ANUNŢUL MORTUAR

l.  ANUNŢUL MORTUAR

– Bună dimineaţa, domnule colonel! Rosteşte cu deferenţă tânăra gospodină, ieşită cu sacoşele după târguieli. Celorlalţi vecini le strigă doar „'Neaţa, Ioane!” sau „'Ţa, coană mare!” Lui, însă, toată lumea i se adresează cu respect. „Nu numai pentru părul alb – gândeşte vecina – că, vorba ceea, pe strada noastră, doar eu şi nora lu' madam Găzdaru, suntem mai tinere, da’, uite, c-are 'mnealui un nu ştiu ce în mers şi-n uitătură… Se cunoaşte c-o fost colonel. Mi-o zis mie mama soacră că, acum fo cinci ani, când s-a mutat pe strada noastră, asta era imediat după revoluţie, lumea ca lume, curioasă, a aflat de la dom' poştaşu' că-i zice Ştefănescu, Vasile  Ştefănescu şi mai ştiu eu care, o zis că-i colonel în retragere. Trebuie să fie la fo optzeci de ani, da-i încă verde. Io' ce călcătură, io' ce spate drept!”

– Sărut mâna, stimată doamnă Vasilescu! salută bătrânul ducând cu o mişcare scurtă, palma cu degetele întinse la borul pălăriei de soare. Va fi caniculă azi. Păşeşte apoi mai departe pe pavajul de pietre cubice, prost îmbinate, printre care au crescut din belşug rapiţa, traista ciobanului şi urda vacii.

Strada izolată, de pe lângă Grădina Icoanei, n-are decât un capăt. La celălalt, cineva, şi-a ridicat un viloi cât toate zilele, zicând că fusese terenul bunicilor lui. Acu' se judecă cu primăria, cu vecinii, cu toată lumea, dar de demolat nu îl demolează nimeni. Pe-aici nu trece, decât o dată pe săptămână, maşina salubrităţii. Tocmai de aceea are o scurtă tresărire, rapid reprimată, când aude, chiar în spate, zgomotul de pistoane şi claxonul dogit al Fordului model  '39, proprietatea medicului pensionar Constantin Ceafălată

– Să trăiască apărătorii fruntariilor patriei! strigă doctorul scoţând capul prin fereastra portierei.

– Respectele mele şi multă sănătate pacienţilor dumneavoastră, răspunde acesta, executând un ireproşabil salut militar.

„Frumoasă maşină. Trebuie să aibă… ia să vedem, din 39… şaizeci şi cinci de ani.”

A fost a tatălui domniei sale, dar doctorul a îngrijit-o mai ceva decât pe proprii săi pacienţi. Cu toate că mania asta, de a o scoate zilnic din garaj şi a o spăla cu tot felul de şampoane; ritualul ştergerii cu pielea de căprioară; demontatul motorului, piesă cu piesă, pe prelata întinsă în mijlocul străzii, gresatul şi iar montatul, au cam adus la disperare vecinii.

„Doctore! strigă câte o ţaţă, apărută de după perdelele bogate, lucrate cu igliţa, îngălbenite, tăiate de soare şi de purtat, apa n-are presiune şi matale o risipeşti să speli iar hârbul ăla şi io n-am cu ce spăla rufele.”

Adevărat e – vorba altei ţaţe – că doctorul nici la privată nu merge fără maşină şi, dacă n-ar îngriji-o astfel, de mult era la fier vechi.

Ajuns în faţa porţii, colonelul se întoarce şi priveşte cu nepăsare intrarea Sfatuilui. „Potrivit nume! Gândeşte bătrânul. În oraşul acesta – cu toate că locuieşte aici de peste patruzeci de ani, n-a reuşit încă să spună «oraşul meu»  sau măcar «oraşul nostru» – edilii, care au fost  naşii  străzilor n-au fost întotdeauna prea inspiraţi, dar cel care a botezat strada asta, a fost.” Douăsprezece case pe o parte şi treisprezece pe cealaltă. Toate cu mici curţi îngrijite, cu multe flori în faţă , cu câteva straturi de legume în spate, câţiva pomi, mai ales caişi, din care gospodinele fac minunate dulceţuri, gemuri, peltele, jeleuri sau tarte delicioase. Locatarii, majoritatea pensionari, sunt oameni aşezaţi şi plini de tabieturi. Singurul zgomot care ar putea supăra urechea este cel al zarurilor şi pulurilor de la table, care se aud toată ziua de sub umbrarele de viţă de vie ale fiecărei locuinţe. La campionatul străzii iau parte, cu doar două excepţii, colonelul şi doctorul Cefălată, toţi ceilalţi locatari, între cincisprezece şi nouăzeci şi cinci de ani, iar nea Haralambie – maistru pensionar, cum îi place să se prezinte – campionul ultimilor şase ani, conduce deja detaşat la începutul returului. Copii nu sunt. Doar trei nepoţi, crescuţi de bunici, se joacă cu prietenii lor pe alte străzi, unde cu o cretă sau o bucată de cărămidă se pot trasa pe asfalt terenuri de tenis cu piciorul sau se pot încropi, din te miri ce, două porţi pentru interminabilele meciuri de fotbal.

După ce mai aruncă o privire în cele două părţi ale străzii, colonelul descuie poarta cu o cheie mare şi, după ce intră, repetă operaţia, dar în sens invers. Din vegetaţia bogată a grădinii îşi face apariţia un splendid exemplar de lup alsacian, care se uită direct în ochii stăpânului, aşteptând parcă poruncile. Căsuţa, cumpărată de la moştenitorii bătrânei care o locuise înainte, este aproape complet acoperită cu iederă şi ascunsă de frunzişul unui arţar bătrân şi stufos, cu frunze mari, ca cele de viţă, din care tocmai cade, rotindu-se în aer, o frunză galbenă, cu nervuri purpurii. „Este abia începutul lui august şi toamna a şi trimis primii mesageri.” Evocarea numelui lunii îl indispune. Are motivele lui să o urască cu înverşunare.

De pe fronton îl privesc, peste umăr, doi amoraşi dolofani, cu popouri obraznice, îndreptate spre el. În mâinile lor grăsuţe ţin o ghirlandă din ramuri de laur, care înconjoară următorul text: «GHEORGHIOS PAPADOPULOS – armator». „Armator,  pe naiba! Toţi faliţii care aveau un barcaz sau o şalupă pe Dunăre şi care se mai ţinea încă deasupra apei, îşi ziceau «armatori». Papadopulos n-ave nici măcar o barcă. Şi totuşi, pentru banii pe care-i cheltuia, nimeni nu se îndoia că flota lui brăzdează neobosită apele Mediteranei, Atlanticului şi Pacificului şi că este mai armator decât mulţi proprietari de mahone şi şlepuri, cu care fac cărăuşie de la Sulina la Viena şi înapoi.”

Păşeşte pe aleea, fără fir de iarbă, spre balansoarul de sub bătrânul arţar. Toată morga milităroasă s-a topit. S-a dus şi buna dispoziţie pentru tot restul zilei. Şi toate din cauza acelei frunze care i-a amintit de august. Se aşează cu grijă, parcă să nu-şi împrăştie corpul ciolănos, dacă ar face o mişcare mai bruscă. Scoate cu gesturi mecanice „România Liberă” din buzunarul sacoului şi-l deschide direct la paginile de mică publicitate, iar aici caută din ochi doar anunţurile cu chenar negru. „Cine a mai murit?” este hobbyul lui, aşa cum maşina este a doctorului.

Chiar în mijlocul paginii, într-un chenar complicat, menit să atragă atenţia, un necrolog ciudat:

«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»

„Este posibil oare?! Inima îi bate cu putere. Se opreşte şi porneşte iar, cu şi mai mare forţă în spatele gratiilor cuştii toracelui său deformat de bătrâneţe.

„Oo, nebuno! Tocmai acum vrei să mă părăseşti?!” o ceartă colonelul, apăsând cu degetele ciolănoase pieptul scobit. „Tocmai acum, când stăpânul tău a devenit un om bogat?! Linişteşte-te! Linişteşte-te!” Şi inima, ascultătoare, îşi reia, încet, ritmul normal.

*

*           *

Stă la apartamentul 5 a unui bloc „socialist” din Ferentari. Pe uşiţa îndoită a cutiei de scrisori a fost lipită o etichetă şcolară, din cele cu chenare albastre, acum sfâşiată pe margini şi îngălbenită de vreme, pe care o mână fermă scrisese: «GEORGE PAPADIMITRIU – avocat».

Doamna Odette Cârlan, cu â din a, se mutase printre primii în blocul P + 4, construit prin anii 76 sau 77, nu-şi mai aduce bine aminte. Repartiţia o primise, de fapt, soţul doamnei – tovarăşul Ion Cîrlan – maistru la secţia turnătorie a Uzinelor „Griviţa”. De fapt, pe bază de turnătorie, la „băieţii cu ochi albaştri”, a reuşit acesta s-o ferească de necazuri pe consoarta sa Odette, născută Vioreanu. Domnul Vioreanu, tatăl, era în 1945 unul din liderii de viitor ai partidului Naţional Ţărănesc, căruia toţi îi preziceau o ascensiune rapidă spre vârful piramidei formaţiunii politice. Imediat după venirea la putere a comuniştilor,  domnul Vioreanu a fost arestat în 1954 şi, după un proces sumar, în care nu i se dăduse nici o şansă să se apere, a fost condamnat la închisoare pe viaţă, murind numai după cinci ani, într-o celulă de la Piteşti, scuipându-şi plămânii roşi de tuberculoză, fără să fi apucat, măcar, să-şi vadă fiica care nici nu se născuse în ziua procesului.  L-au urmat în temniţele comuniste, fratele mai mare, tatăl, un unchi şi chiar soţia, toţi turnaţi de tovarăşul Jean Corleanu, cum îl prezentau aceştia în îngusta, dar exclusivista lume a „foştilor”, care încă nu fuseseră arestaţi şi care primise repartiţie într-una din camerele reşedinţei Vioreanu. După fiecare proces tovarăşul Cîrlan primea şi camera celui pe care îl turnase. În 1972 vila era locuită doar de doamna Vioreanu şi fiica ei Odette, într-o cameră şi domnul Cîrlan în restul de patru. Singura posibilitate de a deveni stăpânul întregului imobil era s-o ia în căsătorie pe doamna Vioreanu care era de aceeaşi vârstă cu el. A preferat-o însă pe fiica acesteia, de numai 18 ani şi prin şantaj a reuşit.

Într-o zi tovarăşul Cîrlan a fost chemat la primul secretar al PMR de la raionul 1 Mai al capitalei, care avea sarcina să-l convingă pe tovarăşul maistru să cedeze vila, la care jinduia un tovarăş din conducerea de partid şi de stat, contra unui apartament cu patru camere şi o butelie de aragaz. La „negocieri” tovarăşul Cârlan a obţinut şi a doua butelie şi o aprobare pentru a-şi cumpăra o Pobedă – lux suprem la acea dată în România.

Doamna Odette îşi aduce însă cu precizie aminte de ziua când în bloc s-a mutat domnul avocat Papadimitriu „George”, pronunţat franţuzeşte, puternic graseiat. Era în 16 aprilie 1986. Cum îşi aminteşte aşa de exact? Din cauză că a fost un adevărat „coup de foudre”.

Vecinul, de la apartamentul 5 murise într-un accident de muncă, iar văduva, al cărui fiu fusese repartizat în provincie la terminarea facultăţii, ca să nu stea singură, dăduse un anunţ în „România Liberă”, căutând un chiriaş „domn singur, vârstă medie, intelectual.”

Era ora zece şi un minut, că se uita pe fereastră când dădea, la tranzistorul din bucătărie, ora exactă. Atunci l-a văzut. Bărbat viril, în floarea vârstei, cel mult 27 de ani, elegant, sobru, manierat. „De familie. apreciază doamna Odette. Manierele nu se învaţă nici la seceră, nici la ciocan.” Şi cum tovarăşul Cîrlan era plecat de trei luni, detaşat pe unul dintre şantierele patriei şi chiar când era acasă acesta nu făcea faţă dorinţelor mult mai tinerei lui soţii, domnul Papadimitriu îi căzuse cu tronc, de cum l-a văzut păşind pe aleea din faţa blocului.

Prin 1996 şi gazda domnului avocat a plecat la fiul său, vânzându-i chiriaşului său apartamentul.

De atunci, cu toate că i-a ieşit în fiecare zi înainte gătită, fardată şi parfumată, cu bijuteriile de familie salvate prin turnătoriile soţului său; cu toate că i-a dus la sărbători prăjituri de casă, rupte de la gura tovarăşului, domnul avocat, care s-a comportat, în rest, ca un gentleman desăvârşit, i-a ignorat avansurile.

După revoluţie, proaspătul domn Jean Corleanu a plecat, imediat după mineriada din 13-15 septembrie în Franţa, unde a cerut azil politic dându-se drept victimă a minerilor şi a regimului F.S.N. Şi dus a fost!

Abia acum domnul avocat s-a apropiat mai mult de vecina sa, petrecând două nopţi pe săptămână în patul doamnei Odette. La acea dată „George” împlinise deja treizeci şi cinci de ani, iar ea păşise deja pe cel de-al treizeci şi şaptelea.

Dacă o frapase ceva la domnul avocat în toată această perioadă? Poate doar faptul că în fiecare dimineaţă, la prima oră, cobora la chioşcul „RODIPET” din staţia de la colţ şi cumpăra „România Liberă”. Şi ce-i cu asta?! Doar foarte mulţi bucureşteni cumpărau la prima oră acest cotidian?! Da, dar domnul avocat nu ajungea niciodată cu ziarul acasă. Îl deschidea chiar lângă chioşc, direct la pagina cu anunţuri mortuare, pe care le parcurgea în fugă, mototolea apoi ziarul şi-l îndesa în primul coş de gunoi întâlnit în drum.

„Ce gusturi morbide!” gândeşte doamna Odette. Măcar Bulă căuta, pe vremea Ceauşeştilor, anunţul mortuar doar pe prima pagină.

Astăzi, pentru prima dată, George a venit cu ziarul, în care-şi arunca ochii din doi în doi paşi,  acasă. A urcat la etaj, aproape sărind treptele, cu o vigoare care a uimit-o pe doamna Odette şi a intrat în apartament fără să-i răspundă, pentru prima dată, la salut. L-a auzit încuind uşa de două ori, ceea ce, iar, nu se mai întâmplase până acum.

 Bărbatul se duse direct în baie şi se privi îndelung în oglindă. Văzu acolo o figură pe care aproape că nu o mai recunoştea. Acum, la nici patruzeci de ani, arată ca un strigoi. Privirea îi arde şi este transfigurat. Nu-i place ceea ce vede. Coboară ochii şi citeşte pentru a zecea oară anunţul din chenarul complicat:

«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare    să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»

„Ce dracu’ fac eu cu atâta bănet?”

*

*           *

Domnul contabil Ilarion Popescu şi-a serbat azi noapte „La cocoşatul”, cu colegii de serviciu, cea de a patru zecea aniversare. Au mâncat celebrii mici, cum numai aici se fac, şi au băut bere până spre dimineaţă. Patronul, care plecase de la petrecere odată cu ceilalţi, declarase ziua de azi nelucrătoare pentru toţi angajaţii săi, urmând să o recupereze mai spre toamnă, stând câte o oră în plus, după program.

În aceste condiţii sărbătoritul s-a sculat după ora unsprezece şi, cu toată mahmureala, şi-a amintit imediat că nu cumpărase ziarul şi că, s-ar putea, ca la ora asta să nu-l mai găsească.

Orice s-ar întâmpla, domnul Popescu nu iese din casă dimineaţa decât după ce şi-a derulat, cu exactitate tabieturile. Şi azi, cu ochii cârpiţi se duce direct la filtrul de cafea, scoate zaţul, pune cafeaua şi apa, îi dă drumul. Apoi se îndreaptă spre baia comună, unde se spală îndelung pe dinţi şi face un duş rapid.

În timp ce-şi savurează cafeaua, îşi aminteşte de motivul pentru care, în fiecare zi cumpără, orice s-ar întâmpla, ziarul „România Liberă”.

Domnul Titi Popescu, tatăl său, Dumnezeu să-l odihnească, făcuse zece ani de puşcărie. Săpase la Canal, muncise în lagărul de la Periprava şi avusese apoi domiciliu forţat într-un cătun din Băragan.

Prin ’55, proaspăt absolvent al şcolii normale, a fost repartizat în satul său ca învăţător. Abia ajuns aici, domnului învăţător i se aprind călcâiele după Florica a lu’ Cârnu, poştaşul, o brunetă cu ochi mari şi verzi, cum tânărul Popescu jura că nu mai văzuse niciodată. Numai că fata era în vorbe cu tovarăşul Filimon, un activist de la raion, trimis de partidul Muncitoresc Român să se ocupe de înfiinţarea colectivei, care era căsătorit, avea  patru copii şi zece ani mai mulţi decât Florica.

Într-o noapte, când domnul învăţător se întorcea de la căminul cultural, unde făcea repetiţii cu o brigadă artistică de agitaţie, a văzut-o pe Florica în curtea bisericii, cu catrinţa ridicată, stând precum căţeaua şi pe tovarăşul Filimon „lucrând-o” cu sârg  pe la spate. Orbit de gelozie, domnul titi smulge un retevei dintr-un gard şi-l păleşte pe tovarăşul activist în ceafă, tocmai în momentul când acesta începuse să gâfâie. Lovitura a fost fatală.

S-a dus apoi şi s-a predat la miliţie.

Fusese judecat şi condamnat ca „politic”, etichetat ca duşman al clasei muncitoare,  opunându-se colectivizării agriculturii.

În temniţă a împărţit una din numeroasele celule, pe unde a fost purtat, cu un fost ofiţer de informaţii, domnul  Virgil Dumitraşcu, condamnat la moarte ca „duşman al poporului frate sovietic”. Domnul Titi încearcă să-i ridice moralul camaradului de suferinţă. De aceea cu câteva ore înainte de a pleca spre lumea celor drepţi, fostul ofiţer de informaţii îi încredinţează cu gura la ureche un secret.

La rândul său, în urmă cu doi ani, când îi veni şi lui rândul să plece, pentru a se întâlni cu Domnul Dumitraşcu şi cu tovarăşul Filimon, domnul Titi îl chemă la căpătâi pe unicul său fiu, Ilarion Popescu, încredinţându-i secretul.

„Dacă nu mai găsesc ziarul – se enervează domnul contabil – o să trebuiască să mă duc tocmai la metrou, că este acolo un chioşc unde „România Liberă” se găseşte până târziu.”

– Săru’ mâna, doamnă Mărgărit! Salută domnul contabil pe vecina sa.

Casa în care locuieşte este una naţionalizată şi care, de mirare, n-a fost revendicată de nici unul dintre moştenitori. Cartierul este select. O străduţă care porneşte din Aviatorilor, pe dreapta când pleci de la Palatul Victoria. clădirea este cea mai prăpădită de pe o stradă, plină de vile impunătoare, cu etaj, cu curţi şi vegetaţie abundentă. E o casă vagon, cum se găsesc mai mult spre periferie. În holişorul îngust sunt trei uşi. Prima, în stânga, asigură accesul la cele două camere din faţă, cea de a doua, în dreapta, cu camera din spate şi bucătăria, iar cea de a treia uşă, în faţă, este de la baia comună.

Nici unul din cei doi chiriaşi nu este şi nici n-a fost căsătorit vreo dată şi, cu toate că sunt apropiaţi ca vârstă şi se înţeleg excelent, lucru rar între chiriaşii care împart spaţii comune, au rămas la stadiu de buni vecini. Doamna Mărgărit a preferat cele două încăperi din spate, deoarece una dintre ele este bucătăria, iar cealaltă este mult mai mare. Domnul Ilarion nu mănâncă acasă şi, dacă are cumva nevoie să prăjească vreun ou sau să fiarbă un ceai, doamna Mărgărit este întotdeauna gată să-l ajute. Chiar şi la utilizarea băii totul s-a rezolvat fără discuţii: domnul Popescu o foloseşte dimineaţa, până la ora şapte şi trei zeci, când pleacă la slujbă şi apoi de doamna Mărgărit, care fiind croitoreasă particulară, cu munca la domiciliu, se scoală mai târziu.

– Dar ce s-a întâmplat, domnule contabil? De ce aşa de târziu azi? Ori dădu, Doamne fereşte, patronul faliment?

– Nu, doamnă Mărgărit. Am fost azi noapte „La cocoşatul” să-mi serbez schimbarea prefixului, iar azi am primit liber de la patron.

– Aţi făcut deci patruzeci?! Mulţi înainte cu sănătate! îi urează vecina.

– Ies puţin până în Piaţa Victoriei să iau ziarul şi, când mă-ntorc, ciocănesc la matale c-o sticlă de bere, să o bei în cinstea mea.

Când se întoarce, o oră mai târziu, domnul Ilarion Popescu, în locul sticlei de bere, îi întinse una de şampanie.

„Străineză! Foarte scumpă!” constată madam Mărgărit. „O fi câştigat la 6 din 49, că tare-i mai sticlesc ochii? Şi ce agitat este!” Rămâne în prag până ce vecinul intră în apartamentul său.

„Ce s-o fi întâmplat!? Nici când pleacă de-acasă domnul contabil nu încuie uşa!”

De cealaltă parte, domnul Ilarion Popescu este într-o stare de surescitare, care face să-i tremure mâinile. Se duce la masa pe care este deschis ziarul „România Liberă” la pagina cu anunţuri mortuare. Îşi pune ochelarii, ca să fie mai sigur. Nu este nici o îndoială. Este acolo! În mijlocul paginii, într-un chenar chisnovat, este anunţul pe care-l aşteaptă de doi ani, de la moartea tatălui său:

«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»

„Sunt bogat! Sunt bogat! Sunt bogat!”

Strigătul este doar în gând, aşa că doamna Mărgărit, care a lipit intrigată urechea de tăblia uşii vecinului său, nu aude absolut nimic.

*

*           *

Doctorul Filimon Ceafălată a fost de gardă astă noapte la spital şi a fost o gardă a dracului de grea, din cauza unui accident pe şoseaua spre Constanţa. Două maşini s-au ciocnit. În prima, mama tata şi doi copii se întorceau, la sfârşitul concediului, de la mare. În cealaltă plecau spre Costineşti şase studenţi, trei fete şi trei băieţi, înghesuiţi într-o Dacie în prag de pensionare. Mama, din prima maşină şi băiatul de pe „locul mortului” din cealaltă, au fost duşi direct la morgă. Pe toţi ceilalţi i-au adus la ei la spital, fiind cel mai apropiat de locul accidentului. Contuziile şi excoriaţiile le-au rezolvat asistentele. El, împreună cu medicii de gardă de la celelalte secţii au cusut, au amputat, acolo unde nu mai era nimic de făcut, au oprit hemoragii, au fixat fracturi în aparate gipsate, au căutat sursele unor hemoragii interne şi câte şi mai câte.

În parcarea spitalului, înainte de a deschide portiera, mângâie duios capota lucitoare.  Maşina asta este familia lui! Un Ford dinainte de război, după care întoarce toată lumea capul şi se adună „ca la urs” atunci când se opreşte într-un parcaj.

Este atât de ostenit încât trece de chioşcul de ziare, de la care-şi cumpără în fiecare dimineaţă „România Liberă”. Era aproape de casă când îşi aduce aminte. În primul moment se gândeşte ca măcar azi să renunţe, dar amintindu-şi de mărturia, de pe patul de moarte, a călugărului de la mânăstirea Snagov, se hotărăşte să se întoarcă.

Cumpără ziarul şi-l pune pe bancheta din dreapta. Când ajunge acasă, cu toate că este foarte obosit, îşi şterge meticulos cu pielea de căprioară toată tăblăraia, periază jantele picură cu pompiţa ulei în câteva lagăre şi o bagă în garaj.

Pune tigaia pe aragaz, toarnă ulei, îl lasă să se încingă, sparge în ea trei ouă, dar îşi aduce aminte de ziar. Când ajunge în garaj, curiozitatea învinge vigilenţa. Deschide la paginile de reclame şi caută din ochi anunţul. Uite-l! Îl citeşte cu pupilele dilatate, datorită descărcărilor de adrenalină:    

«Îi anunţ, pe această cale, pe toţi cei care au avut răbdare să-mi aştepte moartea, că tenacitatea lor a fost, în sfârşit, răsplătită. Ne întâlnim în Iad! Tudor BĂNĂŢEANU.»

„A meritat aşteptarea!” îşi mai mângâie o dată maşina şi se întoarce în casă. Fumul negru care se ridică din tigaie a înnegrit pereţii bucătăriei. Înjură birjăreşte cu referiri la diferite organe din regiunea ano-genitală, dar se calmează când dă din nou cu ochii de anunţul din ziar.

„Dă-o-n mă-sa de casă! Îmi iau un palat. Nu mai am nevoie de ea.”