine unii despre alţii.

Abia la a treia casă, un bătrânel pare să ştie ceva despre vecinul său.

– A lucrat pentru guvern. Pentru C.I.A., parcă. Era mereu trimis mereu în misiuni în străinătate.

Ne mai spune că trăieşte singur, după moartea soţiei şi plecarea fiului său, care lucrează şi el pentru guvern.

Ne întoarcem cu legitimaţiile în mâini şi ne mai încercăm o dată norocul. De data asta crapă uşa, dar nu scoate lanţul.

– Plecaţi de-aici! Nu vă mai spun nimic.

– Domnule Barton, noi am venit să vă ajutăm.

Durează destul de mult până reuşim să-l convingem scoată lanţul de siguranţă şi să ne permită să intrăm. Are faţa tumefiată.

– Cine v-a făcut asta? se revoltă Ed.

– Un tip brunet, cu mutră de mafiot sicilian.

– Cel care v-a vizitat după ce v-aţi întors de la discuţia cu japonezul?

Devine din nou suspicios.

– Voi cine sunteţi? De unde ştiţi de întâlnire?

– V-am mai spus. Suntem detectivi particulari. Eu am urmărit ieri o tânără care, la rândul ei, v-a urmărit pe dumneavoastră, însoţită de italianul acela, pe care l-am văzut intrând aici şi ieşind după mai bine de douăzeci ne minute.

– Tânăra era cumva domnişoara Dee-Dee?

– Exact.

– Deci aşa se explică faptul că mafiotul acela cunoştea amănunte din discuţia mea cu japonezul.

– Domnule Barton, vă rog să ne povestiţi tot ceea ce s-a întâmplat ieri şi mai ales să ne precizaţi dacă acestea au vreo legătură cu o misiune de-a dumneavoastră din urmă cu douăzeci şi şapte de ani.

Îl văd că iar se crispează. Îl liniştesc.

– Lucrând în domeniul informaţiilor, ştiţi ce importanţă au acestea. De aceea a trebuit să strâng şi eu date despre actorii acestor evenimente. Vă rog să aveţi încredere în noi! Nu voi folosi nici o informaţie pe care nu doriţi să fie cunoscută.

– Sper ca ceea ce veţi afla de la mine să-l înfunde pe mafiotul acela care m-a bătut îngrozitor.

– Vă promit!

– Bine, Ieri, devreme, am primit un telefon. Era vocea unui bărbat care nu vorbea bine englezeşte. Mi-am dat seama că trebuie să fie asiatic, chiar japonez. Am avut mai multe misiuni în această ţară.

– V-a sunat direct, sau printr-o secretară?

– Direct. Mi-a propus o întâlnire, promiţându-mi o sumă foarte mare de bani.

– Cât de mare?

– Cât să n-o pot refuza. După cum vedeţi, pensia mea e mică, iar nevoile vârstei sunt foarte mari. M-am dus la ora fixată la firma niponă. Am aşteptat să sosească o interpretă, domnişoara   Dee-Dee. A urmat o discuţie despre o  misiune pe care o avusesem cu aproape treizeci de ani în urmă în Japonia, despre care acel domn părea că ştia foarte multe.

– Este vorba de asasinarea soţilor Herford?

Îl văd că se teme şi că stă în cumpănă.

– Da. Eu n-am participat la acţiune. Eram doar varianta de rezervă, aşa numitul „Plan B”.

– Dar cunoşteaţi pe cel ce gândise şi ordonase acţiunea!

– Exact!

– Ce v-au cerut japonezii?

– O declaraţie înregistrată video şi una olografă în schimbul a 150 000 de dolari.

– Aţi apucat să o daţi?

– Nu. Am cerut câteva zile de gândire. Voiam să-mi iau câteva măsuri de prevedere şi o sumă dublă. A fost imediat de acord. Cred că puteam să cer şi mai mult.

– Şi ce s-a întâmplat după aceea?

– Abia ajunsesem acasă, când a apărut mafiotul acela. Mi-a spus că fusese de japonezi să-mi facă o nouă propunere şi mai avantajoasă. Am fost păcălit şi i-am deschis. Mi-a pus pistolul în coaste şi m-a împins înăuntru. M-a rugat, m-a ameninţat şi m-a bătut să-i dai lui declaraţia aceia.

– I-aţi dat-o?

Da, dar i-am scris numele unui şef, care murise cu mai bine de zece ani în urmă şi nu se ocupase de problemele asiatice.

– De fapt cine-i personajul negativ?

– Cred că am să vă spun fără să scriu nimic şi voi nega totul dacă veţi folosi informaţia fără încuviinţarea mea.

– Promitem solemn să nu folosim  nimic din ceea ce ne-aţi spus fără acordul dumneavoastră!

– Ei, bine, personajul este actualul sena…

Zgomotul care se aude este al unei împuşcături. În geam apare un orificiu circular, iar pe pieptul fostului agent C.I.A. creşte o pată roşie.

Băieţi, se-ngroaşă gluma!

CAP. 33. „PREFER SĂ-L AŞTEPT EU”

        Întâi îl sun pe Roger Blackmur şi apoi la poliţie, dar cele două maşini sosesc, din direcţii diferite, în acelaşi timp. Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur sau nu, dar echipa de poliţişti nu-i cea zoologică.

Trebuie să povestim separat de ce ne aflăm aici şi ce s-a întâmplat. Sticleţilor nu le pică bine că există gaura din geam şi că vecinii au declarat că s-a tras dintr-o maşină care a demarat în trombă.

Dacă erau politicoşi, eram dispuşi să le oferim o pistă pentru maşina pentru care nu există nici un consens în rândul martorilor. Le-am fi dat şi înregistrarea video de ieri, dar, ca şi alţi colegii de-ai lor au fost nişte mârlani. Le-ar fi plăcut să fie chemaţi la locul faptei chiar de asasini, ăştia   să-şi mărturisească crima, iar ei să umfle mălaiul numai pentru că există.

Nu stăm până sigilează băieţii locuinţa. Îl luăm pe Roger şi-i povestim ceea ce ştim.

– Poţi să afli ceea ce n-am reuşit să aflăm noi de la răposatul domn Barton şi anume cine a fost personajul din C.I.A. care a hotărât acum aproximativ 27 de ani asasinarea soţilor Herford? Crezi că vei avea acces la asemenea documente?

– Trăim într-o ţară democratică şi avem legi liberale. Nu va fi uşor, dar acesta-i tot hazul meseriei mele. Va trebui să ajung la Langley. Cum mă-ntorc, te sun!

*

*              *

– N-are rost s-o mai căutăm pe Dee-Dee, nici acasă, nici la „Steaua de mare”. Îi spun lui Ed.

– Nu crezi c-ar trebui să verificăm doamnei Herford? Ar fi un ascunziş foarte bun.

– Ba, chiar ar trebui să facem o supraveghere, să nu încerce cineva să forţeze seiful. Tu să mergi să supraveghezi împrejurimile, iar eu mă duc să-i cer priscillei cheile şi codul de la alarma locuinţei. Vom ţine legătura prin telefon.

*

*              *

Sunt decis să lămuresc azi cu clienta mea câteva neclarităţi, aşa că-i opresc puseurile de afecţiune cu care mă întâmpină. Se bosumflă dar, întâi munca şi apoi…, ştiţi voi deviza subsemnatului.

– Dacă vrei să mai lucrez pentru tine, va trebui să-mi spui azi, acum, tot ceea ce ar putea contribui la aflarea adevărului.

– Admit că am greşit. N-am vrut să amestec cele două cazuri.

– Dar uite că s-au amestecat şi singure

– Am crezut că nu am dreptul să divulg aspecte ale activităţii fundaţiei nipone care m-a crescut şi m-a educat. dar, după ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile, am înţeles că trebuia să-ţi dau toate datele. Întreabă-mă şi-ţi voi răspunde cinstit la toate întrebările.

– Ce a vrut soţul tău, când te-a vizitat cu o zi înainte de a începe ameninţările?

– Ştiai de întâmplare?

– Pentru asta primesc atâtea parale, ca să aflu cât mai multe.

– Nu ţi-am spus despre asta, deoarece n-are absolut nici o legătură cu cazul acesta. În fine, lucrurile s-au întâmplat cam aşa: Mi-a dat un telefon, zicându-mi că are de discutat ceva personal cu mine. I-am fixat o oră ţi a fost foarte punctual. El, care, în cele câteva luni cât am fost împreună, n-a fost în stare să ajungă măcar o dată la timp la o întâlnire.

Când a intrat a încercat să mă îmbrăţişeze, dar l-am respins. A început să-şi plângă de milă: că nevastă-sa este o beţivă, o nimfomană, că-l face de râs, periclitându-i imaginea politică. A trecut apoi la autocritică şi la manifestarea părerilor de rău pentru că s-a despărţit de o femeie extraordinară, ca mine.

Bineînţeles că l-am refuzat, destul de dur şi cred că l-am rănit destul de adânc în mândria lui de mascul, când i-am oferit unele circumstanţe atenuante Gloriei, pentru escapadele ei amoroase.

– Şi el cum a reacţionat?

– Ca un bădăran!

– Altă întrebare: Ai avut vreodată o discuţie cu senatorul Denis Dekker?

– Da. Pe vremea când eram doamna Fennimore. Făceau parte din acelaşi partid şi J.J. îi căuta prietenia în speranţa sprijinului pentru a-i susţine candidatura.

– Numele Giani Amando îţi spune ceva?

– Da. Este logodnicul secretarei mele.

– Poate fi şi logodnic, dar, mai degrabă, îi este complice. De când sunt împreună?

– De vreo două săptămâni.

– Fostul tău soţ ţi-a făcut, prin mine, o ofertă de 3 milioane de dolari pentru „Steaua de Mare”, iar un traficant de droguri a supralicitat oferind 4 milioane.

– Cine, columbianul?

– Îl cunoşti?

– Nu, dar mi-a trimis un avocat sau agent imobiliar, nu mi-e prea clar, foarte saşiu şi ciupit de vărsat, oferindu-mi trei milioane jumătate. Bineînţeles că l-am refuzat categoric.

– Probabil că de aceea a mărit oferta. A crezut că nu ţi-a convenit preţul.

– Nu cred. I-am spus clar că „Steaua” nu-i de vânzare, cu nici un preţ.

– Şiru Kurucava, când m-a angajat m-a asigurat că documentele legate de asasinarea părinţilor tăi sunt la el.

– Avea şi el un rând de copii xerografiate.

– „Avea” pentru că a murit sau pentru că a pus mâna pe ele Yabu-san sau cei care l-au schingiuit?

– Sunt sigură că aceste documente nu au ieşit din seiful domnului Kurucava. El era conducătorul fundaţiei. Sufletul ei. Cu toate că era foarte bătrân şi foarte bolnav spunea că vrea să trăiască până vor plăti cei vinovaţi de asasinarea părinţilor mei. Şi dacă copiile n-au ieşit, nici nu vor mai putea ieşi vreodată, decât dacă ar tăia cubul de oţel cu un laser.

Îi spun scopul principal al vizitei mele şi gagica se artă încântată de ideea noastră.

– Seiful se află într-o mică încăpere de la etaj, dar în care nu se poate ajunge decât urcând o scară metalică care începe într-un fel de debara de la parter. Atât uşa de la debara, cât şi scara  au elemente de alarmare foarte sofisticate.

– Mai cunoaşte cineva aceste amănunte?

– Dee-Dee şi constructorii japonezi.

– Deci doar toată populaţia Miami-ului şi împrejurimilor. Dar combinaţia de la alarmă?

– O ştie Dee-Dee. Am trimis-o adesea să-mi aducă lucruri de acasă.

– Deci nu există dubiu că are deja dubluri pentru cheile locuinţei.

– Chiar ieri a fost acolo să-mi aducă aparatura video.

Trebuie să mă grăbesc să intru în vilă înainte de venirea concurenţei.

*

*              *

Îmi vine să mă urc pe pereţi! Este deja ora 23 şi 30 de minute. Au trecut deja zece ore de când stau ascuns în vila Priscillei. Cred că va trebui să mă las de fumat! Vă daţi seama că, într-o casă nelocuită, dacă aprinzi pipa, cineva venit din afară va simţi fumul imediat.

În living am găsit un bătător de base-ball cu autograful lui Ken Black. L-am împrumutat, deoarece un foc de pistol ar putea declanşa alarma sau instalaţia antiincendiu şi nu  vreau să fac duş cu apă rece la vremea asta.

Simt vibraţia celularului în buzunarul de la cămaşă. Este semnalul convenit cu Ed că cineva încearcă să pătrundă în locuinţă.

Urc repede în cămăruţa de doi pe doi, în care se găseşte uşa seifului şi cobor uşa chepengului şi sting lumina.

Mi s-a părut că a trecut o eternitate până am auzit deschizându-se uşa de la scara de acces la camera seifului. Ascult şi număr treptele pe care le urcă. Gata, a ajuns sus! Împinge uşa chepengului. În lumina lanternei pe care o ţine în mână văd un creştet brunet. Îl iau la ochi şi dau cu sete.

Macaronarul, că a lui era creştetul, se prăbuşeşte, luând la rând cu omoplaţii fiecare treaptă. Sigur, nu cred c-a înţeles ce i s-a întâmplat.

Nu cobor după el, aducându-mi aminte de pistolul gagicii sale. Dacă mă aşteaptă jos, n-am nici o şansă. Aşa că prefer să-l aştept eu.

CAP. 34. „SUNTEŢI AI MEI, MIŞEILOR”

Am coborât chepengul şi l-am aşteptat. A durat puţin. Doar zece minute, până l-am auzit că geme şi începe din nou să urce. Icneşte la fiecare treaptă, se vaită şi înjură. În sfârşit a ajuns. Împinge chepengul, iar eu îl pleznesc cam în acelaşi loc. Lustruieşte cu coastele toate treptele până jos.

De data asta durează aproape jumătate de oră până s-a deşteptat. Dar n-a înţeles nimic. Sau poate că-i place!? În loc să renunţe, să se ducă acasă, să se culce în patul lui, nasolul începe o nouă ascensiune

Fătucilor, bine că nu sunteţi de faţă! Obscenităţile care-i ies din gură ar face să roşească şi un docher beţiv.

Bisul este aproape identic, doar timpul necesar trezirii este mult mai mare.

Insul este un încăpăţânat, dar şi cam greu de cap. Până dimineaţa, când m-am plictisit să-l tot trosnesc, a urcat din ce în ce mai greu şi a coborât exact cu aceeaşi acceleraţie gravitaţională, de şapte ori. După ultima coborâre am plecat declanşând alarma.

Trebuie să mă odihnesc puţin, deoarece azi am de făcut mai multe drumuri.

*

*              *

Dorm doar trei ore şi completez cu un duş rece. Sunt ca nou.

Trec mai întâi pe la noul adăpost al Priscillei. Este în apartamentul amicului Roger Blackmur, care mi-a lăsat cheile înainte de a pleca la langley.

Îi povestesc ce s-a întâmplat în timpul nopţii în locuinţa sa şi apoi îi pun întrebarea care mă frământa:

– Cine îţi moşteneşte averea în cazul în care ai avea un accident?

– Fostul meu soţ.

– Cum ai putut să faci asemenea imprudenţă!?

– Avocatul meu m-a convins să primesc clauza, pentru a obţine cele două milioane de dolari.

– Nu mai face imprudenţa să mai iei legătura cu alte persoane. Viaţa ta este în pericol!

*

*              *

Citeam în biroul meu facsimilele articolelor cu întâmplări din zona de pe malul oceanului în care se construise „Steaua de Mare”, când a sunat telefonul. Era Roger Blackmur:

– Wig, am aflat cine a fost persoana care a ordonat asasinarea soţilor Herford.

– Senatorul denis Dekker?

– De unde ştii?

– Nu ştiam. Bănuiam. Tu când vii?

– Peste două zile. Am primit de la redacţie şi o altă sarcină, în aceeaşi zonă.

– În regulă. Ne apropiem de final. Vei avea un material bombă. Atomică!

*

*              *

Trebuie să-i fac o vizită bătrânului senator Denis Dekker. I-am dat un telefon să-l anunţ că gorila lui, Giani Amando, se află în custodia poliţiei şi că-i cer o întrevedere. Se lasă greu, dar apropoul la anumite documente strânse de o fundaţie niponă îl fac să-şi schimbe atitudinea.

Mă primeşte în bibliotecă. Şi chiar aici este o bibliotecă. Trei pereţi acoperiţi cu rafturi burduşite de tomuri legate în piele. Prea sunt aşezate după înălţime şi culoare pentru a nu bănui că n-a avut timp măcar să le taie foile. Stă în spatele unui birou impunător de mahon, având în spate o gorilă cu privire tâmpă, care nu se potriveşte deloc peisajului.

– Eu pot să vă povestesc despre nişte documente în faţa nasolului ăsta, dar nu sunt sigur că dumneavoastră o să vă convină să afle ceea ce am de spus.

Îţi concediază maimuţoiul şi mă invită să stau.

– Domnule senator, în urmă cu douăzeci şi şapte de ani, când lucraţi încă în Langley, aţi conceput un plan de înlăturare a soţilor Herford, care, prin activitatea lor din japonia, dăunau, după părerea dumneavoastră, imaginii Statelor Unite. Nu vă grăbiţi să negaţi, deoarece azi avem şi confirmarea de la C.I.A. asupra acestui episod. O fundaţie japoneză se pregăteşte de un sfert de secol să răzbune această crimă

– Vor să mă asasineze? Se îngrozeşte senatorul.

– Nu, doar să vă ruineze cariera politică, deoarece faptele din punctul de vedere al justiţiei s-au prescris.

– Mă îndoiesc de ceea ce spuneţi.

– Ştiu că un oarecare Yabu-san, care nu face parte din fundaţie, v-a vizitat şi v-a promis să vă dea aceste documente în schimbul promovării în senat a unei iniţiative care să înlesnească pătrunderea concernului nipon pe piaţa americană.

– Vedeţi!?

– Eu văd. Dar dumneavoastră nu ştiţi că Yabu-san vă vindea blana ursului din pădure. El n-are nici măcar un set de copii xerografiate! Tot timpul a sperat că va reuşi să o convingă pe clienta mea, fiica soţilor Herford, să-i cedeze acele documente.

– Orice om are un preţ. Sunt foarte bogat, aşa că doamna Herford poate să-mi comunice prin dumneavoastră preţul. Dacă refuză mai există şi alte şanse.

– Vreţi s-o asasinaţi şi pe ea!?

– Am pomenit eu de aşa ceva?

– Nu cred că clienta mea va fi interesată să negocieze cu asasinii părinţilor ei…

– Dar eu eram în State când aceştia au fost asasinaţi.

– Dumneavoastră aţi fost creierul care a comandat mâinii să tragă. In aceste condiţii creierul este chiar mai vinovat decât mâna. Vă dau însă o veste şi mai proastă: există două persoane foarte interesate să pună mâna pe aceste documente.

– Cine sunt?

– Unul este omul dumneavoastră, Giani amando şi al doilea este secretara doamnei Herford, Dee-Dee Roger, amanta primului. Ei nu cred că sunt interesaţi de cariera dumneavoastră politică!

Îi povestesc despre încercările întreprinse de gorila sa pentru a pune mâna pe documente şi a lua o declaraţie fostului agent C.I.A., precum şi de modul cum a ajuns la poliţie.

– Eu, în locul dumneavoastră, aş fi îngrijorat de ceea ce ar putea să declare pramatia asta poliţiştilor să-şi scape pielea.

L-am lăsat pe bătrânul senator într-o stare de surescitare, vecină cu isteria.

*

*              *

Şi următoarea acţiune are ca subiect un alt senator al Statelor.

– Alo, Chuch! Aş vrea să vorbesc cu domnul senator.

– Nu se poate.

– Eu zic să te mai gândeşti. Doar ştii că mi-a cerut s-o găsesc pe fosta lui soţie.

– Şi ai găsit-o?

– Chuch, eu ştiam că Frank e cel bătut în cap. Mă dezamăgeşti! Întrebă-l pe domnul senator dacă vrea să-ţi spun ţie ceea ce am să-i comuni.

N-a vrut. Mi-a trimis din nou limuzina aia lungă şi am discutat între patru ochi.

I-am spus că am convins-o pe fosta mea soţie să-i cedeze „Steaua de Mare” pentru patru milioane de dolari. M-a asigurat că mă va suna în momentul când va avea întreaga sumă.

A vrut să-mi dea  un cec pentru munca mea. L-am refuzat, spunându-i că-i voi prezenta decontul după realizarea tranzacţiei.

Încearcă să mă tragă de limbă, să-i spun unde se ascunde Priscilla. Mă prefac că mă las greu şi să scap, din întâmplare informaţia – bungaloul de pe plajă al lui Roger Blackmur.

*

*              *

Băieţi, m-am ajuns! Halesc senatori pe pâine!

*

*              *

Cu columbianul a mers mai greu. Este foarte suspicios, dar până la urmă l-am convins.

– Nu ştiu dacă fac bine că vă spun, dar nu-mi place deloc ceea ce a plănuit senatorul Fennimore.

– Zii!

– S-a înţeles cu fosta lui soţie să-i vândă „Steaua de Mare” pe trei milioane şi cinci sute de mii de dolari. Sunt sigur că o să vă ceară cel puţin patru milioane.

– Escrocul!

– Şi am mai aflat ceva. Nu sunt sigur că informaţia este corectă…

– Despre ce este vorba?

– Cineva din poliţie mi-a zis că senatorul v-a întins o cursă la viitorul transport.

– Doar dacă-i tâmpit! Toată lumea ştie că ambarcaţiunile care servesc la transportul stupefiantelor se confiscă. Mai mult, instalaţia pe care am conceput-o pentru a scăpa de marfă în cazul în care suntem interceptaţi este fantastică. Nimănui n-o să-i treacă prin minte cum funcţionează.

Sunteţi ai mei, mişeilor!

CAP. 35. „VREAU SĂ LE FAC BĂIEŢILOR O SURPTIZĂ”

– Patroane, mă întâmpină Bette dimineaţa, când ajung la agenţie, Dee-Dee şi mafiotul ei au dat în primire! Ţi-am lăsat ziarele pe birou!

Are fătuca asta un vocabular! De groază!

Într-adevăr titluri mari anunţă evenimentul. Un ziar scrie: «Dramă sentimentală – un tânăr îşi omoară logodnica şi apoi se sinucide». Alt ziar anunţă: «O crimă oribilă a oripilat Miami: unul din bodyguarzii senatorului Dekker a fost găsit împuşcat, împreună cu iubita lui în locuinţa acesteia». Al treilea ziar este de părere că: «Un tânăr îşi găseşte iubita împuşcată şi, distrus de durere, acesta se sinucide». Nu v-aţi prins gagiilor! Aici au avut loc două execuţii şi apoi s-a înscenat o sinucidere.

Nu m-am aşteptat ca senatorul să recurgă la asemenea gest disperat. La cei şaptezeci şi doi de ani ai săi, putea să-şi anunţe demisia din politică şi nimeni n-ar fi mai putut să-i facă ceva. Sper ca poliţia să poată furniza justiţiei toate dovezile pentru ca acesta să fie pedepsit.

*

*              *

O pun pe Bette să-l sune pe Ed. Sper ca cele patru ore pe care le-am dormit azi noapte să-i fi fost de ajuns.

De ce numai patru ore? Pentru că am avut treabă. Ne-am dus pe la bungaloul lui Roger. Ce-am căutat acolo? Vă aduceţi aminte de vizita la senatorul J..J. .Fenimore? Eram sigur că va încerca să-şi convingă fosta consoartă să-i cedeze toată averea.

Am aranjat în pat nişte boarfe, modelând un corp. Bette ne-a împrumutat chiar şi peruca ei cea blondă. Am acoperit totul cu o pătură. Privim cu admiraţie rezultatele strădaniei noastre. Opera pare foarte realistă.

La ora douăzeci şi trei stingem lumina. După jumătate de oră se aude scrâşnetul şperaclului, iar peste alte cinci minute în dormitor pătrund două umbre. Fiecare ţine într-o  mână o lanternă cu lumină slabă, albastră şi în cealaltă câte un pistol. Se opresc în faţa patului şi descarcă încărcătoarele în silueta de sub pătură. Când auzim sunetul percutării în gol, aprindem lumina.

– Surpriză! Le strig eu.

Înnebuniţi Chuch şi Franck îndreaptă pistoalele spre noi. Mie nu-mi plac tipii care mă ameninţă cu pistolul. Mă supăr pe Chuch şi trag. Glonţul îi smulge pistolul din mână, aruncându-l sub un dulap. Din nefericire arătătorul de la mâna stângă i-a rămas încleştat pe trăgaci.

Franck se repede, mugind ca un bizon, să mă lovească cu crosa pistolului. Nici asta nu-mi place. Trag şi glonţul îi pulverizează rotula piciorului drept.

– Băieţi, îmi pare rău pentru voi, dar, la bătrâneţe, atunci când s-ar putea să ieşiţi de la bulău, veţi rămâne şomeri. Ce nătărău ar mai angaja doi handicapaţi pe post de gorile!?

– S-o crezi tu, tâmpitule! Până dimineaţă domnul senator ne va scoate din arest. N-are nici un interes să povestim că el ne-a trimis să-i asasinăm fosta soţie.

– Ai înregistrat tot, Ed?

– Absolut tot, Wig. Mă asigură Ed, închizând camera video.

– Băieţi, cred că v-aţi făcut iluzii degeaba. Nu veţi ajunge azi la poliţie. Cred că nici mâine. Abia poimâine voi trimite după voi. Sper să rezistaţi până atunci.

I-am legat cu multă grijă, le-am pansat rănile şi am plecat, lăsându-le o oală plină cu apă. Va trebuie să bea câineşte, dar nu-i treaba mea!

*

*              *

– Wig, mi-e un somn de nu se poate!

– Ai răbdare, Ed! Vei face o baie în ocean şi o să-ţi sară somnul!

– Acum!? În ianuarie!? Se miră el.

Ştiu că vă miraţi şi voi, aşa că fiţi atenţi la ce-i spun lui Ed!

– Va trebui să ne împărţim sarcinile. Tu vei merge în port şi vei identifica exact locul unde se găseşte iahtul senatorului J. J. Fennimore. Vezi că se numeşte „Glorie”, după numele actualei doamne senator, iar eu voi închiria un echipament de scufundări subacvatice. Apropo, ştii să-l foloseşti?

– Ca orice locuitor al Miami-ului.

– Ne întâlnim peste fix o oră şi jumătate la intrarea în portul de ambarcaţiuni de agrement.

Ei, băieţi, v-aţi prins?

*

*              *

– Wig, iahtul senatorului este amarat la capătul pontonului 6. Din acest punct de vedere este bine dar…

– Şi care-i punctul de vedere din care nu e bine?

– Este păzit.

– Câţi?

– Doi. Unul pe mal şi unul pe punte. Nu ştiu ce se întâmplă în cabine. Din discuţia dintre cei doi am înţeles că deseară, la ora opt, vor ieşi în larg.

– Atunci trebuie să ne grăbim. Uite cum vom proceda. Du-te la pontonul 4, îmbracă costumul şi înoată până la iaht. Sunt convins că undeva există ceva de care se poate agăţa un pachet de cocaină.

– Am înţeles ceea ce trebuie să caut, boss!

– Eu am să încerc să eliberez drumul. Ne întâlnim pe punte!

– Este deja ora nouăsprezece. Trebuie să ne grăbim. Să fixăm întâlnirea peste douăzeci de minute!

Mă apropii, ca şi cum aş fi la o plimbare pentru pierderea vremii, fluierând, ca orice afon, fals melodia din reclama de Coca–Cola. Am noroc. Tipul care se plimbă plin de importanţă pe pontonul de scânduri în faţa ambarcaţiunii este unul dintre clienţii mei favoriţi. Ca să-l recunoaşteţi şi voi vă voi da câteva indicaţii: Este negru, ca talpa iadului, are nasul foarte lat şi fruntea foarte îngustă.

– Stai! Strigă el, arătându-mi artileria.

– De ce să stau? Întreb eu, continuând să mă apropii. Doar ştii că bossul m-a invitat să merg cu voi deseară să aducem marfa.

Îl văd că are o îndoială, dar nu se lasă:

– Mie nu mi-a spus nimic!

– Şi chiar îţi spune tot ceea ce face!? Nu îţi şi cere voie, cumva!?

Sunt acum la un pas în faţa lui. Nu ştie ce să facă, dar încă ţine degetul pe trăgaci. Îi spun:

– Dacă nu mă crezi întreabă-l pe el! Era de faţă când am fost invitat.

Întoarce capul să vadă despre care „el” este vorba. Din fericire pentru mine şi din păcate pentru el, tovarăşul lui, pe care-l identificase Ed pe punte, tocmai lipsea. Nu pot pierde asemenea ocazie şi-l pleznesc. Îl iau în spate şi-l duc pe un iaht de partea opusă a pasarelei. Îl bag în cambuză, îl împachetez şi-i înfund un căluş în gură. Mă întorc pe ponton tocmai când apărea şi cel de-al doilea paznic.

– Ei, amice! M-a trimis bossul să-ţi comunic că plecarea va avea loc înainte de ora opt.

– Ţi-a spus şi de ce?

– Nu. Dar mi-a spus să luaţi de pe „Cormoranul Albastru” două colete mari care se găsesc în cabină.

– Care „Cormoran”?

– Iahtul acela. Tovarăşul tău a şi plecat, dar nu cred că poate să le care singur. Hai să-l ajutăm, să terminăm mai repede!

Când coboară îl recunosc. E tipul saşiu şi ciupit de vărsat. Mă recunoaşte şi el pe mine.

– Da tu ce cauţi aici?

– Ai uitat că am fost ieri la boss? M-a invitat să vin astăzi cu el să aducem marfa.

– Dacă era după mine, eu n-aş fi avut încredere în tine.

– Numai că nu-i după tine! Şi acum mişcă, fiindcă dacă vine şi vede că n-aţi adus marfa se supără şi ştii cum face! Eu îi spun că n-ai vrut să mergi.

– N-am spus că nu merg. Hai şi tu.

Acum, în cambuză, care-i cam strâmtă, sunt două colete. Sper să nu se plictisească până îi va umfla poliţia.

Ed mă aşteaptă deja pe punte.

– Pe fiecare bord există câte două plăci mari de oţel, iar cea de deasupra are un sistem de agăţători.

– Cred că ştiu cum funcţionează. Hai sub punte. Am să le fac băieţilor o surpriză.

CAP. 36. „AI  ÎMBULINAT-O, PUNGAŞULE!”

Scena actului final arată astfel: Biroul Priscillei, pe care voi îl ştiţi de la începutul acestei aventuri, are două oficii. Unul serveşte drept cameră de odihnă, sau…, mă rog. Aici au fost instalate două monitoare cu plasmă, conectate la cele două camere plasate în biroul doamnei Herford şi tot aici aşteaptă intrigaţi locotenentul Kellogg şi umbra lui, sergentul Gellhorn, precum şi amicul Roger Blackmur, însoţit de doi fotoreporteri de la „Miami News”. Celălalt oficiu este format din două încăperi – toaleta şi sala de machiaj. În budă sunt cazaţi cei patru martori. În camera de machiaj, există doar o plasmă, patru poliţişti înarmaţi şi dotaţi cu staţii radio portabile, precum  şi colegul Ed Dawys.

Pe biroul patroanei „Stelei de Mare”, printre telefoane, faxuri, computere etc. se găseşte şi un monitor tot cu plasmă. În spatele biroului stă doamna Herford şi, pe unul din cele două fotolii din faţa acestuia, stă Wigglesworth Caldwell, celebrul detectiv particular, la dispoziţia dumneavoastră.

        La ora zece fără câteva minute noua secretară ne anunţă că a sosit domnul senator J. J. Fennimore. Îl invităm înăuntru.

– Priscilla, îmi pare bine să te revăd sănătoasă!

– Mă îndoiesc de asta, dar să trecem la afaceri! Înainte de a chema notarul, care se găseşte aici, în oficiu, va trebui să negociem.

– Negocierea face parte din modul de viaţă al cetăţeanului american, produsul celui mai democrat regim din lume.

– Nu republican!? Mă mir eu. Am trăit s-o văd şi pe asta: un senator republican, lăudând un regim democrat!

Îi trebuie câteva secunde ca să iasă din buimăceală, dar, când e gata să continue îi tai macaroana:

– Ne confunzi! Nu suntem aici la o întrunire electorală. Ai venit aici cu afaceri, deci să trecem la negocieri.

– Aveţi dreptate. Am aflat de la acest domn că te-ai decis să vinzi „Steaua de Mare”. Dacă nu sunt foarte indiscret, care-i motivul? S-ar putea ca, aflând o informaţie despre viitorul acestui loc, să-i scadă valoarea. Cinstit ar fi să-mi împărtăşiţi toate temerile voastre.

 – Doamne Herford se teme pentru viaţa sa.

– Cine ar putea s-o ameninţe!?

– Mirarea ta nu este suficient de bine jucată. Îl asigură Priscilla.

– Nu te înţeleg, draga mea! Doar nu mă bănuieşti pe mine că te voi otrăvi sau voi veni să te înjunghii cu cuţitul de la bucătărie!? Ce interes aş putea avea!?

– Domnule senator, aţi impus la procesul de partaj o clauză conform căreia, la moartea clientei mele, întreaga avere a acesteia vă va reveni dumneavoastră?

– Dar mi se pare normal! Fosta mea soţie nu are nici un fel de rude. Nu era corect ca aceşti bani să intre în proprietatea statului, atâtea vreme cât proprietăţile sale au fost iniţiate prin utilizarea celor două milioane de dolari rupte din averea familiei mele, în cazul în care doamna ar fi avut vreun accident.

– Un accident precum descărcarea a două încărcătoare în trupul doamnei în timpul somnului?

– Ce înseamnă asta!? Cum puteţi să insinuaţi aşa ceva!?

– Am să vă rog să priviţi pe acest ecran! Domnule Nakamo Otami, vă rog să daţi drumul primei înregistrări!

Pe ecranul întunecat nu se văd deocamdată decât două lumini albastre îndreptate spre o siluetă cu părul blond, acoperită cu o pătură. Se aude rafala şi se zăresc sclipirile împuşcăturilor. Acum se aprinde lumina şi pe ecran apar muianurile celor doi asasini din slujba senatorului. Îi urmăresc reacţiile. Este relaxat. Abia când îl aude pe Chuch spunând: „S-o crezi tu, tâmpitule, până dimineaţă domnul senator ne va scoate din arest. N-are nici un interes să povestim sticleţilor că el ne-a trimis să-i asasinăm fosta nevastă!”, sare ca ars:

– E un trucaj. Va trebui să mă confruntaţi cu aceşti derbedei…

– Domnule senator, cu părere de rău, vreau să vă anunţ…

– Ştiu. M-am interesat pe la spitale şi am aflat că cei doi au decedat. Am de gând să vă dau în judecată pentru încercarea de a mă şantaja, folosind un trucaj ordinar.

– Domnule senator, părerea de rău nu era pentru noi ci pentru dumneavoastră. Ştiam că vă veţi interesa, doar eu v-am dat ştirea accidentului, aşa că a rugat poliţia să aranjeze astfel încât la Spitalul Municipal, în cazul în care cineva se va interesa de soarta celor doi să se răspundă că a decedat. Poliţia a înregistrat convorbirea şi a stabilit deja că vocea era a dumneavoastră.

– Minţi! A venit chiar un ziarist de la „Miami News” şi mi-a arătat o fotografie cu maşina accidentată. Nimeni nu putea supravieţui acelui accident.

– Aceluia, care s-a petrecut în urmă cu şase luni, nici nu i-a supravieţuit într-adevăr nimeni, dar maşina gorilelor  dumneavoastră este bine mersi în parcajul din faţa „Stelei de Mare”. Domnule  Nakamo, vă rog să-i arătaţi maşina din parcaj, folosind camera de supraveghere a localului.

– Aiurea! N-o să mă convingeţi că au supravieţuit!

– Prea bine, Ed adu-i pe cei doi!

– Eu îi aduc, dar ţineţi-vă respiraţia, ca ăştia s-au scăpat pe ei.

Într-adevăr tipii put de parcă au fost scoşi dintr-o latrină, dar leşinul senatorului nu se datorează cu siguranţă sensibilităţii olfactive.

În momentul următor, pe una din uşile oficiilor, îşi fac apariţia locotenentul Kellogg şi sergentul Ghelhorn, iar pe cealaltă intră Roger şi cei doi fotoreporteri

– Domnule John J. Fennimore sunteţi arestat! Sergent citeşte-i drepturile!

Fulgeră în încăpere ca în timpul unui uragan.

Senatorul, congestionat, urlă la Priscilla şi la mine:

– Abia acum vieţile voastre vor fi cu adevărat în pericol. Cei care îşi doresc acest loc se vor răzbuna.

– Vă referiţi la traficanţii aceia columbieni, care aduceau cocaina din larg cu iahtul dumneavoastră? Şi în cazul acesta am să vă dau o veste proastă. Iahtul a fost interceptat azi de dimineaţă şi, din cauză că instalaţia care trebuia să scufunde baloturile cu cocaină nu a funcţionat, doamna Fennimore, căpitanul şi ceilalţi doi traficanţi columbieni au fost arestaţi iar iahtul a fost confiscat.

Pe măsură ce urmărea pe ecran imaginile care însoţeau naraţiunea, senatorul se topeşte şi-şi virează culoarea de la roşul de adineauri la alb şi apoi la albastru. Observ că bagă mâna sub haină, scoate un pistol şi şi-l îndeasă în gură. Chiar dacă mi-ar fi plăcut să-l văd cu neuronul împrăştiat prin încăpere, mă reped şi-i smulg arma.

Ai îmbulinat-o, pungaşule!

CAP. 37. „N-AM LACRIMI SĂ VĂ PLÂNG!”

De-acum încolo e treaba poliţiei. Aştept să-l încătuşeze, să-l ducă în oficiu alături de cei doi căcăcioşi şi instalaţia de climatizare să-şi facă treaba şi să scoată duhoarea, nu doar a lui Chuch şi Franck, apoi mă duc să-l invit în birou pe senatorul Dekker.

Gorila care-l însoţeşte, înarmată până-n dinţi, este unul din cei trei mardeiaşi ai columbianului, pe care l-am caftit când m-au vizitat la agenţie.

Clinc! Îmi cade fisa.

– Poftim, vă rog să intraţi, domnule senator!

Păşeşte ferm, de parcă s-ar îndrepta spre tribuna senatului.

– S-auzim propunerea!

Are o voce plină, de bas, foarte puternică. Se aud clar toate vocalele şi consoanele cuvintelor, efectul celor douăzeci şi cinci de ani în Senat!

– Domnule senator, acum douăzeci şi şapte de ani, pe când lucraţi încă în C.I.A., aţi conceput un plan pentru asasinarea soţilor Herford, cetăţeni americani, care militau în Japonia pentru interzicerea armelor atomice şi tot dumneavoastră aţi ordonat execuţia.

– Este o minciună! Tună vocea senatorului. Nu aveţi nici o dovadă!

– Domnule Nakama Otami, puneţi pe ecran cele două declaraţii ale agenţilor C.I.A.!

– Vreţi să mă şantajaţi cu declaraţiile smulse, mai mult ca sigur prin tortură de japonezi. N-au nici o valoare în faţa oricărei instanţe.

– Avem însă şi declaraţia dat acum două zile de cel de al treilea agent, cel care era în concepţia dumneavoastră „planul B”.

– Nu-i adevărat. N-a apucat să vă spună  nici un nume.

– De unde ştiţi?

– Am citit într-un ziar.

– De data asta minţiţi dumneavoastră. Dacă noi n-am spus nimic despre conţinutul discuţiilor noastre cu victima, nici ziarele nu aveau de unde să ştie despre acestea. Vă atrag atenţia că va trebui să găsiţi o motivaţie serioasă pentru această afirmaţie, dacă nu vreţi să fiţi acuzat de instigare la asasinarea fostului agent C.I.A., Chester Barton.

– Giani Amando l-a împuşcat. Voia să mă şantajeze pe mine…

– Iar vă înşelaţi. Giani Amando era deja în posesia unei declaraţii olografe de la decedat, obţinută prin maltratarea acestuia. Gealaţii pe care i-aţi trimis să-i asasineze pe bodyguardul dumneavoastră şi pe domnişoare Roger au făcut un act inutil, dacă după aceea nu au căutat cu atenţie prin apartament. Acum respectiva declaraţie se găseşte în posesia poliţiei.

– Va trebui să demonstraţi că eu am dat ordinul asasinării lor!

– Am să vă arăt că lucrul acesta nu este imposibil! Dar, mai întâi, aş vrea să-mi spuneţi dacă urâtul ăsta care vă păzeşte de noi, lucrează pentru dumneavoastră?

– Da, lucrează pentru mine. Şi ce-i cu asta?

– Păi, cam este! Gringo, ia spune tu, de fapt pentru cine lucrezi, pentru domnul senator sau pentru traficantul ăla columbian, Alfredo Soledad?

– Taci din gură, nu răspunde la nici o întrebare!

– Nici nu-i nevoie. În acest moment, amicul şi partenerul în afaceri Alfredo Soledad se află la Divizia Antidrog, unde dă cu subsemnatul. A fost prins în flagrant când introducea droguri în ţară, aşa că singura lui şansă să-şi micşoreze numărul de ani pe care o să-i petreacă în închisorile americane, este să facă mărturisiri complete. Sugerez domnilor poliţişti să trimită o echipă de scufundători care să controleze şi iahtul senatorului Dekker. S-ar putea să găsească sub punte doi electromagneţi şi cele două plăci de oţel pe cele două borduri.

– Miguel asigură-mi retragerea! Dacă mişcă vreunul, împuşcă-l!

Zăresc mâna columbianului strecurându-se sub haină la hamul armei. Mandea-i mai rapid decât el! În momentul în care şi-a scos pistolul, trag. Am vrut să lovesc pistolul, dar am ratat. Doar câţiva centimetrii şi glonţul i-a perforat palma, umplând mocheta de sânge. O pun pe doamna Herford la cheltuieli. Va trebui să-şi redecoreze biroul.

Cele trei uşi, două de la oficii şi una de la anticameră se deschid simultan, iar în încăpere au năvălit poliţiştii cu armele în poziţia de tragere şi reporterii de la „Miami News”.

– Mărturisesc, domnule senator, că am înţeles destul de târziu cine era creierul acestei organizaţii de traficanţi de droguri. Iaht-clubul ar fi trebuit să asigure, nu numai o acoperire excelentă pentru cele două iahturi ale senatorilor, amenajate pentru aducerea drogurilor, pe care le preiau de la ambarcaţiuni cu care se întâlnesc în larg, în apele internaţionale, dar şi spaţii de depozitare, de procesare, de distribuţie pentru reţelele din toată ţara.

Dacă poliţia ar analiza cele două genţi ale senatorilor, cu care se deplasează la Washington, s-ar putea să descopere în ele urme de cocaină, demonstrând că astfel se transporta marfa de la Miami în toată ţara. Dacă cercetarea va fi temeinică sunt convins că se va demonstra că şi alţi senatori sunt implicaţi în această murdară afacere.

– Sergent, arestează-i şi citeşte-le drepturile!

Aştept să se potolească fulgerele blitzurilor şi mă adresez locotenentului:

– Luaţi armele celor doi indivizi care se găsesc în oficiul de alături, cei care au fost aduşi de la debarcader şi arma urâtului acesta şi trimiteţi-le la expertiză. Mai mult ca sigur că una din ele este cea cu care a fost împuşcat fostul agent C.I.A., Chester Barton şi au fost „sinucişi” Giani Amando şi Dee-Dee Roger!

*

*              *

Am rezolvat şi cazul acesta. Merit o recompensă de la domnişoara Holly. Deja mă simt fericit.

Cât despre voi, şnapanilor, n-am lacrimi să vă plâng!

SFÂRŞIT

---

[1] Vezi „Dura lex, frumoaso!”