luni, 28 noiembrie 2011

DURA LEX, FRUMOASO!

CAP. 1. „Doctorul Boltwood a fost asasinat”
Se întunecase de-a binelea. Mi-era însă prea lene să-mi dau beţele jos de pe biroul vechi şi zgâriat din debaraua pe care o botezasem „Biroul agenţiei” pentru a-mi transporta ciolanele până la comutatorul din dreapta uşii. Era destulă lumină de la firma de peste drum, pentru operaţiunea căreia îi consacrasem ultimul sfert de oră: curăţatul pipei.
Acum cinci luni, când mi-am înscris agenţia, mi-am cumpărat şi pipa. Aveam impresia că este un accesoriu al profesiei: Holmes, Maigret…, ca şi lupa, de altfel, pe care, cred, că o mai am pe undeva, prin sertarele astea. Lupa n-am folosit-o niciodată, în schimb pipa… Ce să mai vorbim! Tot atunci mi-am prins pe uşa scorojită de la capătul culoarului de la etajul 13 (sunt superstiţios, dar şi destul de nepricopsit pentru a-mi permite să mă manifest) cartonul pe care am caligrafiat, folosindu-mi întreg talentul artistic: „W & C – AGENŢIE DE DETECTIVI”.
W” sunt eu şi vine de la Wigglesworth – prenumele rostit de un pastor beat, ca un matelot irlandez după prima noapte petrecută pe uscat (uscat, pe naiba), atunci când era să mă înece în cristelniţă cu ocazia baptizării subsemnatului. „C” este tot mandea şi reprezintă iniţiala numelui bărbatului mamei mele, Caldwell, nume pe care a binevoit să mi-l lase drept unică moştenire, după ce a băut întreaga zestre a mamei, ipoteca pe căsuţa în care locuiam şi mai bine de cincizeci de mii de dolari din seiful societăţii la care era angajat casier şi după ce şi-a tras în scăfârlie un glonţ (calibru 7,6) dintr-un colt ruginit.
De unde atunci acest „&”? Mai întâi pentru că sugerează o asociaţie, iar asociaţia sugerează unire, putere etc. Şi apoi (dar nu neapărat şi în cele din urmă) pentru că, fără semnul în discuţie, cei care ar fi trecut pe holul de la etajul 13 ar fi intrat pe uşa biroului meu descheindu-se la prohab.
Aveam nevoie să-mi ţin mâinile ocupate şi preferam să-mi curăţ pipa, în loc s-o îndes cu tutun şi s-o aprind. Motivul: punga de „Mariner” era cam dezumflată; bani să-mi iau alta nu aveam şi, dacă nu pica vreun caz în următoarele douăzeci şi patru de ore, rămâneam şi pedestru, deoarece acul de la indicatorul nivelului benzinei de la rabla de Dodge, care-mi servea drept mijloc de transport, ajunsese pe roşu.
Tocmai terminasem operaţia despre care vă spuneam, când s-a pornit să cârâie telefonul. O piesă rară. De la aparatul ăsta şi-a comandat Kheops, agenţiei de pompe funebre de la Giseh, celebra piramidă.
Un uliu în inaniţie, repezindu-se din înaltul cerului spre puişorul din mijlocul ogrăzii, este mai puţin impetuos ca mine când mă năpustesc asupra receptorului. Precizia este însă inferioară. Efectele: căderea aparatului de pe colţul mesei, spargerea a încă unei bucăţi din ebonita carcasei şi declanşarea înjurăturii aceleia savante (pe care editorul a refuzat să mi-o tipărească, deoarece, spunea el: „cărţulia ar putea să cadă sub privirile inocente ale vreunei fecioare, studentă la litere la Universitatea Berkley”).
– Alo! – voce suavă, puţin speriată. Mandea este şi un fin psiholog. Pot să vă zic o mulţime de chestii despre un om numai ascultându-l cum spune „alo!” la telefon.
 – Agenţia de detectivi „W & C”, stimată doamnă. Cu ce vă putem fi de folos?
– Domnişoară, domule Caldwell! Domnişoara Clotilde O’Dwyer. Mi s-a părut…
Bară! Sper că n-aţi luat în serios chestia cu psihologia!? Irlandeză! Încăpăţânaţi oameni! Asta am dedus-o după nume,  nu după intonaţia cu care a rostit „alo!”. Probabil a auzit repertoriul. Trebuie să dreg impresia artistică. Râd cu nonşalanţă şi-i ard o minciună de convenienţă şi, deci, scuzabilă:
– Tocmai încheiam conturile cu un tip care voia să se joace cu focul în biroul meu, altfel nu văd de ce şi-a scos pistolul din hamul de la subsuoară. acum însă doarme, aşa că putem vorbi liniştiţi.
Ei, ce ziceţi de mine gagiilor, nu-i aşa că mint magnific!?
– Nu vă faceţi probleme. Sunt soră medicală, încât cunosc suficienţi termeni din domeniul anatomiei, iar fratele meu ar putea să vă ia ucenic în privinţa înjurăturilor. Am, nevoie de ajutor. Pot veni în biroul dumneavoastră?
– Ştiţi unde avem agenţia?
– Sigur, domnule Caldwell, sunt angajata doctorului Boltwood. A treia uşă pe acelaşi palier, chiar în dreptul ascensorului. Vă telefonez chiar din biroul său.
– Vă aştept.
Aprind lumina şi constat că arată exact ca după o luptă cu un gangster periculos. Îl las aşa. Pentru atmosferă. Ba, mai răstorn şi coşul de hârtii. N-an timp să mai completez decorul şi cu ceva spărtură, deoarece aud deja ciocănituri discrete în uşă.
Îmi iau aerul de dur şi strig: „intră!” Drace! Ceea ce văd mă lasă fără oxigen. În oglinda ciobită, care atârnă cam şui pe peretele din spatele uşii, mă zăresc şi nu-mi place deloc cum arăt. Mandibula îmi atârnă inertă; ochii au devenit telescopici şi stau să-mi sară din orbite; aerul meu de dur s-a dus şi din oglindă mă priveşte un tip tâmp, un „W & C” a cărui mutră cere o scatoalcă. Îmi revin greu şi reuşesc să articulez:
– Vă rog să intraţi! Luaţi loc, domnişoară!
Un înger zboară mai greoi decât merge fătuca asta. Pluteşte până la scaun, se aşează şi, fără altă introducere, rosteşte pe nerăsuflate:
– Doctorul Boltwood a fost asasinat.
– Trebuie să anunţăm poliţia, mă reped eu ca un începător. Am circumstanţe atenuante. Dacă şi voi, băieţi, aţi avea în faţa voastră o făptură ca asta, credeţi că aţi fi mai puţin nătângi ca subsemnatul? Să fim serioşi!
– Vă rog, nu! Întâi trebuie să mă ascultaţi.

CAP. 2. „Cadavrul… A dispărut cadavrul!”
Stau, ascult şi admir peisajul. Şi, dacă vreţi să ştiţi, am ce admira.
Degeaba trageţi cu ochiul în josul paginii. Nu-i dau nici poza şi nu-mi folosesc nici talentele de prozator pentru a-i face portretul. De ce? Las’ că vă cunosc eu, şmecherilor!
– Aşa după cum v-am mai spus, sunt angajata  doctorului  Boltwood.  Cu câteva zile în urmă  l-am rugat să mă învoiască în această după-amiază pentru două ore. Are vreo importanţă motivul?
– Deocamdată, nu. Dar dacă va avea vreodată, sper să fiţi sinceră cu mine.
Atunci, pe loc, m-a refuzat. Astăzi tocmai mă pregăteam să dau telefon pentru a contramanda întâlnirea, când a intrat la mine, la „fişier”. M-a anunţat că s-a răzgândit şi că mă învoieşte între orele şaptesprezece  şi nouăsprezece. Era exact intervalul de care aveam nevoie. M-am uitat la ceas: era ora şaisprezece şi douăzeci şi cinci de minute. Mi-am strâns fişele pacientelor şi le-am încuiat în fişet. (Obstetrică şi ginecologie, raclaje ilegale – deduc eu după femininul substantivului folosit). Am ieşit în sala de aşteptare. Era una din zilele liniştite. O singură persoană fusese programată pentru ora şaisprezece şi patruzeci şi cinci de minute. Doamna Smollet, soţia celebrului miliardar Denton George Smollet. Mr. Denton George Smollet este acel unu la sută dintre miliardarii americani care şi-au păstrat nevestele şi după ce acestea au împlinit vârsta de patruzeci de ani.
Exact la ora şaisprezece şi patruzeci şi cinci de minute doamna Smollet a intrat în sala de aşteptare. Am introdus-o în cabinetul doctorului Boltwood, mi-am scos halatul, am luat pardesiul şi poşeta şi am plecat.
– La ce oră aţi părăsit clădirea?
– Două-trei minute înainte de ora şaptesprezece. Ţin minte că, imediat ce am ieşit, am oprit un taxi şi, în timp ce dădeam adresa, am auzit anunţul crainicii pentru emisiunea de ştiri de la ora şaptesprezece. Chiar m-a frapat faptul că, fiind în plină campanie electorală, emisiunea a început cu ştirea despre prăbuşirea în condiţii misterioase a aeronavei societăţii „Air America” care venea de la New York şi moartea tuturor celor 178 de pasageri şi membri ai echipajului.
– De ce v-a frapat?
– Pentru că cele câteva fraze pe care le-am schimbat cu doamna Smollet, înainte de a intra în cabinet se refereau tocmai la această cursă. Soţul doamnei era unul dintre ocupanţii locurilor din compartimentul „clasă” şi doamna îşi făcea socoteala dacă va putea să ajungă la domiciliu înaintea sosirii soţului de la aeroport.
– La ce oră v-aţi întors?
– Din motive pe care, cel puţin deocamdată, nu văd ce importanţă ar avea pentru desfăşurarea anchetei, am întârziat exact cel puţin treizeci şi şapte de minute.
Dacă aş crede în metempsihoză, mi-aş închipui-o pe miss Clotilde O’Dwyer, în altă viaţă, orologiul observatorului Astronomic sau măcar robotul societăţii de telefoane, cel care dă ora exactă.
– De unde ştiţi cât era atât de exact?
– De la ceas. Când întârzii şi ai un patron ca Mr. Boltwood, trebuie să ştii cât ai întârziat şi să găseşti  câte o scuză pentru fiecare minut peste cele oferite cu atâta „generozitate”. În trei ani, de când lucrez aici, nu am primit decât o singură învoire – cea de azi. Aşa că tot drumul, la întoarcere, am stat cu ochii pe ceas.
– Deci aţi intrat în cabinetul doctorului la nouăsprezece şi treizeci şi şapte de minute – zic, uitându-mă semnificativ la ceasul brăţară, care arată douăzeci şi unu şi treisprezece minute. Secundele nu le ştiu, deoarece acul secundarului a căzut acum vreo doi ani şi nu m-am învrednicit încă să-l duc la reparat. Crezi că eşti primul care-mi reproşează că umblu cu ceasul lui Richard Inimă de Leu, pe care l-a cumpărat dintr-un bazar din Bethleem, în timpul celei de a III–a Cruciade, când în fiecare prăvălie se dă restul în ceasuri electronice, ieftine, ca apa minerală de Yellowstone şi tot atât de bune?
– Nu. La nouăsprezece şi treizeci şi şapte am intrat în „Fişier”, unde am stat până la douăzeci şi cincizeci de minute.
– Şi în tot acest timp nu aveţi obligaţia profesională să participaţi la  consultaţiile şi tratamentele doctorului!?
– Nu şi mai ales pentru că ardea becul de la inscripţia „Tratament – nu intraţi!” Ştiţi, doamnele, tratându-se de bolile lor, se simt mult mai puţin jenate în faţa unui bărbat decât a unei femei. De aceea nu ştiu să fi fost chemată de două sau trei ori în toţi aceşti ani şi atunci doar pentru a duce un pahar cu apă sau un şervet curat. Pentru cazurile în care doreşte să mă cheme, are la dispoziţie interfonul.
– Deci, dacă înţeleg eu bine, la ora nouăsprezece şi treizeci şi şapte de minute, când aţi sosit, era aprins becul de deasupra uşii de la inscripţia de care vorbeaţi şi a rămas astfel până la ora…
– Mai arde şi acum. Tocmai asta m-a determinat să intru fără să fiu chemată. În general un  tratament durează cincisprezece-douăzeci de minute. Rar jumătate de oră. Şi mai există un motiv: doctorul era un om meticulos până la pedanterie şi de o punctualitate, care pe mulţi îi agasau. La ora douăzeci şi treizeci de minute punct, părăsea cabinetul, deoarece la ora douăzeci şi unu zero, zero punct i se turna potageul în farfurie.
 – Trebuie să mergem acolo! Credeţi că sunteţi în stare să rezistaţi?
– Sunt soră medicală, nu novice la Carmelite
Înainte de a intra, facem o mică investigaţie pe culoar, pe scară şi constatăm că nimeni nu se mai fâţâie prin preajmă. Blocăm ascensorul, băgând o cutie de chibrituri îndoită sub uşa glisantă.
Folosesc pluralul, nu pentru că domnişoara Clotilde mă însoţeşte ci, pur şi simplu, pentru că aşa   m-am învăţat. Nu sunt eu şi „W” şi „C”? O asociaţie, deci! Şi asociaţia nu cere pluralul? Ei? Vedeţi!
Intrăm în sala de aşteptare. În faţă, despărţit printr-un perete de sticlă, se află „Fişierul”. În dreapta, este o uşă, capitonată cu muşama bej, ce vrea să fie o imitaţie de piele, pe care este o plăcuţă unde scrie „Cabinet”. Deasupra acesteia, într-adevăr, este aprinsă o inscripţie „Tratament – nu intraţi!”. Noi nu ne conformăm şi nici nu batem, deoarece cel care se găseşte în spatele uşii nu mai are cum să strige: „Intră!”
Îmi trag puţin fermoarul de la bluză, pentru a uşura accesul la pistolul din hamul de la subsuoară. Precauţiunea se dovedeşte de data aceasta de prisos. Cabinetul este complet nepopulat. Nici un ins, viu sau mort, nu se găseşte în spatele uşii.
Aud un mic oftat şi abia am timp să prind corpul fătucii, care s-ar fi lovit în cădere. Şi zău că ar fi mare păcat să se producă deteriorări în această capodoperă a naturii.
Îmi pun în aplicare toate cunoştinţele de prim ajutor: masaj cardiac pe sânul stâng (nu-l nedreptăţesc nici pe cel drept), respiraţie gură la gură (şi ce gură, Doamne!). Constat cu întristare că, mai repede decât mi-aş fi dorit, efectele încep să apară.
– Cadavrul… a dispărut! – sunt primele cuvinte pe care le şopteşte. Era acolo, cu capul pe birou.


CAP. 3. „Voi fi imediat bănuită şi nu am nici un alibi.”
Primele cuvinte pe care le rostesc eu, după ce îmi revin din emoţiile tratamentului aplicat, sunt:
– Miss Clotilde, poate atunci când aţi intrat era obosit şi adormise cu capul pe birou, iar după ce aţi ieşit s-a trezit şi a plecat acasă.
– Domnule Caldwell, vă reamintesc că sunt soră medicală. Am terminat nişte cursuri, am făcut suficientă practică pentru a putea deosebi un om care doarme de unul care-i mort, mort de tot. Şi chiar dacă nu aş fi constatat că nu avea puls, că extremităţile erau deja reci, că nu respira – cristalul biroului nefiind deloc aburit – şi tot nu aş fi confundat un  tip care are orificii de glonţ, primul, de intrare, între sprâncene, al doilea, de ieşire, cam prin dreptul găurii occipitale, cu un om adormit şi care ar fi putut apoi să se scoale şi să plece la plimbare.
O adevărată comoară, fata asta! Mă aplec şi privesc cristalul care acoperă biroul. Se disting clar petele de sebum lăsate de frunte, nas şi un obraz. Sunt puţin alungite spre fotoliu. Trag concluzia că a fost târât puţin înainte de a i se ridica capul: teamă, repulsie, lipsă de putere? Mai văd şi o pată de sânge. Mică îi întinsă în acelaşi sens. Parcă intuindu-mi nedumerirea Miss Clotilde mă lămureşte:
– După locul pe unde a ieşit glonţul, bulbul rahidian a fost pulverizat. Inima s-a oprit brusc şi, oricum, asemenea răni nu sângerează niciodată abundent.
Probabil că pe mutră mi se citeşte uimirea, ca în „Miami News”, deoarece fătuca se explică:
– Cursurile le-am făcut la Chicago, iar practica la prosectura de acolo.
Clar!
Dacă exista un orificiu de ieşire ar trebui să fie pe undeva şi glonţul care l-a făcut. Nu trebuie să-l caut prea departe. Îl găsesc în buretele spătarului înalt al fotoliului ergonomic. Iau o pensă din dulapul de instrumente, îi înfăşor braţele cu vată, ca să nu deteriorez semnele, îl extrag cu grijă şi-l introduc în una din pungile de plastic pe care le port întotdeauna la mine pentru asemenea ocazii. Caut apoi în partea opusă a mesei tubul. Dacă-l găsesc pot afla mai multe despre armă. Dacă nu, pot cel mult bănui că era un revolver cu butoiaş. Îl găsesc imediat. Ridicându-mă, observ că pe blatul lucios al biroului se întind, ca un evantai, cristalele de pulbere arsă. Hop!
Ceva nu-i în ordine! Dacă s-a tras de la câţiva centimetri de deasupra biroului, glonţul nu putea intra prin frunte şi ieşi prin ceafă, ci prin creştet. Doar dacă…
– Ce înălţime avea doctorul?
– Cam un metru şi optzeci de centimetri.
Deci nu era pitic! Mă mai aşez odată în patru labe şi scotocesc în continuare. Iată-l! al doilea tub! Deci doctorul Boltwood avea în dânsul un glonţ în plus atunci când a plecat la plimbare. De unde ştiu? Logic. Dacă nici în spătar, nici în peretele din spate, nici în mobilier nu există alt orificiu, rezultă că primul glonţ a rămas în domnul doctor. De unde ştiu că ăla fusese primul? Tot logic! Cine încasează un glonţ în piept nu aşteaptă în poziţie de drepţi să-l primească şi pe al doilea tot acolo. Dacă mă rugaţi vă pot povesti ce s-a întâmplat în cabinet, de parcă aş fi fost de faţă la evenimente:
Persoana care stătea pe fotoliul din faţa biroului a scos pe ascuns pistolul (poşetă, buzunar, ham – nu contează, cel puţin deocamdată) şi a tras de la înălţimea biroului chiar în momentul când a început să se ridice. Acest prim glonţ s-a oprit în coloană sau în omoplat. A apăsat, imediat, din nou pe trăgaci. Ajunsese, probabil, deja în picioare. Aşa se explică traiectoria descendentă a celui de al doilea glonţ. Abia acum capul doctorului s-a prăbuşit pe birou.
Cele două tuburi se duc după glonţ în altă punguliţă. Este timpul să cer o lămurire:
– De ce nu aţi vrut să anunţ poliţia înainte de a sta de vorbă cu dumneavoastră?
– Din cauză că aş fi fost imediat bănuită şi nu aş fi avut nici un alibi.
– Bănuită!? De ce?!
– Ieri dimineaţă Doamna Smollet a fost, fără voia ei, martora unei scene între mine şi doctorul Boltwood. Văzându-mi interesul, Miss Clotilde încearcă să se eschiveze, băgând textul pe care l-a mai pus şi a văzut că-i merge: Motivul altercaţiei nu văd ce legătură ar avea cu cazul acesta…
– Dacă ai venit la mine, frumoaso, mă laşi să văd eu, să apreciez eu. Dacă nu-ţi convine, uite acolo este telefonul, iar numărul Poliţiei ţi-l dau eu. Gratis!
Am fost dur. Ce ziceţi de mandea, băieţi?! Şi ca să-mi arăt şi mai bine hotărârea, mă îndrept cu paşi rari şi apăsaţi spre uşă. Inima mi se face din ce în ce mai mică, paşii din ce în ce mai apăsaţi, dar cuvântul pe care-l aşteptam se aude abia atunci când apăs clanţa:
– Staţi!
Stau. Mă întorc, oferindu-i un „trois quarts” care ştiu că mă avantajează, nu înainte de a-mi compune mutra aia de „j’ai m’en fiche”, din repertoriul personal. Asta o dă gata pe făptură şi, ca efect, începe să turuie:
– Doctorul a aflat, ascultându-mi o convorbire telefonică – aparatul din „Fişier” este doar derivaţia, iar cheia este în cabinet – un secret grav al familiei mele. Folosindu-se de acele informaţii, ieri dimineaţa a încercat să mă oblige să-i cedez, şantajându-mă cu divulgarea secretului la poliţie. Cu toate că secretul este foarte grav, l-am refuzat. Atunci a devenit violent. Am început să strig după ajutor. La un moment dat am reuşit să apuc un bisturiu din dulapul de instrumente şi l-am ameninţat că, dacă mai face un pas sau dacă suflă un cuvânt despre cele aflate spionându-mi convorbirile telefonice, am să-l omor. Norocul meu a fost că, auzind strigătele,  Doamna Smollet a deschis uşa. Ghinionul meu a fost faptul că nu a auzit decât partea a doua a ameninţării şi a văzut bisturiul din mâna mea.
– Ce mijloc de transport aţi folosit pentru a ajunge la întâlnirea despre care mi-aţi vorbit?
– Şi la dus şi la întors am folosit taxiul.
– Când aţi folosit două taxiuri, când puteţi cere mărturia persoanei cu care v-aţi întâlnit, de ce susţineţi că nu aveţi nici un alibi!?
– Pentru că în intervalul dintre cele două drumuri cu taxiul aş fi putut folosi alte zece, pe orice distanţă din acest oraş şi aceasta pentru că nu pot folosi mărturia celui cu care trebuia să mă întâlnesc.
– Nu l-aţi întâlnit?
– Ba da, dar nu pot să-l folosesc martor în faţa poliţiei
– De ce?
– Motivul, cred… - încearcă iar să-mi pună banda pipiţa. Văzând că schiţez întoarcerea spre uşă, se răzgândeşte rapid: Staţi!
Stau din nou.
– Povestea este lungă. Unde putem merge să vorbim? Locul acesta nu-l mai pot suporta!
Îi propun un bar la subsolul blocului de vizavi.
Las totul aşa cum este şi ne căram.
Seara înainte de culcare îmi place să ascult poveşti.

CAP. 4. „DACĂ NU EXISTĂ CADAVRU…”
Sunt din nou în biroul agenţiei. Povestea, băieţi, n-a avut nimic spectaculos. Fratele făpturii, mezinul şi alintatul familiei a intrat într-un bucluc cu poliţia. El zice (şi ea îl crede) că este nevinovat, dar n-are cum s-o dovedească şi nici lovele să mă angajeze pe mine s-o fac în locul lui, aşa că, cel puţin deocamdată, o să-l lăsăm să se ascundă în continuare. Frica asta, cu cât va fi mai lungă, o să-i fie mai de folos.
Bineînţeles că am vorbit şi cu frăţiorul înainte de a mă întoarce în bârlog. Stă într-un motel pe autostradă, în nordul oraşului şi se deplasează cu maşina surorii (medicale dar şi a sa proprie).
Acum sunt şi eu mai relaxat. Am primit de la fătucă un acont: o hârtie de o sută. Auziţi ce melodie frumoasă scoate când o trec prin barba crescută peste zi?
Am nevoie de ceva timp să-mi pun la punct informaţiile, dar mai ales impresiile. Dacă vreţi să ştiţi, uneori acestea din urmă îmi sunt mai folositoare decât cele mai sigure fapte. Şi mai am nevoie şi de ceva vreme pentru a-mi concepe „planul de bătaie”. La sensul figurat, gagiilor! Mandea urăşte cafteala (mai ales pe cea pe care o încasează), dar nu se sfiieşte să împartă cu dărnicie scatoalce, atunci când împrejurările o impun.
Am hotărât ca Miss Clotilde O’Dwier să vină mâine dimineaţa la ora obişnuită la slujbă – adică pe la nouă. La zece să de un telefon acasă la doctor şi să spună că, deoarece ieri după-amiază a fost învoită, nu ştie de ce domnul doctor n-a venit azi la cabinet. Aceeaşi poveste s-o vândă şi eventualelor cliente care apar între timp.
Înainte de a intra la mine, am făcut o nouă vizită la cabinetul domnului doctor, unde am şters toate urmele şi, mai ales, amprentele subsemnatului, pe care le răspândisem cu dărnicie în precedenta incursiune.
De ce n-am anunţat poliţie? Păi, dacă nu există cadavru… Îl cunoaşteţi pe slăbănogul locotenent Kellogg, zis limbricul? Dar pe Gellhorn, alias Goriloiul, care-i este sergent, îl ştiţi? Păi, vedeţi!? Dacă n-aveţi idee cine sunt şi ce le poate tărtăcuţa, să nu aveţi nici alte idei! Până la urmă va trebui să vărs tot la urechea Limbricului. Asta-i lege în meseria noastră. Dar până atunci…
Oricum, în astă seară am obţinut o informaţie interesantă: Doctorul Boltwood este un mic doctor şi un mare şarlatan. Mă şi miram că acceptase un cabinet la etajul 13! Domnia sa vindeca prin hipnotism şi nu ştiu ce alte pase biomagnetice cucoane isterice, din lipsă de… ştiţi voi ce , sau din motive de menopauză.
Am mai convenit să primesc până mâine o listă completă a clientelor „doctorului”.
Prima pe listă este, bineînţeles, Doamna Smollet. N-am nevoie de adresa sa din fişa medicală. Mâine va fi pe prima pagină a tuturor cotidianelor din Florida. Nu se prăbuşeşte în fiecare zi câte un Boeing cu un multimiliardar într-însul.
*
*          *
Într-adevăr este pe prima pagină. Şi mai este ceva, băieţi, ceva care-mi va servi pentru a intra pe domeniul privat al decedatului domn Smollet: cu numai o săptămână înaintea călătoriei fatale, o anumită persoană, pe nume Aubrey Smollet, devenise beneficiara unei poliţe de asigurare în valoare de un milion de verzişori. Ceea ce nu putuse să afle ziaristul şi, pentru că îl cunosc bine, vă jur că dacă n-a putut el, nimeni nu o va putea afla (cu excepţia lui mandea, fireşte), este amănuntul cu privire la persoana care a încheiat asigurarea. Mr. Smollet personal, categoric, nu! Era la acea dată la New York. Avocatul acestuia susţine că nu cunoaşte nimic în acest sens şi nu există nici un motiv de suspiciune în ceea ce-l priveşte. Vreun funcţionar? Dar care? Şi, ţineţi-vă bine, nici agentul de asigurări nu mai poate desluşi misterul, pentru bunul motiv (bun, pe dracu’!) că, după ce a înregistrat documentul şi a vărsat prima la casieria societăţii, a plecat spre casă şi a ajuns la prosectura spitalului Municipal din Miami. A avut un accident. Şoseaua pe care circula nu era drumul lui spre casă, nu era un drum circulat şi nu există nici un martor care să poată explica cum a trecut de pe banda din dreapta pe contrasens, a rupt parapetul, fără să lase nici o urmă de frânare şi s-a prăbuşit în golf. Vouă nu vi se par curioase aceste coincidenţe? Cert e faptul că procura care se află în dosarul asiguratului are semnătura originală a decedatului.
Să nu-mi ziceţi că o văduvă care moşteneşte atâtea miliarde, mai este interesată de un biet milion, acolo! Este ilogic! Dar pentru că tot ceea ce s-a întâmplat până acum este cât se poate de aiurea, pe asta o fi şi scontat scenaristul acestor crime. De ce folosesc pluralul? Din intuiţie. Un Boeing nu se prăbuşeşte aşa, fără nici un motiv, în această parte a anului. Iar, dacă a existat vreun motiv, acela a fost suprimarea domnului Smollet.
Înainte de a mă prezenta în faţa îndureratei văduve, trec pe la compania aviatică şi pe la societatea de asigurări. Doresc să ştiu dacă primii mă angajează pentru descifrarea cauzelor accidentului. O fac, cu condiţia ca informaţiile pe care le aduc eu să fie mai valoroase decât cele culese de poliţie sau de propriul serviciu de pază. De la societatea de asigurări aflu că mai este valabilă lege cu cei 10% din valoarea poliţei pentru cel ce dovedeşte frauda în vederea obţinerii asigurării. Dacă reuşesc, om mă fac! Deja am obţinut o procură din partea acesteia pentru investigarea cazului.
La ora zece şi treizeci intru cu Dodge-ul  meu pe aleea care începe de la poarta domeniului Smollet. Ea străbate o pădure, în care o grămadă de grădinari, dendrologi şi silvicultori trudesc din zori şi până-n noapte pentru ca să arate cât mai sălbatică şi mai neîngrijită. Mă minunez şi mă înspăimânt la gândul că voi avea vreodată nevoie să traversez această junglă. Şi, ca să-mi piară orice poftă, la un moment dat trebuie să cedez trecerea unui aligator imens, care tocmai traversa aleea.
Cam circulată arteră! Vin şi pleacă zeci de maşini de toate felurile. Citesc pe capote: „Câmpiile Elizeului – Societate de pompe funebre”, „Miami New Times”, „Smiht & şi fiii– furnizori”, „Telemundo”, „Mega TV”, „Univision Communication”. Ajunge!
Reşedinţa este la aproape două mile de poartă, pe malul golfului şi seamănă cu Casa Albă. Doar că-i ceva mai mare decât reşedinţa preşedinţilor Statelor.
Doamne! Ce brambureală! Nimeni nu mă întreabă ce vreau. Toţi umblă de acolo colo cu nişte aere foarte preocupate, agăţate de muianuri care vor să pară foarte triste. Împrumut şi eu unul şi reuşesc să mă apropii de neconsolata văduvă. Dacă ceea ce scrie în ziar şi anume că a împlinit deja 52 de… primăveri este adevărat, atunci, fetelor, daţi năvală să-i cereţi adresa cosmeticianului. Arată cu 20 mai puţine! Şi le arată bine! Stau la coadă între un antreprenor de pompe funebre şi un reporter tv. Când îmi vine rândul, scot procura de la societatea de asigurări. Nici nu citeşte:
– Adresaţi-vă domnului John Dee, intendentul meu. După înmormântare, dacă veţi mai avea nevoie de o lămurire, vă voi sta la dispoziţie.
Fii sigură că voi ţine minte invitaţia, frumoaso!


CAP. 5.„DAR O AUBREY NU-ŢI AJUNGE?”
Abordarea domnului John Dee este o întreprindere încă şi mai dificilă decât cea a patroanei sale. Mă înscriu pe lista unei secretare blonde ale cărei picioare încep acolo unde majoritatea suratelor ei îşi ţin amigdalele. Am numărul 87 şi tocmai a fost chemat înăuntru un anumit domn Toland, care este fericitul deţinător al numărului 11. Am timp să-mi bag nasul prin „Casa Albă Numărul Doi”. Ce aştept să găsesc? Habar n-am! Dar ştiu că n-are ce să strice.
Deschid şi închid uşile, străbat încăperi după încăperi şi mă gândesc că am făcut o imprudenţă că n-am luat un ghem cu fir roşu. Prin hănia asta aş putea să rătăcesc săptămâni în şir, mai ceva decât prin celebrul labirint construit de Dedal pentru regele Minos. Tot eu mă încurajez: Poate dau de vreo Ariadnă. Şi chiar dau. Deschizând o uşă ajung într-o curte interioară. Bazin de dimensiuni olimpice, pe margine, şezlonguri sub palmieri umbroşi şi, lângă ele, măsuţe cu toate mărcile de pileli de care am auzit sau nu vreodată.
– Hello! Pe mine mă cauţi?
 Sirena care iese din bazin are un slipuleţ confecţionat din material cât o jumătate de timbru. Restul… Restul merită să fie văzut! Iar rămân fără vocabular.
– Pe mine mă cauţi? – mă întreabă încă o dată sirena. Nici acum nu pot să răspund. Am probabil aerul unui înecat, căci se apropie, se lipeşte, se încolăceşte şi-mi prestează un procedeu „bouche á bouche” care, în loc să mă deştepte, mă scufundă şi mai adânc. Numai că, băieţi, cunosc şi eu procedeul. Îl ştiu şi cu ochii închişi. Îi aplic deci o pupătură model „W & C” de-o las fără text.
– Căutam o Ariadnă – îi zic când reuşesc să-mi recuperez buzele dintre ale ei.
– Dar o Aubrey nu-ţi ajunge?
– Dacă persoana  sunteţi dumneavoastră…
– Miss Aubrey Smollet. Domnul…?
– Wigglesworth Caldwell, Wig pentru dumneavoastră. Sunteţi…?
– Nepoata. decedatul domn Smollet era fratele tatălui meu.
Halal doliu poartă după nen-su puştoaica! Mă simt dator s-o consolez pentru greaua pierdere şi, cum repertoriul subsemnatului este cam sărac în materie de manifestare a compasiunii, îi repet procedeul de mai sus. După reacţie, înţeleg că sentimentele mele au fost bine primite. Se oferă în consecinţă să-mi arate imediat drumul cel mai scurt spre… dormitorul ei personal. Este foarte aproape şi este tot un pat. Nu pot să mă plâng că n-aş şti la ce foloseşte piesa aceasta de mobilier, dar pentru Aubrey, se pare, că nu mai există nici un secret. Aşa că mă strădui să n-o dezamăgesc.
Mulţumită, se pare, de calitatea prestaţiei, puştoaica se oferă să intervină pentru a mă introduce, peste rând, la întrevederea cu intendentul mătuşii, dacă-i promit că mă întorc să-i povestesc rezultatul acesteia. Promit.
*
*          *
– Cu ce vă pot fi agreabil, Mr. Caldwell?
Scot legitimaţia şi procura de la societatea de asigurări.
– Cu câteva lămuriri.
Citeşte cu atenţie ambele documente şi devine mai puţin unsuros, dar nici nu are curaj, datorită intervenţiei nepoatei, probabil, să fie mojic.
– Copoi, deci?!
– Detectiv particular, dar angajat al Societăţii de Asigurări, după cum aţi văzut.
– Mi se…
– Ooo, vă rog, nu continuaţi, domnule! Sunt cam susceptibil, iute la mânie şi n-aş vrea să, Doamne fereşte!… Cred că nici el nu vrea, deoarece revine la un ton mai urban.
– Pot cunoaşte motivul suspiciunii acestei societăţi de asigurări?
– Sigur că da, domnule. Şi-i povestesc cele câteva amănunte aflate despre faptul că aceasta a fost prima asigurare încheiată vreodată de patronul său şi că nimeni nu ştie cine a fost persoana care a făcut-o în numele său.
Pauză. Miroase a creier pane. Se fac socoteli în mare viteză. Aici e rostul de erori.
– Dar, stimate domn, nu este nici un mister. Eu am încheiat asigurarea, bineînţeles din ordinul personal al domnului Smollet. Mai doriţi şi alte informaţii?
mai! Mai întâi aş vrea să ştiu ce l-a determinat pe Mr. Smollet să încheie o asigurare tocmai înaintea acestui groaznic accident?
– Aveţi dreptate, domnule Caldwell, şi eu m-am mirat atunci când am primit ordinul, dar, spre deosebire de dumneavoastră, eu nu am dreptul să pun întrebări.
– Desigur, desigur. Şi cum ziceţi că aţi primit ordinul?
– Prin telefon, domnule.
E şmecher tipul! Nu cade în capcană să-mi răspundă „prin fax” sau „prin viu grai”. Dar nu-l slăbesc.
– Pentru o asemenea decizie v-aţi mulţumit cu un telefon? Dacă cineva i-a imitat vocea?
Iar pauză. Cântăreşte „propunerea”, dar nu cade în capcană:
– Imposibil, domnule! Există un cod verbal secret.
– Ar mai fi o problemă, dar…
Tonul cu care rostesc ultimele vorbe îl fac să creadă că a câştigat şi devine mai imprudent.
– Vă stau la dispoziţie, vă rog să mă întrebaţi!
– Procura, cu semnătura originală, pe ce cale aţi primit-o?
Trebuie să recunosc că tipul este bun. Doar câteva secunde de ezitare şi două picături de sudoare care i se preling pe tâmple, în ciuda aerului condiţionat, îmi arată că este la strâmtoare.
– Procura era în biroul său. Mi-a spus la telefon exact locul unde o voi găsi.
Mai am o nelămurire dar o ţin deocamdată pentru mine. Nu-i arăt din prima întreg arsenalul. Mă scol:
– Vă mulţumesc Mr. Dee. Dacă va fi nevoie, vă mai pot deranja?
– Bineînţeles, Mr. Caldwell.  Voi da dispoziţie secretarei să fiţi primit cu prioritate.
E a treia oară pe ziua de azi când promit să revin. De a doua promisiune, cea făcută sirenei, mă grăbesc să mă achit.
Intru în dormitorul-pat tocmai când făptura în discuţie închidea o convorbire pe telefonul mobil. Mă priveşte ca pe un vierme de bălegar şi se scuză că… (Textul n-are nici o importanţă.) Pe ce puneţi pariu, băieţi, că ştiu cine era interlocutorul convorbirii de pe celular? Aţi ghicit şi voi! Onorabilul domn John Dee.
*
*          *
Pe birou găsesc lista pacientelor doctorului Boltwood. Îmi arunc ochii, citind pe diagonală. Deodată tresar şi devin atent. Nu se poate. aici Miss Clotilde, cred că aţi făcut o mică eroare: numele Smollet Aubrey apare de două ori. O dată la numărul de ordine 21 şi a doua oară la 68. Probabil că din cauza emoţiilor. Ar fi timpul să văd cum s-a descurcat azi.
Ies din birou şi mă îndrept spre cabinetul decedatului. Mai am câţiva paşi, când uşa se deschide, iar eu virez spre lift.
– Salut, locotenent Kellogg. Omagii sergent Gellhorn. Ce mai face stimata doamnă? dar copii?
În loc de un răspuns de convenienţă, primesc o înjurătură. N-o reproduc. N-are nici pe departe farmecul celei care mi-a fost cenzurată de editor.
– Ce cauţi aici scârnăvie? mă ia la fix locotenentul.
– Vezi uşa aia, locotenente? Acolo este sediul agenţiei mele.
– Bine că mi-ai spus, lepădătură, altminteri intram acolo să mă cac.
Îi zâmbesc dulce. N-am nici un motiv să mă pun rău cu Limbricul tocmai acum. Mai ales când are Goriloiul lângă el.

CAP. 6. „UNDE-I GAURA!?”
Mă asigur că Limbricul şi Goriloiul au evacuat locul şi mă întorc, pas alergător.
O găsesc pe Miss Clotilde stând ca pe o bombă de terorist palestinian, cu mecanismul ceasului declanşat. Mi se prăbuşeşte în braţe, iar eu sunt obligat să execut câteva masaje în punctele de intersecţie a liniilor Yun şi Yan. Ce-s alea? Habar n-am, dar am văzut că face impresie ori de câte ori pun textul în discuţie. Tratamentul, chiar dacă n-a vindecat vreodată, nici n-a omorât pe nimeni. Dar, în cazul prezent chiar se văd câteva semne de înviorare. La sfârşitul reprizei cer amănunte.
În rezumat acestea ar fi: Dimineaţa a venit plină de speranţe într-un miracol ce nu s-a înfăptuit. A găsit în cabinet pe cele două femei care fac zilnic curăţenia la acest etaj. Chiar dacă   mi-a scăpat ceva ieri, azi, pariez, nu mai există decât o singură urmă care să amintească de crima săvârşită: gaura din fotoliul domnului doctor. Ba. Uite că, dacă puneam pariu pe chestia asta, pierdeam. Fotoliul este virgin!
– Unde-i gaura? – întreb eu ca un flăcău nătâng.
– Am înlocuit fotoliul cu altul, din setul iniţial, iar pe celălalt l-am băgat în debara.
Dacă nu găseşte alt doctor s-o angajeze, pe fătuca asta o angajez eu.
Mai aflu că la ora 10, când a telefonat menajerei doctorului Boltwood, a găsit-o la capătul unei crize nervoase. Aceasta a alertat poliţia şi iată şi motivul prezenţei „prietenilor” mei din „echipa zoologică” la cabinetul doctorului.
Cer amănunte şi aflu că au ridicat toate fişele şi agenda de birou a doctorului.
– Tâmpitule! Epitetul îmi este destinat în exclusivitate şi este strigat de mine, în gând desigur. Motivul? Am avut acea agendă de două ori în mână şi n-am deschis-o nici o dată. Tare zic:
– Şi?
– M-au întrebat cine fusese pacienta programată pentru ora şaptesprezece şi  cincisprezece minute? Le-am spus că nimeni şi zău că acesta este adevărul adevărat. De fapt m-au controlat şi în registrul din „Fişier” şi în computer. Nu m-au făcut mincinoasă, dar mi-au arătat agenda. Sub numele doamnei Smollet şi ora şaisprezece şi patruzeci şi cinci de minute, era o steluţă, un fel de asterisc, şi scrisă ora şaptesprezece şi cincisprezece minute. Ce părere am despre persoana care a fost codificată astfel? Depinde. Mi-am dat cu părerea: ar putea fi vreun star cinematografic  (a trebuit să-i enumăr toate vedetele de pe lista de cliente a domnului doctor), sau, pur şi simplu,  vreo Steluţă, Stelă, Estellă etc. (am şi găsit trei cliente care se puteau încadra în această categorie).
M-am liniştit. Ştiu tot atâtea despre agendă cât şi Limbricul şi cu Goriloiul lui la un loc. Dar, dacă o cercetam eu, vă jur, scoteam mult mai multe din ea. Dar asta-i treaba şi gata!
Scot şi eu lista cu cele şaptezeci şi patru de paciente şi, primul lucru care-mi sare în ochi este sublinierea pe care am făcut-o sub cele două nume Aubrey Smollet.
– Pe asta ai scris-o de două ori.
– Aa, nu! Sunt două persoane diferite: mătuşa şi nepoata.
Abia acum realizez că nimeni n-a pronunţat numele neconsolatei văduve. Bip! Bip! Bip! Clipeşte un led în creierul meu.
*
*          *
Avantajul celor de peste 6,4 picioare este că pot să-mi bag „beţele” într-un Dodge cu capota lăsată, fără să deschid portiera. Şi, deoarece mă grăbesc, aplic schema şi o întind spre „Casa Albă Numărul doi”.
Pe autostradă era cât p-aci să-mi divulg destinaţia. Noroc că şi-au pus sirena şi girofarul, să se dea rotunzi la ieşirea din domeniu. Am avut timp să mă strecor dincolo de intersecţie şi să mă fac mic pe banchetă. Grea treabă la lungimea mea! Asta constată şi perechea zoologică. Îi văd în oglinda retrovizoare, întorcând pe loc, trecând prin stratul de gazon dintre sensuri şi oprind în scrâşnet de frâne la câţiva milimetri de tabla mâncată de rugină a Dodgelui personal.
– Iar ne ieşi în cale, scârnăvie!
– Îmi plăcea mai mult „lepădătură”. Ziceţi repede articolul numărul, litera şi aliniatul din legea cutare, care-mi interzice accesul pe autostradă pentru care am plătit biletul până la capăt!
– Să nu cumva să-ţi bagi râtul în afacerea asta că rămâi fără el!
– Ce afacere?!  - întreb eu, naivitatea personificată.
– Tacă-ţi pliscul!
– Ce notă ai avut la zoologie?
Luat prin surprindere locotenentul se divulgă:
– Proastă.
– Explicabil.
– Ce tot îndrugi acolo?!
– Încurci instrumentele de mâncat ale porcilor (ce sunteţi – adaug eu în gând) cu cele ale păsărelelor.
– Ai, sictir!
Poliglot ’tenentul! Cu părere de rău Goriloiul bagă în marşarier şi o întind în vuietul sirenei şi licăritul girofarului. Mă întorc şi eu şi, chiar dacă sunt al doilea, îmi încerc norocul la reşedinţa decedatului domn Smollet.

Nici o nădejde! În holul de la intrare, pe lângă care stadionul pe care se dispută meciurile „Delfinilor”, pare o biată cabină de lift, se înalţă un catafalc, de mărimea unei vile mai răsărite, acoperit cu coroane de flori. O fi, acolo sus, şi vreun sicriu? Dacă este, singurul care-l vede este operatorul de la „Univision Communication”, care este dotat cu un soi de macara, care-l poartă în toate direcţiile pe deasupra capetelor noastre.
Doamne, domnişoare, domni. Toţi în ţinută de mare doliu. Cam fac notă discordantă. Mă jenez, dar se pare că nimeni nu mă bagă în seamă. Gândesc: chiar dacă Limbricul o fi deschis gura îndureratei văduve cu ajutorul legitimaţiei cu insignă (dar mă îndoiesc că a făcut-o, căci ţine prea mult la salariul lui nenorocit), eu n-am, cu legitimaţia mea de „băgăreţ”, nici o şansă.
Drăcuşorul acela, care sălăşluieşte în mine, mă trage de mânecă şi mă împinge spre o uşă. O iau de la capăt cu deschisul şi închisul uşilor. Nimeni! Nimeni! Nimeni!
– Pardon! – zic.
Nici în camera asta n-ar fi nimeni, dacă Doamna Smollet – mătuşa – n-ar sta, făcând din coapse semnul victoriei, sub mai tânărul său intendent, care este preocupat să pătrundă cât mai adânc în intimitatea neconsolatei văduve.
Mă retrag discret. Aici va trebui să mă întorc după înmormântare.


CAP. 7. „CADAVRUL ĂSTA ARE TREI PICIOARE!”
Oricine mă poate acuza că am fost angajat să descopăr misterul asasinării doctorului Boltwood, iar eu mă învârt mai mult pe lângă posterioarele celor două Aubrey. Şi, uite, ca să n-o facă altcineva, mi-o reproşez eu primul. Sunteţi mulţumiţi acum? Fiecare se pricepe la meseria lui. Eu, nu vreau să mă dau vreun Marlowe, dar sunt posesorul unei calităţi esenţiale în meseria mea: flerul. Da. Şi chestia asta îmi zice mie: „Mă, caldwelle, bagă-ţi nasu’ acolo, în „Casa Albă Numărul Doi”, că acolo-i dezlegarea şi pentru asasinarea doctorului Boltwood.
Până mâine după prânz, vreau, nu vreau, trebuie să-mi iau „relache”.  Îmi folosesc însă timpul eficient studiind presa. Doamne, ce multe ziare apar în Miami şi ce crunt bat câmpii unii dintre ziarişti! Găsesc aici scenarii pentru cel puţin cinci seriale poliţiste pentru copii handicapaţi şi chiar un science-fiction – ceva cu o farfurie care a atacat Boeningul, pentru a nu se afla că baza marţienilor pe Terra a fost instalată în mlaştinile Floridei.
Iau la rând canalele tv. Pe „Univision Communication” mă opresc. Operatorul ştie meserie. Se plimba cu „macaraua” pe deasupra tuturor. Mă identific printre cei de jos. Nici nu-i greu. sunt singurul cu costum alb. Acum camera „survolează” catafalcul. Doamne! Ce-i asta! Imaginea a trecut repede, dar pe retină mi-a rămas un amănunt care mă contrariază. Ceva ce nu se poate. Aştept înnebunit reluarea ştirilor  de la ora douăzeci. Conectez şi aparatul video. Dar la reluare, comentariul este mai succint, iar regizorul de imagine taie banda înainte de survolarea catafalcului.
Trebuie să fac ceva. Dar ce? Am nevoie de caseta cu înregistrarea! Trec în revistă toate cunoştinţele de ambele sexe de la „Univision Communication” Plevuşcă! Am nevoie de un director de programe, un regizor mai răsărit, acolo. N-am!
Îmi vine o idee. Chestia cu ideile este o altă calitate indispensabilă a meseriei mele. Şi pe asta o am!
Sun acasă la Roger Blackmur – ziaristul de la „Miami News Times” – cel despre care vă ziceam că dacă n-a putut afla el ceva, nu poate nimeni. N-am noroc. Este la redacţie. Dintr-o experienţă anterioară ştiu că acolo nu-i indicat să dai telefon, dacă vrei ca ceea ce spui să fie ascultat de o singură ureche. Tipii de la C.I.A. sunt blânzi mieluşei pe lângă ziariştii de la „Daily”.
Aleg alternativa. Sar în Dodge şi, într-un sfert de ceas, întru în labirintul cu pereţi de sticlă ai redacţiei.
– A coborât în tipografie – aflu de la o stenografă care-şi pileşte unghiile în cuşca de sticlă, pe
uşa căreia scrie „Roger Blackmur”. Era şi timpul să le mai pilească o leacă. Au aproape doi inch fiecare.
Iau liftul şi mă opresc la subsol. Şi aici am de umblat. Până la urmă îl găsesc într-o cămăruţă, de mărimea cabinei unui WC de cinematograf de cartier. Şi tot atât de murdară. Face corecturi la unul dintre articolele sale.
Încep cu oferta:
– Am o pistă formidabilă cu privire la prăbuşirea Boeningului. Ai exclusivitatea, chiar şi înaintea poliţiei.
– S-auzim cererea!
– Am nevoie de caseta înregistrată de „Univision Communication” la reşedinţa lui Smollet.
Ne cunoaştem de prea multă vreme, pentru a nu avea încredere unul în altul. Insistând să nu publice nimic până la finalizarea cercetărilor mele, deoarece mi-ar pune clopoţei la coadă,. îi dau câteva date despre caz. Nu suflu nimic, deocamdată, despre decedatul doctor Boltwood.
Peste o oră sunt din nou în reşedinţa personală, introducând caseta în player.
Vizionez întreaga înregistrare. De data asta nu mă mai frapează nimic. Dau în play-back şi ajung la momentul survolului peste copârşeu. Reiau cu viteză redusă. Stop!
Băieţi, am găsit! Copiez fragmentul pe bandă; trag şi câteva cadre pe calculator şi scot imaginile la imprimantă. Sunt excelente!
N-am încotro. Trebuie să apelez din nou la amicul Roger. Îl sun şi vine trap. Îi arăt înregistrarea şi fotografiile.
– Formidabil! – exclamă el – Cadavrul ăsta are trei picioare!
Îi povestesc şi despre dispariţia cadavrului doctorului Boltwood. Ştiu că, până nu-i dau „verde”, nu va scrie nici un rând. O fac însă pentru că am nevoie de ajutorul lui.
Este ora douăzeci şi două, dar n-avem răbdare până mâine. Suntem din nou în maşină. De data asta în cea a lui. E mai pricopsită.
La „Casa Albă Numărul Doi” – lumină ca la Ziua Recunoştinţei, dar, în holul cu catafalcul sunt doar două gorile din garda de corp a decedatului. (La ce-i mai trebuie acum!?) Din cauza flăcăilor, care au nişte mutre şifonate şi nasuri turtite în cafturi meseriaşe, nu putem acţiona. Nu găsim nici un motiv plauzibil să le facem vânt, măcar pentru cinci minute. Ne decidem pentru varianta asigurării cooperării neconsolatei văduve.
Alături, în sala de recepţie, dacă din difuzoare nu s-ar auzi în surdină marşuri funebre şi simfonii, sonate, lieduri etc., ai crede că am nimerit la o nuntă. Se bea se râde şi iar se bea. Nu neapărat în ordinea asta. Lumea de pe lume. Păsăret cu fuste scurte şi slipuleţe confecţionate dintr-un şiret, sunt atât de matolite, încât au uitat că au venit la un priveghi şi nu la un concurs de strip-tease. Cocălarii, în ţinută şi atât de aghezmuiţi încât şi-au uitat mâinile prin decolteurile sau între coapsele celor dintâi.
Nimeni nu ne vede, nimeni nu ne întreabă de sănătate. După jumătate de oră n-am străbătut nici jumătate din sufragerie, dar nici n-am văzut vreo faţă cunoscută.
– Ei, copoiule! Nu mi-l prezinţi şi mie pe prietenul tău?
„Copoiul” sunt eu, iar glăsciorul, care pune întrebarea, aparţine domnişoarei Aubrey Smollet. Fac prezentările şi întreb de omonima sa, văduva. Mi-o arată şi mi-l arestează pe Roger pe care începe să-l tragă după ea. Pun pariu că ştiu destinaţia. Apuc să-i fac semn că-i OK, iar eu mă îndrept spre Aubrey Smollet Nomber One.
Îi arăt fotografia şi-mi recit pe nerăsuflate textul, pentru a nu-i da posibilitatea să cheme gărzile să mă dea afară:
– Doamna Smollet, sunt convins că sub cadavrul soţului dumneavoastră se află cel al doctorului Boltwood.
– Imposibil. Ieri după amiază am avut o şedinţă bioenergetică la cabinetul domniei sale.
– Exact. Între 16,45 şi…
– 17.
– La ora 19 şi 30 cadavrul său a fost găsit cu două gloanţe într-însul.
– Domnule, ceea ce-mi spuneţi pare o farsă, chiar dacă nici ora, nici împrejurarea nu mi se par potrivite pentru astfel de glume. Acum câteva ore au fost aici doi poliţişti şi m-au întrebat cu cine m-am întâlnit în sala de aşteptare a cabinetului doctorului Boltwood.
– Şi ce le-aţi răspuns?
– Că nu era nimeni. Nici măcar Miss O’Dwyer nu se mai afla în „Fişier”.
– Doamnă, priviţi această fotografie! Soţul dumneavoastră avea trei picioare?
– Bineînţeles că nu.
– Atunci înseamnă că este unul în plus.
– Putem verifica. Veniţi!
În hol, lumină difuză. Linişte. Gorilele s-au prăsit. Sunt patru. Încep să urc treptele catafalcului. Deodată, scurtcircuit. Beznă. Dar numai în scăfârlia mea unde a explodat o grenadă defensivă.
CAP. 8. „DĂ-LE LA MOACĂ!”
v-am spus că urăsc cafteala. Jur însă că, dacă pun vreodată laba pe jigodia care m-a pălit la tărtăguţă, îl bat ca pe-un şniţel.
Am revenit printre cei vii de vreo zece minute, timp în care am constatat că: nu am orbit, deoarece văd o rază de lumină care se strecoară pe sub uşă; sunt legat ca un jambon afumat; am un plasture lipit pe gură; mi-au instalat, probabil, un robinet prin zona cefei şi l-au uitat deschis, deoarece balta de sânge pe care o simt sub obraz se întinde continuu. În rest nu mă plâng de confort. Un zgomot estompat, ca zumzăitul dintr-un stup de albine, mă îmbie la somn.
Nu-i timp de soilit, Caldwelle! Mă scutur să-mi sară somnul. Îmi sar ochii. Un tip conştiincios îmi mărunţeşte creierii cu un pickhammer. Huo, opreşte, nasolule! N-aude. Probabil că şi-a pus antifoanele.
Mă învăţ minte şi stau liniştit. Folosesc timpul cu eficienţă pentru a-mi pune în ordine impresiile. Şi, după ce le pun, citesc sub ele concluzia: „Eşti un mare nătărău, mă, Caldwelle!” Asta cam aşa este! Sau, dacă vreţi, este ca şi cum ai prins mingea aia ţuguiată lângă terenul de ţintă şi ai scăpat-o din labe. Cât ai dormit matale, ăştia au scos cadavrul care era în plus. Nici nu trebuia să se străduiască să-l ascundă. Toată echipa locotenentului Kellogg ar avea nevoie de o săptămână pentru a trece, doar, prin toate camerele reşedinţei, fără debarale, beciuri, subsoluri, mansarde, poduri şi dracu’ mai ştie ce.
Situaţia nasoală în care mă aflu, mă face să devin melancolic şi să mă gândesc cu drag la înţeleptul locotenent Kellogg şi la blândul sergent Gellhorn.
Să mai pretindă cineva că nu există telepatie! Nu, nu mi se pare. Ceea ce aud  este chiar sughiţul Limbricului şi râgâitul Goriloiului. Înălţătoare muzică!
– Aduceţi-l aici şi avem noi grijă de el. Glasul suav aparţine Limbricului.
– Şi, dacă vă mai deranjează cineva, vă rugăm să ne anunţaţi imediat. Ăsta-i frumosul acela de Gellhorn.
Sunt ridicat şi transportat, sub formă de colet, până în holul cu catafalcul, acolo unde mi se rupsese filmul, în timpul ultimei mele vizite.
– Iar mi-ai ieşit în drum, lepădătură!
Bag de seamă că a ţinut cont de rugămintea mea!
– Dezlegaţi-l!
Una din cele două gorile se apropie de mine şi, cu un şiş, ascuţit ca un brici Solingen, îmi taie frânghia şi, ca din greşeală, îmi crestează şi sacoul, şi preţioasa mea epidermă. N-am timp să le mulţumesc pe loc pentru manoperă. Observ însă cu interes, în buzunarul unuia dintre ei, o măciucă plină de sânge, pe care sunt lipite câteva fire din inconfundabila mea chică roşcovană. Sunt un tip de onoare, iar datoria pentru mine este sfântă. Am să ţi-o plătesc, lighioană!
– Avea şi pistol – zice „prietenul” scoţând Beretta mea dintr-unul dintre buzunarele sale.
Locotenentul îl ia, îl miroase şi spune cu părere de rău:
– Nu s-a tras de mult cu scula asta. Oricum, jigodie, tot ai încurcat-o. Avem o plângere înregistrată la poliţie că te-au prins încercând să ciordeşti de prin casă. Sergent, citeşte-i drepturile şi pune-i cătuşele!
N-are nici un rost să încerc să mă disculp. Când am văzut Beretta în buzunarul lighioanei a cărei mutră o păstrez în fototeca personală, mi-am făcut un control rapid şi am constatat că nu mai am nici o fotografie, iar casetele cu înregistrări, cred că le-am lăsat în torpedoul maşinii lui Roger. Orice le-aş spune ar fi degeaba. Oricum ei nu vor să mă creadă şi oricum eu nu mai am cu ce să demonstrez nimic, deocamdată.
Goriloiul de Gellhorn se îndreaptă spre mine învârtind satisfăcut cătuşele pe care le scosese de la cingătoare. Ştiu că are de gând să mă lovească. Dar, ceea ce văd în spatele celor două creaturi zoomorfe, îmi umple inima de bucurie: Intră pe uşă amicul Roger Blackmur purtând un colier de un milion de carate. Pe Miss Aubrey Smollet Number Two. Este radioasă, ca o fetiţă care a primit de la Moş Crăciun păpuşa mult visată.
– Hei, ce faceţi acolo? – întreabă ziaristul.
Cei doi se întorc şi rămân fără text. Este prea cunoscut în Miami şi prea temut, chiar şi de poliţişti, pentru ca, pe loc, să devină mieluşei.
– Individul acesta, Mr. Blackmur, a fost prins de paza reşedinţei, încercând să fure din casă. Dacă doriţi, ştirea o aveţi în exclusivitate.
– Am o altă ştire, în exclusivitate, şi care vă priveşte, nătărăilor! Domnul Caldwell a venit cu mine şi l-am rugat să mă aştepte până îi iau un interviu domnişoarei Smollet, aici de faţă. Nu-i aşa, scumpo?
„Scumpa” răspunde printr-un „Îhî!” hotărât, încolăcindu-şi şi mai hotărât braţele în jurul gâtului ziaristului.
– Ştirea, despre care vă vorbeam, sună cam aşa: „Ieri seara doi dobitoci de poliţişti, de la Brigada Criminală din Miami, au dat buzna în reşedinţa decedatului domn Smollet, cunoscut multimiliardar şi mare filantrop al comunităţii noastre, molestându-l pe celebrul Mr. W. Caldwell, care fusese invitat pentru reculegere creştinească de însăşi nepoata decedatului, minunata Miss Aubrey Smollet. Numele celor doi imbecili, care fac de ruşine această sfântă instituţie a democraţiei americane, care este poliţia, sunt Oliver Kellogg şi Thimothy Gellhorn”. Ei, ce părere aveţi?
– Bravo Roger, scumpule! Dă-le la moacă! Desfiinţează-i! Nu-mi plac sticleţii – se montează puştoaica. Nici tu nu-mi placi! (Ultima propoziţie mi-e adresată) dar eşti invitatul meu, aşa că, voi doi căraţi-vă mai repede până nu-l sun pe guvernator.
Le urmăresc cu interes moacele şi mă distrez de schimbarea treptată a aspectului lor.
– Las’ că ne mai întâlnim noi, vierme!
– Iar ai uitat, ’tenente!
– Ce?
– Că aveai notă proastă la zoologie. Limbricul este vierme.
Goriloiul încearcă să mă pocnească. Eschivez, cu riscul de a-l pune din nou la treabă pe tipul cu pickhammer-ul. Şi chiar asta s-a întâmplat. Dar efectul a meritat. Pumnul acestuia, negăsindu-mă acasă, trece ca un expres printr-o haltă, trăgând şi corpul posesorului după el, care se rostogoleşte, alunecă pe parchetul ca oglinda şi se izbeşte cu tivga de una din muchiile catafalcului, mai să-l doboare. Se scoală, şiroind de sânge. Eu, însă, n-am ochi să-l văd şi să mă bucur de spectacol.  Impactul cu catafalcul a mutat un fald al catifelei care-l acoperă, dezvăluindu-mi, pentru o fracţiune de secundă, un picior încălţat cu o şosetă verde, cu o gaură în dreptul unghiei de la degetul mare.
– Aha, doctore Boltwood, te-am găsit – îmi spun mie, la ureche. Tare nu spun nimic. Trebuie să vorbesc întâi cu Roger.
Le urez călătorie sprâncenată celor doi, dar nu înainte de a-mi recupera artileria din buzunarul sergentului.
– E spre binele tău, băieţaş. S-ar putea ca, jucându-te cu chestia asta să faci buba.


CAP. 9. „ERA FEMEIE!”
Mi-am recuperat mai uşor artileria din buzunarul sergentului Gellhorn, decât prietenul din braţele lui Miss Smollet. A trebuit să torn în ea o sticlă de Johnny Walcker. Şi nici după aia n-a fost uşor.
Doamna Smollet Number One ne-a dat tot concursul, ca să ne vadă mai repede căraţi, iar cele patru gorile se lipiseră de noi, mai ceva ca muştele de hârtia cu gumă arabică. Abia la maşină am reuşit să-i povestesc tot ceea ce mi s-a întâmplat şi să-i mulţumesc lui Roger pentru apariţia la marele fix.
– Lasă fasoanele, Caldwell! Dar spune-mi de ce nu mi-ai zis nimic despre cadavrul doctorului Boltwood?
– Prima dată pentru că nu am fost sigur că nu l-au luat şi l-au ascuns pe undeva prin casă sau prin jungla aia din jurul casei. Îi puteau anexa un bolovan de gât şi-l dădeau ca nutreţ la crocodilii din mlaştina de acolo.
– A fost şi o a doua oară?
– Da. În momentul când maimuţoiul ăla de Gellhorn, a dat cu devla-n catafalc. Mi-am dat seama că aleseseră locul cel mai potrivit pentru a-l ascunde. Era sub structura metalică, acoperită cu catifea neagră, care susţine coşciugul. Cine să-l caute acolo?
– Şi de ce n-ai spus nimic nici atunci!?
– Crezi în intuiţie?
– Bineînţeles.
– Din cauza ei am tăcut. Ce aş fi câştigat? Ce aş fi dovedit? Chiar eu, dacă m-ar fi chemat să depun mărturie, ar fi trebuit să recunosc că în ziua aceea se perindaseră prin zonă zeci de maşini. Oricare dintre ele ar fi putut să aducă cadavrul şi să-l plaseze sub catafalc pentru a compromite sau a şantaja.
– Şi ce ne facem dacă, după plecarea noastră, băieţilor răi le vine ideea cu aligatorii, de exemplu? Rămânem fără nici o probă.
– Ai zis că votezi cu intuiţia. Tot ea-mi spune că, dacă nu i-au hrănit încă cu carne fezandată de doctor şarlatan, nu-i vor hrăni nici de acum încolo. Dacă l-au păstrat, înseamnă că au nevoie de el. Poate ca monedă de schimb, poate pentru altceva.
– Ai dreptate şi merg pe mâna ta. Şi în continuare?
– Reiau pista Boltwood, pe care n-am exploatat-o suficient.
– În regulă! Hai să te las acasă. Mâine în zori trebuie să plec pentru un reportaj la sondele petroliere din  golf. Seara voi fi la redacţie, iar acasă după miezul nopţii.
– Lasă-mă mai bine la agenţie. Nu mă trage inima la soilit.
*
*          *
Urc cu liftul. Intru. Ca la mine, fără să mai bat în uşă. Noroc că reclama de pe blocul de vizavi luminează destul de bine ca să-mi dau seama la timp că persoana care stă cu fundul în fotoliul meu şi cu capul pe mapa mea de birou este Miss Clotilde. Îmi bag pistolul în ham, cu aceeaşi viteză cu care l-am scos de-acolo. Trezită brusc, făptura clipeşte speriată.
– Domnule Caldwell, ce bine-mi pare că aţi venit! Afirmaţia face să-mi crească inima, de parcă i-am pus o linguriţă de bicarbonat. Cineva a încercat să intre în cabinetul doctorului Boltwood. M-am speriat şi am ţipat. Cred că s-a speriat şi intrusul, deoarece s-a întors rapid, a închis uşa şi a dispărut. Am vrut să-l urmăresc, dar mi-a fost tare frică şi n-am putut să mă mai mişc.
Devin detectiv:
– Femeie? Bărbat?
– Nu ştiu. Nu aprinsesem lumina în sala de aşteptare, iar în „Fişier” nu ardea decât lampa de birou. Încuiasem uşa şi aşteptam să se facă ora douăzeci şi treizeci de minute să pot pleca acasă, aşa cum m-aţi sfătuit dumneavoastră. Citeam ediţia de seară din „Miami News”, când am auzit sunetul cheii care se întorcea în broască. M-am speriat îngrozitor. M-am ascuns sub birou. Am văzut proiectându-se în lumina de pe coridor umbra unei siluete imense. Atunci am ţipat. Uşa s-a închis brusc şi am auzit cum a pornit-o în fugă spre lift.
– Miss Clotilde, te rog să te linişteşti, deoarece trebuie să scoatem cât mai multe informaţii din ceea ce ai văzut şi ai auzit în cele câteva fracţiuni de secundă. Să mergem în cabinet!
Precauţiunile luate înainte de a intra s-au dovedit fără obiect. Nu intrase nimeni, nu răscolise nimeni. Cel puţin la o privire superficială.
– Miss Clotilde, silueta înspăimântătoare pe care aţi văzut-o, era o umbră normală, deformată de proiecţie. Am să vă rog să reluăm momentul.
Stingem lumina în sala de aşteptare; aprindem lampa de birou, iar Miss Clotilde intră, cam ruşinată, sub masă. Deschid uşa şi mă opresc în prag. Pe peretele din faţă, prin geamul „Fişierului”, îmi văd propria-mi siluetă, într-adevăr sinistră ca dimensiuni.
– Vă rog să vă concentraţi şi să-mi răspundeţi la câteva întrebări: silueta pe care aţi văzut-o era mai mică sau mai mare. Atenţie ! Frica de atunci poate să vă inducă în eroare. Luaţi un reper pe perete: marginea dulapului, a tabloului, dunga sau marginea plafonului şi apoi răspundeţi.
– Mai mică.
– Cu mult?
– Până în dreptul marginii de jos a tabloului, pe când a dumneavoastră trece de îmbinarea peretelui cu plafonul.
pantaloni sau fustă?
– Pantaloni.
– Mai gras ca mine?
– Mr. Caldwell, nu vă supăraţi, dar mai slab nu cred că se poate.
Recunosc, din cauza înălţimii nu prea arăt a atlet.
Aprind lumina şi o ajut să iasă de sub birou şi îmi continui interogatoriul:
– Zgomotul de paşi, fuga pe care aţi auzit-o, era de bărbat sau de femeie?
– Nu-mi dau seama!
– Într-un fel răsună paşii unei femei, încălţate cu pantofi cu tocuri şi altfel cei ai unui bărbat.
– Purta pantofi sport.
Nici o relevanţă. Pantalonii şi pantofii sport sunt comune ambelor sexe.
– Gândiţi-vă la frecvenţa paşilor, la tăria lor.
– Aveţi dreptate, Mr. Caldvell! Acum îmi dau seama: era femeie!
– Buun! Şi acum să-i aflăm înălţimea aproximativă.
– Înălţimea!? Mă priveşte aiurită, de parcă a pronunţat cine ştie ce gogomănie.
Măsurăm diferenţa dintre umbra ei şi a mea. Cunoscându-mi înălţimea şi aplicând regula de trei simple…
Noroc că stătea pe scaun. Altfel pica în… popou de admiraţie pentru inteligenţa detectivului Wigglesworth Caldwell.
Rezultatul socotelii: aproximativ cinci picioare şi cinci inch.



CAP. 10. „LIPSESC CASETELE!”
Automatul pentru cafea de pe coridor este stricat. Dar când dracu’ nu-i! Si să mai spuneţi că-i superstiţie! Etajul 13 şi toate merg anapoda! Miss Clotilde se oferă să-mi prepare o cafea solubilă. Scoate dintr-un sertar al biroului instrumentele şi începe s-o confecţioneze folosind un proces tehnologic pe care nu-l mai urmăresc. Am de pus în ordine (aţi ghicit!) impresiile.
O femeie a încercat să pătrundă în cabinetul doctorului. Coincidenţa ar fi din cale-afară de mare ca să putem crede că această vizită n-are nimic de-a face cu crima. Ce concluzie tragi de aici, măi, Caldwelle? Păi, să judecăm! Când s-a reîntors Miss Clotilde din învoire, l-a găsit pe doctor cu extremităţile reci.
– La ce interval după deces se răcesc extremităţile?
– În funcţie de temperatură şi alţi factori aleatori, între jumătate de oră şi două ore jumătate.
– Mai exact nu se poate?
– Dacă este vorba de extremităţile doctorului Boltwood, se poate. Instalaţia de aer condiţionat funcţiona şi în cabinet erau 66 grade Fahrenheit, ceea ce, în grade europene, ar însemna în jur de 19 grade Celsius. La această temperatură şi ţinând seama că avea un metabolism riguros controlat, cu o  aproximaţie de un sfert de oră, moartea survenise de două ore în momentul în care l-am găsit eu. Deci în jurul orei optsprezece şi cincizeci de minute, plus sau minus un sfert de oră.
– Atunci n-a fost împuşcat nici de persoana care fusese notată cu o steluţă în agenda doctorului, cea programată pentru ora şaptesprezece şi cincisprezece.
– La asta m-am gândit şi eu. Am verificat după tratate şi tabele toate calculele. Eroare poate fi de maximum un sfert de oră. Crima a fost înfăptuită la o oră şi jumătate de la ultima vizită notată de doctor în agenda sa.
Să fiu a dracului dacă n-o angajez eu pe comoara asta. Ba. Mai bine, o iau de nevastă. Ce vă holbaţi nasoilor la mine? N-o fac din mercantilism: ca să mă scutească de un salariu, de impozite, fond de ajutor de şomaj, de asigurări de sănătate şi alte o sută de taxe şi impozite, inventate de finanţiştii Unchiului Sam, ca să ne jupoaie de şapte piei. O iau fiindcă o iubesc. Na!
Cu noile date continui să-mi malaxez circumvoluţiunile. Ora optsprezece şi cincizeci; învoirea domnişoarei O’Dwyer, viitoarea doamnă Caldwell, era până la ora nouăsprezece. Dacă cel sau cea care a folosit pistolul ştia acest amănunt, şi nu este exclus să-l fi ştiut, înseamnă că, imediat ce a apăsat pe trăgaci, a şi roit-o. S-a întors apoi după ceva anume, aşteptând să plece Miss O’Dwyer. A văzut-o când a intrat în biroul meu. A avut timp să intre să salte cadavrul şi să se cărăbănească. Pentru treaba asta cred că erau necesare cel puţin patru mâini.
De ce a luat cadavrul? Aceasta-i întrebarea! Aici variantele pot fi cele pe care i le-am oferit lui Roger, dar pot fi şi altele.
Buuun, deci nici a doua oară n-a avut timp să caute ceva anume. Sau a găsit ceva, dar nu tot. Ehei! Şi aici sunt atâtea variante. Cert este că există ceva de găsit în acest cabinet. Pot fi fişele medicale, dar puţin probabil. Nu s-a încercat niciodată intrarea în „Fişier”. Poate fi agenda? Puţin probabil. A fost pe birou şi la prima şi la a doua vizită şi era cel mai uşor de luat. Atunci ce? Care ai o idee?
Beau cafeaua şi mai găsesc un motiv s-o cer de nevastă pe Miss Clotilde. N-o fac încă, deoarece, deocamdată, n-am parale nici cât să închiriez un costum pentru ceremonia nupţială.
Mergem în cabinet şi-i explic cam ceea ce mă aştept să găsesc şi începem căutările. Metodic. Centimetru cu centimetru. Ciocănim pereţii, căutăm ascunzători secrete în sertarele biroului, sau sub lamele parchetului. După o oră ne întâlnim în mijlocul cabinetului cu mâinile goale. Nimic din ceea ce am găsit nu pare să aibă vreo importanţă.
– Ştiu, – exclamă  fătuca – lipsesc casetele!
– Ce casete?
– Înregistrările pe care le făcea în timpul tratamentelor. Uitaţi, acolo, în sertar este casetofonul, iar microfonul este montat sub canapeaua pe care se întind pacientele doctorului în timpul procedeului. Doctorul le analiza după plecarea acestora şi stabilea strategia tratamentului pentru următoarea şedinţă.
– Bine, dar dacă au dispărut, atunci ce mai caută tipul? !
– Poate că nu ştie că au dispărut!
– Cum să nu ştie, dacă el le-a săltat?!
– Nu le-a luat el.
Probabil că am o mutră de bleg, deoarece începe să-mi explice, rar şi cu intonaţie.
– Ca-se-te-le au dis-pă-rut î-na-in-te de prânz! Când m-am întors din pauza de masă, cutia cu casete nu mai era pe birou.
– Erau multe?
– Câteva zeci. Pe unele le ştergea după o vreme, pe cele mai multe le păstra.
– Ai ascultat vreodată o astfel de casetă?
– Nu. Cutia era încuiată, iar cheia stătea numai asupra doctorului. Am văzut odată cheia. Era deosebită la ambele capete. În loc de floare, avea un dolar de argint.
Acum cred că ştiu ce caută concurenţa. Şi, dacă doctorul şi-a ascuns comoara în pauza de prânz, înseamnă că ştia că în acea dup-amiază urmau să se facă presiuni pentru a se pune mâna pe ea.
– Cât durează pauza de prânz?
– Pentru mine două ore, pentru doctor, trei.
În trei ore poţi face fără să apeşi prea tare pe pedala de acceleraţie două sute douăzeci şi cinci de mile, deci putea să ajungă oriunde pe o rază între o sută şi o sută douăzeci de mile. Greu de identificat acel loc, mai ales în asemenea regiune, unde întreaga coastă este împânzită de sute de mii de căsuţe, vile, bungalovuri, cabane etc. Viaţa asta nu ne ajunge să le vizităm pe toate.
Trebuie găsită o altă metodă de a descoperi locul acela. Dar nu azi. Mâine.
Mă uit la ceas şi constat că de şase ore era deja „mâine”, fapt care este confirmat şi de femeile care fac curat la acest etaj şi care s-au prezentat deja la treabă.
Soileala o trage fiecare la locul lui de muncă. Evităm astfel vizitele neanunţate.


CAP. 11. „Cu-cu! Surpriză!”
ideea mi-a venit în timp ce mă ocupam cu soilitul. Nu înţeleg de ce zâmbiţi!? Chestia asta, pentru mine, înseamnă muncă; atunci îmi vin ideile cele mai haioase. Ehei, să am eu atâţia dolari câte cazuri am rezolvat cu ideile care mi-au poposit în tărtăguţă în timpul soiului.
Se făcea că eram într-un living-room necunoscut. Pe o masă erau într-o dezordine desăvârşită sute de casete. Luam câte una, o introduceam în player, apăsam clapa şi ascultam. Toate, dar absolut toate conţineau aceeaşi înregistrare – Louis Armstrong cântând „Aleluia!”. Şi, deodată, am auzit un dialog. De fapt îl auzeam, dar nu înţelegeam nimic, ca şi când viteza cu care era antrenată banda era mai mică decât cea cu care se făcuse înregistrarea. Atunci am priceput! Şi, de bucurie,  m-am trezit. Casetele sunt la domiciliul doctorului Boltwood. Miss Clotilde îmi spusese că doctorul ţine regim, motiv pentru care , la prânz, mergea acasă, unde doamna Brown îl aştepta la ora fixată cu meniul calculat ştiinţific.
Vreau, nu vreau, trebuie s-o invit pe Miss Clotilde la o plimbare. Şi vreau! O găsesc proaspătă, ca după opt ore de somn, în patul acela, pe care-l tot laudă în reclamele tv şi din care îmi voi cumpăra şi eu unul, atunci când îi voi cere mâna.
Îi zic ce idee mi-a venit şi-i propun un joc de societate: „Ghici pe unde intrăm în casa doctorului Boltwood, fără ca buna doamnă Brown să anunţe poliţia?”
– Pe uşă. Am câştigat! Vreau premiul!
I-l dau. Băieţi, dacă nu suna telefonul, i-l mai dădeam şi acum. Iar mi-a funcţionat telepatia.. Am să intru la idei.
– Nu, Doamna Brown, n-a venit nici astăzi la cabinet… Nu… Nici n-a telefonat.
Îi fac semne. Le înţelege.
– Voi trece imediat pe la dumneavoastră. Da… Voi veni cu Mr. Caldwell, care a avut amabilitatea să accepte să facă cercetări discrete în această problemă.
Propun să facem o escală de alimentare, dar mi se sugerează că  Doamna Brown este o bucătăreasă nemaipomenită şi că ne aşteaptă cu o pizza cum n-am mai mâncat.
Cu gândul la pizza în discuţie mai pierd ceva din reflexe, de aceea observ, destul de târziu, că suntem urmăriţi. Ageamii! Să urmăreşti într-o maşină portocalie, chiar şi la Miami, este exagerat.
Îi las să mă urmărească, deoarece coc un plănuleţ. Să văd cum îl aplic.
 – Nu te uita în spate! Suntem urmăriţi de un Ford portocaliu. Am o idee. În timp ce eu o voi întreţine, la bucătărie, pe buna doamnă Brown, tu vei căuta cutia cu casete. Din ceea ce mi-ai spus este destul de mare să nu poată fi ascunsă prin sertare.
– Şi dacă nu-i?
– Am deja o idee adaptabilă ambelor situaţii.
*
*          *
Pizza doamnei Brown este, într-adevăr, mortală! Pentru pofta cu care mănânc şi laudele pentru talentele în arta culinară pe care i le aduc, capăt trei porţii una după alta. Dacă nu s-ar fi întors Miss Clotilde, făcându-mi semn că nu a găsit nimic, băgam şi ultimul dumicat în gură, făceam poc şi rămâneaţi fără valorosul şi simpaticul detectiv particular, Wigglesworth Caldvell.
Tot bafta mea proverbială mă ajută din nou. Aceasta apare în bucătărie, unde subsemnatul gâfâie de atâta pizza ingurgitată,  sub numele de Max şi sub chipul unui Brown junior, ciocolatiu, cârlionţat şi foarte isteţ, pentru cei 14 ani ai săi.
– Max, tu ştii cutia aceea de metal în care-şi ţine domnul doctor casetele?
– Sigur că da, domnule. Doar eu îi fac toate cumpărăturile. Sunt o grămadă la super-marketul de lângă şcoală.
După un sfert de oră Max se întoarce cu un pachet care conţine o cutie identică cu cea dispărută şi lingând o îngheţată uriaşă. A folosit şi la plecare şi la venire intrarea de serviciu, de pe strada vecină. Despachetăm cutia şi plecăm cu ea ţinând-o de mâner.
Mă fac că plouă, dar îi ginesc pe cei doi nasoli din Fordul portocaliu. Mi se face milă de ei şi, în drum spre Dodge, trec pe lângă ei, explicându-i lui Miss Clotilde:
– Lăsăm cutia cu casete în cabinet şi mergem să mâncăm ceva (cuvântul „mâncare” îmi produce un icnet abia reprimat) şi pe la şase şi jumătate ne întâlnim să ascultăm înregistrările. După câte sunt vom avea nevoie de timp, nu glumă.
Constat că am fost auzit, deoarece, la întoarcere nu am mai fost urmăriţi atât de strâns.
Am lăsat cutia în biroul meu, am coborât şi i-am fotografiat pe cei din Ford. Sunt la capătul blocului.
Îi cer domnişoarei O’Dwyer să mimeze un defect la demarorul maşinii sale timp de cinci minute. Atât îmi este necesar să înconjur cu Dodge-ul imobilul, să iau liftul de mărfuri până la etajul 13, să intru în cabinetul doctorului Boltwood şi să mă ascund în debaraua cu mături, cârpe şi mobilă stricată, din spatele biroului său. Aştept. Nu prea mult. Îi aud pe cei doi cotrobăind prin „Fişier”, cabinet şi înjurând cu aplicaţie.
– O fi băgat-o-n debara. Zice unul.
Trag piedica Berettei şi aştept. Uşa este deschisă fără fereală.
– Cu-cu! Surprizăăă!
Tipul din faţa mea se face verde şi, cât este el de dur, cade în… chestia aia care rimează cu dur. Este în pragul infarctului. Nici celălalt nu-i mai departe de asta. Probabil că, pentru faptul că este mai departe, se dumireşte mai repede şi dă să scoată pistolul din hamul de la subsuoară. Îi compostez, cu un 19 mm,  palma dreaptă şi îi promit că, dacă nu este cuminte şi nu lasă arma pe covor, acolo unde a căzut, îl compostez şi între sprâncene. Este cuminte. Dar tipul care lovise podeaua cu posteriorul, nu-i. Se repede să mă placheze la glezne. Îi plachez eu mutra cu un şut. Dacă n-ar fi avut gât, să-i ţină tărtăcuţa, aia ţuguiată, ca o minge de fotbal, precis c-ar fi zburat pe fereastră ca printre buturi. Adoarme.
„Mână spartă” se apleacă să culeagă pistolul. Mă plec şi eu şi-i trag covorul de sub picioare. În cădere sparge cu scăfârlia o măsuţă de sticlă pentru instrumente. Are acum scăfârlia împănată cu cioburi. Sânge, ca la abator, dar n-are nici pe dracu’.
Am timp acum să-i privesc cu mai multă detaşare. Îi recunosc. Sunt două dintre gorilele de la „Casa Albă Numărul Doi”, dar nici unul nu-i băiatul ăla rău, care m-a aranjat aseară. De ăştia n-am nevoie. Le confisc artileria şi le dau drumul.
– Feriţi-vă, dacă ţineţi la mutrele voastre, bune de băgat în borcanele alea cu spirt de la muzeu, să vă mai prind şi a doua oară prin preajmă.
Fac curăţenie. Ceasul lui Richard Inimă de Leu arată ora douăzeci. Trebuie să-l caut pe Roger Blackmur. Prin el am de gând să verific glonţul care trecuse prin gândul domnului doctor şi cele două pistoale din colecţia pe care am început s-o fac în seara asta.


CAP. 12. „MÂINILE SUS! NIMENI NU MIŞCĂ!”
Dimineaţa Roger duce „tunurile” celor doi maimuţoi, glonţul şi tuburile recuperate din cabinetul doctorului la poliţie. Foloseşte o „relaţie”, ocolind calea oficială. Are, chiar, o frumoasă poveste pentru a justifica această solicitare. Există, însă, şi un mic inconvenient: Miami este în sezonul acesta capitala infractorilor, iar domnul Dukas, expertul balistician al susmenţionatei instituţii, nu şomează. De aceea i se promite, dar peste câteva zile.
Trecem pe la redacţie unde se înarmează cu aparatură foto. Cam tot atât de multă şi de sofisticată, cât un satelit de spionaj. Nu-şi ia nici un fotoreporter.
– Cu cât mai puţini iniţiaţi, cu atât mai sigur!
Îi dau dreptate. Suntem invitaţi de onoare la „ceremonia funebră şi funeraliile domnului Denton George Smollet.”
Cu toate că ajungem la reşedinţa decedatului cu aproximativ două ore înaintea celei înscrise în ferpar, în holul acela, cât un teren de baseball, fiecare stă pe bombeul altuia de atâta înghesuială. Şi să vezi întâmplare, în lumea asta mare, primele mutre, care-mi strică armonia retinei şi dispoziţia pe restul zilei, sunt ale echipei zoo: Limbricul şi Goriloiul. Amândoi au muianele şifonate de nesomn, dar Goriloiul are şi chelia şifonată (din cauza încercării de a testa soliditatea catafalcului bunului domn Smollet cu ajutorul capului. pe care nu-l are).
Înghesuiala îmi dă prilejul să mă strecor neobservat până în spatele lor şi să le interceptez convorbirea:
– Dacă mai trece cu tava cu pahare, eu iau unul, că nu mai rezist. Am trei litri de cafea în mine şi tot degeaba. Dacă mă mut de pe un picior pe altul, mi se băltâcâie în burtă. Cu toate astea, în curând o să-mi cadă ochii-n gură, de-o să mă uit prin strungăreaţă. Chiţăitul este al Limbricului.
– Boss, eu, pe onoarea mea (care onoare pui de gibon corcit cu o hienă!?), dacă vă înţeleg! Stăm aici de ieri seară şi nici nu ştim ce căutăm. Grohăitul aparţine sergentului.
– Dacă ai avea cap, acolo, deasupra gâtului, ai înţelege. Dacă lepădătura aia de Cladwell îşi flutura nădragii prin ograda asta, înseamnă că este ceva ce trebuie să ştim şi noi. Şi, decât să pui întrebări cretine, mai bine ai beli farurile să mă anunţi dacă-l vezi prin preajmă.
Buuun! Atât voiam să aflu. Dau ocol catafalcului şi, în trecere, ridic un fald al catifelei care-l acoperă. Este tot acolo.
Îl găsesc pe Roger exact în locul unde l-am lăsat. Este prizonier. Înlănţuit. „Lanţul”, băieţi,    l-aţi vrea şi voi. Merită să suferi. Miss Aubrey Smollet este nemaipomenită, iar Roger „suferă” cu stoicism, rezistând eroic tentaţiei de a o urma din nou în dormitorul-pat.
Mă întrebam cum să fac să-i spun ce am descoperit, dacă nu scăpa de puicuţă. Tot Roger mă salvează:
– Du-te înainte, îi şopteşte cu mii de promisiuni în intonaţie. Vin imediat după tine.
O ia la picior, gonită parcă de iminenţa unui uragan, atât de obişnuit aici, în Florida.
Îi povestesc ultimele noutăţi. Ajungând la episodul „chiriaşului” de sub catafalc, Roger redevine reporterul inventiv şi de acţiune. Meştereşte nu ştiu ce la uzina aia de făcut poze, o pune pe parchet şi o împinge discret cu piciorul sub catifeaua catafalcului. După un minut, timp în care am numărat nu mai puţin de o duzină de scânteieri, reflectate în luciul parchetului, se apleacă, îşi recuperează scula şi mi-o pune în braţe.
– Ai aici vreo 15 000 de dolari. Vezi cum te poţi cu ei! Ţine şi reportofonul, că îmi umflă buzunarul.
Dispare. în viteză. Îl înţeleg. Îl invidiez şi mi se face, nu ştiu cum să vă explic, un dor nebun să-i aud glasul domnişoarei O’Dwyer. Constat că am rămas fără semnal la telefonul mobil. Pornesc, deci, într-o expediţie pentru descoperirea unui aparat telefonic. Nici nu-i dificilă întreprinderea. În fiecare cameră există, măcar, câte unul. Nu ştiu ce Michiduţă mă îndeamnă să nu mă opresc nici la primul, nici la al şaselea. Uite-aşa! Vreau eu să vorbesc de la al şaptelea! Ăsta se nimereşte să fie într-un birou-bibliotecă.
Formez numărul, aud declicul şi interpretez un „alo!” capabil să topească şi inima unui aisberg. Am textul pe buze. Şi e un text pe cinste, băieţi, dar…
– Domnişoara O’Dwyer nu vă poate răspunde momentan. Dacă doriţi să-i lăsaţi un mesaj, vă rugăm să aşteptaţi semnalul Mulţumesc!
Păcat de text. Nu pot face declaraţii de dragoste unui robot, nici măcar telefonic. Închid. Tocmai vreau să fac calea întoarsă, când aud voci şi paşi pe hol. Reperez uşa oficiului şi mă strecor înăuntru, dar nu înainte de a pune reportofonul pe un raft în spatele cărţilor după de i-am învârtit potenţiometrul de înregistrare până la capăt. Uşa este capitonată, dar am ureche de copoi.
– Am adus banii.
Uşa estompează şi deformează vocea, dar am vaga impresie că am mai auzit-o zilele astea, însă n-am de unde s-o apuc.
 – Puţini.
Vocea asta n-are agăţătoare.
– Ceee!? Pentru înlocuirea unei genţi ţi se pare puţin o sută de mii de dolari!? Eşti nebun!?
– Prefer să mă crezi nebun, decât cretin.
– Dar înţelegerea…
– Înţelegerea era pentru un avion particular. Două, maximum trei victime.
– Şi atunci de ce nu te-ai oprit când ai văzut că ia un Boeing cu 178 de persoane?
– Aveam un contract.
– Îl mai avem şi acum.
– Există, totuşi, un amănunt: asigurarea!
– Şi cu ce schimbă asigurarea condiţiile contractului?
– Mi-ai zis că Mr. Smollet voia să divorţeze şi să ia o puştoaică.
– Exact!
– Dar n-ai specificat că văduva va încasa o asigurare de un milion.
– Nici nu încasează. Asigurarea este pe numele domnişoarei Smollet. Care, ca şi mătuşa sa, se numeşte Aubrey.
Rămân cu gura căscată. Informaţia, în valoare de un milion, trebuie verificată şi valorificată corespunzător. Ocupat să rumeg noutatea, pierd câteva replici. Dar o prind pe cea mai importantă:
– Doamna Smollet nu câştigă din aceasta nimic. Şi în cazul unui divorţ, întreaga avere îi rămânea în întregime, datorită unei clauze din contractul prenupţial.
– Dar…
– Nici un „dar”. Ia geanta şi părăseşte imediat domeniul. Nu vreau să te recunoască vreun poliţai şi să avem necazuri. De două zile se învârtesc prin zonă doi sticleţi şi un detectiv particular, care se pare că a mirosit ceva.
Aud uşa deschizându-se şi închizându-se. Recuperez în viteză aparatele lui roger şi mă avânt în urmărirea celor două personaje. Ard de curiozitate să le văd mutrele. Ies tiptil pe culoar. Observ că între timp s-a stins lumina şi am timp să-mi strig: „Pericol, Caldwelle!” şi văd mii de stele verzi. În drum spre domeniile „unde nu există nici întristare, nici suspin”, aud, ca prin pâclă:
– Poliţia! Mâinile sus! Nimeni nu mişcă!
Niciodată sughiţul Limbricului nu mi s-a părut mai melodios.


CAP. 13. „S-A DUS ŞI PISTA ASTA!”
Am înviat, dar continui s-o fac pe mortul. Sunt ud ca o măslină într-un pahar de martini. Ca să mă trezească, ăştia au utilizat debitul Niagarei pe o săptămână. dacă îşi dau atâta osteneală, merită să aflu de ce. Stau şi ascult.
– Ia vezi, poate că totuşi n-a crăpat! – ordonă Limbricul.
Mă supăr că vorbeşte urât despre mine, dar constat că nu Mr. Wigglesworth Caldwell, detectiv particular, este subiectul frazei.
– Cu un glonţ, care i-a trecut prin inimă! Se miră Goriloiul.
– De ce naiba te-ai grăbit să apeşi pe trăgaci?
– Doreaţi să fiţi în locul lui?! Doar aţi văzut că, în momentul când am aprins lumina a îndreptat pistolul spre dumneavoastră!
– Vezi dacă nu şi-a revenit jigodia aia! Mai adu o căldare de apă!
Nu, nu mai vreau! Dau semne de deşteptare. Mă ridic şi caut personajul cu butonieră la inimă. Sunt dezamăgit. Este unul din cei doi urangutani corciţi cu un coiot, cu care am avut meciul de aseară. Nici una din vocile din birou nu i-a aparţinut. Sunt sigur!
– Salut băieţi, dar ce s-a întâmplat?
– Asta încercăm să aflăm şi noi. Ce căutai aici şi de ce ai fost lovit? Varsă repede, dacă nu vrei să-ţi punem în cârcă şi împuşcarea individului ăsta!
– Imposibil. N-are gaură în spate!
– Şi ce dacă?!
– Dacă n-are, înseamnă că glonţul a rămas în corpul tipului şi, chiar şi un ageamiu îşi va da seama că a fost tras din pistolul domnului sergent Gellhorn. Lăsaţi-o baltă şi cred că vă pot ajuta să scăpaţi de belea. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat.
Trocul pare să-i intereseze.
– Bine, ai câştigat! Sergentul te-a văzut când ieşeai din sală, aşa că ne-am luat după tine. Din cauza înghesuielii, am ajuns destul de târziu în holul asta, unde te-am pierdut. Stăteam aici şi încercam să ghicim unde ai intrat, când am auzit două voci. Am intrat repede într-o cameră.
– Cine erau cei doi?
– Nu i-am văzut la faţă. Până să crăpăm uşa, trecuseră de încăperea în care am intrat. Am observat totuşi că unul dintre ei a făcut semn unei persoane care era în spate. Nu mai aveam cum să ieşim. I-am văzut intrând în camera aia şi apoi lumina s-a stins. Am rămas pe loc. Prin faţa uşii a trecut o siluetă. O rază de lumină s-a reflectat pe revolverul pe care-l ţinea în mână. Am aşteptat.    I-am auzit pe cei doi ieşind şi îndepărtându-se în direcţia opusă. Când am deschis uşa am auzit şi trosnitura. Întrerupătorul era lângă uşă. L-am apăsat şi am văzut cum te prăbuşeai. Te lovise cu patul armei în ceafă. Am strigat: „Poliţia! Mâinile sus! nimeni nu mişcă!”, dar individul – şi locotenentul indică printr-o ridicare a bărbiei cadavrul, care era la un pas în spatele meu – a îndreptat pistolul spre mine. Sergentul Gellhorn a tras. Prea precis.
Acum e rândul tău!
– Eram cu Mr. Roger Blackmur, care voia să scrie ceva despre funeralii. La un moment dat a apărut Miss Smollet, care a dorit să continue interviul început ieri. Mr. Blackmur m-a rugat să merg şi eu să le fac nişte fotografii. (Sper să nu se fi stricat aparatul când am căzut.) Le-am făcut şi tocmai mă întorceam în sală, când am fost lovit.
– Şi ajutorul?
– Înfăşuraţi pistolul tipului cu o batistă şi trageţi din locul ăsta în pervazul uşii de unde aţi ieşit şi apoi înapoiaţi-i băiatului armamentul. Eu voi confirma, ca martor, că individul a tras primul.
Propunerea este acceptată în unanimitate şi este pusă în aplicare
– Mulţumesc, Caldwelle!
Tocmai voiam să mă mir de schimbarea la faţă a celor doi, când, din capătul coridorului, îşi fac apariţia, înlănţuiţi, Roger şi Aubrey Doi. Sunt atât de transportaţi, încât se împiedică de cadavrul care blochează culoarul.
Roger devine brusc ziarist. Eu îi recit frumoasa poveste de mai sus, neuitănd să scot în evidenţă eroismul bravilor apărători ai ordinii.
Mă uit la ei şi-i văd cum li se umezesc ochii de admiraţie pentru propriul lor curaj.
Miss Smollet se oferă să mă însoţească în propriul dormitor, pentru a mă ajuta să mă dezbrac, ca să-mi dea hainele la uscat şi călcat. Să nu fac, Doamne fereşte!, vreo pneumonie. O refuz (cu părere de rău) şi părăsim „locul faptei”. De rest se vor ocupa cei doi „bravi”.
Îi povestesc lui Roger şi ceea ce „uitasem” să le spun celor doi poliţişti.
– Eşti formidabil, Wig! Hai să mergem şi să verificăm informaţia!
*
*          *
Pe peronul din faţa clădirii ne întâlnim cu Mr. John Dee, intendentul, cu un personaj cu mutră dubioasă, care ţine în mână o geantă diplomat, cu cifru. Observ că manifestă o afecţiune deosebită pentru aceasta, deoarece i s-au albit degetele la încheieturi, din cauza forţei cu care strânge de mâner, ceea ce mă face să cred că aceasta conţine o sută de mii de verzişori. Bineînţeles că nu de marţieni este vorba!
Realizez că vocea cunoscută aparţinea domnului Dee.
– Am nevoie de mutra individului cu geanta diplomat.
– Imediat!
Şi Roger devine fotoreporter. Se roteşte şi declanşează obturatorul în dreapta, în stânga şi drept în faţa personajului.
– Ne luăm după el. Trebuie să aflu cine este.
– S-a făcut.
Urmărirea pe alee, până la poartă, nu prezintă nici o dificultate. Este un du-te-vino ca pe bulevardele principale ale oraşului în plin sezon turistic. Pe autostradă îi permitem să se depărteze câteva sute de yarzi. Norocul nostru! După nici cinci minute, vedem cum maşina se dezintegrează în mijlocul unui glob de foc.
Auzim apoi bubuitura şi, imediat, simţim suflul exploziei.
Ne apropiem sub o ninsoare verde. Din înalturi cad, legănându-se, fragmente de bancnote, arse şi sfârtecate de explozie.
– S-a dus şi pista asta! Mă intrigă lipsa de imaginaţie. Am vaga impresie că am asistat la acelaşi scenariu folosit şi în cazul Boeingului.


CAP. 14. „ÎNTÂLNIRE DE GRADUL TREI”
Informaţia culeasă din biroul-bibliotecă se confirmă. Într-adevăr, datele personale ale beneficiarei primei de asigurare sunt ale lui Miss Aubrey Smollet. N-o văd eu pe gâsca asta nimfomană punând la cale atentate cu bombe. Dar asta-i situaţia şi pista trebuie cercetată.
Îl las pe Roger să-şi scrie reportajele despre „vitejia apărătorilor ordinii” şi despre „ninsoarea verde de pe autostradă”, iar eu o iau la picior pentru a prinde măcar funeraliile. De fapt pe băiatu’ îl doare drept în… cot de ele. Vreau să aflu ce va face familia Smollet cu cadavrul supranumerar. Prea multă lume pentru a-l băga la loc în sicriu. Prezenţa celor doi sticleţi, care păziseră catafalcul timp de douăzeci şi patru de ore, îmi explică de ce nu o făcuseră până acum. Nu-i aşa că şi voi sunteţi curioşi să aflaţi cum se vor descurca săracii miliardari cu cadavrul în plus?
Pe aleea domeniului, maşini ca sâmbătă seara, după terminarea unui derbi al „Delfinilor”. Am întârziat. Am aflat de la un reporter pe care-l cunosc că Limbricul şi Goriloiul şi-au încărcat „clientul” şi au plecat cu jumătate de oră înainte, imediat după pornirea cortegiului mortuar.
– Şi unde-i înmormântarea?
– Pe malul oceanului. Au un cimitir privat. Bătrânul şi-a construit acolo un cavou, cam cât o casă pentru o familie mai pricopsită.
Îl las să plece, iar eu intru în hol pentru a căuta un post de observaţie. Prea târziu, Caldwelle! O echipă de muncitori lucrează cu sârg la demolarea catafalcului şi, bineînţeles că dedesubt sunt tot atâtea cadavre, câte fire de păr are Goriloiul în chelie.
Parcă-i un făcut! Azi toate uşile mi-au fost trântite în nas.
Îmi vine să-mi dau şuturi în fund de necaz. Dacă nu treceam pe la compania de asigurări, nu-l pierdeam pe doctorul Boltwood. Unde dracu’ să-l caut acum? În căsoiul ăsta  am o şansă din o mie să-l găsesc. Şansa asta trebuie însă să mi-o încerc. Pornesc aşadar într-o expediţie. Prin Pustiul Sahara întâlneşti mai mulţi oameni decât cei care se găsesc azi prin Casa Albă Numărul Doi. Cu toate astea sunt foarte prudent. Am memorie brună şi nu uit că, în ultimele zile, am încasat-o de două ori în timp ce-mi plimbam nădragii prin zonă. Totuşi, într-un oficiu, descopăr un valet, în uniforma casei. Le soileşte gagiul cu multă aplicaţie. Duhneşte a whisky ca o distilerie scoţiană şi nu catadixeşte să deschidă ochii, nici când îl dezbrac. Îi împrumut jacheta şi o tavă. Pe aceasta din urmă pun  o  farfurie.  În  farfurie îmi  aşez  Beretta  şi  o acopăr, ca la marile case, cu un şervet de olandă.
Asortez natura moartă cu ceva mai viu – o sticlă de whisky Long John – şi, la drum!
În penumbra de pe coridoare nu fac decât efortul să par cât mai stilat în rolul de valet pe care-l interpretez. Sunt sigur că, la asemenea căsoi, personalul este tot atât de numeros ca cel de la Hotelul Ritz. Cine dracu’ să-i cunoască pe toţi?
Mă dureau picioarele cumplit. Umblam de vreo două ceasuri şi nu străbătusem nici jumătate din traseu. La un moment dat mă şi rătăcisem. Mi-am dat seama că mai trecusem de două ori prin locurile alea.
Conform teoriei probabilităţilor, şansa de a găsi ceva trecuse de la 1 la 4 , la 1 la 3. Ei, bine, şansa asta am avut-o! Am dat întâmplător de camera corpului de pază, adică camera gorilelor, gibonilor, urangutanilor familiei Smollet. Aici am avut o întâlnire de gradul trei”. Tocmai coteam pe un coridor, când aud:
– George, adu-l pe lunganul ăla-ncoace.
Mi-au trebuit câteva fracţiuni de secundă să mă dumiresc. A trebuit să-mi aduc aminte că toţi băieţii care cărau tăvile în reşedinţa Smollet trebuia să răspundă, o aiureală a domnului Denton George Smollet, la apelativul acesta, iar „lunganul” nu eram eu, ci cel de pe tavă.
– Prea bine, domnule.
Mă apropii cu lumina în spate, intru în cameră, unde draperiile sunt trase şi nu arde nici un bec, pentru a nu se face şi mai cald, amănunte pe care le aflu imediat din înjurătura unuia din cele trei personaje din respectiva încăpere, înjurătură al cărei subiect era mecanicul de întreţinere, care nu reparase instalaţia de aer condiţionat. În obiectul gândirii începe să-mi sclipească un beculeţ. Îl sting, ca să nu mă dau de gol.
– Dacă domnii n-au nimic împotrivă, mă pot uita eu. Înainte de a mă angaja aici am avut un mic atelier de întreţinere şi reparaţii pentru instalaţii de condiţionare. Concurenţa firmelor mari m-a obligat să închid.
– Prea bine, George, ieşi pe balcon şi uită-te!
Nu pot rata şansa asta. L-am recunoscut pe nasolul care m-a aranjat cu măciuca acum două seri.
Adevărul e că mă pricep la tipul ăsta de instalaţie şi, dintr-o ochire, văd că, din cauza trepidaţiilor, probabil, fişa de legătură a unui fir electric a sărit de la locaşul ei. Scot siguranţa, pun fişa la loc, dar nu-i dau drumul. Mă apropii de uşa, pe care am lăsat-o întredeschisă şi trag cu ascultătoarea.
– Pentru bietul Frank, Dumnezeu să-l odihnească!
Se aude clinchetul sondelor şi gâlgâitul whisky-ului care se prăvăleşte pe esofagurile antropoizilor.
– Bă, noroc cu el!
– Cum să fie noroc, când l-au mierlit sticleţii ăia?
– Da, dar dacă nu-l mierleau şi nu trebuia să-l ia de aici, ăia ar fi fost în stare să păzească catafalcul până începea acela de dedesubt să se împută.
– Şi aşa, când a trebuit să-l urcăm în furgonetă, mi-a întors maţele pe dos de putoare. Apropo, ia mai toarnă-mi unu că numai când mă gândesc îmi vine să borăsc.
– Mă şi mir cum de nu s-au prins sticleţii?!
– Chiar dacă venea vreun damf, zicea lumea că-i de la ăla de deasupra. Şi mai erau şi florile şi sprayurile.
– E mare bossul, ce mai!
– Dean l-a transportat?
– Singur?!
 Îhî!
– Bietul de el! Ar trebui să-i cerem lui George să aducă vreo două sticle de whisky, că, dacă se întoarce Dean, o să trebuiască să-l dezinfectăm şi pe dinăuntru şi pe dinafară, să uite de duhoarea ăluia.
Înfig repede siguranţa şi motoraşul începe să toarcă. Intru la trap, ca să nu iasă ei pe balcon. La lumină m-ar fi recunoscut. După seceta din cele patru sticle de trăscău, inclusiv cea pe care abia le-o lăsasem în grijă, temerea nu era pe deplin justificată. De fapt cunoştinţa mea era în baie, de unde se auzeau nişte icnituri, al căror motiv cred că l-aţi intuit. Dau cu pasul. Acum, cel puţin, ştiu că domnul doctor Boltwood părăsise domeniul. N-am nici o idee cum aş fi putut determina pe vreunul din cei trei onorabili, aici, de faţă să-mi dea coordonatele noului său domiciliu.
Încalec portiera Dodge-ului şi mă cărăbănesc. La timp, deoarece locul începuse din nou să se cam aglomereze. Păsărica-mi spune că mă voi mai reîntoarce pe aceste meleaguri, chiar dacă, pentru moment, pista pare închisă.


CAP. 15. „O.K.! VĂ ANGAJEZ!”
Pe autostrada care merge paralel cu oceanul este aglomeraţie ca în plin sezon. Temperatura este plăcută, aşa că las capota Dodge-ului, mărind habitaclul la dimensiunile universului. Conduc încet, pe banda din dreapta. Trebuie să mă gândesc, fiindcă, băieţi, mandea-şi câştigă mălaiul, nu numai încasând scatoalce, ci şi malaxându-şi circumvoluţiunile. Am observat că, de câte ori folosesc mai intens metoda asta, reuşesc să reduc numărul nasoilor care-mi dau la moacă pe unitatea de timp şi de suprafaţă. Deci mă gândesc şi iată ce-mi trece prin scăfârlie:
Tipii de la Casa Albă Numărul Doi au reuşit să transporte cadavrul doctorului Boltwood la o altă adresă. Aceasta nu-i prea aproape, deoarece urangutanul acela de Dean, care a executat transportul, încă nu se întorsese în momentul când i-am părăsit pe ceilalţi maimuţoi. Mai deduc că hoitul a fost dus undeva unde va trebui să fie găsit, probabil mai târziu şi nu a fost făcut dispărut, deoarece domeniul Smollet oferea suficiente facilităţi pentru cea de a doua variantă: de la burta rechinilor din adâncul Oceanului până la cea a aligatorilor din mlaştinile „junglei” sălbăticită cu atâta cheltuială. În ambele variante crima ar fi fost perfectă, deoarece cadavrul ar fi dispărut fără nici o posibilitate de a mai fi găsit, nici măcar întâmplător.
De ce a fost furat cadavrul? Şi de ce ascuns şi nu făcut dispărut? Nu pot să-mi dau, încă, seama. Dacă au procedat atât de ilogic, înseamnă că au avut ei un scenariu. Dar care mama dracului e ăla?
Constat că gagii au procedat cu multă aplicaţie şi hărnicie la trântirea tuturor uşilor în nasul subsemnatului şi că nu-mi rămâne decât calea foarte plictisitoare a vizitării celor 74 de paciente ale vraciului, de pe lista primită de la Miss Clotilde.
Zis şi făcut. Trag pe dreapta în primul parcaj; scot fiţuica şi caut adresa cea mai apropiată de coordonatele de moment ale Dodge-ului.
Asta-i Fanny MaKaye. Într-un sfert de oră ajung la un domeniu, care are poarta la autostradă, iar reşedinţa, un castel scoţian, transportat peste ocean, cu stafii cu tot, este la trei mile de aceasta.
Caut în peretele din jurul porţii butonul – copil al civilizaţiei – în care să-mi înfig arătătorul pentru a-mi anunţa venirea. Nu-i
Găsesc, în schimb, agăţat de uşa masivă de stejar, un mâner de bronz. Îl apuc cu nădejde pentru a-l lovi de lemnul de sub el.
Şmecherii! Cum l-am atins, aud în spatele tăbliei melodia unui modern bing-bang.
– Cu ce-i pot fi agreabil domnului…?
Personajul face parte din decor. Valet stilat, în costum de epocă.
– Wigglesworth Caldwell doreşte să vorbească cu Doamna Fanny MaKaye.
– Domnul a fost anunţat?
– Domnul va fi anunţat chiar de tine, dacă eşti valetul şi, nu cumva, însăşi fantoma castelului.
– Cred că doamna…
– Mă doare-n…, ştii tu unde, de ceea ce crezi. Ia viteză şi spune-i cucoanei că vin în legătură cu domnul doctor Boltwood.
– Prea bine, domnule. Dar cred…
– Mai eşti încă aici? – mă încrunt eu la personaj. Până se întoarce nătărăul admir interiorul sălii de primire. Pereţi din bolovani de gresie şi lambriuri din lemn de stejar de sute de ani, alături de lumânări din plastic cu „flăcări” de sticlă şi filamente de wolfram.
„Îmbogăţiţi de război”, gândesc şi ulterior aflu că nu m-am înşelat. Iar războiul fusese cel din Coreea.
N-am timp să expertizez şi tablourile imense, în rame afumate, că-l văd pe gogoman că-mi etalează un rânjet de mare bunăvoinţă:
– Doamna are plăcerea să vă primească.
O luăm din loc şi, zău că, dacă nu eram cu personajul, nu ştiu cum mă descurcam! Drumul parcă-i un itinerar de muzeu: galerii de portrete ale strămoşilor familiei, dar cu siguranţă că nu ale actualului domn McKaye; armuri, panoplii, însemne heraldice. Ajungem, în sfârşit, într-o încăpere cu aspect normal. Mobila-i mobilă, şemineul este fals, dar instalaţia de climatizare este cât se poate de autentică. Deceniul unu al secolului XXI. Singurul element de decor, care pare să aparţină secolului al XIX-lea, este băbuţa care mă întâmpină în picioare. Are o voce ca un aisberg în derivă în apropierea coastelor groenlandei:
– Cât?
– Cât ce?
– Cât mai cere de data aceasta?
– Cine?
– Boltwood.
– Păi, după părerea mea, de data asta nu cred că mai poate să ceară ceva.
– Pardon?! Nu înţeleg.
– Stimată doamnă, înainte de a continua agreabila noastră conversaţie, vă rog să citiţi asta! – şi îi întind legitimaţia.
O citeşte cu atenţie, mi-o înapoiază, dar nu-şi topeşte aisbergul:
– Aştept.
– Doamnă Mckaye, doctorul Boltwood nu poate să mai ceară ceva, deoarece a fost asasinat. Abia acum o văd pe băbuţă cum i se înmoaie balamalele şi se aşează pe canapea.
– Luaţi loc!
În sfârşit.
– Ziceaţi că…
– Ziceam.
– Şi casetele?
– Au dispărut.
– Oh! Deci va trebui s-o iau de la început!
– Sau poate nu.
– Care este onorariul dumneavoastră?
– O sută de dolari pe zi, plus cheltuielile.
– OK! Vă angajez!
– Să fac ce?
– Să găseşti caseta cu care m-a şantajat Boltwood.
În următorul sfert de oră aflu o grămadă de lucruri:
 Sub hipnoză băbuţa a mărturisit doctorului că în denumirea companiei „McKaye & Son” există o inexactitate. „Fiul” nu este de fapt produsul concepţiei lui Mr. McKaye – tatăl, ci fructul vinovat al unei nesăbuinţe din tinereţe. La frageda vârstă de 59 de ani „fiul” ar fi dezmoştenit de „tatăl”, de 85, în cazul în care infidelitatea mamei ar ajunge la urechile acestuia. De doi ani cinstita doamnă McKaye plăteşte, strângând din dinţi, câte o sută de mii de dolari pe an pentru a preveni scandalul.
Este, de fapt, prima confirmare a bănuielilor subsemnatului.
Deschid o nouă partidă la rubrica „suspecţi”, într-un din circumvoluţiunile despre care vă ziceam. Nu, nu m-am ţicnit să-mi închipui că fosila ar putea descărca două focuri de pistol, fără să-i sară braţul din umăr, dar pot, în schimb, să mi-o închipui plătindu-i unui băiat rău o sută douăzeci şi cinci de mii de dolari, să-l aranjeze pe cel ce-o şantaja.
Iau acontul şi mă cărăbănesc în viteză. Mai am de vizitat doar 73 de cucoane.


CAP. 16. „CE DRACU AU ĂŞTIA CU SCĂFÂRLIA MEA!?”
Sticleţii n-au ceas de pontaj. Pentru ei nu sună sirena la intrarea şi la ieşirea din schimb. Nici pentru cei care-şi încasează mangoţii pe ştatul de plată, la dată fixă, nici pentru cei care-i împuşcă, când au baftă să le pice vreun caz. De aia trec pe la bârlog, fac un duş, mă schimb (numai de ţoale, că în rest îmi place cum sunt), îmi verific artileria şi gândesc: la ora asta – este aproape miezul nopţii – nu pot să mai inoportunez nici una dintre damele alea, care-i erau paciente decedatului doctor Boltwood. Dar pot face o tentativă la sora acestuia. Aţi ghicit, şmecherilor, despre Miss O’Dwyer, sora de la cabinet e vorba!
Împung cu arătătorul tastele telefonului. Cârâie doar o singură dată şi aud o voce care intonează un „alo!” care-mi înmoaie balamalele. Ca să nu cad mă ţin de receptor.
Pun textul ăla pe care nu am vrut să-l încredinţez robotului. Nu vi-l încredinţez nici vouă. E prea mişto şi sunt sigur că o să-l folosiţi să vă vrăjiţi gagicile, fără să-mi plătiţi copyrightul.
– Vai, Mr. Caldwell, ce bine-mi pare că aţi telefonat! (Simt că-mi crapă ventriculele) Toată seara v-am sunat.
– Dar ce s-a întâmplat?
– Am primit corespondenţa azi la cabinet şi nu ştiu ce să fac. Sunt două plicuri „personale”, pe numele doctorului Boltwood. Acest gen de corespondenţă trebuie să i-o dau doctorului nedesfăcută. Mă gândesc că ar putea fi ceva important.
– Vin imediat, Miss Clotilde.
Îmi notez adresa pe altă circumvoluţiune şi zbor.
Într-adevăr, scrisorile reprezintă ceva foarte important: conţin fiecare câte un cec. Primul de o sută de mii de dolari, este semnat de Doamna Holy Ferguson. Mai mult ca sigur că este vorba de consoarta bossului de la „Ferguson & Co”, celebra reţea de magazine. Al doilea este mai greu: o sută douăzeci şi cinci de mii de dolari şi poartă semnătura Lesliei Doland. Doland? Probabil cucoana miliardarului Doland, cel cu sondele din golf şi cu trustul de presă. Ambele dame sunt pe lista de paciente ale decedatului.
Două sute douăzeci şi cinci de mii de dolari! Un sfert de milion! O avere! Trebuie s-o păzesc. Dacă nu mă chema Caldwell, fiind cecuri la purtător, puteam să încasez cecurile fără să clipesc. Şi om mă făceam! Dar mă cheamă Caldwell, asta-i!
Experienţa te învaţă. Am în slip, pe dinăuntru, un buzunar de plastic. Mă duc la baie şi introduc în acesta cele două plicuri. Când mă întorc, am deja programul zilei de mâine întocmit. Pentru seara asta am alt program.
– Miss Clotilde, vă invit la cină!
O duc la restaurantul lui Zigu, un imigrant pe care l-am scos odată dintr-un rahat cât Statuia Libertăţii de mare şi cu care am înnodat o prietenie greu de explicat, chiar şi pentru mine. Localul este pe coastă la nici opt mile sud de Miami, pe un drum care porneşte din şoseaua spre Coral Gables, într-un loc foarte pitoresc.
Zigu se întrece pe sine. Ne hrăneşte cu nişte haleli preparate după reţete aduse de la el din ţară şi ne dă să bem vinuri asortate din aceeaşi zonă geografică. Mâncăm, bem şi, mai ales, ne spunem vorbe frumoase.
La plecare mă uit într-o oglindă să văd dacă nu mi-au crescut aripioare. Am impresia că sunt uşor şi plutesc ca un fluturaş.
Detectivii n-au voie să fie „fluturaşi”. Conduc Dodge-ul privind mai mult în dreapta decât în faţă, iar în spate nu mă uit deloc.
Rulăm încet pe şoseaua care şerpuieşte printre stâncile de deasupra oceanului. Deodată simt că Dodge-ul primeşte un ghiont în spate, mai să ne arunce peste parapet. Devin din nou detectiv. Văd un Chrysler albastru metalizat, lung cât două Dodge-uri, care tocmai îşi lua viteză să mă izbească iar.
Gagiilor, nu-mi judecaţi maşina numai după aspect şi anul fabricaţiei!
Mă uit în oglinda retrovizoare şi, când văd că a pornit atacul, înfund pedala acceleraţiei. Maşinuţa îşi ia zborul, iar Chrysler-ul îşi înfundă farul din dreapta într-un stâlp al parapetului. Mă cred scăpat. Nici un Chrysler din lume n-ar putea să-mi ajungă Dodge-ul, pe care mi l-a aranjat Pat, un mecanic cum altul nu-i în toată Florida, mai ales cu asemenea handicap. Dar ăl din spate se pare că are alte gânduri. Păstrează constant distanţa şi-i văd unicul far măturând şoseaua.
Noroc că am reflexe! Din faţă sunt orbit, deodată, de farurile altei maşini care, la nici două sute de yarzi, mi se aşază transversal pe şosea. Este Fordul portocaliu.
Scot în viteză Beretta şi-i compostez pneurile din dreapta şi virez la stânga pe un drum secundar, care-l văd semnalizat, chiar în faţa Fordului.
Mi-aduc aminte că, la cel mult jumătate de milă este un motel destul de populat. Împing acceleraţia până la podea şi-i fac domnişoarei un instructaj succint.
– După primul viraj este un motel. Voi opri câteva secunde. Coborâţi, intraţi imediat în restaurant şi, de acolo, direct în toaletă! Telefonaţi după un taxi! Aşteaptă-mă acasă!
– Şi dumneavoastră?
– Eu am să-i plimb puţin pe băieţii ăştia răi şi, apoi, vin să vă spun: „Noapte bună!”
Zis şi făcut. În oglindă văd maşina „ciclop” destul de departe.
Virez la dreapta şi un pâlc de arbori îmi ascunde urmăritorii. Opresc în faţa restaurantului şi demarez în trombă. Am deja câteva zeci de yarzi distanţă de ultimul panou luminos al motelului, când zăresc în spate trei lumini. Probabil că gagii din Ford aveau pneuri speciale. Dodge-ul meu nu are şi, de aceea, în momentul când din spate aud primele detunături, ştiu că tipii din spate nu sunt la vânătoare de ciori, ci la una de pneuri.
În ultima secundă văd un drum lateral şi cotesc brusc. Drumul este plin de gropi, aşa că trebuie să încetinesc. Mă consolez cu gândul că şi urmăritorii vor trebui să facă acelaşi lucru, rulând în aceleaşi condiţii. Se pare, însă, că au suspensii mai bune, căci luminiţele au devenit lumini de-a binelea.
Unde dracu’ duce drumul ăsta?
Acum ştiu. Stau cu botul Dodge-ului într-o poartă de bârne. Noroc cu centura de siguranţă şi cu drumul plin de hârtoape. Altminteri rămâneaţi fără simpaticul detectiv particular Wigglesworth Caldwell. Dau să mă extrag din maşină, dar constat că, în urma impactului, uşa s-a strâmbat şi nu se mai deschide.
Mă reped spre cealaltă, se deschide. Chiar în momentul acela, ceea ce văd prin crăpătură este gaura unui „tun” de 9 mm, care-mi caută nerăbdătoare pieptul.
– Ieşiţi, uşurel, cu mâinile sus!
– Măi, da politicoşi mai sunteţi!
– Cee!?
– Sunt singur în maşină. Prin urmare pluralul este adresare de politeţe!
– Unde-i dama?
– Căutaţi-o!
Probabil că i-am supărat. Simt cum îmi explodează iar tărtăguţa. Înainte de a trece în lumea viselor mai apuc să mă mir: „Ce dracu’ au ăştia cu scăfârlia mea!?” şi, apoi, noapte se făcu!


CAP. 17.  „SALTĂ-ŢI LABELE ŞI ÎNCHIDE BOTUL!”
Miroase înţepător a iută încinsă şi a cereale putrezite. Beznă, să-ţi bagi degetele în ochi. Şi, probabil, că mi le-aş fi băgat, dacă nu aveam mâinile legate la spate. Nu se văd decât vreo două duzini de luminiţe verzi, fosforescente şi nu se aud decât chiţăiturile unei bande de şobolani furioşi, protestând împotriva violării domiciliului.
Băieţi, preferam să fiu legat în faţa a două duzini de lei înfometaţi, decât a unui singur şobolan, dar cum nu mi s-a cerut opţiunea în această privinţă, tac şi rabd. Situaţia, însă, mă stimulează. Gagii care mi-au legat mâinile la spate, habar n-aveau că în căptuşeala curelei am o jumătate de lamă, pregătită special pentru asemenea ocazii. Experienţa te învaţă!
Îmi îndrept mâinile spre mijloc. Ce-i asta? Unde-i cureaua? Lipseşte! Dar nu singură, ci împreună cu pantalonii Auleu! Ăştia m-au lăsat în… Ce mai, arăt ca statuia lui Apollo. Nu tot aşa de frumos, ci aşa de gol.
În timp ce-mi plâng situaţia, constat că nu mai este atât de întuneric. Prin geamurile prăfuite, dar mai ales prin cele sparte, intră suficientă lumină ca să mă pot orienta. Mă aflu într-o magazie. Saci găuriţi, printre care colcăie şobolanii cât pisica, unelte agricole ruginite. Aparţine, cu siguranţă, uneia din zecile de ferme agricole abandonate de proprietari în jurul Everglade.
Reuşesc să găsesc un fier ascuţit cu care-mi tai legăturile, iar lumina care creşte, mă ajută să-mi găsesc hainele. Buzunarul interior al slipului, cel în care pusesem aseară cele două plicuri, este gol. Mă apucă râsul. Nu, băieţi, nu m-am ţicnit. Mă bucur doar de inspiraţie. Înainte de a pleca de la Zigu îi încredinţasem cele două cecuri. Dacă ceea ce căutau nasoii ăia erau cecurile, atunci, precis, că au fost teribil de dezamăgiţi.
Mă îmbrac în viteză şi-mi încep investigaţiile. Băieţi buni, băieţii răi mi-au lăsat până şi pistolul.
Tocmai mă pregăteam să ies din magazie, când aud motorul şi apoi frâna unei maşini.
– Unde l-aţi lăsat?
– În magazia aia. E legat bine.
– Să mergem! Trebuie cu orice preţ făcut să vorbească. După aia, hârşti!
Mă uit printr-o crăpătură a uşii şi-mi vine inima la loc. Sunt numai doi. Cei din Fordul portocaliu. Cel de-al treilea a rămas în maşină. Mă dau binişor în spatele uşii şi-mi scot Beretta. Primul care intră este amicul a cărui mutră o păstrez în fonoteca personală. Al doilea pare bossul.
După ce intră primul, împing uşor uşa cu piciorul şi-l trosnesc cu crosa pistolului deasupra urechii. Se înmoaie şi cade ca un sac, exact în momentul când cel de-al doilea intra. Luat prin surprindere, tipul se întoarce brusc, băgându-şi mâna sub haină.
– Uşurel! – îl potolesc. Saltă-ţi labele şi închide-ţi botul! Îi salt artileria. Artilerie grea. 7,6 mm.
– Cheamă-ţi tovarăşul! Dar, vezi, fără prostii. Pentru a fi mai convingător, trag piedica pistolului său. Acesta nu împuşcă. Spulberă.
– Dean! Dean! Vino să ne ajuţi!
Pe ultima silabă îl trosnesc în tâmplă, trimiţându-l la plimbare prin Câmpiile Elizeului. Iau un fragment de coadă de lopată şi mă postez lângă uşă. Dean pleacă şi el să-şi întâlnească camarazii.
Mă scuzaţi puţin, că am treabă! Sunt ocupat cu operaţia de dezbrăcare a celor trei băieţi răi. Îi leg temeinic de stâlpii de susţinere ai tavanului magaziei; încarc bulendrele celor trei în Fordul portocaliu, pe care-l împrumut şi mă cărăbănesc.
*
*          *
Primul drum îl fac la Miss Clotilde. Sun. Deschide şi dă să cadă-n… vorba ceea. O prind în braţe şi mă uit în oglinda care atârnă lângă cuierul din hol. Cât sunt eu de dur mi se înmoaie şi mie balamalele. Tipul care mă priveşte din oglindă nu-i Caldwell. Este un om negru în dungi maro. Negru de la praful care mi s-a lipit de transpiraţia de pe faţă, dungile maro sunt de la şiroaiele de sânge care s-au coagulat din creştet şi până-n gât.
De data asta se dezmeticeşte mai repede. Mă împinge în baie. Mă dezbrac, dau drumul la apă şi-mi aduc aminte că hainele trebuie şi ele puţin curăţate. Mă încing cu un prosop, îmi iau bulendrele în braţe şi ies să întreb unde le-aş putea scutura. Miss Clotilde vorbeşte la telefon, Când mă observă, pune repede telefonul în furcă.
– Era o greşeală!
Măi, să fie! Dar n-am auzit să fi sunat! Sub duş îmi fac fel de fel de idei. Despre cecuri şi despre faptul că le luasem la mine nu ştia decât făptura, iar despre faptul că i le lăsasem lui Zigu, nu ştiam decât eu. Caldwelle, nu fii caraghios! Ai să ajungi să te bănuieşti şi pe tine.
Mă fac gigea şi ies din baie, îmbrăcat în costum de arab. Adică înfăşurat într-un prosop imens alb. Îmi găsesc hainele periate şi călcate, iar pe Miss Clotilde aşteptându-mă cu o ceaşcă de cafea, o tartină enormă şi trusa de prim ajutor. Beau cafeaua, înghit tartina şi, chiar, suport cu stoicism dezinfectarea rănii. Mă îmbrac, mulţumesc şi cobor. Mai am multe de făcut pe ziua de astăzi.
*
*          *
Al doilea drum îl fac la bârlog. Mă rad, îmi schimb ţoalele şi le controlez minuţios pe cele ale celor trei antropoide. Pistoalele le bag în pungi de plastic şi le etichetez cu numele proprietarilor pe care le aflu din permisele de conducere: Dean Reed, Gustav Schultze şi omul meu Fred Shelford. Restul sunt fleacuri: dolari, cenţi, două pieptene – lipseşte cel al lui Gustav, care are tot atâta tot atâta păr pe bilă cât are şi cea de biliard –, două batiste – după aceeaşi logică, ar însemna ca unul dintre nasoi să n-aibă nas, dar adevărul este că-i cam prost crescut –,  prezervative şi cam atât. Ba nu. Dean are şi un bileţel mototolit. Îl împrumut. Conţine o adresă care nu-mi spune nimic. Dar cine ştie?
*
*          *
Al treilea drum îl fac la atelierul lui Pat Eyring. Pat este prietenul meu şi, aşa după cum v-am mai spus, cel mai bun mecanic auto din peninsulă. Îl rog să-mi închirieze o maşină bună; să trimită un băiat să ducă Fordul portocaliu şi să-l lase în parcarea din faţa poliţiei; să trimită pe altcineva să vadă dacă se mai poate face ceva din Dodge-ul meu.
Al patrulea drum îl fac la localul lui Zigu. Trebuia s-o iau în ordine inversă! Localul este devastat, iar Zigu bătut îngrozitor, geme pe podeaua biroului său.
– Ce-i cu tine, prietene?
Cuvântul „prietene” îi înfloreşte un zâmbet.
– Nu le-am spus.
– Ce?
– Unde sunt cecurile.
– Au întrebat de cecuri?
– Nu. Ziceau de scrisori, de casete şi alte chestii. Nişte amatori, Mr. Caldwell. Cecurile au fost tot timpul şi sunt încă pe biroul meu, rezemate de suportul de creioane.
– Zigule, pregăteşte-ţi localul. Deseară n-ai să ai unde să-ţi primeşti toţi muşterii.


CAP. 18. „OCHII CA LA MELCI, CĂ S-A CAM ÎNGROŞAT GLUMA”
Îl trezesc pe Roger Blackmur şi-i povestesc întâmplările din ziua precedentă. Îl rog să scrie un reportaj despre devastarea localului lui Zigu, care „a rezistat eroic şi nu a divulgat locul unde fuseseră ascunse dovezile care incriminează anumite VIP-uri, dovezi ce-i fuseseră încredinţate de celebrul detectiv particular Mr. Wigglesworth Caldwell.”
Îşi dictează articolul prin telefon, pentru ediţia de prânz, promiţând, în curând, dezvăluiri senzaţionale.
– Eşti aşa de aproape de ţintă?
– Destul. Doar un ghinion extraordinar mă poate împiedica să pot proba totul în maximum o săptămână.
– Nu-ţi dai seama că astfel îţi pui clopoţei?
– Ba da. Ştiu că voi fi vânat de acum şi de băieţii de la „Casa Albă Numărul Doi” şi de cei de la poliţie. Tocmai de aceea vin cu o rugăminte: fă-mi rost de un domiciliu pentru câteva zile.
– Acesta-ţi convine? La prânz plec pentru un reportaj tocmai în Alasca. Voi lipsi trei-patru zile. E suficient?
– E perfect.
– Ia şi cheile de la maşină. O poţi lua după amiază din parcajul aeroportului. Actele vor fi în torpedo. Am să-ţi telefonez când mă întorc. Succes!
Îi mulţumesc şi o întind în viteză.
*
*          *
Următoarea destinaţie este reşedinţa lui Doamna Holly Ferguson. Ca să ajung la cucoană mă folosesc tot de numele doctorului Boltwood.
Nici nu mă lasă să-i zic „Hello!”, că mă ia la fix:
– Zi-i canaliei că i-am trimis ieri cecul şi altul nu mai vede de la mine. Mai bine-i spun soţului meu totul, decât să mă las şantajată de un individ ca el.
– Doamna Ferguson, faceţi o greşeală. Eu n-am venit să vă cer un cec de o sută de mii de dolari, ci să vi-l dau.
– Poftim!?
Mă priveşte speriată, de parcă ar vedea un nebun scăpat din cămaşa de forţă. Ca să o liniştesc, îi întind legitimaţia. După ce o studiază pe toate părţile, îi dau şi cecul.
– Doamnă, doctorul Boltwood a fost asasinat.
Reacţia damei este identică cu cea a cucoanei McKeye, la care fusesem în ajun.
– Şi casetele?
– Au dispărut.
– Oh! Va trebui să o iau de la capăt!
– Nu şi dacă mă angajaţi să le descopăr.
Îmi stabileşte singură onorariul la două sutare pe zi plus cheltuielile, zece la sută din suma recuperată, pentru care-mi taie pe loc un cec şi un premiu de douăzeci şi cinci de bătrâne pentru casetă la predare.
Plec cu optimismul în creştere şi bugetul şi mai şi.
*
*          *
Cu mici variaţii scenariul se repetă şi cu madama de la reşedinţa Dolland. Priscilla are 23 de anişori şi nu este nepoata domnului Norman Dolland, de 83 de anişori, ci, chiar, consoarta dumisale, iar fătul, care-i rotunjeşte binişor burticica, nu este al domnului Norman, ci al nepotului lui Don Ciro Miguel Ricardo Alcazar y Mendoza, cel mai mare duşman al său. Între cele două familii s-a dus, începând din vremea prohibiţiei, o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru stăpânirea coastei de sud. Lupta nu s-a terminat nici după ce fiii şefilor celor două clanuri au început să se deplaseze, unul în baston şi celălalt într-un cărucior cu rotile.
Având în vedere că la 83 de primăveri Mr. Dolland este pe cale să devină pentru prima dată tată, lovitura clanului bătrânului Mendoza este magistrală.
Cum pe subsemnatul nu-l interesează cine va moşteni miliardele mafiotului Dolland, accept oferta de a mă angaja, în aceleaşi condiţii ca şi în cazul precedent, să descopăr caseta care conţine imprudentele confesiuni ale inocentei Priscilla.
*
*          *
Următorul punct pe ordinea de zi este o vizită, neanunţată, la domiciliul făpturii. De ce neanunţată? Ghici! Vreau să-ţi evaluez perspicacitatea de cititor de romane poliţiste. Bravo! Aşa-i! Telefonul de ieri şi devastarea localului lui Zigu m-au făcut suspicios. Trebuie să verific despre ce este vorba.
În drum, trec prin faţa poliţiei. Am baftă să asist la predarea Fordului portocaliu către proprietar. Dar nu ăsta e norocul, ci faptul că, în urma acestuia pleacă, pe şest, de-acum bine cunoscuta maşină a Limbricului şi a goriloiului. Mă iau după ei. În maşina asta închiriată, nu risc să fiu reperat.
Ciudat este că avem acelaşi drum. Văd Fordul galben oprind după colţul străzii pe care locuieşte făptura, iar maşina poliţiei la vreo sută de yarzi în spate. Ce dracu’ caută ăştia aici!?
Trec pe lângă ei, dar nimeni nu mă bagă în seamă, dau colţul şi sun la uşa Clotildei. Intru, accept cafeaua şi torn textul:
– Miss Clotilde, ieri, când mi-am dat seama că nu mai aveam şanse de scăpare, am băgat într-o cutie, tuburile cartuşelor, alte hârtii referitoare la acest caz şi le-am aruncat pe fereastra maşinii. Aş vrea să merg să le recuperez, dar maşina mea a fost făcută zob. De aceea am venit să vă rog să mi-o împrumutaţi pe a dumneavoastră, să merg să caut cutia, acum cât mai este lumină.
Îi povestesc că l-am rugat pe Roger Blackmur să scrie în ziar despre devastarea localului lui Zigu.
– De ce?
–Dacă se-ntâmplă să nu mai găsesc probele, n-aş vrea ca tipii ăia să se simtă în siguranţă.
La plecare mă conduce până la maşină şi ceea ce văd, în timp ce ne luăm rămas bun, mă face să-i aplic o pupătură marca „W & C – first quality”. Care este motivul bucuriei mele? Fordul portocaliu, urmat la oarecare distanţă de maşina poliţiei, o roieşte în direcţia sud.
– Miss Clotilde, cu cine aţi vorbit azi dimineaţă la telefon, când am intrat în baie? Vă rog să fiţi sinceră. Este foarte important
Se codeşte, se roşeşte (şi-i şade grozav!), dar, până la urmă, îmi spune: În fiecare zi, la o anumită oră, sună la numărul unei cabine telefonice unde o aşteaptă frăţiorul cel rău.
Informaţia merită încă o pupătură. I-o dau.
*
*          *
În maşină, scot din torpedo harta regiunii şi observ că la fermă se poate ajunge pe două drumuri. Mă decid pentru cel din spatele construcţiilor, unde figurează şi o pădurice. Rulez liniştit. N-am de ce să mă grăbesc. Pe drum analizez şi două variante: deseară merg la făptură, caut emiţătorul şi-l anihilez; sau îl las unde este, pentru a le putea vinde informaţiile pe care vreau eu să ajungă la ei. Pun la vot şi, în unanimitate, este aleasă varianta a doua.
Parcajul în care-mi las maşina este chiar în liziera pădurii, iar, pentru a ajunge la ferma părăsită, trebuie s-o traversez. Cam jumătate de milă.
Caldwelle, fii cu ochii ca la melci, că se cam îngroaşă gluma!


CAP. 19. „CONCURENŢA ESTE FOARTE METICULOASĂ”
Mă furişez printre copaci, în drum spre fermă, făcând mai puţin zgomot decât pisica în urmărirea şoarecelui. Prin pădurice precauţiunile sunt de prisos, dar de la lizieră şi până la magaziile părăsite locul este descoperit, iar vegetaţia săracă. Trebuie să recunosc, băieţi, că am avut şi ceva baftă: dacă era mai tare de băşică, nu-l vedeam. Dar nu-i! Se ridică din ascunzătoare şi se dă după un stâlp. Mă apropii tiptil şi, când îl aud oftând de satisfacţie, îl pălesc cu un par pe care l-am cules de pe drum, stricându-i tipului bucuria. Îi salt artileria – Browning de 9 mm. Artilerie grea! O băgase sub curea la spate pentru a-şi elibera mâinile, în vederea operaţiunii din care tocmai l-am întrerupt. Îl întorc cu faţa ca să-l „fotografiez”. După chelia strălucitoare şi plasturele uriaş din creştet, care-i mai variază peisajul, puteam să pariez că-i Gustav Schultze. Şi câştigam. Îi dezlipesc plasturele din creştet şi i-l lipesc pe gură. Îi scot cureaua de la nădragi şi-l leg de stâlpul pe care tocmai l-a udat la rădăcină.
Urc treptele putrede ale unei scări şi mă caţăr pe acoperişul unei magazii. Mă ţine. Ăl de sus ştie cum de rezistă sub mine.
De acolo, de sus, cu răbdare, îi descopăr pe ceilalţi. Fred Shelford, prietenul meu, îşi iţeşte din când în când devla din  tufişul de tamarix de pe marginea drumului; Dean Reed este la vreo sută de yarzi de el, de cealaltă  parte a drumului, într-un pâlc de chiparoşi, iar, în şosea, la mai bine de o milă, maşina poliţiei.
Poziţia „pieselor”, văzută de la înălţime, îmi oferă şi soluţia. Cobor fără zgomot, dar şi fără să dărâm coşmelia. Ocolesc cam mult, dar cu folos, şi ajung, în mai puţin de un sfert de ceas, în spatele amicului Fred. Aş putea să-l altoiesc cu parul din dotare. Dar n-aş avea nici o bucurie. Arunc o pietricică în dreapta. Îşi aruncă şi el ţigara şi scoate pistolul. Mai arunc o piatră şi, când se ridică să pornească în direcţia de unde-i veneau zgomotele, strig: „cucu!”. Îl văd cum se roteşte cu degetul pe trăgaci. Nu-i dau a doua şansă. Îl pleznesc cu sete. Cade moale, cu o imensă mirare, întipărită pe moacă.
Pentru al treilea am alt scenariu. Strig:
 Dean! Hei, Dean! Vino repede că l-am prins!
Mizez pe distanţă ca să nu-mi recunoască vocea
Îi scot repede geaca roşie de pe „somnorosul” Fred şi mi-o îmbrac. Când aud zgomotul alergării că se apropie, mă aplec să-i maschez muianul. Îl aştept să se oprească gâfâind lângă mine şi-i aplic, cu muchea palmei, o lovitură scurtă în ligamentele din spatele genunchiului. Cade în… vorba aceea, iar eu nu aştept invitaţie şi mă arunc peste el.
De mirare, nu-i în stare să schiţeze nici un gest. Se lasă dezarmat, fără nici o opoziţie.
– Băieţel, ia spune-i tu, repede, lu’ nenea, unde ai dus cadavrul doctorului Boltwood?
Băieţelul este cam refractar.
– Nu-mi amintesc.
Sunt obligat să-l tratez pentru pierderea memoriei. Ineficient. Sau, poate, doar încăpăţânat.
Trag piedica şi armez propriul lui pistol. Are surdină. I-l proptesc între picioare. Îl anunţ:
– Dacă nu-ţi storci mintea şi nu-ţi aminteşti, până număr la trei, te las fără obiectul ăla de făcut pipi!
Argumentul ăsta este receptat aşa cum se cuvine:
– L-am dus într-un bungalou pe coastă.
– Adresa?
– Pe…
Văd cum i se dilată pupilele, din cauza descărcărilor masive de adrenalină. Intuiesc pericolul şi mă arunc într-o parte. Aud sunetul înfundat al împuşcăturii prin amortizor şi văd că ochiul drept al, acum decedatului Dean,  este pur şi simplu pulverizat. Deci mai exista şi al patrulea personaj în povestea asta. Ating pământul, doar pentru a-mi mări forţa şi mă răsucesc în sens invers, aplicându-i intrusului o forfecare la glezne. Tocmai apăsa a doua oară pe trăgaci şi, de data asta, tot eu eram ţinta. Glonţul pleacă după ciori, iar individul icneşte, izbind pământul. Pistolul îi cade din mână, dar, fiind un încăpăţânat, se repede după el.
Pentru a-l apuca, trebuie să-mi întoarcă spatele. Ghinionul lui. Am încă pistolul lui Dean în mână, aşa că scontez pe reacţia normală. În momentul în care întinde mâna după armă, apăs pe trăgaci. Pleof! Acum amicul are în cur o gaură în plus. Am scontat corect: în loc să apuce pistolul, îşi duce mâna spre fesa perforată. N-am nevoie de altă invitaţie; îl pocnesc cu crosa pistolului în occipital.
Şterg cu grijă amprentele de pe pistolul lui Dean şi i-l pun în mână. Acolo, în iad, unde, fără îndoială că va ajunge, va avea cu siguranţă, nevoie de dânsul.
Pe ceilalţi doi îi mai anesteziez câte o dată, îi leg cu propriile curele, îi dezbrac şi le înfund chiloţii în gură pe post de căluşe
Aduc Fordul portocaliu mai aproape, îi încarc în portbagaj. Îl încui şi arunc cheile.
Aveam nevoie de două ore de libertate de mişcare. Sper că le-am obţinut.
În oraş mă duc direct la locuinţa decedatului doctor.
– Vai, Mr. Caldwell, ce bine-mi pare că vă văd! – mă întâmpină bătrâna negresă. Aveţi veşti despre bunul doctor?
– Îmi pare rău Doamna Brown, veştile sunt puţine, dar am venit cu speranţa că dumneavoastră mă veţi putea ajuta.
– Cu ce poate o bătrână negresă să ajute un om priceput ca dumneavoastră?!
– Cu câteva informaţii.
– Dacă ştiu…
– Doamna Brown, domnul doctor are şi alte proprietăţi în Miami sau în împrejurimi?
– În Miami nu ştiu, dar are o mică cabană, pe plajă, la sud de oraş şi un bungalou, pe coastă, dincolo de Titusville. Astea le ştiu eu, dar…
– Ştiţi şi adresele acestora?
– Desigur. De câte ori dorea să petreacă câteva zile în una dintre ele, eu trebuia să merg înainte, să fac curat şi să gătesc.
Cabana de pe plajă este la doar două mile, sud de Miami. O găsesc greu în puzderia  de mii de alte cabane identice.
După dezordinea care domneşte înăuntru, îmi dau seama că sunt al doilea şi că, la fel ca mine, predecesorul meu nu a găsit nimic. De unde ştiu că n-a găsit nimic? După aspectul celor două încăperi. Dacă găseau ceva, se opreau din treabă şi mai lăsau măcar un singur obiect întreg.
Cealaltă proprietate este în afara cercului cu raza de o sută douăzeci de mile, pe care l-am acceptat pentru ascunderea casetelor în pauza de prânz. O vizitez totuşi. În bungalou peisajul este identic.
Concurenţa este foarte meticuloasă.


CAP. 20. „RĂBDARE, FLĂCĂI!”
Sunt „capricorn”. Dezordinea mea este ordonată. În brambureala din biroul agenţiei fiecare lucruşor îşi are locul lui. Cel ce mi-a cotrobăit pe-aici, n-a ştiut chestia asta. Nici nu-mi dau silinţa să văd dacă-mi lipseşte ceva. N-are ce lipsi.
În bârlog lucrarea a fost făcută chiar cu mai multă conştiinciozitate. Pe ce voi dormi când s-o întoarce Roger?! Patul, canapeaua, până şi fotoliul sunt sfârtecate, arătându-şi maţele de sârmă spiralată.
Ce-or fi conţinând casetele alea de fac atâtea eforturi pentru recuperarea lor?
Reuşesc să-mi adun câteva bulendre, care n-au fost distruse de tot şi mă car. De data asta sunt atent. Ies prin spate şi verific împrejurimile. N-am nici o codiţă. Sper că atât echipa de la „Casa Albă Numărul Doi” cât şi cea zoologică, de la poliţie, să fie încă acolo unde i-am lăsat.
*
*          *
Dimineaţa, după duş, cobor la cutia de scrisori. În gazete nici o vorbă despre uciderea lui Dean. Ascult şi ştirile de la posturile locale de radio şi televiziune. Nimic! Alternative: ori nu le-a dat încă nimeni drumul din portbagaj băieţilor ăia obraznici, ori, cei care i-au eliberat, n-au avut interes să facă valuri şi au scăpat în vreun fel de cadavru prin pustietatea aia.
Într-un plic, care poartă antetul F.B.I.-ului, dar îmi este destinat, există o ştire care mă interesează. Citesc şi casc gura de uimire.
„Persoana indicată de dumneavoastră în setul de fotografii pe care ni l-aţi trimis, este Hugh Streeter, cunoscut ucigaş, care lucrează cu contract…”
Sar peste lunga listă de infracţiuni pentru care a fost condamnat şi peste cea, şi mai lungă, a infracţiunilor de care a fost doar bănuit şi ajung la ultimul paragraf:
„Atragem atenţia că persoana cu care apare în aceste imagini, pare a fin Jack Debs, urmărit pentru crimă şi atac armat asupra unei bănci din statul Connecticut. De aceea vă rugăm să ne trimiteţi toate datele necesare identificării şi arestării lui.”
Răbdare, flăcăi! Va fi al vostru, după ce va ispăşi toate pedepsele pentru ceea ce a făcut aici, în Florida.
Plec şi fac trei vizite la trei din cucoanele care-i fuseseră paciente şarlatanului. Una mă angajează. Celelalte două par că nu au avut probleme cu împuşcatul. În ritmul acesta îmi trebuie o lună să le vizitez pe toate. Am nevoie de o „schemă”. Trebuie să mă sfătuiesc cu Clotilde!
Deseară. Până atunci am treabă. După-amiază cumpăr câteva casete. Restul găsesc în apartamentul lui Roger. Sculele pentru înregistrări sunt grozave. Faptul mă stimulează să compun nişte texte pe măsură. Am nevoie de colaborarea făpturii. O sun la cabinet:
– Miss Clotilde, vă rog să nu spuneţi nimic şi să veniţi la barul de peste drum peste o jumătate de oră!
O văd intrând. Îi fac semn şi vine după mine. Ieşim prin spate, unde am lăsat maşina lui Roger şi ne cărăbănim. Sunt sigur că n-am fost urmăriţi.
Acasă la Roger îi explic scenariul. N-avem timp de repetiţii. Înregistrez două casete, iar textul uneia îl multiplic pe alte opt.
 – Aveţi un casetofon în casă?
– Da.
– Cum ajungeţi acasă, puneţi caseta asta în aparat şi, deseară, când voi intra în casa dumneavoastră, să-i daţi drumul. Cât stau acolo să nu scoateţi nici un cuvânt. În caz că se iveşte ceva deosebit, comunicăm prin scris.
– Nu înţeleg.
– Aveţi locuinţa „împănată de microfoane”.
Îi explic cum am bănuit-o şi cum am aflat adevărul. Se supără. Trebuie s-o împac. Doamne, şi ce dulce a fost împăcarea!
Mai că-mi vine s-o mai supăr o dată. Dar n-avem timp. Aşa că o duc şi o debarc în barul de unde am luat-o.
Când ieşim pe uşă, văd, pe trotuarul de vizavi o mutră cunoscută. Posesorul mutrei în discuţie, ne vede şi el, dar se întoarce şi studiază, cu profund interes, sutienele şi slipurile din vitrina magazinului.
Ne despărţim chiar în spatele lui.
– Pe deseară! Vin pe la ora nouă.
Mai avem de făcut un drum. Îmi iau toate măsurile de precauţie. Mi-am plasat cele două maşini, cea închiriată şi cea a lui Roger, în două locuri diferite pe traseu. Şi bine am făcut! În taxiul care mă duce spre locul unde am plasat prima maşină, constat că sunt urmărit. De data asta foarte discret. Plătesc cursa şi-i cer să oprească în faţa unui supermarket. Intru şi cobor în parcajul subteran. Plec la volanul Volvo-ului lui Roger. Trec chiar prin faţa chrysler-ului metalizat. Limuzina are geamuri „reflex”, aşa că nu risc să fie recunoscut.
Mă îndrept spre sud. Pentru siguranţă, repet operaţia schimbării maşinii în parcajul unui motel.
Ajung la cabana de pe plaja a doctorului la asfinţit. Am încă destulă lumină pentru lucrarea care m-a adus aici.
Scot o scândură din duşumea, de sub canapea, şi introduc, sub un strat subţire de nisip, cutia pe care mi-o cumpărase acum câteva zile tânărul brown. În ea am pus cele nouă casete înregistrate în cursul după-amiezei.
Pun scândura la loc şi trag canapeaua deasupra. În jur, linişte, ca la facerea lumii. Zona nu este prea animată în afara sezonului. La întoarcere schimb din nou maşinile şi mă îndrept spre locuinţa domnişoarei O’Dwyer. Fac un tur de recunoaştere şi constat că mesajul transmis în faţa magazinului de chiloţi a fost bine recepţionat. Chrysler-ul metalizat este sub un palmier, în cel mai întunecos loc de pe toată strada. Disting în el două siluete, dar nu le disting mutrele.
Sun. În difuzorul interfonului răsună glasul făpturii şi, după ce-mi spun numele, aud bâzâitul zăvorului.
Intru, iar făptura, în ţinută de interior, apasă butonul playerului casetofonului.
Înregistrarea durează patruzeci şi cinci de minute şi cuprinde povestirea unei „discuţii” pe care aş fi avut-o cu menajera doctorului. Pe la minutul treizeci, „dezvălui” modul în care am aflat  despre o întâmplare când l-a văzut ascunzând ceva sub o scândură din podeaua cabanei de pe plajă. Mai mult, îmi manifest hotărârea de a merge mâine, pe lumină, să văd ce conţine aceasta.
N-am avut timp să aud cum sună înregistrarea, deoarece, imediat cum am intrat, am sărit pe geamul bucătăriei, în curea din spate, mi-am recuperat maşina din locul unde o lăsasem şi am pornit-o spre sud.
Înainte de a învârti cheia în contact, citesc la lumina plafonierei, biletul pe care mi l-a dat făptura.
„Te iubesc şi te aştept. Clotilde.”
Sper să n-o las prea mult să mă aştepte.


CAP. 21. „AM GĂSIT-O, PATROANE!”
În spatele cabanei creşte o tufă enormă de tamarix, un arbust de nisip, care-mi serveşte de aproape jumătate de oră drept unic adăpost împotriva brizei, destul de rece în acest sezon. Chiar la înălţimea ochilor am scos un nod al scândurii din peretele de lemn al cabanei. Deocamdată nu-mi foloseşte la nimic. În afara foşnetului vegetaţiei agitate de vânt nu se mai aude nici un alt zgomot.
Trag nervos din muştiucul pipei. La rece. N-am curajul să o aprind. Mai trece un sfert de oră şi nu se întâmplă nimic.
Încep să-mi fac probleme. Îmi propun să mai aştept zece minute şi, dacă nici până atunci nu apar băieţii ăia răii, mă cărăbănesc. Mi-e teamă să nu-mi sparg bunătate de dinţi, de tare ce-mi clănţăne.
Tocmai mă pregăteam să ies din ascunzătoare, când observ două perechi de faruri, care părăsesc şoseaua şi se înscriu pe drumul spre faleză. Se opresc chiar în faţa cabanei.
Aud perfect vocile:
– Acum povesteşte!
Ăsta-i John Dee, alias Jack Debs.
– Patroane, aşa cum îţi spuneam la telefon, şmecherul ăla de Caldwell a ajuns la gagică pe la nouă şi a început să o vrăjească.
Şi vocea asta o am în fonotecă. Aparţine amicului Fred Shelford.
– Lasă amănuntele şi treci la subiect!
– La un moment dat a început să-i povestească despre o vizită la negresa care-i făcea haleala şnapanului ăla de Boltwood. Cică cioroaica i-a povestit despre o ascunzătoare sub o scândură din podeaua cabanei.
– Alte amănunte n-a mai dat?
– Ba da. Zicea că i-a croncănit colorata că, odată, l-a văzut pe doctor dând canapeaua la o parte şi băgând o cutie mare, de metal, sub podea.
– Şi?
– Şi i-a cerut să-i împrumute mâine dimineaţa maşina, să vină să caute ascunzătoarea.
– Cui negresei?
– Nu, patroane, gagicii. De-aia mi-am permis să vă trezesc.
– În regulă! Ai procedat corect. Dar Gustav unde a rămas?
– L-am lăsat să păzească casa gagicii şi să tragă cu urechea la ce mai ciripesc porumbeii ăia.
– Şi asta-i bine. În ce maşină este? În Buic. Are telefon şi ne poate anunţa dacă se întâmplă ceva deosebit.
– Hai, la treabă! Ia nişte scule şi două lanterne şi să mergem!
A venit timpul să folosesc „gaura de observaţie”. Îi văd pe cei doi şi-mi confirm exactitatea identificării acustice.
– Când aţi căutat data trecută n-aţi schimbat locul canapelei?
– Ba da. Am mişcat totul, dar cred că era chiar aici.
– Hai, s-o dăm la o parte!
Mă distrez privindu-i cum năduşesc, cum încearcă scândură cu scândură.
– Asta-i!
– Scoate-o! Mai scoate una, să lucrăm mai comod! Sapă aici!
– Am găsit-o, patroane!
Îl zăresc pe Fred scoţând caseta metalică pe care o îngropasem eu acum două ore.
– E încuiată!
– Forţează-i încuietoarea! Sparge-o! Ce mai aştepţi?!
Îl văd pe amicul Fred că-şi scoate pistolul.
– Nu aşa, idiotule! Vrei să ne audă cineva!?
– N-are cin’ să ne audă-n pustietatea asta!
– Nu se ştie niciodată. Ba, mai mult, ai putea să strici casetele şi valorează o avere!
– Bine. Mă duc să aduc ceva din maşină.
– Nu-i nevoie. Încearcă cu ce avem p-aici!
După ce îndoaie două şurubelniţe şi rup lama unui cuţit, reuşesc să o deschidă cu o daltă de spart gheaţa, pe care au găsit-o în bucătărie.
– Asta-i boss!
– Da. Dar unde sunt casetele video?
– O mai fi vreo casetă în nisip. Pune mâna pe lopată şi caută.
– Şi dacă nu-i?
– Scoatem toată duşumeaua şi săpăm peste tot.
Cum eu cunosc cu anticipaţie rezultatul săpăturilor, mă pregătesc să părăsesc ascunzătoarea. Înainte de a o face cercetez cu atenţie împrejurimile. Şi bine fac! Dincolo de gard, văd   prelingându-se două umbre. Mă iau după ele.
– Sergent, strecoară-te în spatele cabanei şi vezi ce fac ăia acolo de atâta vreme!
– 'ţeles, şefu’!
Deci nu sunt singurul care trage cu bleanda la peisaj. Echipa zoologică, în loc s-o soilească la ora asta, aşa cum face orice bun american, bate coclaurii ăştia de pe malul oceanului.
Mă gândesc la moacele ăstora, când or să asculte casetele şi mă prăpădesc de râs. De la un capăt la altul, am înregistrat acelaşi text: „Să mă pupi în cur! Boltwood”
Veselia care mă cuprinde îmi dă şi alte idei trăznite. Descopăr, fără multă bătaie de cap, maşina poliţiştilor.
Are cheile în contact. Le salt şi le înlocuiesc cu cele de la maşina cu care a venit John Dee, cheile acesteia le bag în contactul maşinii lui Fred, iar pe acestea le duc la maşina lui Dee.
Încurcă-i drace!
Plec liniştit. Trebuie să-mi ţin promisiunea pe care am făcut-o la începutul serii făpturii.
Autostrada, la ora asta, este pustie. Aşa că îmi fac maşina avion şi zbor. Nu destul de repede pe cât mi-aş dori.
Buicul în care aşteaptă Gustav este sub acelaşi palmier.
Mă apropii tiptil. Geamul este lăsat, iar tipul sforăie cu capul pe volan. Beculeţul verde al radioreceptorului este aprins.
Îi scap o scatoalcă în ceafă cu crosa Berettei şi-i fac somnul mai profund. Scot radioul din locaş. Mă pricep la aşa ceva. Îi ciugulesc doar o diodă şi un tranzistor. Stricăciunile sunt ireparabile. Îl pun la loc. Nu mă îndur să-i las telefonul întreg.
Şi nici nu i-l las. Deloc.
Sun apoi fericit la uşa făpturii.
– Noapte bună, băieţi! Puteţi să vă culcaţi, că n-am de gând să vă povestesc cum mi-am petrecut restul nopţii.


CAP. 22. „GAGIILOR, AM AJUNS ÎN RAI!”
Aroma cafelei mă face să deschid ochii. Gagiilor, am ajuns în rai! Stau şi-mi malaxez circumvoluţiunile să-mi amintesc cum am mierlit-o, dar nu reuşesc deloc.
Parfumuri sublime îmi desfată mucoasa olfactivă; culori pastelate îmi încântă retina; foşnetul mătăsii pare fâlfâitul aripilor de arhanghel care zboară pe fondul „anotimpurilor” de Antonio Vivaldi. Uite şi un înger care pluteşte în jurul meu! Ce bine seamănă cu Miss Clotilde!
– Bună dimineaţa, Wig! Cafeaua este gata. Cât faci un duş, voi pregăti o omletă cu jambon.
Deci n-am dat colţul! În rai, după câte-mi amintesc din studiul bibliografiei, meniul este fix: lapte, miere şi nectar. Probabil că am descoperit raiul pe pământ.
Sar din pat. Sunt gol, precum Adam. Mă ruşinez. Precis c-am halit din mărul cu pricina.
Sub jetul de apă rece mă trezesc. Îmi amintesc toate întâmplările nopţii trecute. Inclusiv chestia cu mărul. Şi ce grozav a fost! Îmi propun încă un „măr”, până la micul dejun. După, mai vreau unul, dar n-am încotro: am fost plătit să găsesc casete, nu să halesc mere.
– Trebuie să facem o selecţie în lista de cucoane care fuseseră pacientele şnapanului ăla de Boltwood. Te rog să mă ajuţi.
– Bineînţeles. Cum procedăm?
– Să le împărţim în grupe, după anumite criterii.
– De exemplu?
– Cu venituri sub un milion şi peste; tinere şi bătrâne; cu vizite frecvente şi rare.
– Se poate. Am toate datele; să mergem la cabinet!
Sub palmier este acum Fordul portocaliu. Noroc că aseară am reperat emiţătorul şi l-am anihilat. Tot drumul văd în oglinda retrovizoare  maşina portocalie. Nu-mi pun mintea cu urmăritorul meu, aşa că-l las să-mi vadă lanternele de poziţie.
Întâi intru în biroul agenţiei. Găsesc fără multă osteneală emiţătorul. Îl iau şi-l duc în cabina WC-ului de pe palier. Să aibă şi băiatul care ascultă o bucurie la viaţa lui! O chem apoi pe domnişoara Clotilde.
Ne trebuie exact o oră şi jumătate pentru întocmirea celor şase liste. Le parcurg cu răbdare.
– Dă-mi o idee! – îi cer făpturii.
– Începe cu cele tinere, cu venituri modeste şi vizite dese. Fiind tinere n-au avut timp să fac prea multe păcate; fiind cu venituri modeste, şantajul este mai puţin profitabil; făcând vizite dese, pot şti mai multe decât cele care-l vizitau mai rar.
Nu v-am zis că fătuca asta-i o comoară!?
*
*          *
Plec tot cu maşina domnişoarei O’Dwyer. Pe drum, o schimb cu cea închiriată de la atelierul lui Pat, iar pe aceasta cu limuzina lui Roger. Nu mai am în spate nici o codiţă. Nici portocalie, nici de altă culoare.
Primele două dame îmi dau papucii.
A treia pe listă este Priscilla Thayer. Stă, în ciuda venitului (declarat) destul de modest,     într-un bloc cu scară de marmură şi portar cu fireturi.
– Hei, amice, încotro? – mă strigă „generalul” mustăcios şi burtos, văzând că mă îndrept spre lift.
– Îmi convine să mi se spună „domnule” – unu. şi, doi – nu-mi plac portarii prea curioşi.
Nu-l impresionez. Sunt în blugi şi cămaşă ecosez.
– Regulamentul imobilului, domnule…
– Caldwell, Wigglesworth Caldwell. Ce-i cu regulamentul?
– Regulamentul cere să legitimez şi să trec în registru toate persoanele care pătrund în clădire. Dacă sunteţi amabil…
Am de gând să nu fiu amabil, dar înfiretatul intuieşte chestia asta şi apasă, probabil, vreun buton. Efectul este apariţia unei namile, tot atât de înaltă ca mine. Dar de două ori mai lată. Este un argument „solid”, pentru a mă răzgândi. Mă întorc şi-i dau permisul de conducere.
– Deci, unde mergeţi?
– La domnişoara Priscilla Thayer.
– Vă aşteaptă?
– Nu.
– Atunci va trebui să-i cereţi permisiunea să urcaţi.
– Ies în stradă şi strig sub ferestre, sau există şi alt procedeu?
– A, nu, Mr. Cladwell, de la acest telefon.
Îi urmăresc arătătorul şi-mi notez într-o circumvoluţiune numărul. După ce i se răspunde, îmi întinde receptorul şi se retrage, discret, într-un colţ.
– Mă numesc Caldwell şi vin cu un mesaj din partea doctorului Boltwood.
– Urcă! Dă-mi-l pe Hector!
– Hector?
– Portarul.
– A, da. Ei, Hector!
– Domnul poate să urce! – mă îmbie „generalul” după ce pune receptorul în furcă, iar malacul, Ahileus însuşi, se face nevăzut.
Miss Priscilla are clasă. Asta explică şi luxul, nu numai al reşedinţei, cât, mai ales, al interiorului. Mă priveşte cu surprindere şi mă evaluează, precum un cow-boy un armăsar.
Trec examenul.
– Cum de te-ai înhăitat cu un libidinos ca şnapanul acela?
– Amendament: nu m-am înhăitat cu libidinosul pentru bunul motiv că nu l-am văzut niciodată, nici înainte, nici după ce a fost împuşcat.
Noroc că eram aproape. A fost nevoie să pun în practică toate cunoştinţele mele de reanimare. Masaje pe liniile Yin şi Yang, care nu ştiu dacă v-am spus, trec şi se intersectează prin cei doi sâni, dar şi prin alte rotunjimi; respiraţie gură la gură şi alte şmecherii de astea.
Când terminăm, suntem sleiţi, dar aflu exact tot ceea ce mă interesează.
Priscilla, fată frumoasă, este remarcată de Mr.Kelly, care nu-i frumos, dar, în schimb este bătrân; care-i aproape miliardar şi de tot căsătorit. Tataia-i dă cecurile cu care-şi plăteşte facturile, în schimbul unei ore şi jumătate, într-o după-amiază, din două în două săptămâni. Dar, fiindcă Priscillei îi trebuie mai mult decât are Mr. Kelly, domeniul nu-i ce-l pecuniar, în restul celorlalte treisprezece zile, urcă la ea în cameră bărbaţi tineri, care n-au nevoie de o oră şi douăzeci şi cinci de minute ca să înceapă şi cinci minute să termine.
Aflând acest secret al lui Polichinele, Boltwood s-a oferit, ca în schimbul discreţiei, să urce şi el în apartamentul cu pricina. Speriat, însă, de obiceiul cu scrisul în registru, a invitat-o într-o locuinţă din periferie, cu grădină şi cu pomi. Adresa? O are scrisă pe undeva.
– Iat-o!
„Evrica!” Este aceeaşi cu cea de pe biletul găsit în buzunarul decedatului Dean.


CAP. 23. „BUNĂ SEARA, DOCTORE BOLTWOOD!”
Când cobor îmi găsesc maşina flancată între Fordul portocaliu şi maşina poliţiei.
– Salut, băieţi! Mă scuzaţi puţin. Am uitat ceva.
Mă întorc pe hol şi-i prezint lui Hector portretul lui Grant, unuia dintre preaiubiţii preşedinţi din Istoria Statelor.
– Cui ai telefonat că sunt aici?
Portretul valorează cât salariul lui pe două zile. Este însă reticent. Mă scobesc după fra’su. Îi voi trece la „cheltuieli”.
– Ştiţi, regulamentul, mr. Caldwell. În imobil locuieşte un grangure. De aceea sunt obligat să raportez, printr-o staţie pe care mi-au montat-o, orice persoană necunoscută sau suspectă, mă scuzaţi, Mr. Caldwell, care pătrunde în bloc.
Am aflat destul. Şi ce n-am aflat am intuit.
– Mă duc la agenţie şi apoi la masă, îi anunţ.
În loc de un „mulţumesc!”, acolo, pentru informaţie, mi se răspunde cu o ploaie de înjurături din ambele maşini.
La înapoiere merg „băgat la cutie” între cele două maşini care mă încadrează periculos de strâns. Nu pot evada. Dar, cum, într-adevăr, mi-e foame, urc şi invit făptura la un restaurant din apropiere. La cafea îmi fac planul de acţiune pentru deseară. La ieşirea din restaurant constat că trebuie să-l perfecţionez. În faţă, prin parbriz, văd Fordul portocaliu, iar prin oglinda retrovizoare, una după alta, maşina poliţiei şi Chrysler-ul albastru-metalizat. Îmi dau seama că echipa zoologică poate mobiliza prin radio toate maşinile de patrulare din Miami şi împrejurimi.
Urcăm în biroul agenţiei. Într-un sertar am rezerva strategică: sticla de Royal House, Special Reserve, Blended Fine Whisky. Umplu două sonde, le asortez câte două cuburi de gheaţă, îndes pipa şi m-apuc de muncă. În această etapă munca este stoarcerea encefalului. Trebuie să coc un plan pentru a ajunge la „cuibuşorul de nebunii” fără nici o codiţă. Durează! Când termin observ că este întuneric şi Clo, care se străduise să nu mă deranjeze, respiră egal, ghemuită în fotoliu. O trezesc cu părere de rău, şi-i încredinţez rolul din scenariul pe care l-am elaborat. Dau apoi două telefoane: unul lui Zigu şi al doilea lui Pat.
Pe dulap am o geantă cu recuzită. O iau, îmi îndes o pălărie şi ieşim.
– Salut, băieţi! Nu v-aţi plictisit? Nouă ni s-a făcut somn. Noapte bună!
Ne suim în maşina domnişoarei O’Dwyer.
– Te îndrepţi spre sud!
– Sud!? Dar ziceai că adresa este în cartierul de nord!
– Voi ajunge şi acolo, dar mai întâi trebuie să scap de nasoii ăia din spate.
Deschid geanta şi scot un manechin gonflabil. Îi ataşez flaconul de aer comprimat şi-l umflu. Este cam indecent. Aşa că-l îmbrac, măcar, cu pălăria pe care am luat-o chiar în acest scop. Mă preling între canapele şi mă înlocuiesc cu băiatul de cauciuc.
– Când ajungi în dreptul parcajului de la stadion, coteşti brusc, fără să semnalizezi şi începi să te învârţi printre maşini.
Mă uit în urmă şi văd că două din maşinile urmăritoare iau plasă, dar Chrysler-ul reuşeşte să ne ia urma.
– Acum, dreapta!
Manevra reuşeşte şi de data asta. Victoria nu-i decisivă
– Dreapta şi opreşti la cincizeci de metri. Cum cobor demarezi şi te duci direct acasă. Când termin treaba  vin să-ţi povestesc ce am descoperit.
Când observ că făptura ia piciorul de pe acceleraţie şi calcă frâna, deschid portiera şi mă rostogolesc între două maşini din parcaj. Uşa se închide singură în momentul pornirii. M-am lovit, dar n-am timp de văicăreli. Mă lipesc de asfaltul parcajului şi văd că gagii din Chrysler zboară prin faţa mea cu felinarele belite după pălăria subsemnatului, care împodobeşte acum scăfârlia manechinului. Aştept încă cinci minute nemişcat. Răbdarea îmi este răsplătită. Maşina Limbricului străbate parcajul în viteză. Linişte. Doar freamătul spectatorilor şi, din când în când urale. Mă ridic şi pornesc spre sectorul unde mă aşteaptă maşina lui Zigu. Urc prin stânga şi mă aşez între banchete. E cam incomod la lungimea mea, dar trebuie s-o fac.
– Salut şi mulţumesc, prietene!
– Bună seara, Mr. Caldwell! După maşina domnişoarei s-a luat un Ford portocaliu şi, la scurt timp, a plecat şi o maşină cu însemnele poliţiei. Şoferul acesteia a vorbit ceva cu tipii din altă maşină. La volan căreia era un tip mărunţel, slab şi cu pălărie verde.
– Limbricul! – îl identific eu. Şi maşina subţirelului?
– S-a oprit pe stradă, vizavi de parcaj. Am impresia că supraveghează „la vedere” un Chrysler albastru-metalizat, postat pe cealaltă parte  a drumului.
– Ieşi, fără să te grăbeşti şi îndreaptă-te spre sud. Ştii unde este atelierul lui Pat?
– Sigur.
– Intri şi te îndrepţi spre incinta cu maşini recondiţionate. Mergi printre ele, ca şi când a-i căuta una anume. Eu voi coborî din mers, iar tu te îndrepţi spre biroul lui Pat. Intri şi mimaţi o târguială. După un sfert de oră, pleci.
– Numai atât!? – se arată dezamăgit Zigu. Sperase, probabil, la o urmărire ca-n filme, la acţiune, împuşcături, cafturi.
– Numai! – îl dezamăgesc eu.
Printre maşinile din grămada asta de fier vechi, este una care, dacă nu pui preţ pe aspectul exterior, face toate paralele. Ascuns într-un Ford, model 63, este un motor de maşină de curse. În ea sunt acum. Dar n-o pornesc, cu toate că Pat mi-a lăsat cheile în contact. Observasem tot drumul cum Chryslerul şi maşina Libricului se luaseră, nu ştiu din ce motiv, după maşina lui Zigu.
Tipii din Chrysler controlează minuţios incinta. Labirintul lui Dedal e floare la ureche , faţă de cimitirul ăsta de maşini şi mai e şi noapte! După un sfert de oră se lasă păgubaşi şi părăsesc în trombă locul. După o scurtă ezitare, le ia urma şi maşina poliţiştilor.
Am cale liberă, dar nu mă grăbesc. Pentru mai multă siguranţă, din incintă, în Fordul ’63, iese la volan un tip brunet, cu mustăcioară, cam năsos şi cu ochelari cu ramă groasă.
Cu toate că ştiu Miami ca pe propriile mele buzunare (chestie care nici nu-i chiar aşa de dificilă, deoarece, în majoritatea timpului, acestea sunt goale, goale de tot), îmi ia ceva timp să găsesc adresa „cuibuşorului”.
Nu folosesc poarta, ci o spărtură în gardul de şipci albe. Nu intru pe uşă, ci folosesc geamul de la bucătărie pe care-l deschid cu o bucată de sârmă de oţel. Nu aprind lumina. Mă folosesc de lanternă. Mi-am tras în mâini mănuşi chirurgicale. Nu trebuie să las urme!
Doamne! Şi aici au fost! Totul este răsturnat, împrăştiat, spart, tăiat.
Intru în living, trag draperiile şi aprind lumina.
– Bună seara, doctore Boltwood!


CAP. 24. „VISE PLĂCUTE, FRED!”
Nu are un pantof, iar ciorapul îi este rupt în dreptul unghiei de la degetul mare.
Cât sunt eu de dur, fac eforturi să nu-i arăt doctorului ce am mâncat la cină. Pute înfiorător! Muşte mari, verzi, bâzâie într-o veselie în jurul său. Deschid fereastra. Vegetaţia deasă, care înconjoară casa, mă va feri de priviri indiscrete. Sting totuşi lustra şi aprind un lampadar de lângă canapea.
Îmi rotesc ochii prin încăpere şi trag prima concluzie: cei care au căutat pe aici au făcut-o înainte de aducerea cadavrului. De unde ştiu? Stă scris asta în circumvoluţiunile mele. Canapeaua de piele este tăiată meticulos în lung şi-n lat. N-avea rost să suie hoitul pe canapea, după ce-au  tăiat-o, să-i fie mai moale la şale. Logic! Nu?
Simt că mă apucă disperarea. Atâta efort şi inventivitate, ca să constat că iar sunt al doilea! Ştiu, din experienţa anterioară, că gagii care au lucrat aici sunt foarte meticuloşi şi cunosc meserie.
Băieţi, dar şi caldwell ştie. Şi mai are o calitate: este încăpăţânat, mai ceva ca un catâr.
Am o idee: în casă n-am ce să găsesc, dar sunt sigur că bunului doctor Boltwood nu i-a făcut nimeni o cercetare temeinică. Pe ce mă bazez? Tipul a stat tot timpul în locuri foarte populate, iar băiatul ăla răul, care l-a adus aici, şi care, între timp, a dat şi el colţul, nu mi-a făcut impresia a fi un flăcău prea isteţ. Deci, Mr. Caldwell, la treabă!
Îmi înfrâng greaţa şi încep să-l pipăi cu atenţie, centimetru cu centimetru. Constat că are buzunarele goale. L-oi fi nedreptăţit pe decedatul, Dean Reed pentru lipsă de competenţă?
Trebuie să-l întorc şi să-l caut şi în buzunarele de la spate. Pistolul, pe care-l ţin sub curea, mă cam incomodează. Îl scot şi-l pun pe canapea, lângă cadavru. Ba, a fost un pungaş ordinar. Între zegras şi droturile eliberate din legături, îi găsesc portmoneul. I-a luat numai banii. Îl bag într-o pungă de plastic şi-mi continui investigaţia spre partea de jos a pantalonilor.
De două ori îmi întrerup activitatea, pentru a merge la baie ca să dau la raţe. Dar, gagiilor, rezultatul merită supliciul. În pânza tare care dublează pe dinăuntru manşeta simt două bucăţi plate de metal.
Îmi trebuie ceva de tăiat şi locul unde se găseşte sigur ceva din această categorie, este bucătăria. Aprind lumina şi rămân fără darul vorbirii. Amicul meu Fred Shelford îmi stă în cale şi se arată tare fălos de calitatea şi calibrul armamentului său. Eu n-am nimic cu care să mă laud din acest domeniu.
– Ai zis că eşti şmecher, ai!?
– Şi încă mai zic. Singurul meu handicap este că nu am nici un fel de armă.
În timp ce vorbesc îl studiez cu interes. Cei doi centimetri de la sprâncene până la rădăcina părului îmi mai remontează moralul.
– Crezi că-s prost să te cred pe cuvânt!?
Deşi sunt convins de asta, nu-i răspund.
– Întoarce-te, depărtează picioarele şi sprijină mâinile pe perete!
– Nu fi fraier, Fred! Dacă refuz, ce ai să faci? Tragi? Văd că încă n-ai surdină la noul tău pistol. Ştii bine că tot timpul aţi fost urmăriţi de maşina poliţiei. Să zicem că mă răneşti. Poate, chiar, mă omori. Şi, pe urmă?
Toată povestea cu împuşcarea doctorului, ascunderea cadavrului în coşciug şi apoi sub catafalc, transportul lui de către Dean Reed, Dumnezeu să-l odihnească, până aici, sunt scrise, înregistrate, fotografiate în geanta mea.
– Îţi faci iluzii degeaba! Afară nu-i decât Gustav. Şi, pentru că, oricum, nu mai ieşi viu de-aici am să-ţi dau nişte amănunte, ca s-o mierleşti cu gheara-n gât! Mr. Dee ne-a sunat la telefonul mobil şi ne-a ordonat să ne întoarcem la domeniu. Maşina poliţiei ne-a urmărit până la poartă. Probabil că şi acum sunt tot acolo. Orice mişcare le este supravegheată. Am lăsat Fordul în faţa, la vedere. Sigur că poliţia l-a dat în supraveghere, aşa că nu ne mai este de folos, decât să-i purtăm pe drumuri false. Am părăsit apoi domeniul printr-un drum privat, care iese într-o şosea paralelă cu autostrada.
Am aflat tot ceea ce voiam să ştiu.
– Da, asta schimbă situaţia! – mă arăt eu îngrijorat. Poate ajungem la o înţelegere. Ştiu multe lucruri pe care voi n-o să le aflaţi niciodată, iar casetele cu care-şi şantaja doctorul pacientele sunt o adevărată mină de aur, care ne va ajunge la amândoi pentru două vieţi. Ei, ce zici?
Văd cum i se zbârceşte rudimentul de frunte. Totuşi se răsteşte la mine.
– Gura şi faţa la perete! Stăm de vorbă după ce te controlez.
– Cum zici tu, Fred!
Sunt în dreptul uşii deschise. Ca să ajung în dreptul peretelui, pot să mă întorc, fie spre dreapta, fie spre stânga.
Eu mă întorc spre dreapta, depărtez picioarele şi când pun mâinile pe perete, acopăr cu palma dreaptă întrerupătorul. Când începe să mă controleze îi distrag atenţia:
– Uşurel, Fred! Mă gâdil tare.
– Gura!
Ca să mă controleze în dreptul gambelor, trebuie să se aplece. Sting lumina. Scontez pe secunda de derută şi scontez bine. Îl lovesc cu tocul pantofului în mutră. Pun în lovitură toată ura pe care am acumulat-o împotriva lui. Se aude trosnetul oaselor. Aprind lumina şi-l imobilizez. Găsesc cele necesare într-o debara şi tot acolo îl îndes.
– Vise plăcute, Fred!
Victoria m-a făcut să-mi pierd din instinctul de conservare. Glonţul îmi şuieră la câţiva inci de ureche. Plonjez ca în bazin, în spatele canapelei. În zbor îmi recuperez pistolul şi trag în lampadar. În cadrul luminat al uşii de la bucătărie îl văd pe Gustav. Se pare că are cele mai bune reflexe dintre toţi băieţii răi de la Casa Albă Numărul Doi. În momentul când îmi îndrept arma spre el stinge lumina. Suntem la egalitate. Rămân nemişcat. Brambureala, pe care tot ei au provocat-o în locuinţă, îl va da de gol în momentul când va începe să se deplaseze.
Sângele lui de „friţ” îl face să stea nemişcat.
Pipăi cu mâna în jur şi dau de o vază răsturnată. O apuc şi o arunc cu putere în cealaltă parte a încăperii. Trucul e vechi, dar merge de fiecare dată. Văd străfulgerarea de la gura ţevii şi apăs pe trăgaci. Aud un geamăt şi un corp care se prăbuşeşte.
N-am timp să verific ce stricăciuni i-am provocat. Cu stomacul în gură, sfâşii cu dinţii stofa pantalonilor, recuperez cele două bucăţi de metal şi mă car pe acelaşi drum ca la venire.
Trebuie să cobor geamul portierei înainte de a porni. Duhnesc a hoit. Nu pot merge în halul asta la viitoarea doamnă Caldwell.
În drum spre locuinţa lui Roger îi recuperez şi Volvo-ul.

CAP. 25. „Cei doi s-au volatilizat!”
Când ajung în faţa locuinţei lui Roger, văd luminile aprinse. Îmi fac griji. Nu descui uşa, ci apăs butonul interfonului şi aştept. Îi recunosc vocea şi-mi dau seama că nu am mai trecut de mult pe aici.
– Am încercat să-ţi telefonez şi ieri şi alaltăieri, la toate orele şi ziua şi noaptea. Ţi-am trimis şi o telegramă, pe care am găsit-o în cutia de scrisori. Mi-am făcut o mulţime de gânduri negre. Ce s-a întâmplat?
Îngrijorarea lui Roger este sinceră şi mă bucură.
– Stai să intru în baie şi apoi îţi povestesc.
Mă frec cu îndârjire. Mă înfăşor într-un halat şi ies. Roger mă aşteaptă cu scotch-ul turnat în sonde. Îl dau peste cap. Faptul că acesta nu mai întâlneşte nimic în stomacul meu – şi voi ştiţi de   ce – mă mai remontează.
Îmi ia aproape o oră să-l pun la punct cu întâmplările ultimelor zile. Ajungând la episodul din această seară, îmi amintesc despre obiectele pe care le-am recuperat şi merg în baie de unde mă întorc cu plicul în care se găseşte portmoneul şi cele două bucăţi de metal descoperite în ascunzătoarea din manşetă. Sunt două cheiţe.
– Asta, care are floarea dintr-un dolar de argint ştiu de unde este. Dar asta?
– Poate fi de la o casetă de poştă, de la bagaje de mână, dintr-o gară, autogară, port sau aeroport, ori de la seiful unei bănci. Mâine mă ocup eu de ea. Acum tu te culci, iar eu merg la vila doctorului. Voi telefona din maşină la poliţie şi astfel voi fi primul la descindere. Nu pot rata subiectul, chiar dacă şi mie-mi cad ochii-n gură. Cu ceea ce ştiu de la tine, iese un reportaj, clasa întâi!
– Mă culc, dar nu aici. Te rog ca în drum să mă laşi la locuinţa domnişoarei O’Dwyer. I-am promis că voi veni şi vreau să mă ţin de cuvânt.
– Dacă sunt probleme…?
– Mă găseşti la adresa unde mă vei debarca sau la telefonul acesta. Iar eu ştiu numărul mobilului tău.
– Îmbracă-te repede şi să mergem!
– Unde am putea ţine dovezile pe care le-am strâns?
– Mi le dai mie. Am să le ţin în seiful de la ziar. Sunt acolo chiar în mai mare siguranţă decât în seiful unei bănci.
Dimineaţa mă scol devreme. Din living aud voci. Mă îmbrac şi ies. Îi recunoscusem vocea lui Roger şi sunt curios.
– Bună dimineaţa, Wig! – mă întâmpină Roger. Am noutăţi.
– Întâi să vă dau să mâncaţi ceva.
– Bună idee, domnişoară! – se arată amator Roger.
Amândoi suntem flămânzi ca nişte coioţi ghinionişti la vânătoare.
Aşteaptă ca făptura să se retragă la bucătărie şi mă anunţă:
– Cei doi, pe care ziceai că i-ai lăsat în vilă, s-au volatilizat! În dreptul uşii de la bucătărie era o pată mai mare de sânge şi dâre împrăştiate peste tot. În debara poliţiştii au găsit o frânghie tăiată şi o cârpă care folosise drept căluş.
– Probabil că lui Gustav nu i-am pricinuit stricăciuni prea mari.
– Sper că n-ai lăsat amprente!
– Nu. Tot timpul am lucrat cu mănuşi.
– Am aflat şi de unde este cea de a doua cheie. Înainte de a băga portofelul în seiful de la ziar, i-am făcut un inventar. Am găsit o chitanţă pentru închirierea unei casete în seiful City National Bank. Am trimis, chiar, pe cineva să verifice. Cheia este de acolo. După ce mâncăm mergem să vedem ce conţine.
– Îţi spun eu ce. O cutie de metal, care se descuie cu cheia cu floare dintr-un dolar de argint. În cutie se găsesc câteva zeci de casete audio şi video. Acesta este materialul cu care doctorul Boltwood îşi şantaja o parte din paciente.
– Cu atât mai mult trebuie să le recuperăm mai repede.
– Le vei recupera tu. Eu sunt urmărit în permanenţă. Şi, oricum, dimineaţa mai am de făcut câteva vizite. Ne întâlnim deseară la ora nouăsprezece la tine acasă!
*
*          *
Vizitele, de care vă vorbeam, sunt la o jumătate de duzină de cucoane din lista „cu venituri peste un milion”. La sfârşitul zilei am încă o jumătate de duzină de angajări. Tot drumul sunt escortat de două maşini. Una este a poliţiei. În cealaltă, abia îl recunosc pe Fred, care are un bandaj imens la „carenă”. Mă priveşte crunt. Cel de la volan este o figură nouă. S-a subţiat într-atât armata de gorile a domeniului Smollet, încât a fost nevoie să se facă noi recrutări.
Înainte de a mă duce la Roger, trec s-o iau şi pe clotilde. Poate să ne ajute la identificarea personajelor.
*
*          *
Cutia recuperată din seiful băncii este, într-adevăr, identică cu cea pe care mi-a cumpărat-o tânărul Brown. O descui cu cealaltă cheie. Conţine, aşa cum am bănuit, casete cu înregistrări audio şi video, precum şi un repertoar.
Doctorul fusese un tip meticulos. Fiecare casetă are un cod, iar repertoarul toate datele care ţin de persoana şantajată: nume, prenume, adresă, motivul şantajului, suma şi datele la care trebuie să plătească „rata”. Totul într-o ordine desăvârşită.
Începem cu caseta audio a doamnei Smollet. Acum ştim tot. Domnişoara Smollet nu este trecută în repertoar.
Înregistrările video nu sunt pentru ochii unei domnişoare, chiar dacă este soră medicală.
Boltwood nu fusese un amant prea grozav, aşa că trebuia să recurgă la artificii dezgustătoare. Şi mai avea şi tupeu să folosească înregistrările pentru şantaj! Odios! Printre ele descoperim şi o casetă al cărei filmuleţ are ca interpretă principală pe doamna Aubrey Smollet Numărul Unu.
Îi las lui Roger, să păstreze la loc sigur, cele două casete care au ca titular văduva Smollet. Restul, voi începe, de mâine dimineaţă să le înapoiez celor şantajate. Am de făcut treizeci şi patru de vizite.
– Roger, noi plecăm. Mâine, al prima oră, voi veni să iau casetele pe care trebuie să le înapoiez. Ai unde să le ţii în siguranţă?
– Fii fără grijă! Dar, apropo, am aflat că peste patru zile expiră termenul de cercetări pentru societatea de asigurări. Crezi că este suficient pentru a finaliza cercetările?
– Sper că da. În orice caz, îmi voi da toată silinţa.
Merg spre locuinţa domnişoarei O’Dwyer în cea mai mare siguranţă. Maşina poliţiei mă escortează strâns.


CAP. 26. „DOAMNE, PÂNA AICI MI-A FOST!”
La prânz constat că nu reuşisem să înapoiez decât şase casete, dar graficul contului meu bancar urcase vertiginos. Sunt un detectiv bogat!
De la venerabila doamnă Barbara Connery, în afara cecului care-i îngreunează buzunarul, mai primesc o informaţie, care chiar dacă nu se poate converti direct în corcolei, mă poate ajuta să dezleg o anumită parte a misterului acestei afaceri:
La ora nouăsprezece, în ziua cu pricina, mamaia avea programare la „dragul de Philippe”. „Dragul” în discuţie este un alt şarlatan, care îşi are, coincidenţă, cabinetul în acelaşi bloc, dar la etajul paisprezece. De ce-i zic şarlatan? Păi, ziceţi şi voi, fetelor, tipul promitea bunicuţelor să le întindă pieile zbârcite şi să le facă obrajii ca popoul de bebeluş, doar cu nişte pomezi din plante şi alge marine.
„În sala de aşteptare, frate, erau nişte dragi prietene cu care am flecărit despre ştirea, care tocmai se anunţase la radio. Aia cu prăbuşirea PANAM-ului, frate! Tocmai când am fost chemată la procedeu, frate, a apărut şi draga de Aubrey. Era tare nervoasă, frate. Probabil auzise şi ea vestea cu moartea dragului de George, frate!”
Bineînţeles că s-a mirat că-i mai ardea de procedeele „dragului de Philippe”. Dar nu foarte tare. „Să-ţi zic un secret, frate: Menajul lor nu prea mergea.”
„Cât arăta exact ceasul?! Asta nu ştiu, măi, frate! Nu-i de bon ton, ca la o brăţară de briliante să pui un ceas, chiar de aur. Nu, frate?”
N-o contrazic, căci subtilităţile de genul ăsta îmi scapă.
„Dar poate să-ţi spună draga de Fanny. Sora, frate! sora de la cabinetul dragului de Philippe. Ea îi ţine socoteala. doctorului, de bună seamă! Pe minute, frate, ca să ştii cât plăteşti la fiecare procedeu.”
*
*          *
După prânz Roger mă înştiinţează că mâine se deschide testamentul dragului Denton  George Smollet, frate. N-a că m-am molipsit şi eu! Promite că vom avea invitaţii de onoare la acest eveniment monden.
După-amiază continui să distribui casete. Sunt urmărit strâns de echipa zoologică şi de băieţii răi de la casa Albă Numărul Doi, dar nimeni nu pare a avea intenţia să mă atace.
Seara mai sunt în posesia a douăzeci şi una de casete audio şi una video, iar contul meu bancar urcă vertiginos. N-am făcut adunarea, dar ştiu că sunt un om bogat după deferenţa cu care mă tratează toată lumea, de la portar şi până la funcţionarii de la ghişeele băncii. Pentru restul înregistrărilor închiriez o casetă la banca unde-mi ţin mangoţii. Am ales varianta „cu cifru”, pentru că, aţi văzut şi dumneavoastră, este periculos în ziua de azi să umbli cu cheia după tine. Iar cheia cifrului o port, adânc săpată, nu într-o circumvoluţiune, ci direct în inimă. Lădiţa, nu încape, aşa că va trebui s-o car cu mine.
Mă întorc la agenţie, pun lădiţa în dulap şi plec spre cabinetul decedatului, s-o invit pe Miss Clotilde la cină.
– Wig, ce bine-mi pare că ai venit! Toată ziua am fost interogată de doi poliţişti, despre doctorul Boltwood.
– Cine Kellogg şi Gelhorn?
– Nu, alţii!
Îmi povesteşte cu amănunte întrebările şi răspunsurile. Sunt exact cele pe care le-am stabilit împreună cu câteva zile înainte. Este foarte speriată. Sunt obligat s-o calmez. Şi fac treaba asta cu multă conştiinciozitate, dar şi cu plăcere.
– Te invit la cină, dar te rog să mă scuzi câteva minute, că mi-am lăsat cheile de la maşină în birou.
Plutesc până la uşa din capătul culoarului, cea pe care atârnă firma „W & C – Agenţie de detectivi”. Intru în sala de aşteptare, fluierând în gând un şlagăr de acum opt ani. Când întind mâna spre clanţă, observ că pe sub uşă străbate o geană de lumină.
„Caldwelle, îmi reproşez, eşti prea îndrăgostit, dacă ai uitat să stingi lumina!”
Norocul meu este că, înainte să apăs pe clanţă, lumina se stinge. Îmi scot Beretta şi mă dau după dulap. Prin geamul mat al uşii de la culoar vine destulă lumină, ca să-l recunosc pe amicul Fred, care iese cu lădiţa metalică în mână.
– Hei, Fred!
Dă drumul cutiei, care cade cu zgomot şi-şi bagă mâna sub haină. Ştiu că n-a făcut-o să se scarpine, ci ca să-şi scoată pistolul. Nu-i las timp să-l folosească. Îi aplic un upercut la bărbie. Pistolul îi cade din mână. Se repede după el. Îi reped şi eu un genunchi în mutră. Aud cum îi trosnesc oasele de la baza nasului. Îi împing pistolul sub dulapul cu căldări şi mături. E cam încăpăţânat. Se repede la mine. Nu prea mai are echilibru şi se deplasează cu picioarele depărtate. Nu-i rezist invitaţiei şi-i bag un şpiţ la moştenitori. Se prăbuşeşte horcăind. Probabil că n-am fost suficient de convingător, că se repede şi-mi apucă gleznele. Mă prăbuşesc pe spate, iar pistolul îmi sare până în pragul uşii. Îl văd cum pleacă după el. Îi pun frână. Mă arunc peste el şi încep să-i aplic reţeta de şniţel vienez, pe care i-o promisesem cu câteva zile în urmă. Mă opresc doar când nu mai găsesc nici un centimetru pătrat care să nu fie frăgezit ca lumea.
Îl fac balot, îl iau în spate şi-l transport în birou. Scot din sertar cătuşele şi-l prind de ţeava caloriferului. Mă voi ocupa de dânsul mâine de dimineaţă. Acum am de ţinut promisiunea de a o duce pe viitoarea doamnă Caldwell la cină.
Nu mă pot arăta aşa în faţa făpturii. Îmi netezesc puţin hainele, scot pieptenul să-mi ordonez ciuful cel roşu.
– Saltă labele şi nu fă prostii!
Asta-i vocea domnului Dee. Când dracu’ a intrat, că nu l-am auzit de loc!?
– Ce mai faceţi domnule Jack Debs?
Mă uit la el şi văd cum păleşte.
– Unde-i cheia de la cătuşe?
– Caut-o!
– Întoarce-te şi sprijină-te cu labele de perete!
Mă execut. Mă controlează cu minuţiozitate. Nu găseşte nimic. Pistolul l-am lăsat acolo, în pragul uşii în sala de aşteptare, iar cătuşele astea n-au de vreo doi ani cheie. Am pierdut-o Le deschid cu o agrafă îndoită pe care o am în sertarul biroului.
– Ce i-ai făcut lui Fred?
– Nimic. L-am învăţat reţeta de şniţel vienez, aşa cum i-am promis în seara când m-a lovit lângă catafalcul decedatului domn Smollet.
– Dă-mi cheia!
– Regret, dar n-o am aici. Şi chiar dacă aş avea-o, tot nu ţi-aş da-o. Băiatul acesta rău trebuie să răspundă la câteva întrebări, pe care ard de nerăbdare să i le pună doi sticleţi, pe care amândoi îi cunoaştem.
– Îmi pare rău pentru voi, dar deja ştiţi prea multe pentru a risca să vă mai las în viaţă.
Îl văd cum îşi armează pistolul şi-l îndreaptă spre tâmpla lui Fred. Trage. De două ori. Se întoarce apoi spre mine. Distanţa, aproape trei metri, este prea mare pentru a încerca un contraatac. Urmăresc îngrozit cum i se albeşte degetul pe trăgaci. Aud şi detunătura.
„Doamne, până aicea mi-a fost!”


CAP. 27. „CINE L-A ÎMPUŞCAT?”
Noroc că n-am închis ochii. Nu fiindcă aş fi eu vreun dur, ci pentru că n-am vrut să-i dau satisfacţia tipului să mă vadă că-s mort de frică. Dacă i-aş fi închis, n-aş fi văzut cum pe mutra lui de gigolo se întipăreşte o uimire neţărmurită, n-aş fi văzut cum îi zboară Mauserul din mână şi cum îi înfloreşte o garoafă roşie pe mâneca hainei.
Îmi trebuie doar o zecime de secundă să evaluez câmpul de luptă. În uşa biroului stă făptura ţinând Beretta mea cu ambele mâini. Parcă-i o statuie de marmură: tot atât de nemişcată şi tot atât de frumoasă. Probabil că această din urmă constatare îmi diminuează reflexele şi viteza gândirii. În loc să mă reped la tip şi să-l împodobesc cu o pereche de brăţări, cele ale cătuşelor, eu mă aplec după pistol. Greşeala se plăteşte. Simt cum se răstoarnă camera cu mine şi, apoi, linişte.
Se făcea că aveam aripioare şi zburam printre nouraşi din vată de zahăr. În nări simţeam un miros suav şi vocea unei îngeriţe, pe nume Clotilde, care mă chema:
– Wig! Wig, te rog deschide ochii!
Îi deschid, cu părere de rău, şi văd că Mr. Dee o întinsese. Sunt probabil confuz, motiv pentru care făptura mă lămureşte:
– Mi-ai spus că vii imediat. Întârziind aşa de mult am venit să văd ce s-a întâmplat. În uşa de la hol am găsit pistolul tău. L-am luat, cu un gest automat şi am intrat tocmi în momentul când tipul acela îl împuşca pe cel legat de calorifer. Când am văzut că îndreaptă arma spre tine, am tras şi eu. Se pare că nu l-am nimerit.
– Ba l-ai nimerit, doar atât cât era necesar. Şi pe urmă?
– Tu te-ai aplecat după pistolul pe care el l-a scăpat din mână, iar el te-a lovit cu scaunul în cap. M-am pierdut cu firea. Trebuia să mai trag o dată, dar nu am mai putut. M-a îmbrâncit şi a fugit.
– De data asta nu mai am încotro. Trebuie să anunţ poliţia. Nu-mi pot permite să ţin un cadavru aici.
Primul telefon îl dau la redacţia ziarului „Miami News”. Îl anunţ pe Roger să vină urgent. Apoi sun la poliţie. Sunetele care ies din receptor mi se rostogolesc în ureche ca nişte cuburi de gheaţă în shaker. Cer să vorbesc cu locotenentul Kellogg. Tipa, o fătucă care-i dactilografiază rapoartele Limbricului, nici n-aşteaptă să-i spun cine sunt şi ce mă doare, că-mi trânteşte pe nerăsuflate:
– Nu-i nimeni aici. Reveniţi!
– Bine Miss Nimeni. Vă rog să-i ziceţi locotenentului ăla solidu’ că l-a căutat Caldwell să-i ofere un cadavru.
– Aaa, Mr. Caldwell! – se-nviorează domnişoara Nimeni, care-i o fătucă de treabă, nici urâtă, nici proastă, dar care are nenorocul să trăiască opt ore pe zi, între un Limbric şi un Goriloi. Imediat am să-i anunţ prin radio şi am să-i rog să vă sune.
– Mai bine  zi-i să vină direct la biroul agenţiei.
Îmi făceam socoteala că va trebui să avem răbdare. M-am înşelat. A durat doar cât urcă liftul de la parter la etajul treisprezece. La sfârşitul acestui interval uşa s-a trântit de perete – mai-mai    să-mi spargă geamul – şi membrii echipei zoologice au năvălit cu pistoalele în mâini. De data asta, scârnăvie, ai încurcat-o!
– Aţi putea fi mai politicoşi în faţa unei domnişoare. Legile Statelor…
Probabil că, dacă aş fi fost singur, în următoarele minute aş fi devenit sacul de box al Goriloiului. Dar nu-s.
– De ce l-ai împuşcat?
– Puneţi altfel întrebarea.
– Cum?
– „Cine l-a împuşcat?” şi vă puteam da un răspuns convenabil.
– Să zicem că am reformulat întrebarea.
– Un oarecare John Dee, cunoscut de F.B.I. şi sub numele de Jack Debs.
– Asta-i varianta ta! – se îndoieşte limbricul.
– Da. Şi pentru care am aici, de faţă, un martor.
– Dacă-i martor, atunci nu poate asista la interogatoriu. Miss vă rugăm să treceţi în cabinet şi să aşteptaţi până vă chemăm.
– Ei, şi acum, lepădătură, varsă repede adevărul că, altminteri, îi dau dentistului tău de lucru.
– Dacă-i interogatoriu, ar fi trebuit să-mi citiţi drepturile şi să mă arestaţi. N-aţi făcut-o. Domnule locotenent, spuneţi-i acestui sergent prost crescut, că nu mai deschid gura dacă nu încetează cu ameninţările.
Am fost o dată la o coridă. Îmi amintesc şi acum figura taurului, cu ochii injectaţi, cu răsuflarea sacadată, repezindu-se spre muleta toreadorului. Aşa arată şi Goriloiul care se avântă cu pumnul întins spre mutra mea. Îl recepţionez din plin. Nu văd însă stele verzi, ci doar un soare imens, orbitor. Când îmi revin constat că „soarele” fusese străfulgerarea unui blitz.
– Minunat instantaneu, Mr. Gellhorn, îl asigură Roger, care stă în uşă cu aparatul de fotografiat în mână. Vă rog să mă scuzaţi că nu mai stau cu voi, dar trebuie să duc fotografia pentru a intra în prima ediţie de dimineaţă.
– Mr. Blackmur, îmi cer umil scuze – imploră Goriloiul.
– Mie!? De ce!? Cel lovit a fost domnul Caldwell.
– Domnule Caldwell, vă rog să primiţi scuzele mele!
– Nu vi se pare, domnilor, că vreţi să-mi cumpăraţi iertarea mult prea ieftin?
– Mr. Blackmur, Mr. Caldwell, am familie…, am copii vă rog… am să plătesc.
– Mă… pe banii tăi. Am să te iert şi de data asta. Nu pentru tine, ci pentru copiii ăia, care n-au nici o vină că le-a dat Dumnezeu un tată ca tine. Să ştii că dacă mă mai deranjezi, măcar, o singură dată, numai cu o vorbă, numai cu o privire, oameni vă fac! Şi acum ascultaţi ce s-a întâmplat.
În următorul sfert de oră le povestesc cum l-am prins pe amicul Fred scotocindu-mi prin birou. Le-am povestit lupta şi-i trimit să recupereze pistolul tipului de sub dulapul din hol. Le zic că tocmai mă pregăteam să telefonez după ei să vină să-l interogheze, când a apărut Mr. Dee. Fac cronica întâlnirii Caldwell-Dee, terminată cu împuşcarea lui Fred şi salvarea mea de către domnişoara O’Dwyer. Pistolul lui Dee este luat cu toată atenţia pentru un corp delict de pe covor. Îmi manifest supărarea pentru pierderea personajului.
– Fiţi liniştit, Mr. Caldwell. În acest moment individul se află în arestul poliţiei. L-am văzut ieşind plin de sânge. L-am trimis cu o maşină de-a noastră la spital să fie pansat şi apoi să ne stea la dispoziţie pentru lămuriri.
– Vă înşelaţi. Probabil că avocaţii lui l-au eliberat de mult, iar el, ştiind că eu cunosc faptul că este căutat de F.B.I., s-a dat la fund.
Limbricul se repede la telefon şi, după o scurtă convorbire, se întoarce spre noi, înjurând cu năduf:
– S-a dus! Singura şansă este ca sergentul Jack Baxer, căruia i l-am încredinţat, să fi continuat să-l urmărească. Altminteri, sare pe coadă!


CAP. 28. „ÎL OMOR CU MÂNA MEA!”
În costumul ăsta alb, fetelor, sunt irezistibil! Mi-o confirmă privirile gagicilor care-şi sucesc gâturile după mandea. M-am făcut gigea, nu pentru o întâlnire cu vreo fătucă, din alea, cu cracii până-n gât, aşa cum ştiţi că-mi plac mie, ci pentru a participa la ceremonialul deschiderii testamentului decedatului domn Denton George Smollet. Abia când suntem invitaţi în bibliotecă – care are dimensiunile celei ale Universităţii Berkley şi ceva pe deasupra – observ că n-am de ce să mă dau rotund. De la maestrul Owen, avocatul casei şi până la băieţii şi fetele care cară, cu multă hărnicie, tăvi cu tot felul de trăscăuri, toţi, dar absolut toţi, sunt înţoliţi în negru.
Când a mierlit-o ăl de s-a dat drept genitorul celebrului detectiv Wigglesworth Caldwell, la dispoziţia dumneavoastră!, n-a venit nici un avocat să deschidă vreun testament, ci doar portăreii să salte din casă şi bruma de lucruri pe care le cumpărase mama din munca ei. Aşa că n-aveam de unde să ştiu că la asemenea ocazii trebuie să arborezi pavilionul în bernă.
Băieţi, aflaţi că nu mă simt deloc nasol. Ba, aş putea spune că mă simt chiar foarte bine. Mecanicul care se ocupă de instalaţia de climatizare în căsoiul acesta probabil că este un ageamiu. Aşa că, în timp ce celorlalţi le curg transpiraţiile, prelingându-li-se pe sub gulerele scrobite ale cămăşilor, mandea se simte aproape mişto.
Testamentul, ca şi averea au dimensiuni impresionante, aşa că trag un somn zdravăn, cufundat într-un fotoliu de piele de viţel. Probabil că nu sunt singurul, deoarece, din fotoliile din jur, se aud sforăituri, interpretate în game diferite. Sunt convins că atunci când maestrul Owen va începe să citească capitolul cu lovele, toată lumea o să se trezească şi mă vor trezi şi pe mine.
Exclamaţiile pe care le aud, mă fac să pricep că maestrul a isprăvit capitolul de vrăjeli, iar opul postum al domnului Smollet începe să devină mai palpitant. Şi, zău, gagiilor, că este o capodoperă, la crearea căruia muză i-a fost însuşi Sarsailă, tartorul tuturor dracilor. Nimeni din cei din jur n-a fost uitat şi fiecare a primit ceea ce a urât mai mult.
 Ca să vă dau câteva exemple am să folosesc înregistrarea de pe reportofonul lui roger:
– „… Valetului meu, Jeff Smith, care mi-a fost, uneori, devotat, îi las tabloul „Broadway”, în valoare de 700 000 de dolari, deoarece ştiu că era profund impresionat de câte ori îl privea…”
Tabloul cu pricina este, de fapt, un fond negru, având la mijloc, o dungă groasă, foarte roşie, iar bietul domn Smith, de câte ori trecea pe lângă el, se oprea să-l privească, îl scuipa şi se întreba retoric: „Doamne, ce nebun poate să picteze asemenea tablou şi ce tâmpit poate să dea 700 000 de dolari pe el!?”
– Mâine-l vând la jumătate de preţ!
– „… Executorii testamentari vor veghea ca pictura să fie expusă la loc vizibil în locuinţa susnumitului timp de trei ani.”
– Canalia! Era mai sadic decât tipii ăia pe care-i plătea să-l păzească!
Altul:
„ … Domnului John Dee, intendentul meu iubit şi al soţiei mele…”
– Ah!
– „… Îi las un milion de dolari…”
– Oho!
– „… pentru a îngriji până la moartea lor naturală, pe câinele meu Solomon şi pisica mea Cleopatra, pe care îi iubea foarte mult. Îngrijirea se va face sub atenta supraveghere a asociaţiei pentru Protecţia Animalelor din Miami. Legatarul va pierde totul în favoarea asociaţiei în cazul unui referat negativ…”
Era de notorietate că domnul Dee nu suferea animalele în preajmă, acestea provocându-i reacţii viscerale.
Păcat că Mr. Dee nu era de faţă! Mi-ar fi plăcut să-i văd muianul! Tentaţia milionului şi scârba faţă de animale la un loc. Păcat! Am ratat un spectacol!
Testamentul cuprindea şi două „bombe”. Da, ce bombe!
Prima se găsea la capitolul „iubitoarei mele soţii”. După ce au fost enumeraţi toţi bărbaţii care trecuseră prin patul consoarte sale – făcând, astfel ca „iubitoarei” să se citească „iubăreţei” -, domnul Smollet anunţă că datorită faptului că prin contractul de căsătorie Doamna Smollet a cerut partajul averilor şi s-a îngrijit singură de administrarea dotei părinţilor, nu va primi nimic din averea decedatului. În schimb o înştiinţează că, la data întocmirii testamentului, domnul John Dee, pe care nevastă-sa îl mandatase să-i administreze averea, i-o adusese, în mai puţin de doi ani de la două milioane, la zece mii trei sute optzeci şi doi de dolari.
– Voi ataca testamentul, iar pe John îl omor cu mâna mea – strigă văduva.
– Nu vă sfătuiesc, doamnă. Testamentul este beton, iar, dacă ceea ce scrie despre veniturile dumneavoastră, nu veţi avea suficienţi bani nici să începeţi, dar, în nici un caz, să susţineţi un proces de asemenea anvergură. Nici pe domnul Dee nu vă sfătuiesc să-l omorâţi. Îl poate pedepsi poliţia pentru pierderile  pe care vi le-a pricinuit.
Cea de a doua „bombă” a explodat când s-au citit dispoziţiile referitoare la „nepoata mea, Aubrey Smollet”. Aceasta primise grosul averii. O scrisoare sigilată, care i-a fost înmânată de maestrul Owen, trebuia să-i explice această decizie.
– Wig, eu fug să-mi dau reportajul la cules. Dacă mai apare ceva deosebit, te rog să mă suni pe mobil sau direct la redacţie!
– Fii fără grijă! Oricum voiam să-mi mai flutur nădragii prin zonă. Şi trebuie să stau de vorbă cu domnişoara Smollet.
Mi-a trebuit ceva vreme să dau de ea. Când am găsit-o, am avut impresia că-i altă persoană.
– Domnule Caldwell, îmi pare bine că aţi venit. Tocmai voiam să vă caut.
– S-a întâmplat ceva?
– Da. Dar, mai întâi, citiţi scrisoarea asta!
– Este scrisoarea de la unchiul dumneavoastră?
– Nu, de la tatăl meu. Citiţi şi veţi înţelege!
Citesc:
„Draga mea,
A sosit momentul să cunoşti adevărul. În urmă cu douăzeci şi unu de ani, într-un acces de patriotism, fratele meu, proaspăt căsătorit, a plecat cu o ambarcaţiune cu vele pentru a doborî recordul la ocolul Pământului în curse solitare, care tocmai fusese obţinut de un francez. La zece luni de la plecarea lui, la naşterea ta, tânăra lui soţie a murit, iar fratele meu a dispărut, împreună cu ambarcaţiunea cu care călătorea în timpul unui taifun în  apropiere de Insulele Nansha din Marea Chinei de Sud.
Mica lui avere m-a ajutat să ajung unul dintre cei mai bogaţi oameni din Florida.
Ajungând la majorat, la dispariţia mea, tu vei moşteni întreaga mea avere, cu excepţia bunurilor indicate prin testament, deoarece eu sunt tatăl tău biologic.
În acelaşi plic vei găsi actul oficial prin care mi-am recunoscut, încă de acum douăzeci de ani, paternitatea.
                                                                         Denton George Smollet”. 


CAP. 29. „PRINDEŢI ŞI PEDEPSIŢI UCIGAŞUL!”
Mărturisesc că scrisoarea m-a cam lăsat cu gura căscată.
– Domnule Caldwell, de fapt, motivul pentru care vă căutam nu este scrisoarea.
– Ci?
– Doresc să vă angajez.
– Să mă angajaţi!? Să fac ce?
– Cu câteva minute înaintea intrării dumneavoastră am fost vizitată de mama mea vitregă şi de domnul Dee.
– Domnul Dee!? Aici!?
– Nu vă înţeleg. De ce vă miraţi? Doar aici lucrează!
– Domnul Dee, sau mai corect, Jack Debs, urmărit de F.B.I., a reuşit ieri seară să scape de sub urmărirea poliţiei, care crede că a fugit din Miami.
– Urmărit!? Pentru ce!?
– Mai multe crime. Ultima, ieri. Victima, Fred Shelford, angajatul domnului Smollet.
– John criminal!?
– Şi încă unul foarte periculos. Dar vă rog să continuaţi!
– Mr. Dee m-a anunţat de existenţa unei asigurări în valoare de un milion de dolari, făcută în ajunul morţii… tatălui meu şi a cărei beneficiară sunt.
– Nu ştiaţi!?
– Nu. Dar mi-au arătat nişte fotografii şi documente, din care reiese că eu am plătit un ucigaş, să pună o bombă, sau aşa ceva, în avionul cu care călătorea tatăl meu, pentru a încasa asigurarea.
– Şi?
– Mi-au promis să distrugă acele documente, dovezi, fotografii.
– În schimbul?
– Renunţării la moştenire în favoarea… mamei mele vitrege. Mă scuzaţi! Încă mi-e greu să mă obişnuiesc cu noile grade de rudenie. Bineînţeles că eu urma să încasez milionul din asigurare.
Mr. Caldwell, n-am nevoie nici de milionul lor, nici de miliardele moştenite de la tatăl meu biologic, deoarece am moştenit suficienţi bani de la familia mea, bani de care voi beneficia imediat după împlinirea vârstei de douăzeci şi unu de ani. George a fost pentru mine, chiar înainte de a mi-o spune, adevăratul meu tată. Prindeţi şi pedepsiţi vinovatul! Plătesc oricât.
– Ziceţi că v-au arătat nişte documente şi fotografii. Ce conţineau?
– Am spus „mi-au arătat”, dar, de fapt, „mi-au fluturat” este termenul cel mai potrivit. O fotografie, totuşi, am reuşit să zăresc. Eram eu, stând de vorbă cu un individ, pe care mi l-a prezentat în ziua când se organizau funeraliile tatălui meu de câtre Mr. Dee, aici, în această casă. Nu-mi amintesc să fi schimbat mai mult de două replici gen: „E foarte cald azi.”; „Da, este foarte senin.”; „Anul acesta va fi ploios.”
Ştiu când au fost făcute aceste fotografii şi am de gând să le caut. Lângă ele s-ar putea să mai găsesc câte ceva.
Atunci când joc în deplasare, îmi iau cu mine şi cel de al şaptelea, sau al optulea simţ. Mă ridic tiptil, continuând să debitez platitudini şi împing brusc uşa. Se aude un „trosc!” şi un „buf!” Pe culoar, Mr. Debs, cu nasul spart, stă cu roţile-n sus. Mă reped la el şi-l bag în cameră. E încă năucit, aşa că nu se împotriveşte deloc.
– Miss, îmi permiteţi să vă întreb dacă nu aveţi cumva treabă prin altă parte a casei?
Înţelege aluzia şi o şterge.
– Mr. Debs, între noi doi acum!
Băieţi, nu ştiu dacă v-am povestit de talentele mele de observator al reacţiilor vegetative? Nu?! Aflaţi că-s as în materie! Observ o intensă vasoconstricţie a tegumentului şi o vizibilă mărire a diametrului pupilei domnului Debs. Altul, în locul meu, ar lua acestea drept semnele pierderii curajului, a slăbiciunii. Aiurea! Descărcările de adrenalină produc vasoconstricţie periferică, tocmai pentru a dirija sângele spre muşchi şi creier, iar dilatarea pupilei arată tocmai intrarea în starea de luptă. În acest moment şi un copil devine periculos. Aşa că descarc şi eu nişte adrenalină în sânge.
Gagiul este vulpe bătrână. Îşi duce mâna la carenă şi se face că abia acum observă că-i plin de borş. Logic, mişcarea următoare ar fi să scoţi batista şi să te ştergi. Scenariul ăsta ar putea să fie crezut de un găgăuţă. Dar mandea nu-i găgăuţă! Şi sunt şi mai rapid ca el. Din buzunarul, în care orice om cinstit îşi ţine batista, îi scot un Walter de 6,35, extraplat. Îl folosesc ca să-l şterg la nas, nu?! Iar chestia asta îl potoleşte niţel.
– Mr. Debs, voiaţi să ne jucăm de-a cowboy-i? Nu era cinstit să aveţi numai dumneavoastră pistol.
– Nici acum nu-i cinstit!
Scot una din punguliţele de plastic, introduc arma şi-i pun etichetă.
– Acum este! Şi vreau să ştiu unde sunt fotografiile şi documentele cu care aţi încercat s-o şantajaţi pe domnişoara Smollet?
– Le vom preda poliţiei.
– În alte condiţii, un asemenea răspuns ar fi putut să fie mulţumitor. Acum însă nu-i. Eu le voi preda poliţiei, împreună cu dovezile adunate de mine.
– Numai să mai apuci!
Cum dracu’ a făcut!? Am văzut doar cum a zburat cuţitul spre mine. Nu ştiu dacă v-am spus, dar am un adevărat cult pentru epiderma mea,  ca  s-o las înţepată de cuţitul fiştecui.  Aşa cum eu  n-am ginit şmecheria cu aruncatul cuţitului, nici el n-a apucat să ginească eschiva. Aud doar zbârnăitul lamei care s-a înfipt în uşa dulapului din spatele meu. Am nevoie de Mr. Debs viu. Aşa că plonjez în faţă şi încep să-l frăgezesc cu scatoalce la figură, la abdomen, la… puţin mai jos. E la podea. ad litteram. Cnocaut! Fumez o pipă până îşi revine.
– Mergem să îmi dai documentele, dacă nu vrei să o iau de la capăt, că tocmai mi-am tras sufletul.
– Îmi promiteţi că le veţi preda poliţiei?
Probabil că mi s-a fisurat pe undeva garnitura de la chiulasă şi am pierderi de adrenalină. Numai astfel interpretez acum faptul că n-am scos atunci brăţările alea de inox, pe care le ţin totdeauna la mine. Sau poate pentru că ştiam că lucrasem temeinic, ca un bun american, atunci când se apucă să facă o treabă.
Ieşim şi începem să străbatem coridoarele, până ajungem în cealaltă aripă, la etaj. Ştiu că este o zonă nu prea populată.
– Pot să scot cheia?
– Nu. Dar va trebui să te controlez, ca să văd ce voiai să scoţi.
Mă apropii şi-l palpez. N-are nimic. Dar Caldwell este azi nătărău. Primesc un cot în plex care mă îndoaie. Se întoarce fulgerător şi pune, pe genunchiul lui drept, adresa muianului meu. Semnez de primire, dar îi trimit şi răspunsul. Cu bombeul pantofului. Adresa: „La moştenitori”. Se prăbuşeşte. Deschid uşa şi observ că suntem într-un birou, frate geamăn cu cel în care am ascultat convorbirea lui Debs cu tipul care s-a pulverizat odată cu maşina.
Îl încarc pe Mr. Debs în spate, îl bag în încăpere şi-l deşert pe covor. Mă întorc să închid uşa şi, în geamul uşii de pe partea cealaltă a culoarului văd, ca într-o oglindă, spatele meu, un Browning de 9 mm. Mă arunc pe burtă, înainte ca degetul care apăsa pe trăgaci să execute cursa completă.



CAP. 30. „UŞUREL, DOCTORE, CĂ-I CORP DELICT!”
Gagicilor, întoarceţi capul. Sunt obligat să-mi dau jos nădragii. Am în posterior o gaură-n plus şi trebuie s-o astup cu ceva, deoarece, după cât sânge este pe covor, operaţiunea asta devine destul de presantă.
O, nu vă speriaţi! Nu-i tot al meu. Măcar jumătate aparţine domnului Debs. Ştiţi ce i-a mai trecut gagiului prin minte? Un glonţ, uite, aşa de mare şi care este frate geamăn cu cel care mi-a rămas mie în… pardon de expresie.
Stau blând şi aştept. Am dat două telefoane: primul lui Roger şi al doilea la poliţie. Sosesc în acelaşi timp, aşa că nu va trebui să povestesc de două ori ce s-a întâmplat în această încăpere, după ce, din spirit de conservare, m-am aruncat pe burtă.
– Primul glonţ  a perforat geamul de la uşa de pe cealaltă parte a culoarului. M-am ridicat şi am început să alerg în zigzag, încercând să ajung la prima cotitură.
– Când a avut timp să ia pistolul? Doar spuneai că l-ai controlat şi era curat?! – se miră locotenentul.
– Cel ce a tras în mine nu era Dee-Debs.
– Dar cine?
– Nu ştiu. Dee rămăsese pe covor, acolo unde l-am descărcat, după ce am deschis uşa. În geamul în care am văzut reflectarea imaginii pistolului, în locul unde ar fi trebuit să se oglindească faţa tipului, cădea oblic, o rază de soare.
– Şi apoi?
– Am auzit trei împuşcături. Două gloanţe au ţiuit pe lângă mine. Pe al treilea l-am încasat în fesa dreaptă. Am căzut şi m-am târât până în spatele ciubărului în care creşte un palmier decorativ. Am scos punga, în care pusesem Walterul confiscat de la Dee. Aveam de gând să-mi vând cât mai scump preţioasa mea epidermă. Dar nu m-a urmărit nimeni.
– Atâtea împuşcături şi totuşi nu s-a alarmat nimeni!?
– Domnule locotenent, arma avea amortizor, dar, şi dacă n-ar fi avut, chiar dacă s-ar fi tras cu tunul, tot nu s-ar fi arătat nimeni în zonă.
– De ce?
– În primul rând, pentru că aripa este nelocuită. Puţin mai departe sunt apartamentele gorilelor şi o sală de antrenament pentru pistolarii casei. În rest, să-i zicem, intuiţie. După aproximativ trei-patru minute am auzit altă împuşcătură. Probabil că era cea care a perforat devla tipului ăsta. După alte câteva momente s-a stins lumina. Aşa după cum aţi observat, fiind camere de o parte şi de alta a culoarului, lumina ar putea veni doar de la geamurile uşilor, dar, la majoritatea camerelor draperiile sunt trase, aşa că în hol este destul de întuneric. Am văzut, în această semiobscuritate, o umbră furişându-se din birou şi alergând în direcţia opusă. Am tras, la întâmplare, trei focuri. A patra oară a percutat în gol. Walterul nu avusese decât două cartuşe în magazie şi unul pe ţeavă. Cred că măcar unul l-a atins pe individ.
– Ce te face să crezi asta?
– Petele de sânge. M-am luat după ele, dar în faţa unei băi se opreau. Probabil că a intrat, a luat un prosop şi şi-a oprit sângerarea.
– Vom cerceta toate persoanele din casă. Sergent, cheamă echipa operativă!
– Wig, n-ai auzit nici un geamăt, o înjurătură, nimic? – mă chestionează Roger.
– Culmea, nu! Oricât ai fi de dur, când eşti rănit, îţi scapă, măcar o vocală. Ei bine, aflaţi că tipul este durul-durilor.
– Trebuie să te ducem la spital să te cârpească! – hotărăşte locotenentul.
– Trebuie, dar înainte de a pleca, este necesar să vă mai spun ceva. În camera asta ar trebui să existe, dacă nu le-a recuperat tipul care m-a găurit, nişte documente, nişte fotografii măsluite cu care decedatul de acolo a încercat să o şantajeze pe domnişoara Smollet. Până la venirea voastră nu am umblat după ele. În primul rând pentru că n-am vrut să vă stric vreo urmă…
– Şi în al doilea?
– Pentru că am fost nevoit să mă ocup de fundul meu.
– Caldwell, eşti sigur că mi-ai spus tot?
– Absolut tot, locotenente. Tot ceea ce pot să vă spun, fără a leza interesele clienţilor mei.
– Clienţi!? – se miră locotenentul.
– Da. Mai multe persoane m-au angajat. Dar poţi fi sigur că ceea ce nu ţi-am spus, nu este foarte important pentru voi. Oricum, în curând, peste trei zile…
– Numai două, Wig! – îmi reaminteşte Roger.
– Deci, în două zile, veţi fi primii care le veţi afla şi veţi primi toate dovezile pentru a-i aresta pe cei vinovaţi.
*
*          *
Jumătate de oră mai târziu, stau cu fundu-n sus, pe masa de operaţii, iar un doctor, cam bătrân, cu ochelari cu multe dioptrii, îmi scormoneşte, cu nişte pense cât toate zilele, muşchii fesei, în căutarea glonţului.
– Uşurel, doctore, că-i corp delict!
– Amice, uiţi că sunt medicul poliţiei? Aş fi capabil să-ţi hăcuiesc tot curul, decât să-i pricinuiesc glonţului cel mai mic neajuns. Gata! L-am găsit! Îl vezi? Este un 9 mm, cu toate caracteristicile armei perfect vizibile. Acum te cos şi, în trei-patru zile, îţi dăm drumul acasă.
– Nu se poate doctore! Trebuie să plec imediat!
– Regret, tinere, dar aici numai eu hotărăsc! Soră, cheamă infirmierii să-l transporte în rezerva numărul 2 de la etajul şase. După cât e de încăpăţânat, tipul ar putea coborî pe cearceafuri, dacă-l lăsăm la un etaj mai jos.
Probabil că am fost sedat, că nu m-am trezit decât a doua zi dimineaţă. Mă dau jos din pat şi constat că, deşi mă doare, pot să mă mişc binişor.
Hotărât, mă îndrept spre dulap, dar observ că tipii nu mi-au adus hainele în rezervă.
Pe noptieră este un telefon. Sun făptura.
– Wig, ce s-a întâmplat? Mi-a spus Roger că eşti rănit. E grav? Te pot ajuta cu ceva?
– Nu-i grav, dar te rog să-mi aduci un rând de haine, că astea-s cam murdare şi nu pot pleca aşa de aici.
Îi dau toate amănuntele necesare, apoi mă întind în pat şi încep să muncesc. Cu spor. Când mi-a fost adusă tava cu mâncare, planul era definitivat. La ora nouă, când au venit să-mi schimbe pansamentul, aveam şi soluţia. Infirmierul negru, care împingea căruciorul cu lenjerie, este însuşi Bob, iar Bob are la mine o datorie. L-am scos odată dintr-un rahat cât cel de elefant. Îi fac semn şi mă înţelege.
Jumătate de oră mai târziu, îmbrăcat în uniforma lui Bob, împing căruciorul pe culoar. Intru în liftul de serviciu, opresc între etaje, scot pachetul de haine pe care mi-l adusese Clotilde şi mă schimb. Opresc apoi liftul la etajul întâi. În uşa liftului aşteaptă Bob, care preia căruciorul, iar eu cobor, pe scări, ascunzându-mi grimasele de durere în spatele buchetului de trandafiri.
În parcaj mă aşteaptă Clotilde.
– Wig, Roger m-a rugat să te duc direct la el acasă. Are ceva foarte important să-ţi comunice.


CAP. 31. „ÎN AFARĂ DE STELE VERZI, N-AM MAI VĂZUT NIMIC altceva.”
În livingul lui Roger storurile sunt lăsate şi este răcoare. Vin de afară şi ochii mi se adaptează mai greu la semiobscuritatea încăperii. Recunosc silueta domnişoarei Smollet. După cât îi este de şifonată rochiţa, trag concluzia că nu s-au plictisit aşteptându-mă.
– Wig, îmi pare bine că eşti aici. Azi noapte cineva a încercat s-o împuşte pe Aubrey… pe domnişoara Smollet, vreau să zic.
– Vă rog să-mi povestiţi ce s-a întâmplat!
– La ora opt seara ne-am adunat în sufragerie, pentru cină. Eram, în afara mamei mele vitrege, mătuşile – surorile tatălui meu – două  verişoare şi un unchi, care veniseră din alte localităţi la deschiderea testamentului. La nouă, ne-am sculat de la masă, iar eu m-am îndreptat spre apartamentul meu. N-am făcut nici zece paşi, când, din spate, s-a tras asupra mea. N-am fost rănită. Am început să strig. Imediat, din sufragerie au ieşit în fugă toţi cei care fuseseră la masă.
– Toţi? Nu lipsea nimeni?
– Nu… Nu cred…
– Deci nu ştiţi cine era şi cine nu?
– Nu-mi dau seama. Acum, când mă întrebaţi…
– Vă rog să vă concentraţi şi să-mi răspundeţi la câteva întrebări. Poate ne dăm seama ce s-a întâmplat.
– Am să mă străduiesc.
– Cine dintre cei ai casei nu a fost la masă?
– În sufragerie erau toţi cei din familie. Personalul mănâncă separat.
– Era cineva rănit dintre aceştia?
– Nu. De fapt, toate persoanele din casă au trecut prin faţa locotenentului Kellogg şi nimeni nu era rănit.
– Au trecut prin faţa, sau au fost controlate?
– Doar nu era să dea jos pantalonii bărbaţilor şi să ridice fustele femeilor!? Dar toţi se mişcau lejer şi nu păreau să aibă nici o rană.
– Nici personalul?
– Nici. Au fost chemaţi şi grădinarii şi îngrijitorii de la grajduri. Toţi erau întregi.
– A lipsit cineva?
– Nimeni. A, ba da, câţiva dintre băieţii din pază, dar care lipsesc de mai multe zile.
– Reed şi Schelford?
– Exact! De unde ştiţi?
– Veţi afla în curând. În orice caz, nici unul dintre ei nu putea să tragă aseară asupra dumneavoastră.
– Dar Schultze?
– Şi el a dispărut?
– Da. Dar nu-mi dau seama de când. O zi, două, poate mai multe…
– Interesant. Vă mai amintiţi cu ce erau îmbrăcate persoanele care au participat la cină în seara trecută?
– Cum să nu!? Sunt doar femeie! Unchiul era în smoching negru. Mătuşa Folly avea o rochie neagră, cu un decolteu mic, şi mâneci de voal, tot negru. Mătuşa Lydia, care are aproape şaizeci de ani şi este, cum să vă spun… foarte originală, era îmbrăcată cu o bluză în dungi verzi şi blugi.     Nu-mi amintesc s-o fi văzut vreo dată îmbrăcată cu altceva. Cele două verişoare erau în fuste foarte scurte şi bluze de dantelă, foarte, foarte transparente. În sfârşit, doamna Smollet purta o rochie de doliu, foarte decentă, cu mâneci lungi şi fără decolteu.
Am într-o circumvoluţiune o idee. Mi se pare nebunească, însă trebuie s-o verific.
– Cine este medicul de familie?
– Domnul Dewey, James Dewey. Dar puteţi fi sigur că nu veţi putea să scoateţi nimic de la el. A încercat şi poliţia să afle dacă n-a pansat pe nimeni dintre cei ai casei.
Eu am altă părere, dar nu vreau s-o contrazic.
– Roger, pot să dau un telefon din birou de la tine?
– Simte-te ca acasă, Wig!
Iau cartea de telefon şi-l caut pe doctorul James Dewey. Sunt şase James Dewey, dar numai unul este doctor.
– Alo! Reşedinţa Smollet. Cu domnul doctor, vă rog!
– Vă ascult!
– Sunt Victor Peek, noul intendent al domeniului. Doamna Smollet are dureri abdominale acute şi vă roagă să veniţi cât puteţi de repede.
– Dureri!? Doamna!? Poate n-ai înţeles bine şi este vorba de domnişoara. Se vede că eşti nou. Pe amândouă le cheamă la fel, dar numai domnişoara poate avea dureri.
– E posibil, domnule. Mă voi interesa şi vă voi telefona imediat.
Aiurea!  Am aflat tot ceea ce voiam să ştiu. Totuşi, peste câteva minute  sun din nou.
– Aţi avut dreptate, domnule doctor! Doamna m-a mustrat pentru eroare. Domnişoara este cea care m-a sunat, dar, între timp, a plecat cu o rudă spre spital. Se pare că este o criză de apendicită.
N-aveam cum s-o dau în bară cu apendicita. Vizionasem, doar, fiecare centimetru pătrat din epiderma domnişoarei şi nu văzusem nici o cicatrice.
Gagiilor, mai am de făcut doar câteva mişcări şi gata: mat!
Trebuie să fie atent pentru ca adversarul să nu-mi mai ghicească intenţiile.
*
*          *
– Clo, am nevoie de ajutorul tău – îi spun după ce suntem în maşină. Trebuie să urci la Philippe, tipul ăla de la 14, care întinde fleicile babelor, o abordezi pe Fanny, sora care-i ţine evidenţa, şi afli la ce oră, exact, a intrat la „procedeu” Doamna Barbara Connery, în ziua în care a fost împuşcat Boltwood.
– Cred că nu vor fi probleme. Fanny îmi este prietenă şi-i o fată „de gaşcă”! Şi tu ce faci?
– Pe mine mă laşi în parcajul în care am maşina.
– Ai să poţi să conduci? Piciorul…
– E-n regulă!
Dar, n-a fost! Cu toate c-am avut o baftă nemaipomenită!
Am coborât din maşina făpturii şi m-am îndreptat spre locul unde-mi parcasem maşina. Mai aveam de parcurs vreo doi paşi, când, îngerul meu păzitor mi-a aruncat sub talpa stângă o coajă de banană. Aţi alunecat vreodată pe o coajă de banană? M-am dus cu picioarele în faţă şi am lovit cu tărtăguţa dalele de beton. Halal înger păzitor! – veţi zice voi. Dar n-aveţi dreptate! Coaja de banană mi-a salvat viaţa.
Am auzit zgomotul unui motor ambreiat la maximum, apoi o rafală de armă automată şi, în acelaşi timp, chiuitul pneurilor maşinii care se depărta în viteză.
Portierele maşinii închiriate de la Pat seamănă cu o strecurătoare.
Un poliţist în uniformă se apropie în fugă.
– Ce s-a întâmplat, domnule? Cine a tras? Sunteţi plin de sânge. Unde sunteţi rănit?
– Mi-am spart capul alunecând pe o coajă de banană. În rest sunt bun-zdravăn.
– N-aţi văzut numărul, marca sau, măcar, culoarea maşinii?
– În afară de stele verzi, n-am mai văzut nimic altceva.


CAP. 32. „CĂUTAŢI-LE, MISTER CALDWELL!”
– Bună, Pat! Mi-ai dat o maşină şi ţi-am adus o strecurătoare. Dar, bucură-te, dacă eram eu strecurătoarea, nu mai avea cine să-ţi plătească stricăciunile.
– Mă bucur, pentru că eşti prietenul meu, maşina o reparăm, fii fără grijă! Ţi-am reparat Dodge-ul. Cu adaptările pe care le-am făcut, dai handicap oricărei limuzine. Ţi-aş da-o acum, dar  n-am montat încă butucul de la noua cheie de contact. Îţi pot da altă maşină, sau, dacă aştepţi jumătate de oră…
– O iau aşa. O s-o pornesc hoţeşte. Vin peste vreo două zile să-i montezi şi butucul.
Mă urc la volan, demarez şi iar încep să-mi pun neuronii la treabă. Pentru atentatul din parcare găsesc cinci posibilităţi: 1) Am fost aşteptat. Ilogic! N-aveau de unde să ştie că am evadat din spital şi că mă voi duce în parcaj să-mi iau de acolo maşina. Mai ales că, fiind închiriată, nu ştiau că aceea este maşina mea; 2) Am fost urmăriţi. Imposibil. Am fost rănit la… vorba ceea, nu la cap. Trebuiau să ştie unde să ne aştepte şi n-aveau de unde; 3) Au fost trimişi să mă intercepteze, de cineva care ştia că voi trece pe acolo. Asta-i şi mai aiurea! 4) Atentat terorist. Că se poartă! Dar nu prea seamănă! şi 5) Am fost confundat cu altcineva, într-o reglare de conturi între gangsterii de cartier. Cu cine să mă confunde la înălţimea mea şi chica asta roşie ca un steag!? Totuşi, altă variantă nu găsesc şi mi-a transpirat encefalul de atâta trudă. În orice caz, cei care au încercat să mă perforeze sunt hotărâţi să nu mă lase să termin ancheta.
 De ce folosesc pluralul? Virajul a fost simultan rafalei. Deci cel puţin doi: unul la volan şi altul la trăgaci. Logic, nu?
Continui să casc felinarele. Nu mai sunt urmărit.
*
*          *
Am în buzunar o listă de cucoane care fuseseră, în după-amiaza asasinării doctorului Boltwood, la procedeele „dragului de Philippe”, între orele şaptesprezece şi nouăsprezece şi în jurul orei douăzeci şi unu – douăzeci şi unu şi cincisprezece. Sunt, în total, zece şi eu mă grăbesc. Voi trece, mai întâi, să vizitez toţi vecinii de palier – un avocat pârlit; o specialistă în „ştiinţe oculte” – chiromanţie, premoniţie, chestii din astea, o şmecherie cu care umflă lovelele piţipoancelor fraiere; un misit şi o cosmeticiană fără clientelă.
Seara am toate piesele jocului de puzzle în mână. Sunt tare aiurea. În noaptea asta trebuie să le potrivesc, să văd ce imagine îmi iese. Mâine este ultima zi.
Azi este „mâine”. Geamurile biroului au început să se albească, iar în încăpere pluteşte, ca o pâclă, fumul zecilor de pipe fumate în noaptea asta. Deschid fereastra şi mă întind pe canapea Dorm exact două ore. La şapte îmi sună deşteptătorul pe care-l am, acolo, într-o circumvoluţiune. Intru în oficiu şi, când ies, sunt proaspăt ca după opt ore de somn. Cafeaua pe care mi-o confecţionez, după un „know-how” personal, are menirea de a realiza ultimele retuşuri.
La ora opt îl sun pe Roger:
– Am aproape toate piesele, în afara expertizelor balistice şi câteva mici amănunte, pe care sper să le pun la punct în cursul zilei de azi. Poţi organiza spectacolul!
– Unde eşti?
– La agenţie.
– Bine, stai pe loc şi te voi suna să-ţi spun ce am făcut.
– Nu uita de cele două casete şi de reprezentantul societăţii de asigurări. De poliţişti mă ocup eu, după ce-mi telefonezi.
Durează preţ de-o pipă. Totul este organizat pentru mâine la ora zece la reşedinţa Smollet.
Imaginea, obţinută prin potrivirea pieselor de puzzle, are câteva „găuri”. Mutra criminalului nu-i prea clară, dar poate fi reconstituită, prin analogie. Mai trebuie să caut şi să verific piesele  care-mi lipsesc. Măcar ştiu ce trebuie să caut, chiar dacă nu mai am la dispoziţie decât douăzeci şi patru de ore pentru aceasta.
Trebuie să pătrund în reşedinţa Smollet. Pe drum, aleg varianta „pe uşa din faţă”, cerând să vorbesc cu neconsolata văduvă. Apoi, văzând şi făcând!
Sunt condus, după o scurtă convorbire telefonică, în apartamentul cucoanei. Bat la uşă şi aud: „Intră!” Intru. E un living, dar e gol. Vreau să mă aşez într-un fotoliu şi să aştept, dar, din nou aud: „Intră!” Intru, ce să fac!? De data asta sunt într-un hol. Uşa din dreapta este deschisă şi de acolo îmi parvine o nouă invitaţie:
– Intraţi, domnule Caldwell!
Mă conformez şi era cât p-aici să zic „pardon!” Sunt într-o sală de baie, iar Doamna Smollet este într-un bazin, acoperită cu spumă. Când mă zăreşte intrând, iese din bazin, cu dezinvoltura unei persoane îmbrăcate din cap până-n picioare şi intră sub duş.
– Termin într-o secundă şi sunt a dumneavoastră!
Promisiunea este străvezie şi conţinutul promisiunii mă lasă fără darul vorbirii. Băieţi, ştiţi  ce-i ăla un corp perfect? Habar n-aveţi! Trebuie întâi să-l vizionaţi pe ăsta şi apoi începeţi să faceţi clasamente! La cincizeci de primăveri, dama are trup de fetiţă de optsprezece. Dar nu perfecţiunea formelor m-a lăsat fără grai, ci lipsa oricărei răni sau cicatrici. Puteam să-mi pun toţi mangoţii pe care-i câştigasem în ultimele zile, contra unui singur cent, că sângele din holul din dreptul camerei fostului Mr. Dee, aparţinea tipesei. De aceea şi controlasem, cu telefonul, la medicul casei, iar chestia rarisimă cu lipsa sensibilităţii dureroase, despre care am citit undeva, o folosisem pentru      a-mi fundamenta teoria.
– Precum vedeţi, Mr. Caldwell , nu am nici o rană.
Asta-i bună! Gagica citeşte gândurile!
– Rană!? – mă mir eu ipocrit.
–Am vorbit cu doctorul Dewey. Mi-a povestit de telefon şi am înţeles despre ce este vorba. Dacă nu veneaţi dumneavoastră, găseam eu un motiv şi vă chemam eu.
Pricep că figura cu baia fusese interpretată pentru mine.
– Probabil aţi gândit: „având o lipsă de sensibilitate la durere, baba…”
– Doamnă, nici o dată, arătaţi…
Şi chiar sunt sincer.
– Lasă linguşeala, tinere. Ştiu cum arăt, dar şi cum gândiţi voi, cei care n-aţi sărit de treizeci. Ziceam, deci, că ţi-ai închipuit că am fost rănită, dar nu mi-am dat seama decât după ce am văzut sângele. La masa de seară, fiind cea mai „îmbrăcată”, înseamnă că ascundeam o rană. Am dreptate, mr. Caldwell?
– La atâta francheţe din partea dumneavoastră, trebuie să vă răspund la fel: Da, Doamna Smollet!
– Eu voi merge chiar şi mai departe: Iată, acesta este pistolul meu. Şi un nespecialist ar putea să constate că nu s-a tras niciodată cu el. Dar, în căsoiul acesta mai există şi alte pistoale. Căutaţi-le, Mr. Caldwell! Am învoit aproape tot personalul. Doar primele patru apartamente de pe holul acesta sunt ocupate de rudele soţului meu, dar acestea n-au fost în Miami, nici înainte, nici imediat după înmormântarea lui. În rest… Iată un plan al repartiţiei camerelor. Fără el… Pentru orice alte probleme vă stau la dispoziţie. Acum sau după ce terminaţi. Mi-ar face plăcere.
Aş fi un ipocrit, băieţi, să spun că mie nu.
Sper că n-o să mă judecaţi prea aspru. Sunt şi eu tânăr; gagica stă goală în faţa mea şi e trăsnet; ochii văd,… inima cere… Şi,  cum ştiu că cel mai mare duşman al unui bărbat este femeia refuzată, eu nu vreau să risc şi să-mi mai fac un duşman în plus.
Deci, vă rog să ne scuzaţi! Acum avem puţină treabă. 


CAP. 33. „PUTEAM FI EU CINA”
După…, primul drum îl fac în aripa în care sunt cazaţi băieţii cei răi. N-am de unde să ştiu ce angajări s-au mai făcut în acest serviciu, dar ştiu că vechea schemă se cam subţiase. Dacă stau bine să mă gândesc, n-au rămas decât Gustav – neamţul cel cu bila complet defrişată şi Bob – un tip folosit mai ales pe post de şofer şi care are o cicatrice urâtă pe faţă.
 Cu toate că am primit toate asigurările că nu mai este nimeni în casă, eu sunt precaut. Şi bine fac.
Trebuia să vin cu un camion de zece tone, dacă voiam să ridic tot armamentul din dotare.     N-am avut timp să mă uit prin garaje şi subsol, dar precis că aş fi găsit şi tancuri şi rachete cu focoase nucleare. Cum n-am camion, mă rezum doar la pistoalele de 9 mm. Atât au şi gloanţele din doctorul Boltwood şi tot atât cel care fusese în vizită în fesa mea stângă.
În primele patru apartamente, într-adevăr, nu era nimeni şi uşile sunt descuiate. A cincea uşă este însă încuiată. Pe dinafară. Zăvor şi lacăt. Devin curios.
Nu ştiu dacă v-am spus, băieţi, dar lui mandea nu-i rezistă femeile şi lacătele. Nici ăsta nu  mi-a rezistat.
E identic cu celelalte. Pe holişor sunt două uşi. Prima duce la baie. A doua, care duce la dormitor, are şi ea un lacăt cât toate zilele. Nici ăsta nu-mi rezistă. Intru. Noroc că am reflexe!
Te gândeşti că poţi găsi un tip cu un Colt de 45 în labă în spatele unei uşi încuiate pe dinăuntru, nu pe dinafară. Nu! Ei, bine, nici eu nu m-am gândit. Aici era pe dinăuntru! Norocul meu este că trage ca un ageamiu. Mă las pe vine şi aştept să-şi termine muniţia din magazia armei şi mă pregătesc să mă arunc asupra lui. Trebuie să-mi pun frână. Din pat vine o duhoare dulceagă de mort, care-mi întoarce maţele pe dos şi peisajul este dezolant. Gustav Schultze este legat de pat, are piciorul drept cangrenat până mai sus de genunchi şi are, probabil, febră mare. Delirează.
Îmi amintesc că în una din camerele pe unde am trecut, am văzut o trusă medicală de prim ajutor şi un dulăpior de medicamente. Îi administrez o doză de morfină şi una de antibiotice, îi pun comprese reci şi-l aştept să-şi mai revină.
– Apă!
Îi aduc.
– Ce vrei?
– O declaraţie. Am chemat salvarea. S-ar putea să ai baftă şi să scapi.
– Ţi-o dădeam şi fără contraserviciu. Am de plătit o poliţă. Tu m-ai împuşcat. Dar nu pe tine sunt şucărit.
A fost o luptă cinstită. Sunt şucărit pe cei care m-au trimis înainte să încasez gloanţele în locul lor şi apoi, m-au băgat aici, m-au legat şi încuiat şi m-au lăsat să crăp ca un câine turbat, fără medicamente, fără mâncare şi fără apă. Le era teamă să nu ciripesc. Dacă ar fi jucat fair m-aş fi lăsat tăiat cu lama şi presărat cu sare fără să scot un geamăt, aşa cum n-am scos nici atunci când m-ai împuşcat în picior. E codul nostru de onoare, al ucigaşilor plătiţi. Dar tot acest cod mă îndeamnă acum să vorbesc!
Găsesc un casetofon şi-i înregistrez povestea. Informaţiile pe care le primesc îmi uşurează munca şi-mi modifică fundamental imaginea jocului de puzzle pe care cu atâta trudă o asamblasem.
Mai lipseşte o singură piesă. Bănuiesc unde e. Şi-i chiar acolo!
Băieţi, mai am de făcut un drum, dar înainte trec pe la Doamna Smollet să o invit la spectacolul de mâine.
– Rămâneţi aici, Mr. Caldwell!
Interpretez greşit invitaţia. Mă potoleşte:
cei care au avut interesul ca Gustav să nu ajungă la spital şi deci la poliţie, vor face totul ca să nu ieşiţi viu de pe domeniu. Miza este prea mare.
Mă dau baban şi rău fac.
– Doamna, nu s-a născut încă băiatul ăla suficient de dur, să mă poată opri.
*
*          *
La dracu! Aveam o mulţime de variante: să chem poliţia, să-l sun pe Roger; să-mi mobilizez colegii de breaslă. Eu, nu! Mă comport ca un fazan. Totuşi:
– Doamna, am o rugăminte. Las la dumneavoastră pungile aste cu arme. Vă rog să-l sunaţi pe domnul locotenent Kellogg şi să-l rugaţi să vină să le ia. Ştie el ce trebuie să facă cu ele.
Cucoana sună, vine valetul şi mă conduce până la ieşire. Am de coborât douăsprezece trepte, şi de mers, pe pietriş, circa treizeci de metri până la locul unde-mi parcasem Dodge-ul. Parcurg itinerariul cu nervii întinşi precum corzile unei viori şi cu mâna pe crosa berettei, dar, străduindu-mă să par cât mai degajat. Nu se întâmplă nimic.
Băieţi, nu ştiu dacă v-am spus, dar mandea-i as în psihologia riscului. În asemenea cazuri, în faţa iminentei salvări, pentru câteva zecimi de secundă intervine o relaxare. I-aţi văzut pe alergătorii care conduc detaşat în curse, cu câţiva paşi înainte de linia de sosire, ridică mâinile a victorie şi pun frână? Şi câţi au pierdut pentru acest comportament stupid! Gagii ăia pierd pentru că nu ştiu psihologia pericolului. Eu o ştiu. şi, totuşi, era, cât p-aci, s-o mierlesc.
Dacă aş fi avut răbdare să aştept să mi se monteze butucul cheii de contact, îngeraş mă chema! Aşa, bag mâna după firele de sub tabloul de bord şi constat că unul dintre ele este prea scurt. Mi-amintesc că nu era aşa. Cobor, deschid capota şi văd motivul. Pe fir am o bombă, capabilă să pulverizeze şi-un tanc. O desprind şi o arunc, cât mai departe pe gazonul peluzei.
În momentul acela a început şi tirul. Iar, tipilor, ţinta sunt chiar eu. Ţin prea mult la epiderma mea să-i las pe nasoii ăştia să mi-o deterioreze. Mă strecor în maşină şi demarez ca la Formula 1. Pe la mijlocul aleii, dintr-un tufiş de pe margine, cineva îşi descarcă un încărcător în pneurile maşinii mele. Cel din dreapta este atins şi maşina o ia printre tufele şi lianele din liziera „junglei” în miniatură. Cobor şi o pornesc pe jos. Vehiculul este impropriu terenului.
Am un handicap imens faţă de urmăritorii mei. Eu nu cunosc geografia peisajului, ei da.
Pe aici nu se poate trece. Băltoacele s-au transformat în smârcuri, iar smârcurile în mlaştini. Acolo pare un teren mai solid. Îmi iau elan şi sar. „Terenul solid” se dovedeşte o buturugă putredă, acoperită de muşchi. Picioarele mi-alunecă şi încep să mă scufund. Mă prind de o liană şi încep să mă extrag uşor, fără mişcări bruşte. Am ieşit. Probabil că, în afara junglei, ar mai fi vreo două ore de lumină. Aici e întuneric. Beznă!
Nu prea am multe soluţii din care să aleg. Îmi scot cămaşa şi o arunc în locul unde era să mă scufund şi apoi mă urc, destul de greu, din cauza posteriorului meu deteriorat, într-un arbore al cărui nume îmi scapă. La timp. Printre trunchiurile copacilor văd două fascicule de lumină care se apropie din sensuri opuse. Primul care apare, venind dinspre poartă este Bob. În ciuda întunericului, lumina lanternei, reflectată de apă, face să-i sclipească, din când în când, cicatricea de pe faţă şi gât. Zăreşte cămaşa, face aceeaşi socoteală cu „terenul solid” şi sare.
Urletul pe care-l scoate, îl face pe cel de-al doilea urmăritor să apară în viteză. Din cauza întunericului nu-l recunosc. Taie o liană şi i-o aruncă. Văd cum mâinile lui Bob se încleştează pe aceasta şi pe tovarăşul lui cum se opinteşte. Din mlaştină nu iese decât jumătate de corp. Doi aligatori se reped şi mai smulg câte o halcă din corpul groaznic mutilat. Nu mai urlă. E mort.
Înnebunit, cel de-al doilea dă drumul lianei şi o rupe la fugă.
Sunt ud din creştet şi până-n tălpi. Dar nu din cauza băii pe care am făcut-o în mlaştină, ci din cauza ororii la care am asistat. Puteam fi eu cina, din seara asta, a celor doi aligatori.


CAP. 34. „SUSPECTUL NUMĂRUL UNU”
Ceva, n-aş putea spune ce, din alura, din mişcările celui de al doilea tip care m-a vânat prin mlaştină, îmi pare cunoscut. Cobor din baobab, sau cum dracu’ s-o fi numind pomul ăla!  Pentru mine orice copac exotic este un baobab.
Speram ca în noaptea asta să dorm ca un prunc, după aventurile din ultimele zile şi, mai ales, ore. N-a fost să fie aşa.
După ce ajung acasă, fac un duş, mă schimb şi-i telefonez lui Pat. Îmi promite că-mi recuperează Dodge-ul şi că-mi va trimite, printr-unul din băieţii de la atelier, urgent o altă maşină.
Trebuie să-mi verific impresia din „baobab”.
Pun neuronii la muncă. Persoana pe care o caut nu este acasă. Mă invit înăuntru şi execut un control. Băieţi, dacă caut eu ceva  şi în acel loc e ceva de găsit, găsesc.
Era ceva!
Am nevoie de persoana în cauză. acum ştiu şi unde se ascunde.
Mă întorc la reşedinţa Smollet. Deja am început să învăţ locurile. Este două noaptea. Nu-i politicos să deranjezi pe nimeni la ora asta. De aceea intru pe geamul pe care l-am lăsat întredeschis in timpul cercetărilor de după-amiază. Mi-au trebuit patru ore s-o găsesc şi trei minute s-o fac balot şi să-i lipesc un scotch peste vorbitoare şi s-o încui, împreună cu subsemnatul, într-una din camerele Casei Albe Numărul Doi. Îmi fixez trei ore pentru reîncărcarea acumulatoarelor.
*
*          *
La ora zece fix pătrund în salon. Privesc în jur şi identific personajele: domnişoara Clotilde O’Dwyer stă într-un fotoliu, în dreptul unei ferestre. Soarele îi luminează părul blond, făcându-l să strălucească ca o aură. Mi se strânge inima. În dreapta ei, pe o canapea, mai să treacă unul prin altul, domnişoara Smollet şi prietenul meu Roger Blackmur. O nouă strângere de inimă. Sunt atât de potriviţi! Lângă ei, puţin păsându-le că deranjează, locotenentul Oliver Kellogg, zis Limbricul şi sergentul Thimothy Gellhorn, zis Goriloiul. Sunt singurii care vor pleca fericiţi, chiar dacă n-au nici un merit, sau prea puţine, în chestia asta. Puţin mai retraşi, Aubrey Smollet numărul Unu şi maestrul Owen discută în şoaptă. Cucoana, băieţi, este într-adevăr „Numărul Unu”! Sunt dezolat că va trebui să-i pricinuiesc necazuri dar… Au venit, ca la meci, unchiul, mătuşile şi verişoarele. Fac un grup omogen, neutru. Nu se apropie de nici una dintre damele Smollet. Una va pierde, iar ei vor ataca testamentul, în echipă cu cealaltă. De aceea aşteaptă să cunoască câştigătorul, pentru a-l aclama. Mai recunosc reprezentantul PANAM-ului, pe cel al companiei de asigurări şi nu recunosc vreo alte şapte-opt figuri. Sunt, fie din personalul casei, fie, mai sigur, din oamenii Limbricului.
Îmi dreg sonor vocea, pentru a atrage atenţia celor prezenţi.
– Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, v-am invitat azi pentru a asista la dezlegarea uneia dintre cele mai bine puse la punct afaceri criminale. Numărul victimelor este de aproape o sută nouăzeci, dar şi mobilul este unul impresionant: douăsprezece miliarde de dolari.
Îmi rotesc privirile şi constat că sunt ascultat cu sufletul la gură.
– Acum douăsprezece zile, domnişoara O’Dwyer, angajata doctorului Boltwood, care-şi avea cabinetul pe acelaşi palier cu biroul agenţiei mele, a venit să mă anunţe că, întorcându-se dintr-o învoire, a descoperit cadavrul şefului ei.
– De ce n-a telefonat direct la poliţie? – se aude vocea de scapet a Limbricului.
– Locotenente, aş putea să-ţi răspund: „Pentru că vă cunoştea metodele de investigaţie!”, dar n-o fac.
Aluzia îşi face efectul. Continui:
Cu o zi înainte, doctorul îi ascultase o convorbire telefonică cu fratele său. Acesta i-a povestit că are o încurcătură cu poliţia, că nu este vinovat şi a rugat-o să vină în după-amiaza următoare, la ora şaptesprezece treizeci la un motel de pe şoseaua 95. Doctorul încearcă să o şantajeze, pentru a-i ceda, iar domnişoara O’Dwyer se apără cu un bisturiu, strigându-i că îl omoară dacă se apropie. Ultima parte a ameninţării a fost auzită de doamna Smollet, care se afla în sala de aşteptare şi care a deschis uşa intrigată de strigătele care se auzeau din cabinet.
Este adevărat Doamnă?
– Cu un singur amendament: Am auzit, fără voia mea, întreaga discuţie, deoarece interfonul era deschis. Am intrat s-o salvez pe biata fată. Ştiam ce bestie este Boltwood.
– Cu toate că-i refuzase cererea de învoire, a doua zi doctorul se răzgândeşte. La ora şaptesprezece, după ce a introdus-o în cabinet pe doamna Smollet, domnişoara O’Dwyer se duce   să-şi întâlnească fratele. Deci, după plecarea doamnei Smollet şi ora nouăsprezece şi treizeci şi şapte    de minute, când s-a întors, oricine a intrat în cabinet, nu a putut fi văzut decât de doctor, dar acesta nu mai poate depune nici o mărturie.
– La ce oră s-a prezentat domnişoara O’Dwyer să vă anunţe crima? – se interesează Limbricul.
– Aproximativ douăzeci şi unu. Ştiu ce vreţi să insinuaţi. Dar, conform regulamentului, sora nu participă la consultaţiile sau tratamentele doctorului. Mai mult, îi era interzisă cu desăvârşire intrarea în cabinet, dacă era aprins, deasupra uşii, becul de la caseta pe geamul căreia scrie: „Tratament – nu intraţi!” Şi acel bec era aprins când s-a întors, iar regulile impuse de doctor erau foarte rigide. Printre acestea era şi plecarea acasă, seara la ora opt şi jumătate seara. Intrigată de această încălcare a rutinei, după câteva încercări de a lua legătura prin interfon, a pătruns în cabinet. L-a găsit cu capul pe sticla biroului. A crezut că i s-a făcut rău, dar apropiindu-se a constatat că era împuşcat în frunte. A evaluat momentul morţii între şase şi un sfert şi şase şi jumătate seara.
– Mult prea exact! Medicul legist abia a putut stabili ziua şi asta cu destulă aproximaţie – se artă sceptic locotenentul.
– Scuzabil, deoarece acesta a primit un cadavru în avansată stare de putrefacţie, în timp ce domnişoara, care are temeinice cunoştinţe de medicină legală, l-a văzut la doar două ore şi jumătate.
În timp ce se afla în biroul meu, cineva a pătruns în cabinet şi a luat cadavrul. Motivele acestei acţiuni, aparent fără sens, le-am înţeles în timpul cercetărilor. Primul ar fi acela al îngreunării stabilirii momentului morţii, aşa cum s-ar fi întâmplat, în lipsa depoziţiei domnişoarei. Chiar dumneavoastră, domnule locotenent, aţi afirmat că legistul a stabilit destul de aproximativ ziua, fiind exclusă stabilirea intervalului orar. Al doilea motiv şi mult mai important, era că nu se dorea descoperirea cadavrului, iar în lipsa acestuia nu s-ar fi început investigarea unei crime, până la recuperarea casetelor.
– Ce casete, Mr. Caldwell?
– În timpul tratamentelor, doctorul Boltwood îşi hipnotiza pacientele care, îi destăinuiau, în această stare, cele mai bine păzite secrete ale vieţii lor intime. Mărturiile erau înregistrate, iar înregistrările erau folosite pentru a şantaja naivele cucoane. Cum, alături de mine, în competiţia pentru descoperirea casetelor, au concurat şi „gorilele” decedatului domn Smollet, am înţeles că aici trebuia căutat şi autorul asasinatului.
– Şi casetele?
– Le-am înapoiat celor şantajate, iar dumneavoastră, locotenente, m-ai însoţit în toate drumurile acestea.
În timpul cercetărilor, am mai aflat că Boeingul s-a prăbuşit datorită unei bombe care se afla în geanta domnului Smollet, geantă ce-i fusese schimbată pe aeroport de un ucigaş plătit de John Dee, alias Jack Debs, intendentul domeniului.
M-am gândit că asasinarea doctorului este legată de conţinutul şantajului, iar conţinutul acestuia este legat de prăbuşirea Boeingului. Cum de mi-a venit această idee? Priviţi această înregistrare făcută de reporterii de la „Univision Communication”! Observaţi că, o vreme, cadavrul doctorului a fost ascuns sub cel al domnului Smollet, iar aceste fotografii dovedesc că, apoi, a stat ascuns sub catafalcul acestuia. Era clar că trebuia căutat asasinul în acest loc. Şi locul îmi oferea şi suspectul ideal: interesat în moştenirea miliardelor domnului Smollet, şantajat de doctorul Boltwood, aflat în clădire la ora, aproximativă, a crimei. Întrunind toate aceste condiţii, suspectul numărul unu devenise doamna Aubrey Smollet.

CAP. 35. „SUSPECTUL NUMĂRUL DOI”
Liniştea care s-a lăsat este aproape materială. Continui:
– Să mă explic: În lădiţa în care-şi ţinea casetele, am găsit un repertoar cu evidenţa celor şantajaţi – motive, sume, rate etc. În acest repertoriu, în dreptul numelui doamnei Smollet, la rubrica motive scrie: „fiu nelegitim, complex oedipian”. Ascultând caseta am aflat că doamna, pe vremea când era doar domnişoară, a născut, în mare secret, un fiu. Acesta a fost încredinţat unei familii din Rock Springe – Wyoming şi a fost înregistrat oficial cu numele Jack Debs. Suma pusă la dispoziţia părinţilor adoptivi ar fi ajuns, cu vârf şi îndesat, celei mai bune creşteri şi instruiri, ceea ce ar fi putut să liniştească conştiinţa mamei. Nu ştiu de ce, după douăzeci şi cinci de ani, sentimentele materne ale doamnei Smollet s-au redeşteptat. Aceasta angajează o firmă de detectivi care-i descoperă fiul. Tânărul o apucase pe căi greşite, intrase în cartotecile poliţiei şi ale F.B.I.-ului, fiind urmărit pentru mai multe jafuri şi, chiar, un omor. Nu are importanţă cum, dar mama reuşeşte să-şi aducă fiul, care, între timp, îşi schimbase identitatea. Se numea acum John Dee. Fără să-i mărturisească acestuia nimic despre relaţia lor familială, îl angajează ca intendent al domeniului, ba, mai mult, îi dă pe mână întreaga avere personală spere a fi administrată.
Sub influenţa complexului lui Oedip, mama îl atrage pe tânărul John în patul ei, iar acesta, datorită năravurilor sale malefice, reuşeşte, în mai puţin de doi ani, să-i termine averea, pe care o transferă în conturi secrete.
– Deci este adevărat!
– Da, doamnă Smollet. Norocul dumneavoastră este că Debs a ţinut un registru de evidenţă a câştigurilor financiare frauduloase. Iar registrul l-am descoperit aseară într-o cameră de motel.
Acesta era secretul cu care vă şantaja doctorul Boltwood. Un secret destul de serios pentru a  încerca suprimarea şantajistului.
– Dar nu l-am omorât eu!
– Nici nu era nevoie să apăsaţi dumneavoastră pe trăgaci. Aveaţi la dispoziţie o armată de gorile, iar cazierul celei mai inocente dintre ele depăşeşte în grosime Marea Enciclopedie Americană.
A doua condiţie, de care vorbeam, era ca persoana respectivă să fi avut un interes în moartea domnului Smollet. Am să vă rog să ascultaţi această înregistrare! A fost făcută în ziua funeraliilor domnului Smollet.
– Am adus banii.
– Puţini.
– Ceee!? Pentru înlocuirea unei genţi ţi se pare puţin o sută de mii de dolari!? Eşti nebun!?
– Prefer să mă crezi nebun, decât cretin.
– Dar înţelegerea…
– Înţelegerea era pentru un avion particular. Două, maximum trei victime.
– Şi atunci de ce nu te-ai oprit când ai văzut că ia un Boeing cu 178 de persoane?
– Aveam un contract.
– Îl mai avem şi acum.
– Există, totuşi, un amănunt: asigurarea!
– Şi cu ce schimbă asigurarea condiţiile contractului?
– Mi-ai zis că Mr. Smollet voia să divorţeze şi să ia o puştoaică.
– Exact!
– Dar n-ai specificat că văduva va încasa o asigurare de un milion.
– Nici nu încasează. Asigurarea este pe numele domnişoarei Smollet. Care, ca şi mătuşa sa, se numeşte Aubrey.”
Roger este responsabil cu mijloacele audio-vizuale ale spectacolului.
– Iată şi mutrele celor doi interlocutori!
– Ăsta-i Dee, – îl recunoaşte locotenentul – dar celălalt?
– Iată scrisoarea F.B.I.-ului din care-i veţi afla identitatea. De arestat nu-l mai puteţi aresta. A fost pulverizat, împreună cu maşina în explozia de pe autostradă.
– Şi banii aceia carbonizaţi?
– Erau plata pentru explozia de la bordul Boeingului.
– Şi cea de a treia condiţie pentru ca doamna Smollet să fie posibila autoare a crimei, este îndeplinită. Am aflat întâmplător, de la doamna Barbara Connery, că, în ziua şi la ora crimei aceasta se afla în clădire. Verificarea am făcut-o după registrul surorii de la cabinetul doctorului Philippe. Doamna Connery mai spunea că, intrând în sala de aşteptare, eraţi foarte agitată.
– Mr. Caldwell, tot ceea ce aţi spus este riguros exact. Şi totuşi nu eu l-am împuşcat pe doctorul Boltwood şi n-am nici un amestec în explozia de la bordul Boeingului. Mă credeţi?
– Doamnă, eu am susţinut doar că, prin dovezile pe care le deţineam, singura care întrunea cele trei condiţii eraţi dumneavoastră.
– Atunci am să vă rog să mă ascultaţi.
– Mie-mi ajung aceste dovezi. Doamnă Smollet, în numele legii vă arestez! Sergent, citeşte-i drepturile!
 – Locotenente, te rog nu te grăbi. Doamna n-are cum fugi de-aici. Am observat că ţi-ai adus suficiente ajutoare.
– Bine. S-auzim povestea!
În ziua respectivă, la ora cinci, fusesem programată la doctorul Boltwood. După plecarea domnişoarei O’Dwyer, am început să mă tocmesc cu acest şantajist ordinar. Mi-a cerul jumătate de milion de dolari în schimbul casetelor. Eram hotărâtă să-i semnez un cec, dar m-a refuzat. Mi-a spus că dacă nu-i aduc în aceeaşi seară, până la ora nouăsprezece, întreaga sumă, va trimite casetele soţului meu. Vă daţi seama că, dacă ştiam ceva despre accidentul avionului, i-aş fi râs în nas. Am plecat direct la bancă. După ce am completat formularele pentru restituire, funcţionarul mi-a spus să aştept. După aproape o oră, m-a invitat în biroul directorului. Acesta mi-a explicat că nu mai am în cont decât câteva mii de dolari. S-a scuzat că, datorită prăbuşirii avionului în care se presupune că    s-ar fi aflat şi soţul meu, nu poate să-mi dea banii nici din contul acestuia. Pentru moment n-am înţeles despre ce este vorba. Am plecat înnebunită să-l caut pe John. Nu l-am găsit nicăieri. La ora şapte fără ceva, nu m-am uitat la ceas, am intrat din nou în cabinetul doctorului Boltwood. Voiam să-l rog să mă păsuiască câteva zile. Era mort. Am început să caut casetele. Nu le-am găsit. Eram disperată. În această stare am urcat la cabinetul doctorului Philippe.
– Între şase şi un sfert şi şase jumătate unde vă aflaţi? Aveţi vreun martor? se interesează locotenentul.
– Nu ştiu. Nu m-am uitat la ceas. Nu ştiam că voi avea nevoie de un alibi.
– Am eu alibiul dumneavoastră. Aţi intrat în cabinetul doctorului la şase şi treizeci şi cinci de minute. În acel moment doctorul Boltwood era mort de un sfert de oră. Dovezile le voi pune eu la dispoziţia domnului locotenent.
– Şi atunci, n-ai zis că…! – se miră locotenentul.
– Am zis că „după datele pe care le aveam”. Dar, de atunci am mai intrat în posesia câtorva dovezi. Vă amintiţi că, sub numele Aubrey Smollet, care fusese programată pentru ora şaisprezece şi patruzeci şi cinci de minute era o „steluţă” în dreptul orei şaptesprezece şi un sfert. Discutând cu un număr mare de angajaţi ai celorlalte firme de pe acelaşi palier, cu pacientele doctorului Philippe de la etajul 14, am aflat că pacienta de la ora cinci şi un sfert a fost domnişoara Aubrey Smollet.
– Dacă mă întrebaţi, vă spuneam chiar eu. Am venit exact la ora programată şi la cinci şi jumătate părăsisem deja cabinetul, lăsându-l pe doctor cât se poate de viu.
– Probabil că nici dumneavoastră nu v-aţi uitat la ceas. Aţi intrat cu un minut-două înaintea orei cinci, după ce v-aţi asigurat că Miss O’Dwyer a plecat. Iar clădirea aţi părăsit-o la ora şase şi douăzeci de minute.
Prin urmare, domnişoară Smollet, dumneavoastră eraţi a doua persoană care întrunea cele trei CONDIŢII şi deci suspecTul numărul doi.



CAP. 36. „El e vinovatul!”
– Ei, Wig, mi se pare că întreci măsura! Supărat este Roger. Îl înţeleg. Continui fără să răspund:
– Trebuie să recunosc faptul că, de la bun început, am respins în sinea mea, ideea că domnişoara Smollet ar putea fi autoarea lanţului de asasinate. Chiar şi după ce am aflat că este beneficiara asigurării de un milion de dolari, nu mi-am putut-o închipui punând la cale atentate cu bombe. Şi, precum veţi vedea, am avut dreptate.
Citesc pe moacele celor din jur efectele cele mai contrastante.
– Cel care a creat acest scenariu ca de film, în ciuda tinereţii sale, are o  minte diabolică. Intrând o dată în cabinetul doctorului Boltwood, pentru a-i repara interfonul, acesta-i face o mică modificare. În acest fel poate auzi din „Fişier” orice discuţie din cabinet. Aşa se explică şi faptul că doamna Smollet a auzit discuţia din ajunul crimei.
– Mr. Caldwell, sper că nu insinuaţi că eu…
– Nu, Miss O'Dwyer. cu toate că în câteva rânduri v-am bănuit, a trebuit să mă înclin în faţa evidenţei. Dumneavoastră nu aveţi decât vina de a-i fi povestit persoanei respective că interfonul nu funcţionează decât într-un singur sens.
– Dar n-am discutat despre aceasta decât cu fratele meu.
– Exact! Tânărul Chester O’Dwyer este creierul, autorul, acestui scenariu criminal.
– Domnule Caldwell, vă reamintesc că frăţiorul meu nu putea înfăptui crima, deoarece…
– Ştiu, pentru că era în acel moment cu dumneavoastră. Am verificat şi aceasta. Nici n-am spus că el a înfăptuit-o, ci doar că el a imaginat-o.
Venind într-o zi în vizită la cabinet, în timp ce la doctor intrase o pacientă, puştiul se „joacă” cu clapa interfonului. Constatând că nu se aude nimic, vă trage de limbă şi află că numai doctorul vă poate chema. Profitând de o clipă de neatenţie, îi produce o mică stricăciune şi tot el se oferă să-l repare. În felul acesta poate să producă modificarea pentru a se putea acţiona interfonul şi din „Fişier”. Din acel moment frăţiorul începe să vă viziteze din ce în ce mai des, vă îndepărtează cu diferite pretexte din „Fişier” şi el ascultă discuţiile din cabinet. Nu-i trebuie prea mult să afle că doctorul îşi şantaja pacientele şi, cu totul întâmplător află şi secretul doamnei Smollet. Astfel îi vine ideea. Ca să o pună în aplicare îi trebuie un „cal troian”. Fiind un tânăr prezentabil şi dotat fizic, reuşeşte rapid să pătrundă în dormitorul domnişoarei Smollet şi împreună definitivează acest plan diabolic.
– Asta va trebui s-o dovediţi!
– Bineînţeles, doamnă Aubrey O’Dwyer!
Îl văd pe Roger sărind cu pumnii strânşi.
dacă tot te-ai sculat în picioare, priveşte acest certificat de căsătorie! Precum vezi, căsătoria a fost încheiată la Palm Beach, în urmă cu trei săptămâni.
Îl las pe Roger să se liniştească şi continui:
– Pătruns în cetate, tânărul soţ îşi caută un aliat. Acesta va fi domnul John Dee. Împreună pun în aplicare planul final. Încheie o poliţă de asigurare pe numele domnişoarei Smollet, de un milion de dolari. Domnule locotenent, va trebui să mai descoperiţi cum a avut loc acel accident al agentului de asigurări, care a plecat acasă, după înregistrarea poliţei, împreună cu tânărul O’Dwyer. Tot împreună cu John Dee pun la cale asasinarea domnului Smollet. Bineînţeles, bănuită urma să fie beneficiara poliţei, dar poliţiştii ar fi gândit: „E prea simplu! Să mai căutăm!” Şi aşa ar fi aflat că doamna Smollet nu mai are nici o lescaie, că este şantajată de doctorul Boltwood, că se afla în clădire în momentul accidentului. Deci curcanii ar fi gândit: „madama l-a produs, ca să-l pună în cârca nepoatei sale.”
– Până aici doar supoziţii,. Aveţi şi dovezi?
– Am, locotenente, vă rog să ascultaţi această înregistrare!
„Mă numesc Gustav Schultze şi sunt angajat în corpul de pază al familiei  Smollet. Cangrena mi-a depăşit genunchiul şi nu ştiu dacă voi supravieţui, de aceea am cerut domnului Caldwell să-mi înregistreze depoziţia.
În urmă cu trei săptămâni, Mr. John Dee, pe care-l cunoşteam dinainte dintr-un trecut, ca să spun aşa, comun, m-a chemat printr-o telegramă şi m-a angajat. Prima misiune a fost să-l contactez pe Hugh Streeter, un alt partener mai vechi al afacerilor noastre comune. Acesta trebuia să schimbe, pe aeroportul din New York, geanta domnului Smollet, cu alta identică, care conţinea o mare cantitate de exploziv şi un mecanism de detonare la o anumită oră. Şi eu şi Hugh ştiam că domnul Smollet trebuia să zboare cu avionul său personal. Din cauza unei defecţiuni, acesta a trebuit să ia un bilet la cursa PANAM.
Tot eu am fost ales de domnişoara Smollet s-o însoţesc la cabinetul doctorului în după-amiaza în care l-a împuşcat. Fratele domnişoarei O’Dwyer trebuia s-o îndepărteze pe  sora acestuia din cabinet. Am intrat în sala de aşteptare, imediat după ce aceasta a părăsit clădirea. Am pătruns în Fişier şi am ascultat la interfon convorbirea din cabinet. După plecarea doamnei, m-am dus după nepoată. Aceasta a intrat în cabinet pe la ora cinci. Cum interfonul rămăsese deschis, am auzit că, în schimbul unei partide de sex, doctorul i-a promis o copie după caseta cu care acesta îi şantaja mătuşa. Domnişoara a acceptat, iar doctorul a chemat-o să revină la şase şi un sfert, deoarece nu ţinea casetele în cabinet.
Ne-am întors la ora fixată. Am auzit din nou discuţia. Doctorul a pretins plata înainte, şi, dacă-i convenea calitatea prestaţiei, îi va da a doua zi caseta. S-au auzit apoi două împuşcături şi domnişoara a ieşit în fugă. În drum spre domeniu, s-a răzgândit şi mi-a ordonat să mă întorc. Trebuia să luăm cadavrul. Am reuşit abia după ce domnişoara O’Dwyer a intrat în biroul domnului Caldwell.”
– Restul îl cunoaşteţi – zic eu, închizând casetofonul. A urmat goana după casete. Frăţiorul şi cu Mr.Dee voiau să pună mâna pe ele, pentru a demonstra, cu două din ele, implicarea doamnei Smollet, dar, mai ales, să continue şantajul asupra celorlalte cucoane.
Nu mai sunt decât câteva amănunte de aflat.
– Doamnă O’Dwyer, aveţi o armă?
– Am avut un Browning, dar care mi-a dispărut de mult.
– Acesta?
– Nu ştiu, pistoalele seamănă între ele ca şi chinezii.
– Calibrul corespunde cu cel al gloanţelor care l-au ucis pe doctorul Boltwood, pe John Dee şi m-a rănit pe mine. Experţii poliţiei vor demonstra că pe el nu există decât amprentele dumneavoastră.
– Recunosc că l-am împuşcat pe doctorul Boltwood. A vrut să mă violeze. Şi pe John Dee      l-am împuşcat. Aflând că l-am moştenit pe tatăl meu a încercat să mă şantajeze. Dar cel care a aranjat totul este Ches. El m-a îndemnat să fac toate aceste crime. El este vinovatul! Tot el a tras în tine în parcaj şi cel care a avut ideea cu împuşcătura de acum două seri. Prindeţi-l şi vă veţi convinge!
– Vă rog să mă scuzaţi două minute!
Mă întorc cărând în spate un balot. Îi dau drumul pe podea, în mijlocul camerei. Frăţiorul clipeşte des, stătuse la întuneric şi este speriat.
– Domule locotenent, sunt ai dumneavoastră!
Mă apropii de domnişoara Clotilde. Îmi întoarce spatele.
– Îmi pare rău Clo, dar n-am avut încotro!
SFÂRŞIT