V-AM TRAS-O, NASOLILOR!

V-AM TRAS-O, NASOLILOR!

(3)

Tony  SAMBOURN

CAP 1. „ŞI, DEODATĂ, S-A RUPT FILMUL”

            Gagiilor, iar am încasat-o!

            N-aş putea să vă spun de cât timp sunt aici, din cel puţin trei motive. Unu: e întuneric de-ţi bagi degetele în ochi, dar n-am eu norocul ăsta, deoarece, doi: sunt legat cu mâinile la spate şi n-am cum să-mi consult ceasul şi, în sfârşit, trei: abia m-am trezit, iar, după durerea din ceafă, motivul somnului meu profund a fost o pălitură la devlă cu ceva foarte tare. De ce „foarte”? Pentru că băiatu’ e tare de cap. Ia, nu vă mai hliziţi acolo! La propriu, căpăţâna subsemnatului, Wigglesworth Caldwell, detectiv particular, la dispoziţia dumneavoastră, e mai tare decât multe obiecte „contondente” cu care diferiţi barisani au încercat să mi-o deterioreze.

            Cum am ajuns aici, pot să vă spun, din cauză că ceaţa, care-mi acoperea neuronii, a început să se ridice.

            Dar mai bine s-o luăm cu începutul!

Miercuri, pe la prânz (spun „miercuri”, deoarece habar n-am cât a trecut de când am fost trosnit la cutiuţă), Bette a deschis uşa şi mi-a spus:

– Patroane, avem un client!

Cine-i Bette? Ei, bine, este angajata agenţiei mele. Singura. Are cracii nesfârşiţi, ştiţi voi, genul ăla, cu păsărica imediat sub balcoane. Băieţi, mă bucur că nu puteţi s-o şi vedeţi,  că  precis  v-ar fi venit nişte idei... Bette este în agenţie „om la toate”: secretară, ajutor de detectiv,… subdetectiv – tot tacâmul – şi e foarte talentată. Da şi la ceea ce vă gândiţi voi, obsedaţilor!

„Patronul” e mandea, Wigglesworth Caldwell.

 Astăzi dimineaţă „bossul” sau „patronul”, cum îmi spune Bette, a cam întârziat în aşternuturi, deoarece peste noapte a muncit îndelung, iar ea poate să depună mărturie că a făcut-o cu deplin succes. La zece şi jumătate, când intru în agenţie, găsesc, totuşi, pe birou cafeaua „aburindă” , nici prea fierbinte, nici prea rece, aşa cum îmi place mie şi teancul de ziare. Ca orice detectiv care se respectă şi Wigglesworth Caldwell, fumează pipă. Una-două dimineaţa şi una după-amiaza.  Fumul tutunului englezesc, păstrat în pungi cerate, parfumează imediat încăperea. Bette, cunoscând cu exactitate ritualul, când simte aroma, deschide uşa, se aşeză picior peste picior în fotoliul „clientului” şi aşteaptă întrebările.

Astăzi „bossul” are doar una:

– Ei?

– Tot nimic, patroane! Nici un muşteriu la orizont.

Coborârea privirilor spre teancul de ziare este semnalul încheierii convorbirilor oficiale, aşa că părăseşte în linişte încăperea.

Meseria de detectiv îmi cere să fiu tot timpul informat cu tot ceea ce se întâmplă în Miami în probleme politice, economice, mondene.

Tocmai împătuream ultimul ziar, când a intrat Bette:

– Patroane, avem un client!

*

*           *

Când Bette mi-a şoptit la ureche: „Barosan, Rolls-Royce, bodyguard.”, m-am gândit la unul din sutele de traficanţi de droguri din Florida. La un grăsan, cu inele pe fiecare falangă şi cele care nu i-au încăput pe degete în nas, în urechi, în buză şi probabil şi în alte locuri care, de obicei, nu se arată în societate. Ei, bine, băieţi, m-am înşelat! Tipul este înalt, aproape cât mine, suplu – genul sportiv şi cu părul alb tuns scurt. Figura mi-e oarecum cunoscută, dar nu ştiu unde s-o iau plasez.

– Vă rog să luaţi loc! îl invit eu. Cu ce vă putem fi de folos?

Dacă aţi uitat, vă amintesc faptul că folosesc pluralul pentru că agenţia se numeşte W&C din două motive: primul, acel & dă impresia că există măcar doi detectivi, care se vor lupta să rezolve toate necazurile clienţilor şi doi, fără acel &, cei ce trec pe culoarul imobilului, unde am închiriat spaţiul în care funcţionează agenţia, ar putea să intre cu alte nevoi decât cele de care mă ocup.

– Domnule Caldwell, mă numesc Alexandros Gheorghiadis şi vreau să vă angajez pentru a mă ajuta într-o chestiune foarte delicată.

*

*           *

Acum mi-am adus aminte de unde-l ştiu. Acum doi ani, în legătură cu o anumită întâmplare, toate ziarele din peninsulă au fost pline de poza şi povestea de succes a doctorului Gheorghiadis.

S-a născut în România din părinţi greci rămaşi aici dinainte de război. Şi-a făcut studiile de medicină şi s-a specializat în chirurgie la un spital dintr-un oraş de provincie. În momentul când autorităţile comuniste au permis emigrarea etnicilor în patriile de obârşie a înaintaşilor, speriat de faptul că mulţi conaţionali fuseseră arestaţi de securitate şi închişi în lagăre de muncă, s-a decis să plece. O ştiţi pe aia cu evreii care emigrau din ţările comuniste în Israel? Se zice că într-o zi pe aeroportul Ben Gurion din Tel-Aviv a apărut un banner pe care scria mare: „MAI VENIŢI ŞI FRUMOŞI, CĂ DEŞTEPŢI AŢI VENIT DESTUI!” Tot aşa s-a întâmplat şi cu domnul Gheorghiadis. Cu toate că era un chirurg foarte apreciat în România, acolo, în Grecia, nu a reuşit să se angajeze, nu a reuşit să-şi facă clientelă. Disperat s-a angajat ca medic pe un vas de croazieră, care pleca din Pireu spre Miami, colindând printre insulele Caraibe. Într-o zi, căpitanul l-a chemat speriat. Un pasager de la categoria VIP acuza dureri abdominale foarte puternice. Consultul sumar a dezvăluit cauza: peritonită! Nava, cu toate că era ultramodernă nu avea o sală de operaţie, dar fără intervenţia chirurgicală de urgenţă viaţa pasagerului era în pericol. Cu o trusă improvizată, pe o masă obişnuită şi ajutat de un steward şi o cameristă, reuşeşte operaţia. Pasagerul se reface şi, cu o zi înainte de sfârşitul călătoriei îl cheamă în cabină.

– Doctore, ştiu ce aţi reuşit, deoarece şi eu sunt chirurg. De mulţi ani nu mai profesez. Sunt foarte bogat şi nu mai am nici nevoie, nici timp. Vasul acesta este al meu, ale mele sunt câteva hoteluri din Florida şi o clinică de chirurgie din Miami. Pe aceasta din urmă vreau să v-o vând.

– Dar eu sunt foarte sărac. N-am cu ce să v-o plătesc!

– Nici nu-ţi cer acum banii. Ai să mi-i dai atunci când ai să-i ai.

–  Şi dacă…

– Dacă nu ai să-i ai, am să consider că aceasta este răsplata pentru că mi-ai salvat viaţa.

În câţiva ani a devenit cel mai căutat chirurg din peninsulă, iar clinica a devenit cea mai căutată din Florida. Alexandros, acum la aproape şaptezeci şi cinci de ani, nu mai operează de mult. Ginerele său a preluat afacerea şi, spre lauda lui, aceasta prosperă în continuare.

În urmă cu câţiva ani însă, numele lui Ghorghiadis, spuneam, a ocupat primele pagini ale tuturor revistelor şi cotidianelor din Miami şi nu numai. Fiica doctorului, apărută la bătrâneţe, proaspăt căsătorită cu acel chirurg, despre care v-am vorbit, a fost răpită. S-a cerut o răscumpărare mare, care a fost plătită de tatăl iubitor, iar moştenitoarea s-a întors acasă vie şi nevătămată, fără să poată să spună cine a răpit-o, unde a fost ţinută. În aceste condiţii, răpitorii au rămas necunoscuţi.

*

*           *

– Vă rog să-mi spuneţi despre ce este vorba.

Măi băieţi, vouă pot să vă spun: indiferent despre ce ar fi fost vorba, ziceam „DA!”. Eram pe făraş. Câştigasem binişor cu cele două cazuri pe care le cunoaşteţi, dar mangoţii ăştia, nu ştiu cum au fost unşi de unchiul Sam, dar alunecă printre degete, mai ceva ca o anghilă băloasă.

– Fiica mea a fost răpită din nou. Ieri seara am primit pe telefonul privat, al cărui număr nu-l cunosc decât cei mai apropiaţi un mesaj. L-am înregistrat. Ascultaţi:

„De data asta preţul a crescut, deoarece şi averea voastră este mai mare. Două milioane de dolari în trei zile sau hârşt! Dacă amesteci poliţia, preţul devine trei milioane şi creşte cu un milion la fiecare douăzeci şi patru de ore. În două zile vei primi instrucţiuni unde să laşi banii.”

Vocea este baritonală şi deformată electronic. Nici o problemă să o refac cu ajutorul „utilajelor” japoneze pe care le am în dotare de la precedenta anchetă şi pe care am învăţat să mă descurc binişor.

– În primul moment m-am gândit că răpitorii au torturat-o ca să le spună numărul meu de telefon. Apoi am văzut că am fost sunat chiar de pe mobilul ei, care, normal, avea numărul în memorie. Ei, bine, au trecut cele două zile. Este posibil ca telefonul să sune în orice moment.

– Vă daţi seama că într-o zi n-am cum să dau de răpitori, oricât de bun detectiv aş fi.

– Nu pentru a-i descoperi am nevoie de dumneavoastră.

– …?

– Aveţi referinţe excelente de la multe persoane de toată stima. De aceea am curajul să vă încredinţez cele două milioane, pentru a le da răpitorilor şi să-mi aduceţi fiica înapoi.

– Dacă vi se pare că este o sarcină sub capacitatea dumneavoastră, iar deranjul prea puţin remunerat, vă anunţ că v-am fixat onorariul la 1000 de dolari pe zi plus cheltuielile. Dacă vi se pare puţin…

Gagiilor, cum să mi se pară puţin?! Mai ales acum, pe seceta asta!

– Primesc, domnule Gheorghiadis.

Probabil că răpitorii au aşteptat să zic eu „da”, deoarece în secunda următoare aud o melodie clasică şi doctorul îşi scoate mobilul din buzunar, îl pune pe speaker şi răspunde.

– Ascultă şi nu mă întrerupe. În noaptea asta, la ora unu să fii cu geanta cu cele două milioane de dolari, în bilete vechi, circulate, în Kennedy Park pe ultima alee dinspre ocean, din peninsula de nord. Acolo o să te găsim noi.

– Staţi, nu închideţi!

Replica vine ca urmare a semnelor disperate pe care i le fac. Îi scriu pe prima foaie a notesului de pe birou: „Sunt prea bătrân să pot face o asemenea deplasare. Aş putea trimite pe altcineva în locul meu?”

Doctorul citeşte, dă din cap şi dă replica, precizând că cel care va duce geanta va fi intendentul domeniului.

– Se poate.

– Şi de unde o să ştie cui să dea banii?

– O să ştim noi. Şi închide fără să dea posibilitatea de a mai spune nici un cuvânt.

– Puteţi să-mi descrieţi aspectul intendentului dumneavoastră?

– Este ceva mai scund decât noi doi, mai tânăr decât mine, mai bătrân decât dumneavoastră. Cincizeci şi doi de ani. Mai corpolent, chiar cu un început de burtă. Păr alb. Nu are altceva nimic deosebit.

– V-aţi gândit la felul în care vom proceda?

– Da. La ora unsprezece  vă aştept la domeniu. Este în afara oraşului spre nord, iar Kennedy Park este în sud. Aveţi pe această hârtie toate detaliile pentru a ajunge fără probleme. Cei de la poartă vă vor recunoaşte şi conduce până la mine. Am să vă dau şi unul dintre cei mai buni bodyguarzi pentru a vă însoţi.

– S-ar putea ca răpitorii să nu se mai prezinte, dacă văd că mai există o persoană.

– Va sta ascuns în vegetaţie, pe o alee alăturată.

Am pus rapid în funcţie PC-ul de la mansardă şi mi s-a părut că totu-i OK!

 Am zis „DA” şi am procedat întocmai. Am ajuns pe aleea în discuţie, am aşteptat cuminte pe o bancă şi, deodată, s-a rupt filmul. Acum, cum vă ziceam, m-am trezit şi încerc să mă dumiresc ce mi s-a întâmplat.

CAP. 2. „LE PLÂNG DE MILĂ TICĂLOŞILOR”

Ia să vedem! Nu mă aflu sub cerul liber. Nu vă miraţi că am dedus asta atât de repede. M-am întors cu faţa în sus şi nu văd nicio stea. În anotimpul acesta, oricât de înnorat ar fi, tot se mai vede câte un petec de cer plin de stele. Sunt într-o încăpere, asta a fost şi mai uşor, nu? Fără ferestre că nu se vede de nicăieri nicio geană de lumină. Ştiţi voi că după două zeci de minute ochii se adaptează la întuneric şi se pot distinge siluete, contururi etc. Aici nu se vede nimic De asemenea nu se aude nici un zgomot. Mai trece o maşină pe stradă, mai sună un vapor pe ocean. Ba, staţi aşa! Se aude, iar ceea ce se aude nu-mi place deloc – chiţăit de şobolani! Fetelor, sunt un dur. Pot încasa orice scatoalcă fără să clipesc, dar nu şi fără să plătesc, mă ştiţi doar! Dar de şobolani mi-e groază. Am văzut odată un gagiu pe care nişte nasoi l-au legat într-o fosă de sub o fostă magazie de cereale şi, când au venit să-l dezlege, n-au mai prea avut ce dezlega. În două zile, fiarele astea i-au curăţat şi carnea de pe oase, ba i-au şi împrăştiat ciolanele pe o distanţă de câţiva metri pătraţi. Bârrr!

Sunt într-un beci plin de şobolani! În faţa glonţului pornit din revolverul Colt de calibru 45, al unul mafiot furios, pot sta drept şi să-l privesc pe mizerabil drept în pupile; în faţa unui singur şobolan, mi se ridică părul de pe corp, ca în experienţele ale cu electricitatea statică, nu mai suport şi reacţionez violent. Vai de capul nefericiţilor care mi-au făcut asta! Şi ştiţi ce fac când devin violent? Capăt puteri extraordinare şi sunt în stare să rup frânghia cu care sunt legat. De data asta nu este nevoie. Un şobolan şi-a început de acolo ronţăiala şi frânghia se rupe cu uşurinţă.

Diletanţi! Nu mi-au luat nici măcar celularul. Îl deschid şi aflu şi cât e ceasul şi unde mă aflu. Nu-mi folosesc informaţiile la nimic. Ora este patru. Patru ce? Ziua? Noaptea? Iar GPS-ul telefonului îmi spune că sunt în Miami. Păi ştiţi voi ce înseamnă Miami? Aproape 36 de mile pătrate de pământ între două parcuri naţionale Everglades National Park la vest şi Biscayne National Park, care este 99% în ocean şi doar câteva insule coraliere, la est. Da şi pe uscat este o grămadă de apă. Nu la râul Miami mă refer, nici la ocean, ci la numeroasele lacuri, lagune, canale. Acul în carul cu fân.

Totuşi mobilul este salvarea mea. I-am ras! Formez numărul doctorului, folosind semnalul telefonului, iar poliţia poate să detecteze locul unde mă aflu. Vedeţi, cum se rezolvă toate?

Ţârrrrr! Ţârrrrr! Am răbdare. O fi noaptea şi până se trezeşte, până îşi dă seama ce se-ntâmplă… Ţârrr! Ţârr! Ţâr! Ţ…

Iată ce se întâmplă dacă nu vă încărcaţi telefonul în fiecare zi? N-am încotro. Va trebui să aştept!

*

*           *

În timpul acesta la reşedinţa doctorului Gheorghiadis, băiatu acela mare, cu bicepşii cât coapsa mea, se scuză:

– N-am putut să intervin. Tocmai mă strecurasem într-un tufiş, pentru a fi cât mai aproape, dacă ar fi fost nevoie, când am primit o lovitură puternică în ceafă. Când mi-am revenit nu mai era nimeni în preajmă.

– Şi geanta cu bani?

– Care geantă?!

Mirarea tipului este reală. Şi motivul este real. Eu nu luasem cu mine în parc nici o geantă. O lăsasem în maşină în portbagaj, iar maşina în parcajul cu plată al restaurantului din apropierea intrării. Dar el n-are de unde să ştie treaba asta, iar eu, din motive obiective, pe care voi le cunoaşteţi, n-am cum să i le explic pe moment.

– Când ai primit lovitura îl vedeai pe Mr. Caldwell?

– În secunda aceea, nu, că mă uitam în jos, să găsesc un loc în care să mă ascund pentru a nu fi văzut.

– Dar în secunda anterioară?

– Da. Stătea pe o bancă, pe alee, la aproximativ cincizeci de metri de mine.

– Să înţeleg că nu te-a putut lovi el?

– Mai mult ca sigur. În câteva secunde nu putea să ocolească, să ajungă în spatele meu şi să mă lovească.

– Dar se poate bănui că cel care te-a lovit era înţeles cu…

„Ţârrrrr! Ţîrrrrr! Ţârrr! Ţârr! Ţâr! Ţ…

– E numărul domnului Caldwell! Dar s-a oprit.

– Sunaţi-l dumneavoastră.

După câteva apeluri, robotul îl înştiinţează că abonatul are telefonul închis.

– S-ar putea să i se fi descărcat bateria.

Câtă dreptate avea băiatul ăla! N-ai zice că un munte de muşchi are şi ceva neuroni la cutiuţă.

– După ce ţi-ai revenit ai căutat în locul unde stătea Caldwell?

– Pe o raza de 25 de metri. Nu existau decât urme de paşi în spaţiul cu vegetaţie din spatele băncii. Probabil că de acolo a fost şi el atacat.

– Cât timp a trecut din acel moment?

– Trei ore.

– Dacă l-au răpit şi pe Caldwell, acum pot fi oriunde. De la un teritoriu de câteva mii de mile pătrate pe uscat sau chiar undeva într-o ambarcaţiune din triunghiul Bermudelor.

*

*           *

Încă aştept. Nu ştiu cât a trecut din momentul când am terminat cercetarea pereţilor încăperii unde am fost sechestrat. Ştiţi ce am constatat? Ei, bine, încăperea nu are nici o uşă. Deci sunt într-un beci. Nasol este faptul că nu există nici o scară. Cu toate că sunt foarte înalt şi am detentă de baschetbalist, nu ating tavanul nici dacă sar. În orice caz mie mi se pare că au trecut ore. Vreau să analizez situaţia în ansamblu, dar PC-ul îmi dă rateuri. Nu vă gândiţi că mi se trage de la pălitura din creştet. Astea nu-mi virusează computerul. Nu pot să-mi urmăresc gândurile, când trebuie să mă lupt, în acelaşi timp, cu banda asta de şobolani.

Sunt un tip cu gândire pozitivă. Faptul că trebuie să fiu atent la manevrele spurcăciunilor astea, îmi ascute simţurile. Şi chiar mi-a fost de folos. Am auzit nişte paşi şi scârţâitul unor balamale. Gagii deschideau chepengul. Observ cum coboară o scară. Mă culc rapid cu capătul ăla de sfoară înfăşurat în jurul încheieturilor şi-o fac pe mortu'.

Băieţi, am un avantaj.

În lumina chioară care se strecoară prin gaura chepengului eu văd acum perfect. Cel care dă jos o scară şi coboară pe ea, vine de la lumină.

Meclomanu' are faţa acoperită cu o mască cu două găuri în dreptul ochilor. Se mişcă mai greu, deoarece duce într-o mână o tavă cu haleală şi un pet cu apă. Se opreşte la o distanţă, pe care, habarnistul, o consideră sigură şi se apleacă să pună tava pe jos. Antrenamentul din lupta cu şobolanii mi-a fost de folos. Cu toate că nu suport fotbalul şi nici pe fotbalişti, acum folosesc un procedeu fotbalistic: fac un salt, ca şi cum aş încerca să ajung cu ţuguiata în terenul de ţintă şi-l pleznesc.  Cu sete. La mufă.  Cu toată furia acumulată din cauză că m-au închis cu şobolanii ăştia. N-are timp să zică nimic. Nu zice nici „au!” Se prăvale într-un somn adânc, care sigur va dura mai mult decât cel pe care mi l-a oferit el mie.

Trebuie să mă conving că nu are un complice. Mă gândesc că, în ciuda faptului că sunt cam slăbănog, la înălţimea mea se adună oarece la greutate şi că un papiş, ca cel pe care-l am acum la picioarele mele, n-ar fi în stare să mă care singur şi să mă şi bage în hruba asta. Aşa că stau blând. De sus nu se aude nici o voce, nici un pas. Am stat atâta aici, că pot să mai am puţină răbdare. Şi am.

Gata. Am avut suficientă. Urc, totuşi, scara cu multe precauţiuni. Sus nu există nici un nasol să mă aştepte cu un pistol sau cu o bâtă de base-ball în mână. Dar nici fără. Ridic scara şi las capacul chepengului. Poftă bună şobolanilor!

O vizită prin toate încăperile îmi dă primele indicii. Sunt în gospodăria unui burlac, hispanic. Probabil cubanez. De unde ştiu? Ei, bine, pentru prima deducţie cercetarea mi-a oferit trei indicii. Primul: după mizeria de peste tot, am dedus că este burlac. O nevastă, oricât ar fi ea de puturoasă, nu poate să lase casa în această stare. Al doilea indiciu: în toată bucătăria este o singură farfurie, un singur set de tacâmuri, toate în chiuveta mizerabilă şi plină de carcalaci, care foşgăie printre resturile de mâncare. Al treilea indiciu: n-am găsit nici o cratiţă, nici măcar o tigaie, doar o grămadă de conserve, unele desfăcute şi aruncate peste tot pe podeaua bucătăriei şi altele nedesfăcute, clădite într-un dulăpior suspendat. Pentru cea de a doua deducţie a fost chiar mai uşor. Când i-am scos fesul ăla cu găuri, cu care gagiul îşi ascundea muianul, am văzut tenul şi trăsăturile specifice. Sus însă, am găsit şi alte indicii: nişte vederi din Havana, un ziar cubanez, dar mai ales un permis de conducere. Mecla din fotografie este specific hispanică, iar numele este Pedro Gonzales Fernandez.

Cheile maşinii sunt pe masă, dar nu este chiar atât de simplu să le ei. Trebuie să aştept o pereche de carcalaci să-şi termine partida de sex. De ce să aştept şi să n-o gonesc? Vouă v-ar place să vă întrerupă cineva când vă simţiţi cel mai bine?

Ies în stradă. Apăs telecomanda de la mănunchiul de chei şi aflu care-i hârbul. Un Ford, procurat probabil la un cimitir de maşini, foarte vechi şi foarte ruginit, cu tabla perforată, ca o cârpă mâncată de molii. Mă urc la volan şi pornesc. După numele străzilor şi aspectul caselor şi literaturii murale sunt în cartierul West Little Havana. Orice  trăitor în Miami ştie câteva vorbe spaniole.    Într-un oraş în care doar 0,2% din locuitori sunt nativi americani şi peste 55% hispanici, e un lucru de înţeles. Primele pe care le învaţă sunt chiar cele care sunt scrise pe toate zidurile pe lângă care trec. Mă duc să-mi recuperez maşina. Plătesc un loc de parcare pentru rabla cubanezului şi cer să mi se aducă Dodge Viper-ul meu.

E teafăr şi nevătămat, iar în portbagaj, sub prelată, este şi geanta. O deschid şi răsuflu uşurat. Înainte de a porni îmi pun celularul la încărcat. Trebuie să-l liniştesc pe doctor cu privire la parale. Păcat că nu pot să-l liniştesc şi în privinţa fiicei sale. Pe ce puneţi pariu, că în curând am să pot?

– Alo, Caldwell la telefon.

– Slavă Domnului! Începusem să-mi fac griji pentru viaţa dumneavoastră. Tonul doctorului arată că nu-i doar o formulă ce complezenţă.

– Mă îndrept spre dumneavoastră. Am să vă povestesc tot.

– Şi banii? Îngrijorarea se simte în glas. Oricât de bogat ai fi, sunt totuşi două milioane de zarzavat.

– Sunt la mine şi vi-i aduc.

– Voi da dispoziţii să fii îndrumat imediat la mine.

*

*           *

I-am povestit doctorului tot ceea ce s-a întâmplat şi i-am dat geanta cu mardei. L-am rugat să controleze dacă sunt în ordine. Erau.

– De când mi-am revenit m-am tot întrebat care este motivul pentru comportamentul răpitorilor. Am judecat aşa: dacă mă duc cu banii, tipul sau tipii – tind să cred că au fost cel puţin doi, dacă au putut să mă care din parc până la maşină şi de acolo până în beci – pot să mă împuşte, să ia recompensa şi să nu dea nimic în schimb. Voiam să stau de vorbă cu individul şi să facem schimbul în condiţii mai avantajoase mie. Nu înţeleg de ce m-au atacat, de ce m-au sechestrat.

– Vă daţi seama că nici eu nu pot şti, dacă la experienţa pe care o aveţi, nici dumneavoastră nu aveţi răspunsuri convenabile la aceste întrebări.

– Vă promit că în curând voi avea.

– Cum ai de gând să procedezi în continuare?

– Voi merge să văd cine vine să-l elibereze pe Pedro Gonzales şi apoi, pun eu laba pe ei.

În drum spre Little Havana îmi pregătesc tactica şi strategia pentru următoarele acţiuni. Nu pot să nu mă admir pentru iscusinţa cu care îi descopăr, îi caftesc, eliberez sărmana copilă şi-mi încasez onorariul de care am atâta nevoie. Le plâng de milă ticăloşilor.

CAP. 3. „NU-I NIMIC, CUCOANĂ, ÎL AFLU ŞI SINGUR”

Stau deja de două ore la pândă în Dodge la câteva case de cea a amicului Pedro Gonzales. Tabla Dodge-ului s-a încins şi înăuntru este ca într-o saună. Mai nasol este că-mi ghiorăie maţele şi zgomotul ăsta nu mă lasă să judec. Încep să-mi fac griji pentru el. Dacă cineva nu ajunge mai repede să-l elibereze de acolo, s-ar putea să scoată din beci doar un sac de ciolane. Dar şi pentru mine. Dacă cineva i-a dat deja drumul cât am fost eu plecat? Fiindcă, dacă-l pierd, s-a dus şi singura mea pistă pentru a da de fiica doctorului. De când am părăsit casa dimineaţa au trecut cinci ore. Mă hotărăsc să intru, dar de data asta nu mai plec fără pistol. Şi bine fac.

Uşa de la intrare este tot descuiată, aşa cum am lăsat-o eu. În bucătărie este aceeaşi mizerie. N-a venit nimeni să facă curat. Singura schimbare este chepengul deschis şi scara coborâtă. Mă uit cu un ochi, apoi şi cu amândoi. Aceeaşi privelişte în ambele variante: trei şobolani bine hrăniţi termină ultimele fărâmituri din micul dejun pe care mi-l adusese cubanezul dimineaţă.

Din cauza şobolanilor mi s-a tras. V-am zis că mi-e scârbă de lighioanele astea. Sentimentul este atât de profund încât am devenit neatent. Am simţit două palme înfigându-se în omoplaţii mei şi apoi zborul spre cei trei şobolani. Tot din cauza scârbei pentru lighioanele alea, reacţia a fost foarte promptă. M-am agăţat cu mâinile de prima treaptă şi nu-mi dau drumul. După ce-mi recapăt alte două puncte de sprijin la picioare, scot pistolul. Mi-am schimbat Beretta din dotare cu un Glock 38 de calibru 45. Armă serioasă. O folosesc şi băieţii din armată şi serviciile speciale. Cel care m-a împins nu mă vede şi, crezând că zborul produs în urma dezechilibrării trebuie să se fi terminat pe fundul pivniţei, apucă scara s-o tragă sus. Trag şi eu, din Glock şi nu în muian, cum aş fi avut chef, ci în mână. Bubuitura şi picăturile de sânge care cad mă încredinţează că l-am nimerit, iar zdupăiala paşilor că efectul a fost cel scontat. Ies repede. Uşa este deschisă. Ies afară şi-l văd suindu-se într-o maşină care-l aştepta la colţul străzii şi care demarează imediat. N-am timp nici să văd ce maşină este şi cu atât mai puţin numărul. Singurul indiciu pe care am apucat să-l observ este culoarea – albastru-metalizat.

Mă întorc în locuinţă şi-mi propun să fiu de data asta mai metodic. Iau la rând cele trei încăperi şi caut în toate ascunzătorile clasice. Nu găsesc nimic care să pară un indiciu, dar fiecare lucruşor este fotografiat şi introdus într-un folder din PC-ul din cutiuţă.

Ce mă miră cel mai mult este lipsa oricăror obiecte din cele care dau caracterul personal al unei locuinţe. De exemplu, în toată casa nu am găsit decât o singură fotografie. Pare făcută pe plajă de unul dintre fotografii ambulanţi. Din ea râd fericite două personaje: el, înalt cu păr ondulat, ars de soare şi cu un trup de statuie, cu muşchi munciţi, nu lucraţi; fufa sexoasă, o brunetă splendidă, cu cracii nesfârşiţi şi sânii numai atât cât trebuie. Pe el l-am recunoscut. E băiatul rău care m-a închis în beci cu şobolanii. Pe ea nu. Întorc fotografia. Nici un text, doar o dată: 1 august 2002. O pun la loc. N-am nevoie de ea, deoarece am scanat-o şi-am băgat-o în acelaşi folder de care vă pomeneam.

Îmi amintesc de focul de pistol şi caut tubul şi glonţul. Tubul este jos, la şobolani. N-am încotro şi cobor după el. Glonţul este în tavan. Mă sui pe un taburet şi-l extrag de acolo. Nu-i bine să laşi urme de-astea, compromiţătoare.

Încep să-mi pun întrebări. De ce m-a lovit pe alee? Nu aveam geanta cu bani. M-au confundat cu intendentul? Exclus. Când pregăteşti o răpire, iei informaţii despre toate persoanele care ar putea să apară în timpul acţiunii. Dacă a crezut că mă aflu întâmplător pe alee şi au vrut să scape de un martor, era suficientă scatoalca care m-a anesteziat, nu era nevoie să se trudească să mă care şi să mă bage la beci. Sigur n-a vrut să mă omoare şi să-mi facă hoitul dispărut pentru totdeauna. Dacă mă lăsa singur cu şobolanii o săptămână, aveau de ales între două opţiuni: să-mi împrăştie ciolanele prin ocean şi zecile de lacuri sau să mai sape o jumătate de metru în pivniţă şi să le pună acolo. De unde ştiu asta? Simplu! Dacă voia să scape de mine nu-mi aducea micul dejun.

Înainte de plecare las pe masă, în acelaşi loc, cheile de la rabla împrumutată şi tichetul de la parchingul unde i-am lăsat hârbul.

*

*           *

Oricât de dur este mandea, tot are nevoie de un duş şi de ceva proteine de băgat la maţ. Şi, cum nu mă aştept să-l mai văd pe băiatul cel rău întorcându-se la domiciliu în următoarele ore, aş paria chiar şi pe următoarele zile, încalec portiera Dodge-ului şi mă car. Prima haltă o fac la domiciliu unde fac duşul şi-mi schimb ţoalele care au fost cam afectate de întâmplările din ultimele douăzeci şi patru de ore. A doua haltă este la restaurantul prietenului meu Zigu. Face ăsta nişte fripturi şi grătare suculente, în care nu ştiu ce pune tipul, da papilele gustative zic la fiecare îmbucătură mulţumesc. Hamburgeri delicioşi şi cârnaţi de-aia ai căror pieliţă pocneşte între dinţi. Barbeque care, fiind făcut din carne crudă, până să-i gust în restaurantul prietenului meu, nu mi-au plăcut. Ei, bine, băieţi veniţi aici cu gagicele şi, după ce se vor delecta cu delicioasele haleli, făcute după reţete aduse de el din ţara lui de baştină, de undeva de prin estul Europei, n-or să vă mai refuze nimic. Cât despre trăscăuri, ce să mai vorbim.

Dacă vi s-a făcut foame eu pot să vă mai aştept până o potoliţi şi pe urmă continuăm.

Nu vă spun ce-am halit, că iar v-apucă pofta şi, nu de alta, da' mi-e teamă că vă deterioraţi silueta.

Trec pe la agenţie s-o liniştesc pe Bette şi să mai aflu noutăţi şi apoi mă anunţ la reşedinţa doctorului. Sunt primit imediat.

– Domnule doctor, aş avea nevoie de câteva informaţii despre cei apropiaţi, asta incluzând atât membrii familiei, cât şi personalul domeniului.

– Pentru ce aveţi nevoie de aceste informaţii? V-am angajat numai pentru a duce banii răpitorilor şi a-mi aduce fiica acasă.

– Dacă nu aş fi fost lovit, sechestrat şi oferit drept hrană unei hoarde de şobolani într-o hrubă igrasioasă, aş fi considerat şi eu că nu am nevoie de informaţii suplimentare despre cei care m-au angajat. Din momentul în care nasolul sau nasoii ăia m-au aruncat în beciul cu guzgani, a devenit şi o afacere personală. Puteţi să-mi oferiţi acele informaţii şi atunci eu voi putea să-i descopăr mai uşor pe răpitori, sau puteţi să refuzaţi şi atunci eu voi considera misiunea încheiată. Voi folosi celelalte căi pentru a afla ceea ce mă interesează, inclusiv adresându-mă poliţiei. Nu am nevoie de banii dumneavoastră. Pentru mine este acum mai important să le plătesc ticăloşilor tot ce am pătimit.

Argumentele şi tonul folosite par să-l fi lămurit că nu glumesc.

– Bine. Veţi primi toate informaţiile de care aveţi nevoie.

– Pot vorbi personal cu ceilalţi membri ai familiei şi cu personalul angajat?

– Membrii familiei vor fi înştiinţaţi chiar de mine şi rugaţi să colaboreze necondiţionat cu dumneavoastră.

Apasă pe un buton de pe biroul masiv şi imediat uşa se deschide şi apare băiatu' ăla mare, care poartă un mic pansament în zona occipitală.

– Fred, te rog să-l ajuţi pe domnul Caldwell să stea de vorbă cu personalul reşedinţei, atunci când va dori dumnealui.

– Am înţeles. Voi fi în anticameră. Când domnul Caldwell va dori îi stau la dispoziţie.

– Pot să încep cu dumneavoastră?

– Sigur.               

– Ce vârstă are fiica dumneavoastră?

– Douăzeci şi şase de ani.

Fac urgent socoteala: bătrânul are optzeci şi cinci de ani. Probabil că uimirea de pe mecla mea l-a făcut să aducă precizări.

– Am ajuns în State la aproape patruzeci şi cinci de ani. A trebuit să muncesc pe brânci pentru a-mi lua examenul de liberă practică. Eram vorbitor de engleză, dar am constatat că în America denumirile unor instrumente chirurgicale şi ale unor manopere au alte denumiri sau doar pronunţii diferite. La cincizeci şi doi de ani am plătit prima rată pentru clinică, iar ultima rată am achitat-o la cincizeci şi opt. Atunci m-am şi însurat cu o asistentă.

– Câţi ani are soţia?

– Cincizeci şi trei de ani.

– Avea douăzeci şi şapte când v-aţi căsătorit, socotesc eu automat.

– Avea douăzeci şi cinci. Copilul a apărut abia după doi ani.

– Mai profesează? Recunosc că întrebarea este prostească, dar am motivul meu.

– După căsătorie a renunţat şi s-a consacrat vieţii de familie.

Mă gândesc că o farfuză la douăzeci şi cinci de ani, cu un soţ de cincizeci şi opt, care este tot timpul în clinică se poate să se cam plictisească cu viaţa de familie, iar printre genele din ADN-ul fiicei să se găsească segmente care aparţin cine ştie cărui alt individ din clinică sau din personal. Pare că mi-a ghicit gândul că mă asigură:

– Să ştiţi că, fără ştirea soţiei am verificat. Este sută la sută fiica mea.

Cred că trebuia să mai întreb ceva, dar am uitat.

Cer permisiunea să mă retrag ca să stau de vorbă cu restul persoanelor.

*

*           *

Fred mi se pare un băiat de treabă. Mă aştepta la uşă şi se recomandă:

– Fred Conrad. Poţi să-mi spui Fred.

– Wigglesworth Caldwell. Pentru că prenumele este prea complicat, iar numele ar fi pre oficial să-l folosim, zi-mi şi tu Wig.

– OK, Wig. Ce urmează acum?

– Pentru început aş vrea să mă conduci la doamna Gheorghiadis.

Pe drum, care nu este scurt, deoarece reşedinţa ar fi putut să adăpostească, fără să pară aglomerat, toţi spectatorii de la un meci al  „delfinilor”, aflu tot ceea ce a văzut el noaptea trecută când m-a însoţit în parc. Pe larg: nimic!

Sunt primit într-un salon foarte şic, iar tipa care se ridică să mă întâmpine este o damă bine. Ba, chiar foarte bine, pentru o femeie de cincizeci şi trei de ani. Dacă nu-mi spunea doctorul ce vârstă are, aş fi pariat pe ceva între treizeci şi treizeci şi cinci de ani. Mă mir, dar numai în gând, de minunile pe care poate să le facă chirurgia estetică şi un cosmetician priceput.

– Doamnă Gheorghiadis, sunt…

– Ştiu, domnule Caldwell cine sunteţi. Mi-a transmis soţul meu şi, de asemenea, mi-a spus şi că vreţi să staţi de vorbă cu mine. Mi-ar pare bine să pot să vă ajut şi astfel să-mi pot recupera fiica.

Tipa mă invită să iau loc pe un fotoliu iar ea se aşeză pe canapeaua din dreapta. Se sprijină, trecând braţul stâng peste rezemătoare, ceea ce îi scoate în faţă pieptul rotund şi neted, dezvelit de un decolteu generos, până aproape de sfârcuri. Şansele oricărui băiat, bărbat sau moş, în afara celor homo, de a se concentra asupra subiectului unei discuţii, se apropie de zero. Cum nici Wigglesworth Caldwell, detectiv particular, la dispoziţia dumneavoastră, nu este interesat de fundurile băieţilor, îmi ies ochii pe două tentacule, ca la melc, pentru a aprecia în detaliu minunatul peisaj. Însă, acelaşi Wigglesworth Caldwell este şi detectiv, motiv pentru care, cu anumite sforţări, îmi bag la loc ochii în orbite şi mă concentrez.

– Doamnă Gheorghiadis…

– Te rog să-mi spui Eleny, am să vă spun şi eu Wig. Da, aţi ghicit, sunt şi eu grecoaică.

Aş fi putut să-mi dau şi eu seama. Doar îmi oferă spre vizionare un profil cu nasul drept, ten măsliniu, ochi negri şi strălucitori. Tipa nu-mi aşteaptă întrebările şi începe să turuie despre familia ei, stabilită în Miami de trei generaţii, despre viaţa grea de dinainte de a se angaja la clinica lui Alexis, despre… O întrerup şi o iau dur.

– Stimată doamnă, detectivii particulari sunt ca preoţii la împărtăşanie. De aceea vă rog să-mi răspundeţi, deocamdată, la o singură întrebare: aveţi sau aţi avut în ultima vreme vreo aventură extraconjugală.?

– Domnule Cladwell…

V-aţi prins, băieţi? Nu mai sunt Wig. O privesc cu atenţie cum i se modifică culoarea tenului sub stratul de fard. Dacă vreţi să urmăriţi reacţiile emoţionale ale unei gagici bine tencuite, uitaţi-vă la urechi. Acolo de obicei nu se prea insistă cu pudra şi fondul de ten.

– Sunteţi sigur că este o întrebare potrivită? Poate răspunsul, chiar sincer, la această întrebare să ajute cu ceva la recuperarea fiicei mele din mâinile răpitorilor?

– Dacă nu consideram că este necesară, m-aş fi ferit să pun o asemenea întrebare, recunosc, foarte delicată.

– Am să fiu foarte sinceră cu dumneavoastră. Am referinţe formidabile despre dumneavoastră de la prietenele mele, la îndemnul lor i-am recomandat soţului meu să vă angajeze. Ei, bine, da. Am avut în ultima vreme o aventură extraconjugală. Am cu douăzeci şi şapte de ani mai puţini decât soţul meu, care a împlinit deja optzeci şi cinci.

– Dacă tot am ajuns la confesiuni sincere, hai să le ducem până la capăt! Cine este fericitul?

Întrebarea o încurcă evident.

– Îmi pare rău, dar răspunsul la această întrebare nu vi-l pot oferi.

Nu-i nimic, cucoană, îl aflu şi singur.

CAP. 4. „GAGICA ARE MULTE DE SPUS, DAR ŞI DE ASCUNS”

Gagiilor sunt frânt. Atât de frânt încât deschid portiera Dodge-lui ca să mă urc la volan. Îmi iau pe drum o pizza cu mozzarella, pepperoni şi ciuperci, deoarece n-am putere să mai merg la un restaurant. Ajung acasă, mă bag sub duş. Mi-e atât de somn că renunţ să mai mănânc şi mă strecor în aşternuturi.

Oricât de somn mi-ar fi, oricât de obosit, dând în pat dai de corpul gol şi fierbinte al lui Bette, care mă aşteaptă cu păsărica umedă şi fierbinte îmi dispare osteneala, mă trezesc şi eu, se scoală şi ştiţi voi ce. După partidă şi duş Bette se duce la bucătărie şi pune pizza la microunde. O devorăm cât ai clipi şi ne ducem, de data asta pe bune, să ne culcăm.

*

*           *

Primul drum îl fac la agenţie. Oricum trebuie s-o duc pe Bette la slujbă. Până îmi face cafeaua, rumeg ceea ce ştiu. Nu-mi ia prea mult. Pentru că nu ştiu prea mult. Deodată însă apare ideea. Fiica doctorului mai fusese răpită odată în urmă cu câţiva ani. Pot lua informaţii de la tatăl iubitor, care a plătit o dată şi s-a decis să mai plătească o dată, sau de la Roger Blackmur. Dacă aţi uitat, Roger este ziarist la „Miami News” şi prieten cu subsemnatul. El m-a ajutat decisiv în două din cazurile pe care le-am avut până acum, cel al doctorului Boltwood şi apoi în cel al senatorilor traficanţi de droguri. A treia posibilitate este… imposibilă. La poliţie nu mă pot duce să cer informaţii din cauza „prieteniei” pe care mi-o poartă slăbănogul locotenent Kellogg, zis limbricul şi Gellhorn, alias Goriloiul, care-i este sergent. Mă decid pentru varianta a doua.

– Alo, Roger, Caldwell la telefon.

– Ce mai faci, amice? Credeam că te-ai dat la fund.

– Trebuie să discutăm.

– În jumătate de oră la acelaşi local ca ultima dată.

De ce nu discutăm prin telefon? De ce aceste măsuri de prevedere? Pentru că între ziarişti există o competiţie în care cuvântul „scrupule” încă n-a fost inventat. Roger şi-a dat seama că am un caz, că un caz poate să fie o ştire şi dacă-i cer sprijinul, s-ar putea să fie o ştire „bombă”.

Barul unde se adună de obicei baschetbaliştii şi suporterii lui Miami Heat, este la ora asta aproape gol, dar din difuzoarele disimulate în pereţi se aud în permanenţă cele mai bune melodii de jaz. În aceste condiţii, stând într-un colţ mai ferit şi cu fondul sonor mai apropiat (masa este plasată lângă unul din cele douăzeci de difuzoare) putem vorbi fără frică că vom fi auziţi de cine nu trebuie.

– Spune-mi cu ce te pot ajuta Wig?

– Ştii înţelegerea noastră. Ştirea va fi în exclusivitate a ta, dar numai după ce termin, o vei putea publica.

– De ce?

– Pentru că, nu sunt sigur, dar există riscul să pună în pericol viaţa unei persoane.

– Este suficient. Hai, dă-i drumul. Poţi conta atât pe ajutorul, cât şi pe discreţia mea.

– Îţi aduci aminte de un caz de acum doi ani, cu răpirea fiicei doctorului Gheorghiadis?

– Suficient de clar. Am scris la vremea respectivă despre aceasta.

– Am nevoie de toate datele de care poţi face rost, publicate sau nu.

– Dar ce s-a întâmplat?

– Tipa a fost răpită din nou. Se cer două milioane de dolari pentru eliberare.

– I-a crescut preţul fufei. Data trecură au cerut doar un milion.

– „Fufei”?

– Am cunoscut-o atunci. E o zăpăcită şi are o mâncărime permanentă în păsărică.

– De unde ştii chestia cu păsărica?

– S-a dat la mine în timpul interviului. Abia am scăpat cu promisiunea că o voi căuta. Am minţit-o. În câteva ore vei avea la agenţie toate informaţiile din arhiva noastră.

– În caz că nu voi fi acolo, roag-o pe Bette să le încuie în seif. Ne despărţim după ce am turnat prin beregată şi ultimele picături din Long John-ul adus de patron direct de la distileria din Glasgow.

*

*           *

Eram în Dodge, îndreptându-mă spre reşedinţa Gheorghiadis când a început să-mi sune telefonul. Trag pe dreapta şi răspund. Era chiar doctorul.

– Domnule Caldwell, am primit un nou telefon de la răpitori.

– Eram chiar în drum spre dumneavoastră. Dacă traficul nu-mi va fi potrivnic, în zece minute voi fi la dumneavoastră. Şi chiar am fost.

– Ştiind că ar putea să vă intereseze, am înregistrat convorbirea. Apasă o tastă şi în difuzor se aude aceeaşi voce:

„Bătrâne, dacă-ţi iubeşti fiica, mâine dimineaţă să-l trimiţi pe băgăreţul ăla roşcat şi slăbănog cu cele două milioane. De data asta te iertăm şi nu-ţi mai cerem un milion în plus. Dacă apare însă şi Fred Conrad prin preajmă o vor păţi mai rău decât data trecută. Nu ne subestimaţi. Viaţa fiicei tale atârnă de un fir. Nu-l rupe. Te vom contacta pentru amănunte.” Clic şi banda fâşâie în gol.

– În aceste condiţii va trebui să rămâi aici pentru a putea să acţionezi imediat ce se primesc instrucţiunile.

– Chiar voiam să-mi continuu discuţiile cu personalul şi membrii familiei. De exemplu, aş vrea să stau de vorbă cu ginerele dumneavoastră? Se poate?

– Asta este foarte dificil. Chris Backfied este cel mai valoros chirurg al clinicii mele şi operează fără pauze, toată dimineaţa, iar după amiaza face vizitele la salon, semnează documentele, controlează activitatea personalului, deoarece este directorul şi acţionarul numărul doi al clinicii. Totuşi am să-i dau un telefon secretarei să o rog să stabilească o întâlnire, oricât de scurtă.

– V-aş rămâne îndatorat, îi răspund, cu toate că mă gândesc la cu totul alt răspuns. Dar sunt un tip civilizat, iar bătrânul este şi sursa, deja, a două mii de dolari. Pot până atunci să discut cu restul personalului?

– Foarte bine. În momentul când voi avea noutăţi, am să vă sun. Apasă iar pe buton şi Fred îşi face apariţia. Condu-l pe domnul Caldwell să vorbească cu personalul.

Personalul este numeros, pe măsura reşedinţei. Fred îmi face o listă şi trebuie să aleg mai întâi pe cei care ar putea să-mi dea informaţii mai importante.

– Până ajungem la camerista doamnei Backfied, am să te rog să-mi dai câteva informaţii. Când a dispărut?

– Marţi. Seara, când stătea la masă, a sunat telefonul său mobil. A răspuns şi a schimbat câteva cuvinte cu Kitty Corbertt. A spus că fost invitată să participe la o acţiune de caritate şi a transmis să-i fie pregătită maşina. Nu s-a întors până în zori, dar asta s-a mai întâmplat şi în alte dăţi. Apoi s-a primit telefonul prin care s-a anunţat că a fost răpită.

– A luat cineva legătura cu doamna sau domnişoara Kitty Corbertt?

– Doamna. După ştiinţa mea, nu. Dar, eu nu stau permanent în aceeaşi încăpere cu membrii familiei. Este însă posibil să o fi făcut cineva.

– Poţi să-mi faci rost de telefonul doamnei Corbertt?

– Fiind prietena cea mai apropiată a doamnei Backfied, am numărul doamnei pe mobilul meu, pentru orice eventualitate. Vreţi să o sun?

– Da.

La al doilea apel aud o voce cristalină.

– Da Fred. Cu ce te pot ajuta?

– Stimată doamnă, sunt Wigglesworth Caldwell, detectiv particular. Mă aflu la reşedinţa doctorului Gheorghiadis, deoarece doamna Backfied n-a mai ajuns acasă de marţi seara când a plecat la întâlnirea cu dumneavoastră. Din acest motiv aş dori să stăm de vorbă. Mă puteţi primi?

– Cu mineee? Aaa, da! Mi-amintesc. Trebuia să mergem în vizită la o prietenă comună, care îşi aniversa ziua de naştere…

Fetelor, v-aţi prins? piţipoanca minte de stinge. Şi mai e ceva, ceva care nu-mi dă pace. În timp ce bărbaţii, când sunt întrebaţi dacă ştiu de ce prietenul lui n-a ajuns acasă, jură pe ce-au mai scump că au fost împreună la o partidă de poker, că este cu ei sau că abia s-au despărţit, femeile nu se ajută între ele în cazul când au de ascuns escapadele amoroase.

– Mă puteţi primi? Insist eu.

– Chiar nu pot acum şi… nici mai târziu. Încercaţi mâine. Ştiţi, zilele astea am un program foarte încărcat.

– Vă daţi seama că în aceste împrejurări timpul este esenţial în rezolvarea unor asemenea situaţii? Prietena dumneavoastră s-ar putea să fie într-o situaţie dificilă şi să aibă nevoie de ajutor.

– Îmi dau seama, dar azi nu am nici un moment liber. Mă scuzaţi, dar trebuie să închid.

Şi chiar o face, fără să-mi dea posibilitatea de a stabili o întâlnire. Sunt convins că gagica are multe de spus, dar şi de ascuns..

CAP. 5. „N-ARE COARNE, PROBABIL ŞI LE-A OPERAT”

Am timp doar pentru o discuţie cu camerista doamnei Backfied. Băieţi, daţi năvala şi plimbaţi-vă prin faţa porţilor reşedinţei Ghorghiadis şi, poate, veţi avea bafta s-o zăriţi. Dacă nu, iată câteva indicii: brunetă, tenul neted şi catifelat face toţi banii. Părul este ondulat natural, puteţi să mă credeţi că sunt expert. Ochii de culoarea măslinei şi alunecoşi tot ca măslinele tocmai scoase din ulei. Buzele groase, de-alea pe care-ţi vine să le muşti, între care se văd două şiruri de dinţi perfecţi, mari şi albi. Gâtul subţire şi lung. Ţâţele, băieţi, sunt exact acolo unde trebuie să fie; mari, atât cât trebuie să fie; tari, numai cât trebuie să fie şi cu sfârcul zburlit prin corsaj. Fundul este rotund şi sus. Ştiu multe tipese care au muianuri gigea, da' le atârnă difuzorul, mai să dea cu el de caldarâm. Da' cracii, gagiilor, bat toate celelalte la un loc. Nesfârşiţi! Ştiţi, nici genul ăla „bulan”, gros cu glezna având aceeaşi circumferinţă ca cea a coapsei, da nici acela gen „grisine” subţiri şi otova de sus şi până jos, să n-ai pe ce pune mâna şi să-ţi fie frică să le pui după umeri, ca să nu te zgârie.

Fetelor, nu vă sfătuiesc să vă luaţi asemenea cameristă, decât dacă în cazul în care aţi pus laba pe un babalâc putred de bogat şi de bolnav.

După ce Fred îi spune care sunt dorinţele doctorului, încep interogatoriul:

– Domnişoară…

– Maria Mercedes.

Să ştiţi că şi numele i se potriveşte: „Mercedes” în spaniolă înseamnă „a favorurilor”. Intonaţia şi numele sunt hispanice. Mexic? Cuba? Haiti? Jamaica? Puerto Rico?

– Aş vrea să vă aduceţi aminte de seara dinainte de dispariţia doamnei.

– Da, domnule. Ce anume vreţi să ştiţi.

– Era agitată doamna când ţi-a cerut să o pregăteşti înainte de plecare?

– Nu. Se purta ca de obicei.

– Ţi-a cerut ceva în plus faţă de alte dăţi?

– Doamna de fiecare dată când iese îmi cere alte rochii, pantofi, bijuterii. Rareori a îmbrăcat de două ori aceeaşi rochie. O dată pe an mi le dă mie şi altor fete din reşedinţă pe cele care au fost purtate.

– A spus cumva cu cine se va întâlni în seara aceea?

– Doamna este foarte amabilă şi vorbeşte cu mine când o pregătesc de plecare. Cred că mi-a zis ceva de un spectacol.

 Hopa! Cineva a încurcat borcanele. Sau minte de stinge. Tertiun non datur. Să va mai spun ceva gagiilor: Mie nu mi se dezlipeau retinele de pe chipul farfuzei, iar ea n-a ridicat o clipă ochii din pământ. Pământ – vorba vine – că ea se uita la modelele unui covor în care mi se afundau încălţările până la şireturi. Ruşinoasă nu pare, atunci există alt motiv. N-aş fi Wigglesworth Caldwell, detectiv particular, la dispoziţia dumneavoastră, dacă nu m-aş întreba ce. Indiferent ce-i mandea va descoperi. Pe bune!

*

*           *

Tocmai ieşeam de la cameristă când a început să sune mobilul. Doctorul mă chema urgent la el în birou. Babacul este devastat, ca după trecerea uraganului Charley.

– Domnule Caldwell, m-au sunat din nou răpitorii. Iată înregistrarea:

„Babacule, dacă-ţi mai vrei fata, trimite-l la noapte pe mălai-mare, ăl de te păzeşte, în acelaşi loc şi la aceeaşi oră cu cele două milioane. Da' de data asta să vină. Auzi? Tataie, dacă zărim prin preajmă vreun sticlete, le băgăm şi lui şi fufei câte-un glonţ în devlă. Dă-i mobilul tău şi îl vom contacta noi, după ce ne convingem că totul e OK.”

Am încercat să cer câteva lămuriri, dar au închis imediat.

– Domnule doctor, nu vi se pare că cele două telefoane se contrazic? Prima dată îl voiau pe intendent ca mesager, în a doua pe Fred. Şi propoziţiile sună altfel. Limbajul este mai argotic.

– Acum îmi dau seama că sunt diferenţe mari.

– Este bine să le îndepliniţi condiţiile, dar am o rugăminte.

– Spuneţi vă rog!

– Pot obţine de la dumneavoastră telefonul cu cele două înregistrări, pentru a le analiza în laboratorul meu?

– Şi dacă sună din nou răpitorii?

– Sunt convins că nu vor mai suna. Dar, dacă totuşi sună, voi răspunde, în numele dumneavoastră. Aţi vorbit prea puţin cu ei ca să vă poată recunoaşte glasul. Iar dacă există o schimbări de program, am să vă sun imediat. La ora douăzeci şi unu voi fi cu telefonul, pentru a-l putea lua Fred în primire înainte de a pleca.

– Mi se pare corect. Luaţi-l!

– Pentru că am fost şi eu răpit şi, chiar de două ori, scăpând cu noroc şi ceva cucuie, aş dori să-mi continuu discuţiile cu membrii familiei şi cu personalul domeniului. Consider că În condiţiile date, îmi încetează mandatul şi, prin urmare, restul investigaţiilor le voi face gratuit.

– Tinere, chiar voiam să te rog să continui cercetările. Şi eu am unele îndoieli. Fred m-a informat despre persoanele cu care ai vorbit şi, acolo unde a asistat, despre conţinutul întrebările pe care le-ai pus. Nu se pune problema să nu mai primeşti onorariul pentru zilele pe care le vei folosi pentru anchetă. Iată că acum câteva minute am vorbit şi cu ginerele meu şi te va primi pentru câteva minute la ora douăsprezece şi douăzeci de minute.

– Voi fi foarte punctual.

– Doctorul Backfied adoră asta!

*

*           *

Băieţi, am în devlă un plan. Vouă pot să vi-l spun. Da, dacă vorbiţi cumva cu tataie Gheorghiadis să nu-i ziceţi nimic şi, cu atât mai puţin, nasoilor ălora de-au răpit-o pe doamna Backfied. Ne-am înţeles?

Ei, bine, iată ce am de gând să fac: după ce mă întâlnesc cu soţul neconsolat, mă duc la agenţie să văd ce a găsit Roger prin arhiva ziarului despre prima răpire. Pe urmă, sau înainte, văzând şi făcând, intru în încăperea aia care seamănă cu sala de comandă al Kennedy Space Center, ăla de unde se lansează navetele cosmice şi care conţine „utilajele” cu care mi-a dotat agenţia domnul Yabu-san. Cel pe care l-aţi cunoscut în afacerea aia cu „Steaua de Mare”. Vreau să găsesc o cale să aud, de la celularul meu, sau de la alt aparat, ce se discută în telefonul babacului.

*

*           *

Fred îmi atrase atenţia că este deja ora douăsprezece şi că întâlnirea cu doctorul Backfied va avea loc la clinica, care este la câteva sute de metri de reşedinţă.

– Luăm maşina şi ajungem…

– Nu putem merge cu maşina. Clinica este la câteva sute de metri, dar în interiorul proprietăţii. Sunt despărţite de un parc cu specii rare de arbori şi arbuşti, printre care şerpuieşte o alee nu foarte lată. Mai există şi o intrare dinspre şosea, pentru pacienţi, dar este complet separată în interior de cabinetul doctorului.

– Atunci să-i dăm bice!

Gagiilor, aţi văzut vreodată pădurea amazoniană? Ei bine, nici eu! Dar sunt sigur că arată la fel ca jungla pe care o străbatem. Asta îmi aduce aminte de altă junglă, în care era cât p-aci să rămâneţi fără simpaticul vostru Wigglesworth Caldwell, cea de la reşedinţa Smollet. Motiv să-mi manifest îngrijorarea:

– Are şi crocodili prin codrii ăştia?

– Nu, Mr. Cladwell. Când a preluat clinica, aici era o mlaştină, cum sunt numeroase altele în preajma oraşului. Domnul Gheorghiadis a asanat-o şi a plantat arbori aduşi din toată lumea. În singurul loc unde solul era mai ferm, dar care se găseşte la cealaltă extremitate a proprietăţii, a construit reşedinţa. Spunea domnul doctor că astfel era obligat să facă mişcare zilnică, pentru menţinerea forme fizice şi a siluetei.

În ciuda faptului că mandea n-are nevoie să-şi menţină silueta, ba chiar i-ar trebui să mai pună câteva kilograme, plimbarea mi se pare agreabilă şi drumul destul de scurt. Este douăsprezece şi un sfert când am intrat în anticamera cabinetului, unde o asistentă trăsnet, măi fraţilor, lucrează la un birouaş. La douăsprezece şi optsprezece minute se aude un scurt bâzâit. Gagica se ridică şi intră în cabinetul doctorului. Şi restul este pe măsura muianului. Fătuca asta este făcută doar din cap, ţâţe, cur şi picioare, şi ce picioare! Nesfârşite, măi băieţi. Atât de lungi încât uniforma nu reuşeşte să-i ascundă cine ştie ce din lungimea lor. Cum să vă explic eu? Pe scurt: până la marginea de jos a slipului, asortat la culoarea uniformei. Dacă şi celelalte asistente care umbla prin saloane şi rezerve arată la fel, cu siguranţă că bolnavii aici se vindecă mai repede decât în alte clinici sau spitale. Când mai sunt câteva secunde până la douăsprezece şi douăzeci, uşa se deschide şi fiinţa mă invită înăuntru.

– Domnul doctor vă aşteaptă, domnule Caldwell.

Mi s-a părut mie sau gagica m-a privit cu oarece interes când am trecut pe lângă ea. Ţinând uşa capitonată deschisă, pentru a intra, s-a aplecat puţin în faţă frecându-şi sfârcurile de mine. Iar mie nu mi-a displăcut chestia asta! Am băgat-o pe zână în agenda personală.

– Vă rog să luaţi loc! mă invită doctorul.

Până acum n-am avut timp să-l privesc, deoarece ochii mi se agăţaseră de cracii fătucii. Acum mă uit şi nu-mi vine să cred.  Dacă nevastă-sa este măcar la fel de mişto ca mămica ei, despre care v-am povestit deja, atunci soţii Backfied sunt o pereche a contrastelor. Abia acum îmi dau seama că nu am văzut nici o fotografie a răpitei şi nici pe biroul doctorului nu există vreo ramă în care să fie pozele nevestei şi ale copiilor, aşa cum sunt, de obicei, pe mesele de lucru ale majorităţii oamenilor. La ce contraste mă refer? Vă aduceţi aminte că madam Backfied are douăzeci şi şase de ani. Ei bine, soţul, cred că se apropie cu repeziciune de şaizeci. Dolihocefal, chel ca fundul unul bebe, un nas ascuţit şi coroiat, care, dacă nu este atent, ar putea să-i intre în gură şi să se muşte de el. Deasupra ochilor basedovieni o singură sprânceană – de la o tâmplă la alta – stufoasă, care parcă vrea să suplinească lipsa părului din creştet. Gura – o linie şi bărbia împinsă înainte, desăvârşesc portretul soţului neconsolat.

– Am doar zece minute între operaţii, aşa că vă rog să fiţi foarte concis.

– Vreau să ştiu dacă în ultima vreme au existat probleme de natură familială între dumneavoastră şi soţie.

– Suntem la o vârstă la care problemele familiale, ori dispar, ori se rezolvă fără cutremure devastatoare. Nu, n-au existat! Nici măcar acele frecuşuri care se mai întâmplă să apară între soţii cei mai apropiaţi şi mai iubitori. De fapt este şi greu să apară asemenea probleme, deoarece eu sunt la clinică de la ora nouă dimineaţa şi până la opt seara, când ne întâlnim, în salon, la cină cu întreaga familie. După aceea eu trebuie să studiez pentru cazurile mai dificile pe care va trebui să le operez în ziua următoare.

– Şi doamna?

– Ce anume?

– Ce face doamna în tot acest timp?

Na, că l-am încuiat! Se uită la mine ca la felul întâi, după un festin îmbelşugat. Se frământă câteva secunde şi apoi, dezarmant, mărturiseşte:

– Habar n-am!

Ce dracu să-l mai întreb pe boşorog?! Acesta, în afară de chirurgie, nu mai ştie nimic. Mă scuz pentru deranj şi ne luăm rămas bun. Nici măcar nu-mi urează să reuşesc să-i aduc nevasta.

La plecare mă uit cu atenţie. N-are coarne, probabil şi le-a operat.

          Taguri: detectiv particular, Kennedy Space Center, uraganului Charley,

CAP. 6. „O ROIESC ŞI EU, CĂ AM TREABĂ”

În drum spre agenţie fac halta de rigoare la prăvălia lui Zigu şi-mi desfăt papilele gustative cu oarece hamburgeri. Da nu cei pe care-i ştiţi voi. Ăştia sunt lunguieţi, ca nişte cârnaţi fără pieliţă şi foarte condimentaţi, după o reţetă din ţara lui de origine. Noroc că sunt prietenul lui, că altfel stăteam la coada mult şi bine. Tot Miami ştie de specialitatea asta şi, la ora prânzului, cu toate că s-a tot extins şi a angajat o grămadă de oameni, abia face faţă mulţimii de gurmanzi care dau năvală în restaurantul său. Sătul, mă duc direct la sediu. Intru în birou, deschid sertarul din stânga şi scot sticla de „Long John”. Am băut eu la Zigu o bere, dar hamburgerii ăia au nevoie şi de ceva trăscău. Aşa da! Acum pot s-o chem pe Bette. Şi chiar o fac.

– Patroane, a trecut domnul Blackmur şi a lăsat un dosar destul de gros, cerându-mi să-l închid în seif.

– Pentru el am venit.

Când mi-l pune pe birou, mă răzgândesc instantaneu. Nu este gros. Este imens! Mă şi întreb cum a intrat în seiful meu.

– Bette, va trebuie să studiezi aceste documente şi să-mi faci un rezumat cu toate informaţiile despre răpirea doamnei Backfied.

Bette se uită lung la mine şi tatonează:

– Până săptămâna viitoare e bine? Muntele ăsta de hârtii, numai să-l răsfoieşti şi-ţi trebuie o zi întreagă, dar să-l şi citeşti să faci şi rezumat, să…

– Nu este nevoie să citeşti tot. Ştii bine că articolele reiau aceleaşi idei până se satură lumea de ele. Doar nu faci prima dată asta!

– Am înţeles, şefu! Mâine dimineaţă, dacă la noapte n-ai nevoie de mine, vei găsi pe birou rezumatul. Pot să mă retrag.

Mă gândesc la faptul că aş putea să rezist o noapte fără serviciile ireproşabile ale fătucii şi, ca să nu las ca pe-a ei, îi răspund:

– Dacă nici tu n-ai nevoie de serviciile mele…

Intru apoi decis în camera în care am acel laborator cu aparatura ultraperformantă primită de la orezarii ăia mici cu ochii oblici şi cu nume imposibile.

 Am petrecut ore în şir în această încăpere, încercând să învăţ să folosesc „arsenalul”. N-a fost uşor. Vedeţi cicatricele astea de pe urechile mele? Sunt de la cazurile în care mi le-am prins încercând să descifrez tainele fiecărui „utilaj”. Dar, dacă observaţi, niciuna dintre cicatrice nu este mai proaspătă. Deja mă cam pricep să umblu prin dispozitivele acestea electronice.

Prima dată introduc cele două înregistrări ale convorbirilor în aparatele cu care se pot obţine vocile reale ale vorbitorilor. Lucrarea asta am învăţat-o direct de la Hirohisa Fujii japonezul acela care este american de trei generaţii.

N-am nicio surpriză când ascult cele două înregistrări cu viteza normală şi curăţate de zgomote de fond. Sunt vocile a două persoane foarte diferite, ba chiar detectez şi accente diferite, dar se cunoaşte de la distanţă că aparţin unui idiom comun. Pot să-mi imaginez că fac parte din grupe sociale diferite. Ştiu că sunt măcar doi. Nu doar pentru că folosesc pluralul, cât mai ales pentru faptul că cele întâmplate la prima întâlnire, nu puteau fi opera unui singur bulangiu.

Zgomotele de fond le-am înregistrat separat pentru a le cerceta pe-ndelete mai târziu, că acum am treabă. Fac tot felul de încercări să ascult ce se vorbeşte la telefonul doctorului, dar nu reuşesc. Aşa că apelez la soluţia de avarie: îl sun pe Hirohisa Fujii şi-i expun, pe scurt problema.

– Într-o jumătate de oră sunt la dumneavoastră

Şi chiar este. Chiar dacă şi bunicii lui s-au născut în State, genele nipone i-au rămas nealterate. A venit fix în jumătate de oră şi, fără să mă întrebe de ce şi pentru ce, aşa cum ar face un brav american, Hirohisa desface mobilul doctorului şi introduce ceva mic, cât un nasture de cămaşă, dar puţin mai gros. Meştereşte apoi ceva şi la mobilul meu. Se duce în anticameră să facem proba. El vorbeşte de la telefonul doctorului cu Yabu-san, iar eu în laborator ascult. Incredibil băieţi. Aud şi soneria telefonului agenţiei şi pe Bette care răspunde.

Încerc să-l plătesc pentru lucrare sau măcar pentru dispozitivul montat, dar japonezul refuză, de parcă l-aş fi jignit.

– Yabu-san ar fi foarte dezamăgit, dacă nu aţi primi acest mic dar din partea dumnealui.

N-am nici un interes să-l jignesc pe Yabu-san. Cu siguranţă că voi mai avea nevoie de sprijinul său. Îi transmit toate urările de sănătate, prosperitate, viaţă lungă, iubire din partea celor dragi pe care le-am învăţat atunci când mă întâlneam cu băieţii ăştia, plus cele pe care le-am inventat special pentru această ocazie.

Mai sunt patru ore până la nouă, când trebuie să duc telefonul înapoi. Am timp să fac o recunoaştere, pe lumină, a locului unde se va desfăşura întâlnirea de la miezul nopţii. Pentru că nu ştiu dacă o să mai am timp să mai trec pe la agenţie, iau cu mine dispozitivul acela pe care-l vedeţi purtat de băieţii din trupele speciale cu care văd pe întuneric, aşa cum vedeţi voi pe lumină şi unul dintre emiţătoarele de semnale GPS pe care le am tot de la compania lui Kuracava-san. Fraţilor. acesta este şi mai miniatural decât „năsturaşul” montat în telefonul doctorului! Poţi să-l lipeşti pe o bancnotă din pachet. Singurul inconvenient este timpul redus cât poate emite din cauza bateriei slabe. Dar la dimensiunea asta nici n-ai cum să-i ceri mai mult. Prospectul în engleză mă asigură de şase ore de lucru din momentul activării. Destul! „Utilajul” pentru recepţionarea semnalului GPS este cam cât un pachet de cărţi. De joc, desigur.

Gata! Să vedem acum teatrul de operaţiuni.

*

*           *

Pentru cei care n-aţi fost încă în Miami şi nu v-aţi plimbat prin Kennedy Park, trebuie să vă spun că acesta este situat pe malul oceanului. Coborând pe strada Dr. Bayshore, se trece de restaurantul Monty's Seafood, dar nu se ajunge până la Yaht Club Coral Reef. Parcul are forma unui „F” oblic, fiind străpuns de două golfuri înguste spre nord-est şi de unul mai larg spre sud-vest. În acest fel, în afara părţii dinspre stradă, care are circa jumătate de kilometru în lungime şi este continuă, mai există două părţi înconjurate din trei laturi de apă. Ei, bine, nasoii au fixat întâlnirea în peninsula din nord, cea dinspre Monty's Seeafood, care are aproape trei sute de metri lungime şi puţin mai mult de o sută de metri în lăţime

Am lăsat Dodge-ul în acelaşi loc, ca şi în seara precedentă şi am intrat în parc. Străbat la pas toate aleile, căutând un loc de unde să văd fără să fiu văzut. Aflaţi că există vreo două. Foarte bune! Au însă un inconvenient. În ele vegetaţia este strivită şi sunt vreo trei mucuri de Pall Mall. Asta-mi zice că gorilanii giniseră şi ei ascunzişurile şi aici ne-au aşteptat să apărem în parc şi să ne dea la scăfârlie. Dacă mă ascund în unul din aceste locuri, diseară maimuţanii dau peste mine şi o roiesc sau, şi mai nasol, mă altoiesc iar la tabacheră. Gagiilor, urăsc să fie lovit la tărtăcuţă! Şi n-am rămas, până azi, niciodată dator celui care a făcut-o. Astăzi însă am de gând să le-o dau eu la moacă şi să pun laba pe ei. Mă întorc la partea dinspre stradă. Ca să intre în porţiunea peninsulară trebuie să treacă pe aici şi tot pe aici trebuie să iasă. Mă decid pentru a intra în parc, după ce se realizează schimbul şi apoi să le aţin calea, când vor vrea să iasă. Nu că-i fain planul meu! Mai mult, trebuie să văd dacă indivizii o aduc cu ei şi pe doamna Backfied, să realizăm schimbul pe bune sau vor să meargă la plezneală. Astfel voi putea să-l anunţ pe Fred ce anume trebuie să facă.

*

*           *

Mulţumit de mine însumi mă îmbarc în bătrânul meu Dodge, care are însă un motor nou-nouţ şi bine reglat. O capodoperă a prietenului meu Pat Eyring, cu care v-am făcut cunoştinţă în cazurile anterioare, şi pornesc  spre reşedinţa doctorului Gheorghiadis.

Ajung mai devreme de ora convenită şi, de aceea trebuie să-i dau un telefon lui Fred ca să-mi uşureze accesul..

 – Fred, trebuie să stăm de vorbă.

– Speram să zici asta.

Scot din maşină materialul de care v-am vorbit, îl înşir pe masă şi încep instructajul:

– Chestia asta este un emiţător care poate fi urmărit prin GPS. Se scoate foiţa asta şi se lipeşte de una dintre bancnotele dintr-unul dintre pachetele de parale. Deoarece nu poate funcţiona prea multă vreme după activare, va trebui să-l introduci în ultimul moment. Cel mai bine ar sta pe la jumătatea bancnotei, cea care este acoperită pe banderola băncii. În momentul când se dezlipeşte foiţa asta rămâne o peliculă de adeziv. Aplicând-o şi presând-o uşor pe bancnotă dispozitivul se activează şi poate fi urmărit prin satelit.

– Şi de unde voi şti care este momentul potrivit?

– Am să te anunţ eu.

– Cum, din moment ce merg singur?

– Tocmai asta-i! Vei fi singur în parc, dar eu voi fi aproape de intrare. Trebuie să mă asigur că răpitorii nu vin cu mâna goală, iau paraii şi pleacă fără s-o dea pe doamna.

– Şi cum mă anunţi?

– Prin telefon. Iată aici un mobil. Este pus pe mut. Dacă-l ţii în buzunarul de la piept vei simţi vibraţiile. Ca să nu fie nevoie să răspunzi, îţi voi comunica prin SMS momentul când va trebui să activezi dispozitivul. Vei avea aproximativ treizeci de secunde la dispoziţie.

Îi fac apoi o schiţă pentru a-i indica locul cel mai bun pentru a-i aştepta pe băieţii răi.

– Stând cu spatele spre ocean, vei putea supraveghea tot ce vine dinspre poartă. Va trebui să nu mai repetăm greşeala pe care am făcut-o eu, care m-am aşezat cu faţa spre apă.

– Wig, m-am tot gândit de ce trebuie să iau cu mine celularul patronului?

– Aproape sigur că gagii vor inspecta zona înainte de a te contacta. Dacă vor considera că ceva nu-i OK vor cere să te deplasezi în alt loc. Şi tu de unde vei şti?

– Unu: voi afla ce ţi-au transmis,…

– Cum!?

– Secret profesional. La sfârşit am să-ţi explic, acum trebuie să ne grăbim, deoarece eu vreau să fiu acolo înaintea nasoilor. Doi: am să-i văd cu un dispozitiv de vedere nocturnă cu infraroşii şi trei: am să urmăresc pe ecranul GPS-ului deplasarea genţii cu lovele.

Tocmai voiam să plec, când a început să sune telefonul doctorului şi mie să-mi vibreze celălalt telefon în buzunar. Îi fac semn să deschidă.

– Babacule…

– Sunt Fred, adică „mălai-mare”.

– Chiar cu tine voiam să vorbim. Să vii într-o cămaşă albă cu mânecă scurtă şi pantaloni scurţi, ca să putem vedea dacă ai vreun tun la tine. Dacă avem vreo suspiciune, plecăm şi mai creşte costul răscumpărării cu un milion. Ai priceput?

Din nou închid înainte de a putea să se dea vreun răspuns.

– Tocmai îmi pregătisem haina să am pistolul în ham la subsuoară. E cam naşpa să stau acolo fără nici o apărare.

Pistolul este un Walther'99. Greu. Mai valoros ca armă albă!

– Avem şi pentru situaţia asta câteva soluţii. Poţi să ţii pistolul în geantă, dar există riscul să ţi-o ceară, fără să o deschizi, cel mai bine este să lipeşti pistolul cu scotch sub banca pe care vei sta. Trebuie doar să ajungi la locul întâlnirii cu cel puţin o oră înainte de cea stabilită.

*

*           *

După ce mă conving că Fred a băgat la devlă corect tot scenariul filmului care va rula la noapte în Kennedy Park, ne luăm la revedere şi ne urăm succes reciproc.

O roiesc şi eu că am treabă.

CAP. 7. „NAŞPARLIUL SE VA LĂCOMI ŞI ATUNCI AM SĂ-L GĂBJESC.”

Cu jumătate de oră înainte de miezul nopţii am parcat Dodge-ul în faţa restaurantului Monty's Seafood şi plec în recunoaştere.

 Pe alei nu mai sunt plimbăreţi la ora asta, dar cu binoclul cu infraroşii constat că prin tufişuri mai sunt vreo şase perechi. Se vede cum fac mişcări sacadate şi, după intensitatea culorii, trag concluzia că sunt foarte înflăcăraţi. Nu cred că s-au pitit prin boscheţi ca să facă flotări. Uşor-uşor băieţii îşi termină activitatea şi se îndreaptă spre ieşire. Deocamdată nu a intrat nimeni în parc. La douăsprezece şi un sfert apare şi Fred. Îl urmez de la distanţă şi văd cum îşi lipeşte pistolul cu scotch sub bancă. Am grijă în timpul ăsta să cercetez, folosind binoclul cu infraroşii, spaţiul din jur. Trebuie să mă asigur că sunt singurul spectator la operaţiile respective.

În sfârşit şi ultima pereche îşi părăseşte tufişul şi pleacă, lipiţi unul de altul, să n-ai pe unde băga între ei un card. E timpul să ies şi eu din parc. N-o fac pe poartă. Folosesc o porţiune unde gardul este uşor de escaladat şi greu de văzut din ambele direcţii ale străzii.

Ăsta-i hârbul cubanezului, îl ştiu că i-am reţinut numărul. La mai puţin de un minut, lângă el se opreşte un Cadillac. Din cauza întunericului nu-i văd culoarea, iar numărul nu-mi zice nimic. Îl bag totuşi în memorie. Din fiecare coboară câte un tip. Infraroşiile îmi spun că în Cadillac mai este o persoană. Pe tipul care coboară din prima maşină l-am recunoscut, în ciuda distanţei şi locului lipsit de lumină unde s-au oprit. Are un bandaj mare, alb la mâna dreaptă, care străluceşte în crepuscul, de parcă ar fi fosforescent. Dacă nu s-ar fi oprit să discute şi să gesticuleze, indicând direcţii de deplasare, aş fi considerat că n-au nimic în comun. Cadillac-ul 2001 Cien concept nu prea stă alături de Fordul acela hârbuit, nu se asortează. Deloc!

În momentul în care observ că unul din cocălari se îndreaptă spre intrate scriu SMS-ul şi-l transmit.

După cinci minute observ cum cel rămas în parcaj formează un număr la mobil şi, după vibraţiile pe care le simt în buzunarul de la piept, ştiu că-l sună pe Fred. Ascult. De data asta vocea nu mai este deformată, aşa că înregistrez convorbirea pentru identificarea amprentei vocale:

– Da. Asta-i vocea lui Fred

– Ai banii la tine ?

– Îi am.

– Fii atent. Pleci din locul unde te afli şi te duci spre malul golfului din sud. Îl ocoleşti şi te opreşti la capătul opus al acestuia. Să ştii că eşti urmărit.

Eu ştiu că este adevărat. Mă tem că Fred nu o să-l creadă şi va încerca să-şi recupereze pistolul. Nu pot nici să-i dau un SMS, din cauză că va fi văzut că umblă la alt mobil. Îmi pare rău că nu m-am gândit la un cod cu vibraţii pe telefonul meu pentru a comunica. Asta-i situaţia! Să dea Domnul să nu facă prostii. Şi eu sunt într-o situaţie nasoală. Nu-i pot urmări eficient pe amândoi. Mă strecor din nou în parc şi mă îndrept către extremitatea golfului. Binoclul cu infraroşii îmi arată două siluete. Una mai departe, care stă şi una care se deplasează. Cea care se deplasează este, cu siguranţă, Fred. Scula asta cu infraroşii are  tot felul de minuni încorporate. Cea care-mi foloseşte în acest moment este afişajul electronic al distanţei. Între cele două siluete este acum o distanţă de o sută douăzeci şi doi metri. Scriu repede SMS-ul şi-l trimit.

„ÎN FAŢA 100 M UNUL DIN TIPI CELĂLALT ÎN PARCAJ. MERGI MAI ÎNCET SĂ MĂ POT APROPIA. TE OPREŞTI LA 10 M DE EL CA SA AI TIMP SĂ REACŢIONEZI.”

Îl văd cum reduce frecvenţa paşilor şi pot să mă apropii fără frică că aş putea fi reperat. Când ajunge în faţa tipului care-l aştepta, sunt şi eu la vreo zece metri de ei şi, în liniştea nopţii, aud perfect tot ce se vorbeşte. De văzut nu prea am ce, din cauză că şi-a acoperit mecla cu acelaşi fes cu găurele. Are însă un bandaj cât toate zilele la mâna dreaptă.

– Ai banii la tine?

– Doar v-am mai spus odată!

– N-ai vorbit cu mine, ci cu partenerul meu.

– Sunt în geantă. Dar nu-i vezi decât după ce o văd şi eu pe doamna Backfied. Doar nu ne crezi cretini să plătim fără să avem siguranţa că doamna este în viaţă şi că o veţi elibera.

Îl văd pe gagiu că formează un număr pe mobil şi-l aud:

–  Nu vrea să dea banii decât după ce o primeşte pe matracucă.

– …

– Mă scuzi. Bine, am greşit. Cum zici tu.

– …

– Pe alee, am înţeles.

Închide şi se adresează lui Fred:

– Asociatul meu o va duce pe doamna Backfied până în faţa restaurantului Monty's Seafood. De acolo te va suna să-ţi spună că e în siguranţă. Când am să-i spun şi eu că am banii şi tu te-ai cărat, o să-i dea drumul să intre în restaurant unde o să o găseşti dacă te grăbeşti.

– Poţi să-i comunici că sunt de acord.

După ce cubanezul i-a transmis răspunsul, aşteptăm. Durează doar câteva minute, deoarece maşina era oprită chiar în parcaj, dar în zona cea mai puţim luminată. În sfârşit aud sunând telefonul lui Fred şi-l simt pe al meu.

– Fred, sunt bine şi mă găsesc la mai puţin de trei metri de portarul de la intrarea în restaurant. Fă aşa cum ţi-au spus, ca să mă pot întoarce în sfârşit acasă.

– Prea bine, doamnă.

– Să vii să mă iei din holul restaurantului. Te aştept, Fred.

Am înregistrat din reflex şi convorbirea asta. Tonul este OK! Nu sunt suspiciuni că ar vorbi sub ameninţare.

Îl văd pe Fred că lasă geanta cu bani pe alee şi o rupe la fugă spre ieşirea din parc. Deschid GPS-ul şi văd punctul luminos încă nemişcat. Plec şi eu spre ieşire. Ştiu unde le sunt maşinile şi pe cine să aştept. Nu vreau să-l prind pe unul şi celălalt să scape nepedepsit. Nu ştiu care a fost nasolul care m-a altoit la devlă şi n-aş vrea să plătesc altuia sfânta datorie. Când ajung la poartă, mă uit pe ecranul GPS-ului şi nu-mi vine să cred. Punctul colorat nu se găseşte în spatele meu, ci la o sută de metri în ocean.

Mi-au tras clapa! Când ajung în parcaj, niciuna dintre cele două maşini nu mai este acolo. Logic, au şi un al treilea complice. Îl sun pe Fred şi, ceea ce aflu mă lasă fără grai.

–  Doamna Backfied nu este nicăieri. Portarul îşi aduce aminte de o pereche, care parcă aveau ezitări să intre în local, dar, la un moment dat s-au răzgândit şi au plecat. Nu ştie cu ce, că tocmai sosise un număr mai mare de maşini şi el trebuia să cheme băieţii de la parcare.

– Încearcă să vorbeşti cu băieţii care parchează maşinile clienţilor. Poate au văzut ei ceva. Eu trebuie să-l urmăresc pe tipul care a luat geanta cu bani.. Şi va fi foarte dificil, din cauză că, în timp ce eu îl aşteptam la poarta parcului, el a întins-o pe ocean. Probabil că avea o bărcuţă cu motor sau chiar o şalupă, după viteza cu care se deplasează punctul emiţătorului pe ecran.

*

*           *

O să spuneţi că o maşină  ajunge mai repede pe uscat decât o ambarcaţiune pe apă. Vă înşelaţi. Poate pe o autostradă, nu în Miami, care, chiar şi la ora asta şi afara sezonului are o circulaţie de nu se poate.

Singura soluţie pe care o aveam la dispoziţie pentru a-l prinde pe cubanezul cu materialul era să urmăresc din maşină deplasarea punctului luminos pe ecranul GPS-ului. Ceea ce am şi făcut. Şalupa, sau ce-o fi aia, se deplasează spre nord. Dodge-ul meu de-asemenea. Merg pe străzi paralele cu oceanul, pentru a putea să fiu aproape de locul unde va trage la mal. Rulez pe strada Dr. Bayshore şi apoi pe bulevardul Miami.

 Dacă eram mai prost, o luam din prima pe bulevardul 27, care este şi drept şi mă ducea direct spre West Little Havana, gândind că maimuţanii se vor duce la casa cu şobolani în pivniţă. Ei, bine, eu am fost deştept şi m-am gândit că oricât ar fi ei de paganei, vor evita hogeacul pe care-l cunoşteam. Numai că şi ei au fost deştepţi.

Observ că punctul luminos ocoleşte Brickele Key, iar eu mă îngrijorez că ar putea să acosteze pe insulă. M-am temut degeaba. Gagiul se apropie din nou de ţărm şi intră pe râu. De data asta am înţeles. Şi gagii au gândit pozitiv. „Nasolul ăla (nasolul vă daţi seama sunt eu) se va gândi că noi nu vom merge în cocioaba pe care o cunoaşte, aşa că ne va căuta oriunde alt loc din Miami. Până să epuizeze toate posibilităţile noi am împărţit prada şi ne-am cărat undeva unde-i păsăret de toate culorile, care abia aşteaptă să fie agăţat, trăscăuri scumpe, pentru toate gusturile şi nu sunt convenţii de extrădare cu Unchiul Sam.”

Virez stânga pe strada SE 10 şi apoi pe bulevardul SW 22. Mă grăbesc cât pot, dar am ghinion şi prind toate semafoarele pe roşu. Punctul luminos s-a oprit, într-adevăr în Little Havana, dar nu în West, ci în cartierul din sud. Reuşesc să descopăr casa. E soră geamănă cu cea din West Little Havana. În faţă sunt o maşină şi o rablă. Rabla este a cubanezului.  Scot pistolul, bag glonţ pe ţeavă şi trag piedica. Fac o scurtă cercetare a terenului. Găsesc o fereastră în spate. Are storurile coborâte, dar cam neglijent. Reuşesc să văd interiorul. Prima observaţie: mobilier de calitate, curăţenie lună. În jurul unei mese pe care sunt pachetele de bancnote şi două pistoale stau trei bengoşi cu gurile de la o tâmplă până la cealaltă, gesticulează larg. Unul este cubanezul meu, al doilea este tot el, doar că mai puţin cocălar. E un Pedro mai stilat, îmbrăcat modern şi scump. Al treilea este a treia. Fufa are şi meclă şi hoit prima clasă. O cunosc. Este tipa din fotografia  din cocioaba cubanezului. Fac pariu că musculosul de care era lipită nu era Pedro Gonzales Fernandez. Râde fericită şi se sărută din când în când cu geamănul stilat. Fac pariu că fericita păsărică este chiar doamna Backfied. Tocmai dădeam un tur de cercetare a interiorului, să găsesc o abordare potrivită situaţiei, când am văzut intrând pe uşă un al patrulea personaj. Are mască pe faţă şi ţine în dreapta un tun. Ceilalţi n-au timp să reacţioneze. Trage două focuri şi-i termină pe gemeni. Îi face semn cu pistolul nefericitei doamne să bage pachetele de bancnote în geanta care era aruncată la picioarele mesei. Ia geanta în stânga şi cu pistolul din dreapta îi face semn farfuzei să se îndrepte spre uşă. Băieţi, cred că aţi priceput: gagiul vrea să se capete şi cu banii şi cu paraşuta, care poate fi o mină de aur.

N-am timp să fac un plan ca lumea, aşa că reacţionez la primul impuls. Strig:

–  Stai! Poliţia! Şi nu mai aştept. Trag prin geam. Văd că scapă geanta cu parai din mână, iar din mânecă curg picături mari de sânge. Gagiul renunţă la geantă o apucă pe madam cu mâna rănită trecută pe după gât ţinând-o ca pe un scut şi trage spre fereastră. Gagica se zbate, aşa că precizia este zero. Trag şi eu. La plezneală. Tipul însă a ajuns la uşă şi până am ocolit casa, n-am mai văzut decât o maşină demarând în mare viteză. N-am ce face. Până ajung la maşina mea, pe care am lăsat-o puţin mai departe, băiatul rău este foarte departe. Intru în casă, îmi pun mănuşile de lucru şi fac o cercetare, foarte rapidă, de frică să nu fi anunţat vreun vecin schimbul de focuri şi să mă trezesc cu echipa zoologică pe cap, având şi Glock fumegând încă. Găsesc nişte boarfe muiereşti. Le salt şi le bag într-o pungă de gunoi. Sunt ale farfuzei şi nu vreau să pun poliţia pe urmele ei. Încerc să nu modific nimic din teatrul de război,  recuperez geanta şi gloanţele care-mi aparţin.

Naşparliul se va lăcomi şi atunci am să-l găbjesc

CAP. 8. „GAGICA ARE PITICI PE CREIER”

Îmi fac datoria de bun cetăţean şi anunţ poliţia că la adresa cutare s-au auzit focuri de armă. Folosesc telefonul special, cel de la orezari, care nu poate fi detectat. De ce? Doar cunoaşteţi prietenia ce mă leagă de locotenent Kellogg, zis Limbricul şi de sergent Gellhorn, zis Goriloiul. Apoi îl sun pe Fred să-i spun să n-o mai caute pe printzesă şi-i dau vestea proastă.

– Madama făcea gaşcă cu băieţii răi. Era cuplată cu unul din cei doi răpitori. Numai că băieţii răi au fost omorâţi de un al treilea care voiau şi mangoţii şi sursa pentru câştiguri ulterioare.

– Wig, pot să te rog să mergem împreună la reşedinţă? Am nevoie de un martor care să-mi confirme povestea.

– Sigur că da. Spune-mi unde te afli acum?

– În parc. M-am întors să-mi recuperez pistolul.

Apreciez că a procedat corect, atunci când nu şi-a luat pistolul la schimbarea decorului întâlnirii.

– Avem cam aceeaşi distanţă până la reşedinţă. Ne întâlnim peste jumătate de oră la parcarea dinaintea domeniului Ghorghiadis.

*

*           *

Bătrânul doctor s-a întristat când a văzut că suntem numai noi doi şi s-a mai luminat puţin după ce şi-a recăpătat geanta cu biştari.

Întâi a raportat Fred. N-a avut prea mult de povestit. Apoi mi-a dat cuvântul mie

A trebuit să-i explic pe-ndelete şi cu demonstraţii practice, cum s-au desfăşurat ostilităţile dintre băieţii buni (ăştia, bineînţeles suntem noi) şi cei răi. Cel mai dificil a fost să explic momentul din Little Havana. Bine că măcar soţul încornorat nu s-a deranjat să se scoale ca să afle ce şi cum cu consoarta: „Mâine am operaţii grele şi trebuie să fiu odihnit” l-a avertizat, când s-a sculat de la masă, pe socrul său. Tăticul nu s-a arătat prea contrariat când a auzit că fiica era cea care-l tapa de milioane, fiind cuplată cu unul dintre răpitori, dar a devenit vădit neliniştit când a aflat că acum era răpită pe bune.

– Şi acum ce o să se întâmple?

– După părerea mea, noul răpitor va suna rapid cerând şi el o răscumpărare, având în vedere că sconta că va câştiga premiul cel mare – şi banii de pe răscumpărare dar şi subiectul răscumpărării, pentru a o putea folosi în vederea măririi mizei.. Cred că cererea nu va întârzia.

– Am să vă sun imediat cum apare o asemenea cerere.

– Vreau să vă întreb ceva. Primiţi pe mobilul dumneavoastră informaţii confidenţiale, care nu trebuie să ajungă la urechile altor persoane?

– Nu, domnule Caldvell. De ce întrebaţi?

– În celular am montat un dispozitiv care-mi permite să aflu când sunteţi sunat şi să aud integral conversaţia. Ideea mi-a venit când am ajuns la agenţie.

– Aşa aţi aflat ce discutau cei doi.

– Dacă vă anunţaţi apropiaţii să nu mai folosească acest număr, nu voi scoate micul emiţător şi astfel, când veţi fi sunat, eu voi şti şi voi acţiona în consecinţă.

– Adevărul este că pe acest telefon nu vorbesc decât cu fiica mea şi mai rar cu soţia. Pentru toate celelalte am un alt mobil. Rămâne aşa.

– În cursul zilei de mâine pot continua discuţiile cu personalul domeniului?

– Bineînţeles. Fred se va ocupa de aceasta.

*

*           *

Merit un somn bun. Şi-l capăt. Mă scol târziu, dar fac întâi un drum la sediu. Bette, cu ochii roşii tocmai scria ultimele propoziţii din referat.

 – Patroane, gata! Pot să mă duc să mă culc?

V-am mai povestit eu. Fătuca asta n-a avut probabil numai „A” la compunere şi caligrafie, dar ar fi putut să fie notată numai ci „A plus” la sinteză şi sistematizare. Păcat că materia asta nu s-a introdus în şcolile americane.

– Liber. Ne întâlnim mâine.

– N-am nevoie decât de opt ore de somn, patroane. Poate mai ai nevoie de mine.

Îmi ia doar un sfert de oră să citesc sinteza materialelor aduse de Roger. Şi data trecută sexoasa a dispărut după ce a plecat de-acasă într-o seară singură la volanul maşinii şi nu s-a mai întors. Disperat tatăl a anunţat poliţia. Culmea culmilor cazul a aparţinut prietenilor mei locotenent Kellogg şi sergent Gellhorn. Şi, ca de obicei, n-au reuşit să afle nimic. Singura victorie a fost descoperirea maşinii, care era abandonată chiar în faţa sediului poliţiei metropolitane. Farfuza s-a întors singură acasă, după ce babacul a plătit un milion de parai. La sfârşit găsesc o listă de supoziţii ale diferiţilor ziarişti cu următoarea observaţie: „mai bine se făceau scenarişti de filme SF”. Unul se jura că un martor i-a povestit cum o farfurie zburătoare a plutit o vreme deasupra maşinii decapotabile şi, la un moment dat o undă luminoasă a ridicat-o pe tipă, după care a dispărut într-o clipă. Bineînţeles că îşi protejează sursa, care i-a cerut să nu-i dezvăluie identitatea. Altul a descoperit că soţul tradus de soţia, care este cam rea de muscă, a asasinat-o, a tranşat-o şi a împrăştiat-o prin ocean din iahtul familiei. Al treilea dădea vina pe comuniştii din Havana, din cauză că mai mulţi cititori au recunoscut fotografia şi au asociat-o cu un spion cubanez, cu care au văzut-o în ziua dispariţiei. (Ăsta a fost cel mai aproape de adevăr, dacă eliminăm chestia cu spionul.) Lista este mult mai lungă, dar eu trebuie să ajung la reşedinţa Gheorghiadis.

*

*           *

Când ajung, Fred mă aştepta nerăbdător.

– Wig, cineva din personal mi-a cerut să vorbească cu tine, cum vii.

– Altceva deosebit s-a mai întâmplat?

– Au fost dis de dimineaţă doi sticleţi.

– Ai reţinut cum s-au prezentat?

– Sigur. Doar eu i-am anunţat domnului Gheorghiadis. Cel ce părea şeful se numeşte Kellogg. Un tip care parcă n-a mâncat de-o lună nimic. Celălalt, unul care seamănă cu o gorilă, se numeşte Gellhorn.

Ce noroc am eu să mă întâlnesc în anchete cu echipa zoologică!

– Cine vrea să discute cu mine?

– Domnişoara Maria Mercedes Fernandez, camerista doamnei.

Acum îmi amintesc faptul că tipa nu s-a recomandat decât cu cele două prenume.

– Să mergem, Fred.

*

*           *

Băieţi, domnişoara Fernandez este în mare doliu şi are ochii roşii şi umflaţi de plâns.

– Domnule Caldwell, am greşit şi am fost pedepsită de Cel de sus.

– Vă rog să vă liniştiţi şi să-mi povestiţi totul de la început.

– Am ştiut de relaţia dintre doamna Backfied şi fratele meu. Eduardo Manuel. De fapt de aceea m-a şi angajat doamna. De fiecare dată când se întâlneau, eu trebuia să găsesc o acoperire şi să-i mint pe ceilalţi. Şi prima dată când s-a crezut că a fost răpită, doamna a fost cea care a organizat totul. Voia să pună mâna pe o sumă suficient de mare pentru a putea trăi fericiţi într-o ţară din America de Sud cu care Statele Unite nu au acord de extrădare.

– Puteţi să-mi povestiţi cum s-au întâlnit cei doi?

– Fraţii mei, cu toate că erau gemeni şi semănau perfect, erau foarte diferiţi din toate celelalte puncte de vedere. Pedro a fost de mic cam puturos şi nu i-a plăcut cartea. Trebuie să mărturisesc că nici eu n-am strălucit, dar m-am străduit să termin liceul. Pedro n-a fost în stare să termine nici clasa a cincia. În schimb Eduardo Manuel a fost un elev strălucit. A ajuns medic numai prin munca lui. Toţi trei ne-am născut în State din părinţi imigranţi, care au fugit de comuniştii din Cuba. De aceea n-au avut bani să ne ţină la şcoli. Eduardo a jucat fotbal, a fost campion universitar la înot, stilul liber şi a fost bursier. Pe doamna a cunoscut-o cu ocazia unei recepţii date la absolvirea promoţiei.

– De câţi ani sunt împreună?

– De şase. Se întâlneau zilnic şi, de multe ori doamna rămânea şi peste noapte, iar eu trebuia să ascund aceasta. De fiecare dată când mă întrebau de ce nu coboară doamna la masă, spuneam că are o migrenă şi m-a rugat să-i duc sus ceva de mâncat.

– Şi a ţinut asta şase ani? Zi de zi?

– Doctorul Backfied în tot acest timp nu a venit nici o dată în dormitorul soţiei sale. L-aţi cunoscut? Aţi văzut cum arată? Ştiţi care este diferenţa de vârstă dintre ei? Am considerat că, ascunzând relaţia dintre fratele meu şi doamna care mă plătea, fac o faptă bună.

Ca să fie mai convingătoare, Maria Mercedes îmi aduce o fotografie mare a doamnei. Ce să zic? Tind să le dau şi eu dreptate.

Acum îmi dau seama de ce tot timpul am avut senzaţia că am omis să întreb ceva. Uitasem să cer o fotografie a dispărutei.

– Ai aflat că doamna a fost răpită acum pe bune de altcineva? Cineva care i-a împuşcat pe fraţii tăi?

– Ştiu, de la cei doi poliţişti, că fraţii mei au fost împuşcaţi, dar ei nu ştiau şi cred că nici acum n-au aflat că doamna a fost răpită. În orice caz nu de la mine.

Chestia asta îmi place, din cauză că Limbricul şi Goriloiul nu-mi plac.

– Domnişoară, cunoaşteţi anturajul sau anturajele fraţilor dumneavoastră?

– Pe cel al lui Eduardo Manuel, în linii generale, da. Sunt medici, colegi de facultate sau de la spitalul unde a fost angajat. Dar Pedro Gonzales se înhăita mereu cu toate scursurile. Prietenii lui nu mi-au plăcut niciodată şi de aceea nici nu ne prea întâlneam decât la celălalt frate. Am auzit însă întâmplător o ceartă dintre ei. Eduardo îl acuza pe Gonzales că s-a împrietenit cu nişte pakistanezi, care încercau să-l convertească la islamism.

Am încercat să mai aflu şi alte amănunte, dar se pare că gagica vărsase tot şi nu mai aveam ce stoarce de la ea.

*

*           *

Trebuie să îmi mai încerc o dată norocul la doamna Corbertt Kitty. De aceea o sun:

– Stimată doamnă, prietena dumneavoastră a fost răpită, de data asta de-adevăratelea. Ştiu că aveaţi cunoştinţă de relaţia cu tânărul doctor cubanez. Trebuie să discutăm. Dacă refuzaţi, voi fi obligat să anunţ poliţia. Familia şi eu am vrut să nu facem public scandalul, dar acum lucrurile s-au precipitat. Cei doi fraţi cubanezi care puseseră la cale, împreună cu prietena dumneavoastră, toată această falsă răpire, au fost asasinaţi, iar doamna a fost răpită de un al treilea personaj.

– OK! M-aţi convins. Vă aştept la mine să discutăm. În cât timp puteţi ajunge?

– Sunt la reşedinţa Gheorghiadis, am să-l rog pe Fred să mă conducă, deoarece el cunoaşte adresa dumneavoastră.

– Bine, vă aştept.

Caut un epitet să i se potrivească confidentei doamnei Backfied. Singurul care i se potriveşte este piţipoancă. Voi băieţi ştiţi ce-nseamnă vorba asta. Îmbrăcămintea mai mult o dezbracă, dar trebuie să fiu corect. Are ce arăta! Coafată savant, unghii lungi cu manichiură desăvârşită, machiată corect. De specialist. Atunci când o fac singure gagicele sar calul. Nu se fardează, se tencuiesc.

– Este adevărat, domnule Caldwell că Afrodita îmi spunea tot. Nici eu nu i-am ascuns nimic. Cunosc idila dintre ea şi Eduardo Manuel şi, bineînţeles, ştiam că vor să strângă suficienţi bani pentru a putea să dispară definitiv.

Îmi face pe scurt istoricul amorului. Nu-i nevoie să vă redau povestirea, deoarece toate vă sunt deja cunoscute.

– Dar despre fratele geamăn al amorezului ce ştiţi?

– Pedro se înhăitase cu nişte arabi, parcă pakistanezi, motiv permanent de ceartă între fraţi. Altceva nu cunosc. Nu ştiu de ce dar îmi vine s-o cred. Gagica are pitici pe creier. În afară de cancanuri, modă, flirturi la altceva nu se mai pricepe.

CAP. 9. „ASTA-MI MAI TREBUIA, TERORIŞTI!”

Este luni şi au trecut deja mai bine de trei zile de la a doua răpire. Din cauză că răpitorul sau răpitorii n-au dat nici un semn de viaţă, nu pot să stau cu mâinile în pardon de expresie şi să-i aştept. Duminica a trecut fără să mai descopăr elemente deosebite legate de caz. Dimineaţa am participat la concursul anual la tir cu pistolul din dotare organizat de MPD. La el participă toţi ofiţerii din poliţia metropolitană şi câţiva din detectivii particulari, calificaţi în concursuri preliminare. Anul acesta a câştigat Wyatt Poter din Poliţia Criminală. Tipu-i un dur veritabil. Din facultate a plecat direct în trupele speciale, participând la acţiuni în Iran şi Afganistan. Un băiat de nu se poate. Pe locul doi a venit mandea, iar pe trei alt poliţist, McGregor, şi el un băiat de toată isprava.

După amiază am început să fac săpături. Astea-s cele mai nasoale şi mai plictisitoare. Trebuie să aflu cercul de prieteni al fiecăruia dintre cei doi fraţi în parte. Şi-l aflu. Întâi pe cel al doctorului Fernandez. A fost mai uşor. Încep de la spital, luând relaţii de la colegii lui. Toţi îl laudă pe Manuel şi-l critică pe Pedro, dar nimeni nu pare să ştie nimic de idila lui cu Afrodita Backfied şi doar că are un frate care este băiat rău. Sap mai adânc şi ajung la colegii de facultate, care au rămas în Miami sau în împrejurimi. De data asta informaţiile sunt mai consistente. Azi am ajuns la doctorul Andrew Hamilton din Kendal. Mi-a fost recomandat de mai mulţi din foştii colegi, ca fiind cel mai apropiat prieten.

Când i-am spus la telefon despre asasinarea lui Manuel şi a fratelui acestuia, mi-a zis că mă aşteaptă în Kendal. Vrea să mă ajute să-l pedepsesc pe ucigaş.

Am ajuns la Kendal pe la şase PM şi l-am găsit pe doctorul Hamilton destul de răvăşit

– Domnule Cladwell, îl cunosc pe Manuel din primul an de facultate. Ca şi el mi-am finanţat singur studiile. L-am cunoscut şi pe fratele său Pedro. Pe vreme aceea eram amândoi bursieri şi, în vacanţe ne angajam ca salvamari. Aşa a cunoscut-o Manuel pe Afrodita. Avea doar optsprezece ani şi venea la plajă singură. O dată s-a aventurat în larg şi s-a pornit o mică furtună, care a împins-o şi  mai departe. Manuel a observat-o şi a reuşit să o aducă la mal, unde a resuscitat-o, făcându-i respiraţie gură la gură şi masaj cardiac. A fost, cum spun francezii, un „coup de foudre”. Au ţinut secretă iubirea lor. Se întâlneau într-o locuinţă insalubră a fratelui geamăn, din West Little Havana. Înainte de a se întâlni cu domnişoara Gheorghiadis, Manuel se ducea şi făcea puţină curăţenie. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a devenit medic a fost să-şi închirieze o căsuţă în Little Havana, pe care a pus-o la punct să arate cât mai omeneşte. Între timp Afrodita s-a măritat, obligată se pare de tată, pentru ca afacerea să rămână în familie. În noaptea nunţii, Afrodita a fugit şi s-a întâlnit cu Manuel.

– Şi acum doctorul locuia tot în casa din Little Havana?

– Nu, dar a păstrat-o pentru întâlnirile amoroase, din cauză că, în blocul în care stătea, locuiesc numai medici, care ar fi putut să se întâlnească cu actuala doamnă Backfied şi astfel să ajungă la urechile soţului.

– Ce puteţi să-mi spuneţi despre fratele geamăn?

– Pedro era oaia neagră a familiei. N-a învăţat şi nici să muncească nu i-a plăcut. Trăia din expediente. Ştiu că se certa mereu cu Manuel care-i reproşa viaţa dezordonată şi prietenii dubioşi pe care şi-i făcuse.

– Tocmai prietenii acestuia m-ar interesa. Ştiţi, întâmplător, vreun nume, vreo adresă?

Domnul doctor Hamilton cade pe gânduri şi încearcă să-şi amintească ceva. Se dă bătut.

– Acum îmi dau seama că singurele lucruri pe care le ştiu provin de la Manuel. De la el am aflat că întreaga familie este disperată, din cauză că Pedro le-a spus că vrea să se convertească la islamism.

– Nu înţeleg disperarea. Libertatea americană garantează…

– Uitaţi că ei sunt americani de o singură generaţie. După cum ştiţi cubanezii sunt catolici fervenţi. Pentru ei o asemenea blasfemie nu este de conceput. Se pare că Pedro se înhăitase cu nişte pakistanezi, care trăiau din afaceri cu droguri. Manuel mereu îi atrăgea atenţia că aceste relaţii dubioase ar putea să-l ducă la puşcărie sau şi mai rău.

– Altceva nu vă mai amintiţi?

– Cred că mi-am mai amintit un episod. În urmă cu trei sau patru ani Pedro a venit la o întâlnire cu fratele său cu un Ford, destul de vechi, dar de care era extrem de mândru. Ne-a spus că l-a primit cadou de la unul din prietenii lui pakistanezi.

„Hopa!” asta am spus-o doar în gând, deoarece am o idee care poate să de roade.

I-am dat o carte de vizită şi ne-am despărţit, promiţând să-l anunţ când i-am răzbunat prietenul.

*

*           *

V-am povestit că există în poliţia din Miami o persoană, de sex feminin (şi ce sex, măi băieţi!), care este fericită să mă ajute de câte ori are ocazia. Asta este ocazia. Mă uit la ceas. Este douăzeci şi ceva, de cele mai multe ori la ora asta este acasă. O sun, din maşină, când mă întorceam din Kendall. Şi într-adevăr este. Să nu mă întrebaţi de ce nu i-am cerut serviciul la telefon, de la agenţie. Gândiţi-vă şi voi. La agenţie Bette ar putea să audă conversaţia noastră şi apoi n-aş avea cum să-mi plătesc serviciile pe această cale. Voi, cu siguranţă, aţi înţeles şi mi-aţi dat dreptate.

– Credeam că m-ai uitat,Wig.

– Cum poţi să-ţi imaginezi aşa ceva!? Am fost foarte ocupat cu ancheta de care-ţi aduci aminte.

Nu vă redau restul. I-am descris pe scurt filmul anchetei pe care voi o ştiţi deja din „Senatori cu pâine”. Vouă pot să vă mărturisesc faptul că naraţiunea a fost înflorită, în aşa fel încât bravul detectiv particular Wigglesworth Caldwell să fie viteaz, neînfricat, temerar, puternic, curajos, îndrăzneţ, cutezător, biruitor, triumfător etc.

– Wig, dacă mă anunţai mai devreme puteam să pregătesc o gustare şi o băutură…

Mă simt şi o invit la un club de fiţe, cu muzică bună şi trăscăuri de calitate. Păsăret de toate speciile: fufe, farfuze, matracuci, piţipoance, împreună cu papiţii, papiţoii şi pastilaţii care întregesc peisajul.

Gagica ciuguleşte din haleli ca o păsărică şi cloncăne din trăscăuri ca o cămilă care a traversat Sahara, ratând toate oazele din cale. Mi-e frică să nu se facă mangă. Nu se face. E mai trează decât mine, care, ştiţi, am antrenament, nu glumă. O şi dansez, cu toate că sportul acesta nu este pe primele trei locuri în preferinţele mele. Se lipeşte de mine şi-şi freacă ţâţele de pieptul meu vânjos şi păsărica de coapsa mea de atlet.

Băieţi, cred că ştiţi ce a urmat când am debarcat-o din nou la domiciliu. Partea asta nu v-o povestesc, că, dacă n-aveţi şi voi vreo păsărică lângă, n-o să mai puteţi dormi liniştiţi.

La postludiu încep atacul:

– Katty, sunt într-o mare încurcătură.

– Şi eu nu pot să te ajut, Wig?

– Nu ştiu. Poate da, sau poate nu. Numai tu o să poţi să-mi spui.

– Spune, Wig! Ştii că ţie nu-ţi pot refuza nimic.

Îi spun, băieţi, că aş vrea să ştiu cine a fost proprietarul unui Ford din 1986, cenuşiu. Îi spun şi numărul pe care şi-l notează într-un carneţel minuscul pe care îl pune apoi la loc în poşetă.

Când ne despărţim în zori, îmi promite că mă va suna cel târziu în seara asta.

Înţeleg aluzia. Şi-i promit o nouă ieşire la un club. Sunt convins că îşi va da toată silinţa.

 *

*           *

La agenţie o găsesc pe Bette botoasă.

 – Nu-mi spune, că ştiu. Tot în interesul cercetărilor.

Se apropie de mine şi amuşină ca un copoi.

– Katty de la poliţie!

E formidabilă fătuca asta!

– De ce nu mi-ai spus? Te-am aşteptat toată noaptea, Mi-am făcut griji. Tu nu ştii ce a fost în mintea şi în inima mea. Nu eşti contabil, învăţător sau pastor. Ai o meserie a dracului de periculoasă. Ştii bine de câte ori era să dai colţul. Un telefon. Atât trebuia să-mi dai. Un telefon. Auzi!

Auzeam şi, în minte, îi dădeam dreptate. Şi tot în minte promiteam să n-o mai supăr. Mi-ar pare rău s-o pierd. E o comoară. Dar numai în minte. Tare zic:

– N-am apucat să-ţi mulţumesc pentru sinteza grozavă pe care ai făcut-o.

Urmăresc reacţia. Se înmoaie toată, se înroşeşte şi redevine Bette cea eficientă.

– Patroane, ţi-am văzut însemnările pe agendă şi am văzut că te duci la un doctor din Kendal. Îngrijorată l-am sunat şi mi-a spus că te-a pus pe urma unui pakistanez.

– Şi?

– Am căutat pe internet şi am găsit multe lucruri interesante despre pakistanezii din Florida şi, mai ales cei din Miami. Ai pe birou o sinteză. Îţi aduc imediat şi o cafea.

*

*           *

Într-adevăr sunt lucruri interesante, unele chiar incredibile. Băieţii muncesc din greu să convertească la islamism persoane din grupurile defavorizate. Numeroşi afro-americani, chiar şi câţiva albi s-au convertit şi au fost trimişi în Pakistan. De aici s-au întors cu idei subversive. Unii au fost chiar arestaţi înainte să organizeze atentate pe teritoriul Floridei.

Sunt liste cu lideri, adrese de case de rugăciune, imami, alţi lideri religioşi.

Merită să-i mulţumesc fătucii pentru treaba făcută. Şi îi mulţumesc. Chiar aici, pe birou.

*

*           *

Restul zilei am telegărit, cu excepţia haltei de realimentare la restaurantul lui Zigu. Folosind informaţiile din sinteza făcută de Bette, am descoperit că în Miami trăiesc comunităţi, nu foarte, mari, de musulmani. Toate încercările de a mă apropia de vreuna dintre ele a fost sortită eşecului. Doar unii dintre ei au dreptul şi mai ales sarcina să contacteze americani în tentativa de a-i converti la islamism.

Mohsin Amid şi Mohammed Aslam au fost singurii pakistanezi care au acceptat să stea de vorbă cu mine. Primul este mullah sunnit al comunităţii pakistaneze. Un tataie care vorbeşte groaznic englezeşte şi care nu prea ştie în ce lume trăieşte. Şi, vă rog să mă credeţi, că mă pricep, tipu-i aerian pe bune. Cel de al doilea pare a fi un lider politic şi apărător al intereselor conaţionalilor săi în raport cu autorităţile. Este un tip instruit, absolvent al Facultăţii de Medicină a Universităţii din Miami. O observaţie din sinteza făcută de Bette atrage atenţia supra faptului că, deşi câştigă foarte bine din practicarea meseriei, locuieşte într-o casă modestă, maşina este destul de veche şi se îmbracă sub ştaiful poziţiei sociale. L-am pus pe lista mea şi din cauză că este medic, ceea ce ar putea să fi înlesnit o legătură cu gemenii cubanezi. M-a primit cu multă politeţe, aş putea spune arabă, chiar în cabinetul său care distonează de tot ce ştiam despre modestia şi sobrietatea pe care o afişează. Este luxos, bine utilat, situat într-o zonă „cu vad”. Băieţi, tipul are clienţi căcălău. Asistenta cu care am vorbit la telefon pentru întrevedere, crezând că sunt pacient, voia să mă programeze pentru sfârşitul săptămânii următoare. I-am spus că nu despre un consult medical este vorba aşa că mi-a fixat întâlnirea după încheierea consultaţiilor.

– Domnule doctor, aţi cunoscut întâmplător sau ca pacient un cubanez pe nume Pedro Gonzales Fernandez?

– Numele Fernandez îmi sună cunoscut, dar nu ştiu în ce împrejurări l-am auzit. Dar nu şi prenumele Pedro şi Gonzales.

Detectez o uşoară ezitare înainte de a răspunde. O poţi pune pe seama efortului de memorie, dar eu sunt mai suspicios. Mai schimbăm câteva replici protocolare şi mă car.

Eram în maşină când a sunat telefonul.

– Wig, te aştept. Am datele de care ai nevoie. Şi închide. Aţi înţeles, gagiilor, de ce. Sunt ostenit, da n-am ce face. În interesul cercetărilor…

*

*           *

Mai am puţin şi dau în clocot. Am mers iarăşi într-un club, am dansat-o, am dus-o acasă, i-am oferit şi partida pe care şi-o dorea şi farfuza încă nu mi-a spus ce mă interesează. Abia după ce a ieşit de la duş, înainte de a se strecura din nou în pat, scoate din poşetă o hârtie şi mi-o întinde. Citesc cele trei rânduri. Primul rând: un nume – Mohammed Aslam. Opa! Pe al doilea – adresa. Deja o ştiu. Pe al treilea: Apare într-o investigaţie a CIA de anul trecut, bănuit că are legătură cu teroriştii. Asta-mi mai trebuia, terorişti! 

CAP. 10. „CÂND ECHIPA ZOOLOGICĂ INTRĂ-N ACŢIUNE”

Gagiilor, habar n-aveţi cât de greu este s-o împaci pe Bette, după ce ai muncit, în interesul cercetărilor, desigur, toată noaptea la Katty de la poliţie. Sau, ştiu eu? Poate voi sunteţi mai vârtoşi la mădular. Acum sunt frânt. Îmi sorb cafeaua, pufăi din pipă şi citesc presa.

În mai multe gazete găsesc relatări despre un cadavru, descoperit într-o cameră de motel. Tipu' făcuse septicemie, se pare că motivul ar fi un plumb care a trecut prin capul humerusului şi a rămas turtit în îngroşarea care formează cavitatea glenoidă a scapulei. Relatări despre cadavre în ziarele din Miami ocupă trei sferturi din paginile ziarelor. De ce mi-a atras atenţi această ştire? Pentru că tipul se numeşte Nadeem Hanif şi este pakistanez. Iată textul din „Miami News”:

«Azi dimineaţă patronul motelului de patru stele Blu Miami, situat la câteva minute de plaja Downtown, a sunat la poliţie să anunţe că unul dintre clienţii săi a fost găsit de cameristă fără suflare. La faţa locului au venit domnii locotenent Kellogg şi sergent Gellhorn, poliţişti de la brigada criminală, din cauză că acesta prezenta o plagă împuşcată sub claviculă, în zona superioară a plămânului drept. Din primele cercetări a reieşit că motivul decesului nu a fost gravitatea rănii, ci o infecţie generalizată, produsă din cauza faptului că persoana nu s-a prezentat la un spital pentru a i se extrage glonţul şi a i se dezinfecta rana.

În cameră s-au găsit toate lucrurile decedatului, dar şi câteva obiecte care sugerează prezenţa unei femei. Un obiect deosebit a atras atenţia anchetatorilor: un fes negru, găurit în dreptul ochilor, aşa cum folosesc spărgătorii. În portofel poliţiştii au găsit o sumă mare de bani şi un permis de conducere pe numele Nadeem Hanif. Din cercetările reporterilor noştri de teren, rezultă că decedatul făcea parte din comunitatea de pakistanezi, stabilită în oraşul nostru.

Reporterii noştri de teren au discutat cu recepţionerii, barmanii şi cameristele.

Domnul Ozzi Chester, care a fost de serviciu în noaptea de luni spre marţi şi-a adus aminte că numitul Nadeem Hanif a venit singur, fără nici un fel de bagaje şi a plătit cash. Nici unul dintre recepţioneri nu-şi aminteşte ca acesta să fi fost vizitat sau să fi venit vreo dată cu o persoană de sex feminin. Dar acest lucru nu este imposibil, deoarece clienţii pot intra în camerele de pe cele două niveluri, fără să mai treacă pe la recepţie.

 Domnişoara Barbara Jessup, camerista de la parter, îşi aminteşte: „Alaltăieri, când am schimbat prosoapele, cele din camera 14 erau pline de sânge. Cum şi în alte numeroase cazuri s-a mai întâmplat, sângele, într-un motel, provenind şi din alte surse, înţelegeţi la ce mă refer, nu a raportat acest lucru. Ieri când am mers să fac curat, nu m-a primit, motivând că nu se simte bine.”

La întrebarea reporterului nostru, camerista susţine că nu ştie să fi fost vreo femeie în cameră, dar nu poate să ştie decât ceea ce s-a întâmplat în cele opt ore din tura de dimineaţă. Nici celelalte persoane intervievate nu-şi amintesc să fi văzut vreo persoană, bărbat sau femeie, vizitându-l pe decedat.

La ora la care am închis ediţia, echipa de criminalişti ridica amprente papilare şi alte urme de la faţa locului. Vă promitem că, imediat ce vor apare anumite rezultate, să vă anunţăm imediat.

Redacţia noastră este în posesia unei posibile piste pe care promitem să o prezentăm, în EXCLUSIVITATE, imediat după ce o verificăm din sursele noastre, aşa cum este profesionist să se procedeze.»

Tot ce se referă la pakistanezi, în momentul de faţă mă interesează.

*

*           *

Mă duc în camera cu minuni ale tehnicii. Mi-am amintit că am scos o înregistrare cu zgomotele de fond de la cele trei telefoane primite de doctorul Gheorghiadis de la primii răpitori. Cu toate că nici unul din aceştia nu mai există, ceva mă îndeamnă să le verific cu atenţie. Probabil ceva ce am sesizat în subconştient. Îmi pun căştile la urechi şi ascult. Nu-mi dau seama ce ar fi putut să-mi atragă atenţia. Sunt doar nişte zgomote şi atât. Voi mai apela o dată la ajutorul lui Hirohisa Fujii. Mă pricep, după cum v-am spus, dar încă n-am devenit expert.

Domnul Fujii soseşte, introduce prima înregistrare într-un aparat şi apoi începe să mânuiască nişte cursoare, să rotească nişte butoane. Îmi transferă căştile şi ascult. Zgomot de motor şi din trafic. Asociez cu vocea de la primul telefon. Cultivată. Vocabularul, curat, fără expresii argotice. Probabil că primul telefon a fost dat de doctor. Urmează a două înregistrare. Japonezul execută aceleaşi manopere. După câteva minute îşi scoate căştile şi pune pe difuzoare. Se aude destul de clar, chiar dacă puţin mai înfundat, o rugăciune musulmană. Intonaţiile sunt inconfundabile.

Asta era! Pedro Gonzales a dat al doilea telefon dintr-o moschee. Probabil că la aceasta a asistat, cu ştirea sau fără ştirea cubanezului şi o altă persoană. Fiind într-o moschee, concluzia se impune. Aşa au ajuns pakistanezii să se implice în afacere.

*

*           *

Ceea ce mă intrigă este lipsa de reacţie a răpitorilor pe bune. Au trecut patru zile şi nici un telefon, nici o cerere de răscumpărare. Îmi propun să-l supraveghez de-aproape pe Mohammed Aslam. Sunt sigur că nu el este răpitorul, din cauză că nu are nici o rană de glonţ. O să ziceţi că a pansat-o bine, că-i doctor, fiind acum ascunsă pe sub haine. Ba! Nu-i aşa că n-aţi fost împuşcaţi niciodată? Când ai o rană de glonţ, mişcările sunt scurte, produc durere şi grimase. Am văzut cum îi curgea mascatului sângele prin mâneca hainei. Rănile la mână, braţ sau antebraţ sunt cele mai nasoale. De cele mai multe ori doctorii îţi imobilizează braţul pentru câteva zile. Doctorul ăsta n-are nimic! De ce-l supraveghez? Pentru că de la el a cumpărat Pedro Gonzales maşina care a fost folosită la cel puţin o răpire.

Plictisitoare urmărirea şi şansele de a scăpa esenţialul sunt foarte mari. Tipul are cabinet şi lucrează şi într-un spital. Oriunde din aceste două locuri se poate întâlni cu oricine şi eu să rămân habarnist. Am totuşi norocul că-i cunosc programul şi mă prezint la datorie, doar o jumătate de oră înainte de a pleca. De ce înainte? Ca să nu-l ratez.

Azi după amiază a plecat la cincisprezece de la Spitalul South Miami şi s-a dus glonţ la cabinetul particular, unde-l aşteptau deja trei pacienţi, dintre care doi pakistanezi. De unde ştiu?! o să vă miraţi voi. De la domnişoara Sara Suleri, care-i este asistentă şi are în piept un ecuson cu numele scris mare şi cu majuscule americane şi dedesubt şi în arabă. Am intrat să o întreb la ce oră termină consultaţiile domnul doctor, deoarece mi-am amintit că trebuia să-l mai întreb ceva. Când am intrat tocmai ieşea un pacient şi domnişoara Sara i-a poftit pe domnii Hanif Kureishi şi Mian Sanaullah. V-aţi prins? La consult se pătrunde individual sau cel mult cu un alt membru al familiei. Cei doi însă nu par a fi rude, cât despre nume, ce să mai vorbim. N-are rost să stau până la ora două zeci când mă poate primi doctorul. În primul rând că nu am nevoie de o nouă întâlnire cu el. Îi voi urmări deocamdată pe cei doi pacienţi.

Îi aştept afară, în Dodge. Îi văd ieşind şi discutând aprins. Trec chiar pe lângă mine şi-i aud perfect, dar nu înţeleg nimic. Gagii vorbesc în arabă, sau ce limbă o fi aia. Unul dintre ei – deocamdată nu ştiu care-i Hanif şi care-i Mian – deschide cu telecomanda pe care o scoate din buzunar Chrysler decapotabil, ultra elegant şi ultra scump. După primele sute de metri, gorilanii s-au prins probabil că îi urmăresc. E adevărat că Dodge-ul meu este un model 1992, dar este totuşi o maşină cu un profil deosebit, chiar şi pentru Miami. Îi văd pe băieţii răi că încep să gonească să schimbe direcţiile fără să semnalizeze, să treacă pe galben la semafoare. Aşa după cum v-am spus, chiar dacă Chrysler-ul lor este model 2004, nu se poate compara cu Dodge Viper-ul 1992, pus la punct de prietenul meu Pat. Cu toate că măsliniul de la volan are aptitudini deosebite, nu se poate pune în materie de şofat, mai ales prin Miami, cu celebrul detectivul particular Wigglesworth Caldwell.

Pentru că nu vreau să-i pun în gardă, scot mobilul, formez numărul lui Pat şi-i explic ce mă interesează. După cincisprezece minute acesta îi interceptează într-un Buick de prin 1987, căcăniu., dar aranjat şi reglat cum numai el se pricepe. Mai dau un telefon. Cred că vă mai amintiţi de Ed Dawys, detectivul angajat de Priscilla în cazul cu senatorii. Îi cer şi lui un serviciu colegial. Este bucuros să mă ajute şi, după alte cincisprezece, balaurenii sunt preluaţi de Opelul fumuriu al acestuia. Tipii ne plimbă prin Miami şi prin împrejurimi, iar noi schimbăm din zece în zece minute trena la urmărire. Ne-au purtat prim Richmond West, Fountainbleau, au trecut şi pe la aeroport, Hollywood, Fort Lauderdale, până la Pompano Beach. Tocmai mă gândeam să renunţăm, când gagii, probabil liniştiţi că nu-i mai urmăreşte nimeni, au întors şi au luat-o spre sud, către Miami.

Mare brânză n-am făcut cu desfăşurarea asta de forţe. Chrysler-ul se opreşte în cartierul Virginia Gardens, din nordul Aeroportului Internaţional Miami, în care stau majoritatea măsliniilor, mai întâi la o adresă, pe care mi-o notez imediat, apoi la alta, după ce înconjoară Miami Springs Country Club-ul. Este şi ea în memoria PC-ului cu neuroni. Îl rog pe Pat să-mi lase mie Buick-ul ca să pot trece mai uşor neobservat prin cartier şi eu mai rămân, împreună cu Ed, încă o oră, fiecare la câte una dintre adrese.  

Se apropie asfinţitul şi musulmanii au ora de rugăciune de seară. N-are rost să-l mai  ţin şi pe Ed. Eu mai rămân, învârtindu-mă prin cartier. Folosesc Chrysler drept indicator. Nu s-a mai mişcat. E deja noapte. Sun retragerea.

Îmi promit câte o vizită la cele două adrese, când stăpânii vor fi plecaţi.

*

*           *

Sunt frânt şi hămesit. Dar mai mult frânt. Nu mai fac ocolul pe la restaurantul lui Zigu şi-mi comand o pizza prin mobil chiar din maşină. Cum cuptorul unde face cele mai grozave pizza din Miami se găseşte foarte aproape de locuinţa  mea,  când ajung comisionarul tocmai ieşea pe portiţă. Îl cunosc şi mă cunoaşte de ani de zile.

– I-am lăsat comanda domnişoarei Bette, mă anunţă tipul.

Vedeţi, când e să se-aleagă praful de planurile tale, se alege. Cu vârf şi îndesat. Până la intrare îmi pregătesc scuza: „Bette, scumpo, sunt frânt. Vreau să potolesc o bucată de pizza şi să dorm ca un îngeraş.” Deschid uşa şi rămân afişat. Bette mă aşteaptă îmbrăcată într-un slipuleţ tanga de dimensiunea unui timbru. Şi-atât. Schimb replica:

– Bette, scumpete, sunt fericit să te văd. După ce şapte ore am avut în câmpul vizual numai nişte arăboi urâţi, aveam nevoie să-ni clătesc ochii cu un peisaj mai estetic. Dar sunt aşa de ostenit încât nu ştiu dacă nu adorm înainte de a mă aşeza la orizontală.

În timpul ăsta gagica se apropiase de mine şi mă adulmeca insistent. Probabil mulţumită rezultatului examenului olfactiv mă asigură:

– Nu-i nimic, Wig. Nu-i nimic. De fapt nici n-am nevoie de tine treaz în întregime. Mă mulţumesc numai cu o parte şi pe aia mă oblig s-o trezesc eu.

Nu ştiu dacă v-am mai povestit, dar Bette este o artistă. Ar trezi partea respectivă şi a unui cadavru de la prosectură, după ce i s-a făcut autopsia şi a fost şi îmbălsămat.

După, abia mâncăm şi cloncănim şi ceva „Long John”. Mă aşez pe marginea patului şi adorm, aşa cum spuneam, înainte de a ajunge complet la orizontală.

*

*           *

Am dormit ca vreo zece prunci. Dimineaţa n-am mai găsit-o pe Bette lângă mine. Ca o bună secretară mă aştepta la agenţie cu cafeaua aburindă şi cu vestea cea rea:

– Patroane, a telefonat locotenentul Kellogg, că vine să stea de vorbă cu tine,

Am o presimţire.

– Când a telefonat?

– Nu sunt nici cinci minute. I-am spus că n-ai venit încă.

Cunoscând metodele celor doi, încep să-mi fac griji. De obicei tipii telefonează chiar din parcajul din faţa blocului. Dacă mi-au văzut Dodge-ul… Mă liniştesc. Doar pe jumătate. Venisem cu Buick-ul, am intrat direct în parcajul subteran al clădirii şi am urcat cu liftul acestuia. Cloncăn cafeaua ca pe un trăscău. Am nevoie de simţuri foarte treze.

– Spală ceaşca şi pune în ea alta. Dacă apar. Susţii că mă aştepţi cu cafeaua care deja se răceşte. Când echipa zoologică intră-n acţiune, înseamnă că treaba devine tare căcăcioasă.

CAP. 11. „NUME ALAH FIE LĂUDAT!”

Părăsesc agenţia şi chem liftul. Am de gând să nu mai dau pe la sediu toată dimineaţa. N-am noroc. Liftul se deschide şi din el iese Limbricul. Zâmbeşte. N-aveţi idee gagiilor ce înseamnă la locotenent „zâmbet”. O linie subţire care se întinde de la o ureche până la cealaltă.

– Te grăbeai undeva, scârnăvie?

– Exact. Am uitat în Dodge un dosar al cazului la care lucrez.

– Te-ai ramolit, sau îmi bagi strâmbe?

– De ce? mă mir eu sincer.

– Ai venit într-un Buick.

O încasez.

– Lasă, că n-ai să mai ai multă vreme de dosare şi cazuri. De data asta te-am înfundat.

– Ca de obicei dai vina pe mine pentru cazurile tale nerezolvate şi tot ca de obicei, ai s-o dai în bară.

– De data asta nu. Examenul balistic a demonstrat că glonţul cu care l-ai împuşcat pe pakistanez în motelul Blu Miami provine din pistolul tău.

– N-am călcat în viaţa mea în acest motel. Am căsuţa mea, nu sunt însurat şi-mi pot duce gagicele acasă.

– Lasă textele şi virează înapoi.

Ca să-mi arate că nu glumeşte îşi descheie haina şi eliberează gaica de la tocul pistolului. Şi, ca să-mi taie orice poftă de a dispărea, îl văd pe Goriloi păzind uşa agenţiei. N-am încotro. Când intru îi şoptesc lui Bette: „Cheamă-l urgent pe Roger.” Apoi tare:

– Fă două cafele pentru domnii poliţişti.

Când intru în biroul meu las uşa deschisă. Pentru orice eventualitate, dacă voi avea nevoie de un martor.

– Pentru început, lepădătură, scoate pistolul cu două degete şi pune-l pe masă.

Mă execut fără ezitare. Nu vreau să le dau motive să zică mai târziu că a fost vorba de legitimă apărare. Bette este, aşa după cum v-am spus, o comoară. O văd cum dă drumul la interfon şi apasă clapa sistemului de înregistrare. Limbricul ia pistolul cu o batistă jegoasă pe care o scoate din buzunarul de la pantaloni şi începe să-l miroasă.

– Vezi că deteriorezi urmele.

– Nu vezi, bă, că folosesc o batistă?

– Văd că foloseşti ceva care, după culoare, probabil că a fost folosită să te ştergi cu ea şi la cur.

– N-o să-ţi folosească la nimic faptul că te dai şmecher. Pistolul tău miroase a praf de puşcă. Deci s-a tras de curând cu el.

– Normal. Dacă pui mâna pe telefon şi vorbeşti cu McGregor şi Wyatt Poter, colegii tăi, ai să afli că duminică am participat la concursul anual de tir cu pistolul din dotare, organizat chiar de poliţia metropolitană. Din cauză că apoi am fost foarte ocupat cu cazul la care lucrez, nu am avut timp să curăţ arma.

– Îţi vom face şi testul cu parafină.

– Tot atât de inutil. Am tras duminică zece focuri, din care nouă au intrat în centru ţintei. Am martori toţi detectivii din poliţia Miami.

– Dar glonţul din Nadeem Hanif cum îl mai justifici.

– Ce să justific?

– Faptul că expertiza balistică a demonstrat fără tăgadă că glonţul s-a tras din acest pistol.

– Imposibil. Aşa ceva nu se poate demonstra.

– De ce?

– Pentru că nu am tras eu.

– Da cine?

– Nu ştiu, dar din pistolul ăsta, nimeni.

Sunt convins că şi chestia cu expertiza este subţire. Sunt aproape sigur că tipul este cel care a încasat-o în timpul răpirii pe bune, dar îmi amintesc textul din ziar: „Glonţul a trecut prin capul humerusului şi s-a turtit în îngroşarea care formează cavitatea glenoidă a scapulei” Băieţi la un asemenea impact nu mai rămân prea multe caracteristici. Iar cu una sau două asemănări nici un procuror nu se apucă de treabă. Aşa că voi continua să blufez.

– Nu cred că puteţi demonstra asta fără nici un dubiu. În primul rând, pentru faptul că n-am trecut prin acel motel niciodată. Aşa că urme biologice, ADN, urme papilare etc., nexam. Nu este nevoie de un as al baroului să demoleze orice acuzaţie.

– Sergent, te rog lămureşte-l tu să colaboreze.

Goriloiul, care până în acel moment a stat liniştit în fotoliu, sorbind din cafea, se ridică, ocoleşte biroul şi bagă mare:

– Lasă scârnăvie, că te facem noi imediat să mărturiseşti. Am să te toc, bucăţică cu bucăţică, până zici şi ce n-ai făcut.

Meclomanu' nu aşteaptă să vadă dacă am înţeles şi, ca să fie mai convingător îşi repede pumnul ca un baros. Fentez scurt şi evit lovitura dar Goriloiul n-are frână şi din inerţie cade peste mine. Cred că are o jumătate de tonă, că m-a golit de aer. Mă extrag de sub huidumă şi văd că pumnul îi sângerează ca de la abator. Abia acum observ că măsuţa de sticlă pe care a dus Bette cafelele este ţăndări. Se ridică şi sergentul şi se repede cu pumnul plin de sânge spre mutra mea. Băieţi, voi ştiţi cât sunt de sensibil şi că nu accept să fiu caftit, dar ceea ce văd în spatele lui mă determină să-i primesc pumnul, amortizând puţin din corp. Văd o lumină strălucitoare.

– Grozav instantaneu!

Cel ce pronunţă cele două vorbe este Roger Blackmur, iar în mâini ţine aparatul de fotografiat. V-aţi prins că lumina puternică n-a fost de la lovitură, ci de la bliţul reporterului de la „Miami News”.

– O ştire şi o fotografie de prima pagină! „Doi dobitoci de poliţişti, de la Brigada Criminală din Miami, au dat buzna în biroul celebrului detectiv Wigglesworth Caldwell, l-au lovit cu pumnul, umplându-l de sânge. Mizerabilii care nu merită să mai figureze pe statele bravei noastre poliţii metropolitane sunt...”

– Domnule Blackmur, nu ne noroci.

– De data asta nu mai am cum să vă iert.

O văd pe Bette că porneşte înregistrarea discuţiei. Va primi un premiu de la mine. Chiar în seara asta.

– Excelent! Am toate dovezile să vă înfund. Ştiţi bine că sunt în posesia unui album de instantanee cu meclele voastre în diferite împrejurări compromiţătoare. V-am iertat de fiecare dată, dar văd că nu vă astâmpăraţi.

– Domnule Caldwell, vă rugăm pe dumneavoastră, dăm în scris că nu vă mai deranjăm niciodată, numai nu ne nenorociţi.

– La asta am să mă mai gândesc. Dar va trebui să-mi spuneţi de ce vi s-a căşunat pe mine în acest caz?

– Din cauza glonţului. Raportul expertizei sugera că, în ciuda faptului că acesta era foarte deformat, una dintre urme ar putea proveni din Glock-ul dumneavoastră.

Observaţi? Nu mai sunt nici scârnăvie, nici măcar lepădătură!

– Numai una?! Ar putea?! Deci nu este sigur? Şi atunci de ce aţi venit să mă ameninţaţi şi să mă loviţi?

– Am greşit, domnule Caldwell. Iertaţi-ne.

– Chiar dacă eu am să vă iert, cu toate că nu meritaţi, s-ar putea ca domnul Blackmur să nu renunţe la o asemenea ştire.

– Domnule Blackmur, vă rugăm în genunchi. Şi Goriloiul să prăvale împreunându-şi palmele ca la biserică.

– Aveţi exclusivitatea pentru toate anchetele noastre, se smiorcăie şi locotenentul.

– Devine interesant. Începeţi cu asta!

– Păi, tocmai asta-i nenorocirea că nu avem nimic, absolut nimic, care ar putea să vă intereseze.

– Asta stabilesc eu. Voi îmi veţi arăta toate documentele şi pe urmă mai vedem.

– Ştiţi că nu putem să facem aşa ceva...

– Ştiu şi voi trebuie să ştiţi că nici eu nu pot renunţa la un astfel de subiect pentru nişte promisiuni vagi şi necontrolabile. Vă salut şi citiţi ediţia de seară a „Miami News”. Dacă o rataţi cumpăraţi-o pe cea de dimineaţă. Voi relua subiectul că este cea mai mare bombă de presă din ultima lună.

– Bine. Facem cum vreţi dumneavoastră, dar dacă se află că…

– Hai băieţi, doar ştiţi că ziariştii îşi protejează sursele!

*

*           *

Mă las tratat şi mângâiat de Bette. Când termină de şters sângele cu toată gingăşia de care este în stare şi, pe cuvânt că este în stare de foarte multă, mă ceartă:

– M-ai lăsat să cred că eşti grav rănit.

– Chiar eram. În demnitatea mea personală. Şi apoi cum puteam să refuz mângâielile tale.

O văd că ţuguiază buzele, semn că este supărată. Băieţi, nu pot să rezist s-o văd supărată. Aşa că o împac şi îi plătesc şi premiul pentru ideea cu înregistrarea. O fac aşa cum ştiu eu mai bine şi cum îi place ei mai mult. Abia am terminat şi ne-am aranjat ţinuta, când a sunat telefonul.

– Domnule Caldwell, sunt doctorul Gheorghiadis. Puteţi veni la reşedinţă? Adineauri m-au sunat noii răpitori.

– În maximum douăzeci de minute voi fi la dumneavoastră. Vin într-un Buick, vă rog să anunţaţi băieţii de la intrare.

*

*           *

Fred mă aştepta la poartă. L-am invitat în maşină ca să-mi dea primele amănunte.

– A sunat la ora zece şi câteva minute. Va trebui să ascultaţi înregistrarea şi să vedeţi înregistrarea trimisă.

– Când şi cum a trimis înregistrarea?

– De fapt când a sunat prima dată, a spus să verificăm căsuţa poştală de la intrare şi a închis. Domnul doctor le-a cerut băieţilor de la poartă să aducă tot ceea ce se găseşte în cutie. Erau, ca de obicei, un munte de reclame, prospecte, pliante, broşuri de promovare a tot felul de produse şi un plic cafeniu, netimbrat, fără destinatar, care conţinea un DVD. La un sfert de oră au sunat din nou şi au făcut revendicarea.

– Ceva deosebit în voce sau în înregistrare?

– Am ajuns. Va trebui să le vedeţi şi să le auziţi chiar dumneavoastră.

Doctorul Gheorghiadis mă aştepta într-un fotoliu şi, ceea ce am văzut nu mi-a plăcut deloc. Când l-am cunoscut era un bătrân cu o ţinută dreaptă, nonşalantă, cu eleganţa asociată de obicei poziţiei sociale, cu trăsături ferme, care, în ciuda vârstei, dădeau o expresie de siguranţă figurii sale. Ce văd acum, măi băieţi? Un moş cu fizicul prăbuşit, cocârjat şi faţa fără expresie. Îmi întinde telefonul fără să zică nimic. Ascult prima înregistrare:

„Caută în căsuţ poştal! Nu anunţam F.B.I. dacă vrei mai vezi fiica tău. Nume Alah fie lăudat!” Clic.

CAP. 12. „BĂIEŢII RĂI PE CARE-I CAUT”

Îi dau dreptate pentru starea în care se află. Cu teroriştii nu se glumeşte. Sunt fanatici şi visează să se jertfească în numele lui Alah şi al Profetului Mahomed, pentru a ajunge în rai alături de nu ştiu câte gagici virgine. Ce gusturi au şi ăştia! Habar n-au ei ce mişto este să foloseşti o sexoasă care ştie ce şi cum, spre deosebire de o virgină mironosiţă, care se străduieşte să te facă să crezi că nici nu ştie ce este şi la ce foloseşte chestia aia.

Prima observaţie: nu este un bun vorbitor de engleză. Concluzia: este venit mai de curând în State.

Dau drumul la DVD, bătrânul nu mai este capabil, greşind de câteva ori tastele. O văd pe doamna Backfied, legată la ochi, în mână ţine un exemplar din ediţia de dimineaţă a ziarului „Miami News”. Cel cu camera face un travelling şi dă un prim plan cu ziarul, să se poată citi data. Se depărtează apoi să se fixează pe faţa răpitei. Apoi planul se lărgeşte şi apar doi arăboi, fiecare având faţa acoperită cu câte un fald din pânza turbanelor. Se insistă asupra armamentului din dotare. Armă automată, jungher lung şi încovoiat. Deocamdată DVD-ul nu are sunet. Aşa că, doar bănuiesc că i s-a comandat să lase ziarul jos. Se apropie din nou camera ca să se vadă că în jurul pieptului aceasta are un brâu din cartuşe de explozibil, legate prin fire la un declanşator electronic, probabil prin unde telefonice sau radio. Abia acum se aude vocea doamnei Backfied. E speriată tare: „Tată, fă cum spun ei, că ăştia nu glumesc.” Se cunoaşte că a mai spus ceva, dar răpitorii au tăiat sunetul.

Observaţie: Nu apar nicăieri bannere cu  versete din Coran, aşa cum sunt cele din luările de ostatici din străinătate.

Cea de a doua înregistrare a convorbirii telefonice, pardon, a monologului telefonic, este mai scurtă: „Tu pregătit trei milion dolar. Sunam zicem cum schimbam. Numele Alah fie lăudat”. Clic.

– Am nevoie de înregistrări şi DVD-ul acesta. Va trebui să le analizez în laboratorul meu.

– Şi dacă sună răpitorii? Răspund eu. Oricum nu vă recunosc vocea, din cauză că, nici prima, nici a doua oară, n-aţi apucat să scoateţi nici o vocală. În momentul când vor suna şi voi şti pretenţiile, am să vă înştiinţez.

– Foarte bine. Sunt ale dumneavoastră. Vă doresc succes, deoarece acela va fi norocul meu.

*

*           *

Prima constatare este aceea că, spre deosebire de mesajele de la cubanezi, când mobilul nu afişa numărul telefonului de la care se făcuse apelul, acum numerele sunt afişate. Şi sunt două. Am rugat-o pe Bette să afle numele şi adresa abonaţilor.

De data asta nu mai apelez la Hirohisa Fujii. Am prins şpilul pentru analiza zgomotelor de fond. Acum am terminat şi sunt foarte mândru de mine. Ar trebui să fie premiat, dar cine să premieze patronul?! Poate Bette. Hei, gata acum! Diseară.

Pun banda cu zgomotele de fond de la primul mesaj telefonic şi ascult.. Fără discuţie ceea ce se aude sunt zgomotele dintr-o staţie a Tri-Rail-ului, trenul de navetişti care porneşte de la Aeroportul Internaţional, din vestul oraşului şi ajunge până sus, în nord, la West Palm Beach. Prea mult asta nu mă ajută. Calea ferată are peste o sută de kilometri şi o mulţime de staţii, atât în centrul civic al Miami, în cartierele periferice, cât şi în localităţile din nordul acestuia. Înregistrarea s-a făcut în momentul plecării unei garnituri din staţie.

Vine rândul celui de al doilea mesaj Se aud vuietul valurilor şi sunetul grav al sirenei unui pachebot. Pe malul oceanului, deci. Dar de unde? Florida este o peninsulă.

– Patroane – asta-i Bette – cele două telefoane sunt plasate, unul pe peronul Tri-Rail-ului din Fort Lauderdale, iar al doilea într-o cabină de pe cheiul portului turistic.

Aia-i! Zgomotele de fond sunt inutile. Mă declar învins. Îl sun pe Hirohisa Fujii şi-i povestesc eşecul. Vine imediat.

– Ziceai că aveţi şi un DVD.  

– Dar nu l-am folosit, deoarece mai mult de jumătate n-are sunet.

– Eu am să încep cu acesta.

După mai puţin de un minut, japonezul îşi scoate căştile şi pune sunetul în boxe.

– Astea sunt zgomotele de fond de pe partea pe care o consideraţi că n-are sunet. Spuneţi-mi ce auziţi?

– Mai multe respiraţii. Să le separăm. Ascultaţi-le pe rând acum. Ce aţi constatat?

– Prima a fost mai puternică, probabil mai aproape de microfon.

– Altceva n-aţi mai observat?

– Nu. Respiraţie obişnuită.

– Număraţi şi cronometraţi. Veţi afla frecvenţa.

– Nouăsprezece pe minut. Şi?!

– Bărbaţii au frecvenţa în repaus şaisprezece şi femeile optsprezece pe minut.

– Era femeie, dar de ce erau nouăsprezece?

– Din cauza stresului.

– A doua respiraţie este a unui bărbat. Este totuşi mai estompată.

– Nu tot timpul. Când respiră pe nas se aude un mic şuierat. Are o alergie, sau, mai puţin probabil în Florida, guturai. Din cauza aceasta respiră mai ales pe gură. Atunci sunetul pare mai estompat. Iată şi a treia respiraţie!

– Este a unui astmatic.

– Sau tot a unui tip afectat de o alergie. Cunosc că majoritatea japonezilor care au venit să se stabilească în Florida au avut în primii ani asemenea simptome.

– Este posibil. Nasoii ăştia sunt pakistanezi. Şi e foarte posibil să fi venit de curând în Miami.

– Iată şi ultima respiraţie. Ce observaţi?

– Păi sunt doar trei personaje.

– Dar la cameraman nu vă gândiţi? Ascultaţi cum creşte în intensitate la un moment dat sunetul respiraţiei. Dacă suprapunem cu imaginile, vom constata că intensitatea sunetului creşte când se apropie cu camera de pagina cu data ziarului. Deci n-a fost un travelling propriu-zis. A folosit camera web a calculatorului. Şi înregistrarea sunetului s-a făcut tot cu microfonul acestuia. Camera nu este foarte performantă. Au folosit o cameră ieftină, deoarece la apropiere sau depărtare de obiectiv trec câteva zecimi de secundă până îşi modifică distanţa focală şi claritatea.

– Şi ăsta ce sunet este?

– Cu toate că înregistrarea s-a făcut într-o clădire, se aude un zgomot destul de puternic. L-aţi recunoscut?

– Sigur un avion care decolează, ambalând motoarele la capătul pistei. Nu ştiu dacă trebuie să mă bucur, din cauză că în afară de Aeroportul Internaţional Miami, mai sunt în împrejurimi o mulţime de aeroporturi. Kendall-Tamiami, Opa-Locka, Nord Perry.

– Să ascultăm şi zgomotele de la cele două înregistrări telefonice.

– Inutil. Le-am ascultat. Una este într-o staţie a Tri-Rail-ului şi alta dintr-o cabină de pe malul oceanului.

– Daţi-mi voie să vă arăt cu nu aţi ascultat tot. Am separat trei nivele de sunet. Să le ascultăm pe rând.

– Ăsta-i din staţia Tri-Rail-ului şi asta din Port.

– Acum ascultaţi nivelul doi! Ce auziţi?

– Un fâşâit.

– Este fâşâitul benzii într-un reportofon sau casetofon.

– Interesant. Deci băieţii au făcut înregistrarea acasă şi s-au dus e, sau un comisionar şi a pus înregistrarea la microfonul telefonului public.

– Iată şi nivelul trei şi ultimul! Ce auziţi?

– Zgomotul unui avion la aterizare.

– Şi acum?

– Zgomot de decolare.

– Ce fel de avioane, puteţi aprecia?

– Turboreactoare de mari dimensiuni.

– Ca în toate cele trei înregistrări să se audă şi zgomotele produse de câte un avion cu reacţie de mari dimensiuni, fie la decolare, fie la aterizare, nu există decât o singură concluzie.

– Că locul unde s-au făcut înregistrările se află în apropierea pistei unui aeroport cu activitate foarte intensă, unde sunt procesate nave de mari dimensiuni Boeing 767 şi Airbus 320.

– Şi care ar fi acest aeroport?

– Cel Internaţional din Miami.

Băieţi. Am holbat felinarele, mai ceva decât pe plaja de nudişti la fundurile păsăretului ce se baladează pe acolo. Dacă nici acum n-am prins toate chichiţele, să nu-mi spuneţi voi Wigglesworth.

*

*           *

Am o idee. Iau toate înregistrările şi îmi încalec Dodge-ul pe care mi l-a adus Pat, după ce l-a verificat minuţios. Pe drum îl anunţ pe doctorul Gheorghiadis că vin spre el şi că am să-l întreb ceva. Sunt primit imediat. Doctorul arată la fel ca acum câteva ore. O sclipire de speranţă i se aprinde în ochi când mă întreabă.

– Despre ce este vorba, domnule Caldwell?

– Ştiu că sunteţi chirurg, dar am nevoie de o expertiză medicală.

Devine interesat.

– Dacă nu voi putea eu, găsesc printre angajaţii clinicii pe cineva competent.

– Vă rog să ascultaţi respiraţiile celor care au participat la înregistrarea DVD-ului.

– Respiraţii?! Dar nu se auzea nici o respiraţie.

– De aceea am avut nevoie de materiale în original.

Îi povestesc cum se procedează şi ce scule performante folosesc.

– Propun să le ascultăm.

Pun înregistrările cu respiraţiile separate. Recunoaşte cele două respiraţii diferite, dar nu şi cauzele producerii lor.

– Lăsaţi-mi acum mie această înregistrare. Mă oblig să aflu ce vă interesează.

Îi explic ce am mai descoperit studiind zgomotele de fond şi supoziţia japonezului cu privire la o alergie specifică oraşului pentru noii sosiţi.

– Interesant. Am avut şi eu anumite neplăceri respiratorii în prima vară de şedere în Miami. A trecut de atunci atât de mult că uitasem cu desăvârşire. Domnule Caldwell, mai bine mergem împreună până la clinică. Poate aflăm răspunsul pe loc.

 *

*           *

Doctorul Carol Merrick, anunţat de Gheorghiadis ne aşteaptă în cabinetul său. Ascultă cu atenţie înregistrarea cu cele patru respiraţii şi începe o disertaţie. Fetelor, nu sunt sadic să vă reproduc in extenso expozeul. În rezumat am aflat că sunt mai multe boli care pot fi confundate cu alergii. În Florida, datorită mlaştinilor din Everglades, unde creşte o buruiană al cărui nume îmi scapă, rudă cu grâul şi secara, vara, când înfloreşte, polenul produs în cantităţi foarte mari, se răspândeşte purtat de vânt. Acesta produce alergii respiratorii, asemănătoare cu astmul în care căile respiratorii se îngustează şi se produce mucus în exces în plămâni. Simptomele astmului includ: tuse, respiraţie şuierătoare.

– Numai prima dintre respiraţiile şuierătoare din înregistrare este însă efectul unei alergii. Cea de a doua este chiar un astm bronşic, agravat de un alergen. Dacă primul poate supravieţui, cu unele neplăceri, desigur, fără medicaţie şi supraveghere medicală, cel de al doilea trebuie să se trateze.

– Îl cunoaşteţi întâmplător pe doctorul Mohammed Aslam?

– Sigur că da. Am dat amândoi primariatul în acelaşi timp. Este un foarte bun pneumolog.

 Nu ştiu ce păsărică – iar vă gândiţi la prostii, obsedaţilor! – îmi spune că Hanif Kureishi şi Mian Sanaullah, care sunt pacienţii doctorului Mohammed Aslam, sunt băieţii răi pe care-i caut.

CAP. 13. „LUNGANUL JOHN NE ARATĂ FUNDUL GOL”

E deja noapte şi-mi dau seama că azi am sărit şi peste dejun şi peste cină. Cu ultima o mai pot rezolva. De la Gheorghiadis mă opresc direct la Zigu. Nu sta decât un minut. Atât îmi trebuie să achit cina comandată prin mobil şi pe care o găsesc împachetată elegant. Din partea casei pe pachet a pus şi un trandafir roşu-sânge.

Când ajung acasă găsesc masa aranjată şi pe Bette şi mai şi. Va trebui să reîncălzim cina la microunde, deoarece întâi îmi iau premiul pe care mi l-am promis dimineaţa şi suplimentul meritat de secretara mea pentru ideea de la vizita echipei zoologice Restul nu vă interesează!

*

*           *

La prima oră m-a sunat Roger.

– Wig, am câteva piste promiţătoare, neexploatate de poliţişti. Le-am citit dosarul şi mi-am dat seama că au cercetat exclusiv motelul. Tipul însă are pe permisul de conducere o adresă. Am să-ţi trimit prin mail actul cu fotografia şi adresa. Am impresia că nimeni nu a arătat fotografia băiatului de la recepţie. De verificat. Ţii minte, s-a vorbit despre „câteva obiecte care sugerează prezenţa în camera motelului a unei femei”? Ei, bine, este vorba de un pachet de tampoane absorbante, început. Rămăseseră din el doar două. Am cerut să ridice urmele papilare de pe el, deoarece tolomacilor nu le venise ideea asta.

Mâine voi avea rezultatul. Poţi face rost de un obiect cu urmele papilare ale doamnei Backfied?

– Sigur că da. Dar n-aş vrea să afle poliţiştii de răpire.

– Fii fără grijă. Găsesc eu o poveste.

Am printat permisul. Apoi, separat, am scos la imprimantă şi fotografia urangutanului care a mierlit.

 La domeniul Gheorghiadis o rog pe Maria Mercedes să-mi indice un obiect pe care l-a atins numai doamna şi nu l-a şters între timp de praf. Îmi arată o sticlă de parfum. O iau cu batista, o introduc în punga pentru probe şi o sigilez. Îi promit să i-o înapoiez.

Era gata să plec când mi-a venit ideea.

– L-ai mai văzut vreodată pe acest individ?

– Era prietenul lui Pedro. Cel care voia să-l facă să-şi renege religia. Din cauza lui întreaga familie era supărată.

– El este cel care i-a împuşcat pe fraţii tăi. Nu ştiu dacă asta poate să-ţi mai aline suferinţa, dar şi el a murit, în chinuri, din cauza unei infecţii generalizate a sângelui cauzată de o împuşcătură.

– Să-i dea dumnezeu sănătate celui care l-a împuşcat. La noi, sud americanii, spălarea onoarei este o obligaţie pentru toată familia şi care nu dispare decât după dispariţia celui vinovat.

– Am să-i transmit, Maria Mercedes.

M-am oprit doar la redacţie unde Roger mă aştepta, afară, în stradă. El a plecat direct la poliţie, iar eu la motelul Blu Miami.

*

*           *

La recepţie întreb de Ozzi Chester. Am ghinion.

– Abia a ieşit din schimb. Dacă veneaţi cu un sfert de oră înainte, îl mai găseaţi aici.

Îi cer adresa colegului său. Tace. Îi arăt gagiului portretul preşedintelui Alexander Hamilton. Nu se arată impresionat deloc. Îl clonez pe „împuşcat”. Cei douăzeci de dolari de dolari îi descleştează fălcile şi mi-o recită dintr-o suflare.

– Locuim amândoi în acelaşi apartament. ne costă mai puţin! mă lămureşte tipul. Dacă plecaţi imediat s-ar putea să ajungeţi chiar înaintea lui. Ozzi foloseşte Metrorail-ul, din cauza că nu a reuşit să-şi ia încă permisul de conducere.

 Într-adevăr a trebuit să-l aştept aproape jumătate de oră, dar a meritat. Deşi tot atât de scump ca şi colegul de apartament, Ozzi îşi merită mangoţii. Mă consolez cu gândul că doctorul Gheorghiadis îmi va achita toate cheltuielile.

– Nu-i acesta Nadeem Hanif. Vă înşelaţi. Când a venit să închirieze camera, era noaptea târziu. Nu mai era nici un alt client, aşa că am avut timp să schimbăm câteva vorbe şi să-l observ cu atenţie.

– I-ai cerut vreun act?

– Normal. Mi-a dat permisul.

– Te-ai uitat la fotografia de pe permis?

Îl văd că se codeşte. Îl încurajez.

–  Nu, doar la nume. Era deosebit şi m-am străduit să-l scriu cât mai corect.

Scot şi fotografia permisului de conducere. Rămâne afişat.

– Îmi pare rău. Nici nu mi-a dat prin cap să verific dacă tipul seamănă cu cel din fotografie.

– Zilele astea am să te mai vizitez o dată. Te rog să-mi spui când te pot găsi în următoarele zile la motel.

Îmi notez tot programul băiatului pentru următoarele zile şi mă cărăbănesc.

*

*           *

Am în plan să verific adresa din permis a lui Nadeem Hanif. E în South Miami, aproape de Kendall. Nu-i chiar ca la ţară, dar nici ca în metropolă. De data asta am noroc. Locuinţa este mai retrasă, având în spate o zonă verde, ceva între un scuar mai mare şi un parc mai mic. La ora asta, de obicei oamenii sunt la slujbă. Cu toate acestea fac întâi o verificare. Sun la uşa casei din stânga. Nu răspunde nimeni. Acelaşi lucru se întâmplă cu casa de peste drum. La dreapta şi în spate nu are vecini. Intru în curte şi sun la uşă. Îndelung. Repet operaţia. Nimic. Dau ocol casei. Căutarea îmi este răsplătită. Uşa de la bucătărie este deschisă. Intru şi încep să cercetez fiecare încăpere. Metodic. În dormitor cearceaful este pătat de sânge. Nu la nivelul umărului, al fundului. Aţi înţeles ce s-a întâmplat. Damei i-a venit ciclul pe când era legată. Pe pat mai găsesc două bucăţi de frânghie şi una de leucoplast. Primele au servit, cu siguranţă, la imobilizarea cuiva, iar cu leucoplastul i s-a închis gura. Iau în pungi de plastic mostre pentru determinarea ADN-ului.

În sufragerie găsesc alte semne: prosoape, şervete, dar şi feşe sterile, toate având urme de sânge uscat. Pe două din ele se văd şi pete de puroi. Nu le ating. Vor fi probe pentru poliţişti. Era să plec când am văzut colţul unui covor ridicat. Îl dau la o parte şi găsesc capacul unui chepeng. Cobor cu precauţii şi rămân fără darul vorbirii. Aici este un mic arsenal: arme automate, muniţie ca pentru un război întreg, explozibili, material de propagandă musulmană, chemări la distrugerea duşmanilor islamului şi patru paşapoarte cu nume diferite, dar toate cu mecla maimuţoiului. Nu ating nimic, doar fotografiez cu telefonul fiecare colţişor.

Mă cărăbănesc din cuibuşorul de terorişti. Despre chestia asta trebuie să discut cu Roger.

*

*           *

Nu ştiu ce să cred. S-au adunat o grămadă de întrebări, cărora, deocamdată, nu le găsesc nici un răspuns. De ce nu i-a scos alde Mohammed Aslam glonţul din umăr? Pneumologii au fost iniţial medici generalişti. De ce nu i-a administrat măcar nişte antibiotice şi l-a lăsat să crape ca pe un câine? De ce l-a mutat din locuinţa lui?

La toate astea mă gândesc în drum spre redacţia „Miami News”. L-am sunat pe Roger şi l-am rugat să coboare. Ne-am întâlnit în restaurantul nostru, am aşteptat să vină şi lunganul John .

– Am o problemă şi nu ştiu cum să mă descurc.

– Nu vrei s-o luăm cu începutul? Poate explicând se iveşte şi soluţia. Mie mi se întâmplă adesea.

– Am fost la adresa pakistanezului mort în motel, cea pe care mi-ai dat-o azi dimineaţă. Erau acolo o mulţime de urme papilare, biologice care demonstrează trecerea doamnei Backfied pe acolo. Am luat câteva mostre fără să deranjez sau să stric ceva. Le poţi duce la poliţie pentru identificare şi comparare cu ADN-ul de pe sticla asta de parfum, care a fost atinsă doar de ostatica pakistanezilor?

– Sigur că da. Şi, aşa cum am stabilit, nu voi da amănunte despre provenienţa lor. Mai ai şi alte probleme pe care te pot ajuta să le rezolvi?

– Mai! În beciul locuinţei există un întreg arsenal de arme, muniţii, explozivi, materiale de propagandă islamică şi mai multe paşapoarte diferite, din ţări diferite, pe nume diferite, dar cu aceeaşi fotografie. A lui Nadeem Hanif, împuşcatul. Din momentul acesta afacerea ar trebui să intre în atenţia F.B.I., dar intervenţia lor ar putea să pună în pericol viaţa ostaticei.

– Cred că am şi pentru asta o soluţie convenabilă.

Scoate telefonul, scoate din agendă un număr şi face apelul.

– Simon, Roger la telefon. Am nevoie de un ajutor de specialitate. Poţi veni la restaurantul celor de la Miami Heat? Bine, te aşteptăm.

– Nu va strica totul?

– Poţi să ai încredere deplină în el este un băiat de ispravă.

– Până vine el să-ţi spun şi cea de a doua problemă. Am nevoie de meclele celor doi pakistanezi care cred eu că sunt actualii deţinători ai ostaticei şi care au şi anunţat că vor trei milioane de parai. Pe mine mă cunosc şi nu mă pot apropia prea mult ca să-i fotografiez…

– Am înţeles. Dacă-mi spui unde-i găsesc, le fac eu pozele. Un reportaj printre musulmanii din Miami, poate fi un motiv bun. Şi oricum voi avea nevoie de mutrele lor atunci când voi începe să scriu reportajele.

Probabil că Simon era prin preajmă, deoarece a apărut în cinci minute. Tipu-i un bărbat frumos. Un negru bine clădit, probabil urmaş al mai multor hibridări, aşa cum sunt mulţi afro-americani. Pielea-i este deschisă, doar forma nasului şi dinţii mari şi foarte albi ca dintr-o reclamă la o pastă de dinţi, mai amintesc de ascendenţa africană. Mai avem nevoie de un „Lungan”, că primul se evaporase. Se fac prezentările. Simon este agent special. Se cloncăne primul pahar şi se trece la subiect:

– Care-i problema, băieţi?

– Am dat în timpul unei investigaţii private de un posibil caz de competenţa F.B.I. Pe de altă parte intervenţia voastră directă ar pune în pericol viaţa fiicei clientului meu.

– Ia-o cu începutul şi vedem ce se poate face. Poţi, pentru început, să nu dai nume şi adrese.

I-am povestit, ţinând cont şi de interesele clientului meu. I-am arătat şi fotografiile din bârlogul teroriştilor.

– Hm, deci tu erai tipul care a umblat azi prin locuinţa lui Nadeem Hanif?

Rămân fără darul vorbirii. Eram aşa de sigur că nu m-a văzut nimeni!

– Eu mă ocup de grupul pakistanezilor. Azi grupul operativ mi-a relatat că un tip înalt şi roşcovan a pătruns în locuinţă. Imaginile de pe camerele pe care le-am instalat peste tot au arătat că nu ai luat decât nişte probe de la faţa locului. Băieţii mei au crezut iniţial că eşti poliţist şi ai ajuns în sfârşit la locuinţa decedatului.

– De ce mai supravegheaţi locuinţa, dacă ştiaţi că este mort?

– Din cauza arsenalului din beci. Vrem să ştim cine vine după el.

Am curaj să-i spun mai multe amănunte, fără să pronunţ nume. Pe astea nu le ştia. Nu aflaseră că Nadeem Hanif a răpit o ostatică de la cei doi cubanezi şi care, după moartea lui, a ajuns pe mâna altora, care cer trei milioane pentru a o elibera.

– Ai vreo suspiciune?

– Am, dar trebuie s-o verific.

– Mă anunţi şi pe mine, atunci când vei avea certitudini?

– Mă ajuţi şi pe mine cu informaţii, atunci când voi avea nevoie?

– Dacă nu dăunează acţiunilor noastre, da.

– Îl aveţi sub supraveghere pe doctorul Mohammed Aslam. Asta este o afirmaţie. Are legături, în afara celor medicale, cu pacienţii săi Hanif Kureishi şi Mian Sanaullah? Asta-i întrebarea.

– Aţi auzit de ei?

– Da. Pe ei îi bănuiesc că sunt răpitorii la mâna a doua.

– Noi i-am scos de sub urmărirea strictă în urmă cu două săptămâni. Pur şi simplu nu aveau legături cu ceilalţi pakistanezi. Singurul vizitat era doctorul Mohammed Aslam, dar ştim că amândoi sunt astmatici.

Îi explic ce am aflat şi eu despre „astmul” lor.

– Am o rugăminte.

– Spune.

– Te rog să nu reluaţi supravegherea prea strictă a celor doi urangutani. N-aş vrea să simtă ceva să se sperie şi să facă vreo prostie. Promit că am să vă informez imediat cu tot ce voi afla.

 Facem schimb de cărţi de vizită. Lunganul John ne arată fundul gol, aşa că ne despărţim.

CAP. 14. „ÎNCHID, CA SĂ NU-I LAS PLĂCEREA DE A MĂ ÎNJURA”

Pentru că se înserează şi răpitorii încă n-au dat nici un semn că ar avea de gând să câştige nişe mangoţi nemunciţi, mă decid să nu pierd timpul şi să dau o raită pe la bârlogurile celor doi pakistanezi.  Cea mai convenabilă oră este cea a asfinţitului, atunci când băieţii, poate să se scufunde lumea, că ei nu se întrerup din rugăciune.

Primul pe lista mea este Hanif Kureishi. El stă la ultima casă pe o fundătură cam în dreptul Misiunii America Latină, care se termină în terenul de golf al Miami Springs Country Club, la mai puţin de şapte sute de metri de pista de nord a Aeroportului Internaţional. Întruneşte toate condiţiile pentru a fi locul unde s-au făcut toate înregistrările şi este şi foarte izolat ca să poată fi locul unde măsliniii au ascuns-o pe doamna Backfied.

Intru în curtea care înconjoară casa din toate părţile. Este plină de bălării şi arbuşti care au crescut neîngrijiţi, până aproape de acoperişul clădirii. Prin jungla asta n-are cum să mă vadă nimeni şi, din cauza zgomotelor reactoarelor care aterizează şi decolează aproape continuu de pe cele trei piste ale aerodromului, nici nu pot fi auzit. Merg totuşi cu multe precauţiuni. Dacă au ceva de ascuns, sigur că au şi inventat nişte capcane pentru eventualii curioşi. Noroc că este încă suficientă lumină şi, mai ales, pentru că mandea este băiat deştept. Încercând să mă apropii de fereastra din spatele casei, observ firele întinse prin bălării. Le-am ocolit, dar ajungând la un metru de fereastră, observ că vegetaţie este uscată. Nasolu făcuseră o capcană, ca sălbaticii din triburile africane sau amazoniene. O groapă cu ţepuşe, acoperită cu crengi împletite, pământ şi ierburi, care din cauza căldurii se uscaseră. Ştiu acum cum stă treaba, aşa că verific terenul din dreptul tuturor ferestrelor. Peste tot aceeaşi poveste. Singura cale de acces fără probleme este uşa. Acolo, mai mult ca sigur, a montat în interior alte dispozitive mai sofisticate.

Am un plan să pătrund în casă fără să cad în niciuna dintre capcanele instalate, dar am nevoie de ajutoare. O las pe mâine.

*

*           *

Dimineaţă merg la atelierul lui Pat Eyring. Vă amintiţi că pe terenul lui se găseşte cel mai mare cimitir de maşini din zonă. Împreună cu cei doi fii ai săi aleg câte o rapandulă de maşină, pe care altul n-ar da nici un cent şi-i dau o viaţă nouă, cel mai adesea chiar mai bună decât în fosta ei tinereţe.

– Fericit să te văd Wig, prietene şi aş fi şi mai fericit dacă am să pot să te ajut cu ceva.

– Cu speranţa asta am venit la tine. Am nevoie de o maşină excelentă, care să arate ca o rablă, dar şi de unul din fii tăi să mă ajute.

– Ştii bine că nu-ţi pot refuza nimic. Am în lucru un Buick din 79. Motorul, transmisiile, cardanele, toate sunt la cel mai înalt nivel. Arată jalnic, cu toate că şi tăblăria este în perfectă stare.

– Ştiu că pot conta pe ea. Te poţi lipsi câteva ore de unul din fiii tăi?

– Thomas! Vino aici, te rog!

– Da tată, care-i treaba? Bună ziua, domnule, Caldwell! Mă bucur să vă revăd.

– Domnul Caldwell are nevoie de tine pentru câteva ore.

– Are ceva Dodge-ul dumneavoastră?

– Nu, Tom. Am, nevoie de un ajutor într-o acţiune.

– Staţi să-mi iau pistolul şi vin imediat.

– N-ai nevoie de pistol pentru treaba pe care o vei face.

– Nuuu?

Îl văd dezamăgit, aşa că supralicitez:

– Munca unui detectiv nu înseamnă numai scatoalce şi împuşcături, ci şi urmăriri, supravegheri, de cele mai multe ori plictisitoare, dar, adesea, mai importante pentru succesul misiunii decât toate caftelile din lume. Mai am nevoie de ceva care cu siguranţă pot găsi la voi: o scară uşoară telescopică sau pliabilă.

– Normal că se găseşte. Haide-ţi să vă arăt şi să alegeţi ce vă convine.

– Iată care este planul acţiunii. Trebuie să pătrund într-un cuib de cobre care, cred eu, au răpit pe fiica clientului meu. Cuibul este însă bine păzit cu capcane şi dispozitive de alarmă. În dreptul fiecărei ferestre au săpat gropi cu ţăruşi ascuţiţi şi au mascat-o cu crengi pământ şi vegetaţie. Nu pot fi ocolite, doar traversate.

– Am înţeles, despre ce este vorba. Vreţi să întindem deasupra ceva ca o punte peste groapă.

– Exact.

– Am ceva foarte potrivit. Chiar o punte care se poate întinde, formată din trei componente care glisează, una sub alta. Cam ce lăţime are groapa?

– Un metru jumătate, maximum doi.

– Perfect. Puntea deschisă complet are trei metri.

– Va trebui să mă instruieşti.

– Nu-i nevoie, v-o întind eu.

– De tine am nevoie în altă parte, să-l urmăreşti pe locatar şi să mă anunţi dacă se apropie de casă.

– Îmi place asta. Să-mi iau telefonul şi putem pleca.

– Va trebui să-ţi iei şi tu o maşină mai puţin bătătoare la ochi, iar urmărirea să fie cât mai discretă. Nu vreau să-l sperii.

– Ştiţi că sunt un şofer foarte bun. Puteţi să vă bizuiţi pe mine.

– Pentru început vom merge la locuinţă de unde-l vei prelua la plecare.

– E mai puţin decât am sperat, dar mai mult decât mi-era dat să fac pe ziua de azi.

*

*           *

Stăm în maşinile noastre, schimbând din când în când locurile, de o parte şi de alta a intrării în fundătură.

Misiunea Latinoamericană, ne oferă un bun pretext. Aici vin şi pleacă mereu numeroase alte rable, chiar mai prăpădite ca aspect decât ale noastre. După aproape o oră Chrysler-ul îşi face apariţia. Îi semnalizez lui Tom şi el porneşte în urmărire, lăsând două alte maşini între el şi măsliniu. Eu trebuie să mai am răbdare. Şi bine fac. Telefonul începe să sune.

– Se întoarce!

– Rămâi pe loc, e doar manevra de verificare a eventualelor codiţe. Nici eu n-am intrat, intuind cum va proceda.

Nu-mi dau seama dacă este chiar titularul hogeacului, deoarece nu l-am văzu niciodată de aproape. Chiar şi acum sunt la aproximativ o sută de metri de el, dar după alură, pare a fi chiar Hanif Kureishi. Întunecatul este chiar mai tipicar decât mi-aş fi putut închipui. Nu se întoarce doar până în poartă, ci intră şi în casă, probabil că dă o raită şi iese după un minut. Sunt convins că nu se mai întoarce. Nu risc totuşi. După zece minute Tom mă anunţă ca a ajuns în centru. Este momentul să intru în casă. Peste alte zece minute mă sună din nou.

– A intrat în Dadeland Mall. L-am chemat şi pe fratele meu. A intrat în mall şi se ţine aproape. Zice că face cumpărături alimentare.

– Foarte bine. Eu am pătruns deja.

Iau camerele la rând. Una, două, trei. Fiecare cu câte o fereastră. Afară sunt totuşi patru ferestre. Iau pereţii la rând şi ciocănesc. Nicăieri nu sună a gol. În schimb sună telefonul.

– Tipu şi-a abandonat căruciorul în mijlocul magazinului şi s-a repezit spre uşă. A urcat în maşină şi a pornit în mare viteză înapoi.

N-am încotro. Ies pe unde am intrat, strâng puntea şi dau cu praf de mers. Noroc că am lăsat maşina mai departe, că abia am făcut câţiva paşi spre Misiune şi văd Chrysler-ul năvălind în fundătură. Cât p-aci! Probabil că am deranjat vre-un senzor care l-a avertizat prin mobil, că are vizitatori în vizuină.

Îmi propun să verific dacă nu pot să-i bruiez semnalul cu vreo ustensilă din laboratorul japonez. Le mulţumesc fraţilor Eyring şi-i rog să nu pomenească nimic despre acţiune până nu-i găbjesc pe răpitori. Le promit că vor trebui să se pregătească să apară ca eroi ai presei din Miami, dacă totul merge ca pe roate.

*

*           *

După amiază mă sună Roger:

– Wig am pozele.

– În restaurantul macaronarilor peste un sfert de oră e bine?

–  OK!

Stau şi mă uit la poze şi nu-mi vine să cred. Meclomanul ăsta este Hanif Kureishi! Dintr-o lună plină se ridică pifometrul, ascuţit ca un ţăruş. Ochii stau să-i iasă din orbite. Gura-i este o linie, iar urechile două foi de varză. Trunchiul – dulap, picioarele – grisine.

Roger are şi o fotografie a celuilalt întunecat. Ştiţi teoria darwinistă despre originea omului din maimuţă? Ei, bine, gagiul s-a înşelat. Nu toţi s-au tras. Cel puţin Mian Sanaullah nu s-a tras de tot. Cred că şi printre giboni ar fi considerat un naşpa. În creştet are patinoar de muşte, faţa-i este buhăită, ochii sunt scufundaţi în grăsime, care nu mai încape în piele şi-i străluceşte şi deasupra. Buzele seamănă cu ale unui cimpanzeu, la fel şi bărbia, adică n-are! Şi, ca tabloul să fie complet, tipul are tunel la umblătoare. O fi fost călăreţ la vremea lui.

– Cum ai reuşit să-i fotografiezi în posturile astea naturale?

– Întâi le-am spus că vreau să fac un reportaj. M-au refuzat, băgându-mi textul cu religia. Atunci i-am pândit şi am folosit cel mai performant teleobiectiv din redacţie.

– Îţi rămân îndatorat. Tu rămâi te rog cu John, să nu se plictisească. Eu voi da o tură până la motelul Blu Miami.

Iar n-am noroc Ozzi cu care voiam să mă întâlnesc, intră în tură la 7 P.M. şi acum e abia 6. Ca orice bun american ştiu că timpul costă bani, aşa că trec cu pozele în mână la bar, la lenjerese, şi femeile care fac şmotru prin camerele etajului. Toţi ridică din umeri, după ce-şi fac cruci, scuipă în sân de sperietură, sau rămân cu gura în poziţia deschis. Mulţi vor avea coşmaruri câteva nopţi de-aici în acolo. La şapte fără cinci apare şi omul meu. Îi arăt meclele celor doi babuini. N-are nici o reacţie. Trebuie să-i arăt şi pozele mai multor preşedinţi ai Statelor. La douăzeci i se descleştează fălcile. Întinde un deget şi exclamă:

– Ăsta-i Nadeem Hanif!

Mecla indicată îi aparţine lui Hanif Kureishi. O nimic toată! Diferenţa-i de-un nume!

– Deci el a închiriat camera?

– Sigur. Crezi că se poate uita o asemenea moacă?

– Are dreptate. Nu se poate!

– A plătit şi loc de parcare?

– Normal. Frunzăreşte registrul recepţiei şi-mi arată. Chevy Impala, 1982. Copiez numărul de înmatriculare şi mă duc în parcaj. Şi aici tot cu un Hamilton o scot la liman. Spre mirarea mea Chevroletul e la locul lui. N-are nici panglica, nici sigiliul poliţiei. Mai mult, nici nu este încuiat.

Nu sunt un tip răzbunător. Scot telefonul şi îl sun pe locotenentul Kellogg.

Îl deranjez de la cină, dar îmi face plăcere.

– Locotenente, în parcarea motelului Blu Miami este un Chevrolet Impala, model 1982. Cam vechi, dar bine întreţinut. Cu el a venit decedatul Nadeem Hanif. L-aţi cercetat?

– Nu.

–  Şi nu vă interesează?

– Dar tu de unde ştii de el?

– Spre deosebire de voi, eu ştiu cum şi ce să caut.

 Închid, ca să nu-i las plăcerea de a mă înjura.

CAP. 15. „NU VĂ VĂD BINE MAIMUŢOILOR”

Dimineaţa, la cafea, am ora de malaxat circumvoluţiuni, sau dacă vreţi de gimnastică pentru neuroni. Am câteva subiecte de meditaţie. Unu: de ce am fost loviţi şi eu şi Fred la prima întâlnire cu cei doi cubanezi? Chestia asta n-are nici o logică. Nici hispanicii, nici măslinii nu mă cunoşteau. Doi: de ce am fost dus numai eu în hruba cu şobolani? Trei: de ce nu s-a operat Nadeem Hanif ? Patru: de ce l-au dus pe la motel, când locuinţa acestuia era un loc ideal să fie făcut dispărut? Cinci: de ce Nadeem însuşi nu a făcut nimic pentru a-şi salva viaţa? Şase: de ce, după atâta timp, gibonii ăia nu cer răscumpărarea? Şi ar mai fi câteva, dar să ne oprim la astea şi să le luăm la rând.

Uite, eu nu cred că ne-au trosnit cubanezii! N-are nici o logică. Mai de grabă ar putea fi pakistanezii. Pe ce mă bazez? Păi, ia să vedem. Manuel Fernandez, împreună cu Afrodita lui aveau nevoie de pitaci şi apoi să se volatilizeze. Cu milionul pe care l-au căpătat acum câţiva ani se făceau trei. Cu banii ăştia într-o bancă, puteau trăi fericiţi într-o ţară sud americană. Problema era că Manuel avea un geamăn rău. Probabil că Pedro s-a gândit că nu e just ca fra-su să aibă şi gagica şi lovelele, iar el să n-aibă nici un profit din treaba asta. Cui i te plângi de nedreptatea vieţii ăsteia? Unui prietenar! Ce prietenari avea Pedro? Nişte pakistanezi, aflaţi în vizorul F.B.I. V-aţi prins? Măslinii se oferă să-l ajute să ia şi el ceva din caşcaval, dar cu gândul de a lua ei totul. Se duc în parc înaintea tuturor şi aşteaptă să apară comisionarul cu mangoţii. Au de gând să-l lichideze, să ia mălaiu', s-o roiască şi să-i lase pe cei trei cu buzele umflate. Numai că eu le stric tot planul şi mă duc la întâlnire fără geanta cu lovele. Iarăşi, probabil, primul mesaj a fost de la Manuel, iar al doilea de la Pedro.

Am o idee şi trebuie s-o verific. Vă amintiţi că am înregistrat zgomotele de fond din cele două cereri de răscumpărare primite de la cubanezi cu gândul să le analizez mai târziu? Ei, bine acum este mai târziu. Din cauză că evenimentele s-au desfăşurat cu viteză, nu am avut timp s-o fac atunci. Apoi am considerat că nu mai are rost s-o fac, din cauză că răpitorii dăduseră colţul.

În uzina cu utilaje japoneze din agenţie aplic ce-am învăţat de la Hirohisa Fujii. La prima înregistrare aud în fundal râsul Afroditei şi un zgomot care seamănă cu cel al Metromover-ului care rulează doar prin centrul civic al oraşului. Locuinţa lui Manuele Fernandez este într-un bloc din centru şi pe lângă ferestrele sale trece linia suspendată a acestuia. Clar.

A doua înregistrare îmi procură surpriza: În timpul celor câteva zeci de secunde cât durează se aude desluşit un turboreactor care decolează şi fâşâitul benzii magnetice. Aţi ghicit! Revendicarea a fost înregistrată chiar în locuinţa lui Hanif Kureishi.

De aici încep supoziţiile. Băieţii răi au aflat că doctorul a scos din bancă paralele. Pe Fred l-a trosnit mai mult ca sigur Manuel. Pe ce mă bazez? Pe faptul că-l cunoştea că este bodyguardul babacului şi nu intendentul domeniului. Nu voia ca el să se implice. L-a scos din joc, doar până se făcea schimbul. De aia nici nu l-a anesteziat prea tare. Plănuise să rămână numai cu intendentul care ştiau ei, trebuia să le aducă lovele. Dar, până să ajungă Manuel, unul dintre meclomanii ăia m-a pocnit.  Ideea gorilanilor era să mă încarce împreună cu Pedro în maşina lor şi să mă ducă în cuibul de crotali. Acolo, voiau ei, să-mi aplice metodele arăbeşti ca să mă oblige să le spun unde sunt mangoţii. Ghinionul lui, aş spune şi norocul meu, a fost că a apărut Manuel. Aşa că, în loc să ajung în beciul cu armament şi muniţie al pakistanezului, am ajuns în cel cu guzgani al cubanezului. Cred că analiza, pentru care mă simt mândru, daţi-mi rapid o oglindă ca să mă felicit, explică şi problema de la punctul doi. Fred şi-a revenit mai repede şi, oricum nu aveau nevoie de el. Restul ştiţi ce s-a întâmplat.

*

*           *

Nu apuc să trec la punctul trei, din cauză că sună telefonul.

– Wig? Simon la telefon

Vă aduceţi aminte de agentul special Simon Porter de la F.B.I.? El este.

– Ce s-a întâmplat?

– Aşa cum am promis, am relaxat urmărirea lui Nadeem Hanif, dar tot am lăsat o mică echipă prin zonă. Cel care supraveghea clădirea a observat că tipul a încărcat un balot greu în portbagajul maşinii şi a plecat în trombă. A alertat imediat echipele de urmărire. A urcat spre nord până în Weston. I-am pierdut urma în apropierea Everglades National Park.. Suntem siguri că a intrat în rezervaţie.  

– Aveţi mijloace de urmărire în rezervaţie?

– Le-am solicitat, dar până ne sosesc hidroglisoarele, pakistanezul poate să ajungă în una din miile de „hamacuri”, unde nu-l mai găseşte nici dracu'

Gagiilor ştiţi ce este Everglade? 6110 km² de mlaştină, mii de canale, râuri şi lacuri. Păduri dese de stejari, vegetaţie înaltă, abundentă, fără poteci. Din loc în loc sunt „hamacurile”, nişte insuliţe uscate, ceva mai înălţate, în care trebuie să convieţuieşti cu sălbăticiunile, dintre care pantera de Florida nu pare a fi vecinul cel mai agreabil. Dar şi drumul până la acestea nu-i floare la ureche. O mulţime de şerpi, unii foarte veninoşi şi aligatorii sunt paznici de nădejde ai „hamacelor”. Dacă maimuţanu' a ajuns pe unul dintre acestea, nu-l mai găseşte nici cu elicopterele.

– Aţi verificat locuinţa?

– Încă nu.

– Nici să nu intraţi.

– De ce?

– Cred că are casa împânzită de senzori.

Îi povestesc faza cu încercarea de a pătrunde în locuinţă şi întoarcerea în mare grabă. Îi anunţ.

– Voi încerca să pătrund eu, după ce voi descoperi senzorii şi voi bruia emiţătorii. Dacă în balotul despre care vorbiţi nu sunt arme sau explozibili, este posibil ca tipii, speriaţi de vizita mea, să încerce s-o mute pe ostatecă într-un loc mai sigur.

Mă şi grăbesc s-o fac. Caut printre sculele primite de la Yabu-san, cele necesare şi o roiesc. Nu mai am nevoie de ajutoare. Dacă întunecatul este în nord în Everglade, nu are cum să se întoarcă prea curând, dar nu se ştie niciodată.

La portiţa casei lui Hanif Kureishi – surpriză! Simon Porter însoţit de un alt băiat cu o geantă mare mă aşteaptă.

– Am adus şi specialistul nostru. Nu pentru că n-aş avea încredere în tine, ci pentru că împreună s-ar putea să lucraţi mai repede. Faceţi cunoştinţă: Danny Wilbur, Wigglesworth Caldwell.

Ne strângem mâinile. Recunosc că are dreptate.

– Data trecută am intrat pe una dintre ferestrele din grădină. Propun ca de data asta să intrăm pe uşă.

– De ce?

– Pentru că nu am mai adus puntea.

Trebuie să le povestesc despre capcane şi felul în care le-am evitat. Le spun şi despre suspiciunea ca la uşă să existe capcane mai periculoase, arabii fiind artişti la chestii din astea.

– Propun să intrăm tot pe geam. Aduc imediat scara telescopică din laboratorul mobil, se oferă Danny.

– OK. Adu-o!

– Ăsta-i geamul pe unde am intrat. A fost cel mai uşor de forţat. Propun să folosim altul de data asta.

– De ce?

– Probabil că a verificat pe unde s-a intrat. Şi nici nu era greu să-şi dea seama. Din cauza grabei, n-am putut să-mi maschez vizita. Cu siguranţă că se aşteaptă ca la o eventuală nouă vizită să se folosească aceeaşi cale şi să-şi fi luat măsuri de siguranţă suplimentare.

– Ai dreptate. Să folosim fereastra dinspre terenul de golf.

Când am scos din truse sculele pentru căutarea emiţătoarelor, am avut o mare surpriză. Sunt surori! Sculele. Alea de detectat, nu cele la care vă gândiţi voi, fetelor. Aceeaşi surpriză o văd şi pe mutra lui Danny.

– Da eşti bine dotat!

Trebuie să-i povestesc cum le-am căpătat.

– Pot veni într-o zi să le văd şi eu? Poate facem ceva schimb de experienţă.

Accept cu plăcere. Strângerea lui de mână mi-a plăcut. Puternică, dar nu brutală, sinceră. Palma uscată. O să vă miraţi, dar este unul dintre criteriile mele pentru a aprecia caracterul unui om. Iar omul ăsta a obţinut calificativul maxim la acest test. Îi dau o carte de vizită şi-l invit să vină oricând.

Trebuie să recunosc faptul că este mai priceput decât mine în mânuirea ustensilelor.

Sună telefonul lui Simon Porter, ascultă şi ne îndeamnă:

– Trebuie să ne grăbim. Pakistanezul a ieşit din rezervaţie şi se îndreaptă către casă.

– Nu poate fi întârziat cumva? întreb eu.

– Ba da.

Ne împărţim treaba ca să meargă mai repede. Simon alege livingul, Danny, dormitorul şi dependinţele, mie-mi rămâne garajul. Am fost inspirat. De două ori. Unu: aici se găseşte intrarea în camera secretă de la subsol şi doi: aici este şi punctul slab al întregului edificiu. Uşa garajului se poate deschide cu o telecomandă din maşină şi nu are nici un fel de senzori. Un fleac pentru Danny să-mi regleze o sculă să pot deschide garajul prin care se poate intra apoi în locuinţă. Partea cea mai interesantă este însă încăperea de la subsol. Este un beci, dar este amenajat ca o cameră. Are un pat, un dulap de lenjerie şi o cabină mică care cuprinde un WC, o chiuvetă şi un duş.

Peste tot sunt semne ale prezenţei unei femei, care a folosit adăpostul mai multe zile. Iau câteva probe şi vreau să plec, când îmi cade privirea pe sulul de hârtie igienică. Are o pată roşie. Vreau să o rup să o dau la analiză, dar mă opresc la timp Pe hârtie este scris cu ajutorul rujului şi al dermatografului câteva cuvinte. N-am timp să le desluşesc acum. Deşir hârtia şi o introduc în punga de probe.

– Hei, Wig, grăbeşte-te. Băieţii noştri n-au mai putut să-l reţină, aşa că este în drum spre casă.

– Am terminat. Să mergem.

 *

*           *

Am ajuns la agenţie pe la 4 P.M. Îmi aduc aminte că am sărit peste masa de prânz, dar n-am timp să mă duc până la un restaurant. Dau de aceea un telefon lui Zigu şi în jumătate de oră am pe birou o grămadă de bunătăţi. Înainte de a începe să cercetez probele adunate, îmi pun burta la cale.

Desfăşor hârtia igienică şi încerc să descifrez. Este dificil, din cauză că doamna Backfied a scris mesajul începând cu rujul, care s-a tocit repede şi l-a continuat cu dermatograful. După descifrare îl citesc în întregime:

„Everglade, Okeechobee.”

Deschid computerul şi caut harta. Lacul Okeechobee se găseşte în nord, deasupra fostei zone agricole, azi părăsite din cauza degradării solurilor. La est, pe malul lacului, se găseşte aeroportul Palm Beach. Dar tot aici sunt şi câteva locuri de observaţie pentru turiştii curioşi să observe pelicanii. Mai demult, pe malul lacului, la sud, exista o cabană, părăsită de aproape patruzeci de ani. Una dintre încăperi mai avea cei patru pereţi. Ar putea fi un loc în care să o ascundă pe doamna Backfied, dar mai sunt alte câteva zeci în fosta regiune agricolă. În acest sezon, nimeni nu se aventurează în acest teritoriu al mlaştinilor, din cauza ploilor şi a creşterii nivelului apelor.

Mai am de făcut o vizită în seara asta. După aia nu vă văd bine, maimuţoilor.

           

16. „SE LASĂ CU MARDEALĂ”

Am invitat-o pe Bette să cinăm împreună la restaurantul lui Zigu. Trebuie să o recompensez, dar are şi un rol în acţiunea din noaptea asta.

Cu toate că şi-a mărit parcarea de vreo două ori, doar datorită prieteniei mele cu patronul s-a găsit un locuşor şi pentru Dodge-ul meu. Maşinile sunt cele mai scumpe, cele lungi, cu tracţiune pe spate, pe faţă,  integrală, sport, moderne sau clasice, majoritatea tunate de nu le mai recunoşti marca.

Înăuntru păsăret cât cuprinde şi numai bunăciuni. Nicio babulă. În schimb, printre însoţitori, numai bunicuţi  burtoşi, cheloşi, deja trotilaţi. Fufele se uită pline de speranţă în jur, căutând un nădrag în care să existe o sculă mai viguroasă, disperate şi speriate că iar vor păzi somnul lui tataia şi vor apela din nou la vibrator. Probabil că numai din cauza asta toate gagicele îşi strâmbă gâturile la trecerea mea şi lasă ochii dezamăgiţi când o văd pe Bette agăţată de braţul meu. Îmi notez pe o circumvoluţiune: „Trebuie să vin într-o seară singur pe-aici!”

Halim, troscăim, atât cât să stingem setea, nu ca să ne facem mangă, deoarece avem treabă, băieţi.

La ieşire aceeaşi scenă: gâturile gagicilor se răsucesc, mai să se disloce.

– Ce dracu, matracucile astea n-au văzut că eşti ocupat? se revoltă Bette când ajungem pe peluză

– Nu le judeca prea aspru, păpuşă! N-ai văzut că toţi „cavalerii” lor erau babalâci neputincioşi şi gata matoliţi de la ora asta? Ce crezi că le mai fac ăştia când ajung acasă? N-ai observat că unu n-a întors capul după tine? Şi ştii bine că meriţi. De ce? Că nu mai aveau vlagă, nici cât să se uite după o fată tânără şi frumoasă.

Îi place ceea ce am spus, că se înfăşoară în jurul meu ca o liană.

– Patroane, ai spus că avem treabă la noapte. Despre ce este vorba?

– Despre o vizită la meclomanu' ăla de Hanif Kureishi.

– E rost de vreo cafteală? Gagicii îi strălucesc ochii de plăcere. Vă amintiţi faza aia de la stadionul „delfinilor”? De atunci a început să-i placă.

– Îmi pare rău că trebuie să te dezamăgesc. Nu va fi nicio mardeală. Trebuie să ataşăm un emiţător GPS maşinii măsliniului.

– Şi tu ce faci?

– Tu ce faci, că eu ataşez emiţătorul. Tu vei ţine de şase.

– Numai?

– Sper că numai atât şi că va fi foarte simplu.

Când am ajuns în faţa locuinţei pakistanezului era deja ora unu. Avem noroc. Nu ştiu din ce motiv, alde Hanif nu şi-a băgat maşina în garaj, dar sunt curios să aflu. Întotdeauna, în meseria mea, trebuie să pui răul înainte.

Va trebui să interpretam rolul a doi îndrăgostiţi. Las Dodge-ul la intrarea în fundătură, coborâm şi ne plimbăm înlănţuiţi, sărutându-ne cu foc. Bette este o artistă nemaipomenită. Îşi interpretează rolul ca pentru un Oscar. Da nici eu nu mă dau mai prejos. Rolul acesta-mi place la nebunie. Va trebuie să renunţăm la planul iniţial.

În fundătură este puţină lumină, iar palmierul tânăr din faţa casei opreşte şi cele câteva raze care vin de la luna nouă, care apare din când în când dintre nori. Trebuie să verific dacă nu are montată vreo alarmă, care să mă dea de gol atunci când ataşez emiţătorul. De aceea mă sprijin de Chrysler-ul decapotabil.. Prima constatare: nu începe nici o sirenă să vuiască de sub capotă. Pentru că sunt convins că are alt mijloc de a-şi proteja maşina, probabil că senzorii îl anunţă în casă, îmi pun ochelarii aceea pentru infraroşii, Bette se prelinge, trăgând în coborâre şi fermoarul de la şliţ şi trece la atac. La secvenţa aceasta a rolului, interpretarea gagicei este nemaipomenită. Cu toate că mi-ar place, nu închid ochii, rămân cu ei agăţaţi de fereastra dinspre stradă. Imediat apare conturul acela roşu care mă anunţă că cineva vizionează spectacolul nostru. Probabil că-l şi apreciază cum se cuvine, deoarece silueta devine mai luminoasă şi mai roşie, iar mâna începe să i se mişte cu viteză. Scot emiţătorul, i-l dau lui Bette şi ea îl plasează sub aripa din spate. Când magnetul face „clic”, o ridic, o răstorn şi-i caut slipul. Canci! N-are. Drumul fiind deschis o lucrez temeinic. Merită!

Ne ducem la maşină şi deschid instalaţia de urmărire a semnalului GPS-ului. Funcţionează.

*

*           *

Dimineaţa mă trezeşte sunetul telefonului.

– Mr. Caldwell, Simon Porter la telefon.

– S-a-ntîmplat ceva, de mă suni cu noaptea-n cap?

– Ştiu că ai muncit azi noapte până târziu la maşina lui Hanif Kureishi, dar nu ştiam dacă ai mai făcut-o şi acasă o dată.

– Numai ca să-mi zici că ne-ai văzut, mă scoli aşa devreme?

– Wig, ai habar cât e ceasul?

– Nu. Şi încep să-l caut pe noptieră. Căzuse jos în timpul reprizei a doua, care a fost şi mai mişto şi eram amândoi atât de extenuaţi, după, că nici unul n-a mai avut puterea să-l pună la loc.

– E zece, Wig.

– Zece!? Încep să mă dezmeticesc. Constat că jumătatea de pat pe care o ocupase Bette azi noapte este acum goală şi aşternuturile reci. Şi totuşi ce s-a întâmplat?

– Voiam să ştiu ce aţi lucrat la maşina pakistanezului. Ştiam că şi tu şi frumoasa ta secretară aveţi locuinţe ca lumea, nu sunteţi încurcaţi cu altcineva şi că dacă v-aţi chinuit pe capota unui Chrysler sub cerul liber, n-aţi făcut-o doar pentru schimbare de decor. Mai mult am văzut că aveai ochelari pentru vedere în infraroşu.

– Păi, dacă tot m-aţi urmărit şi ştiţi atâtea, de ce mă mai întrebi?

– În timpul „partidei” i-am rugat pe oamenii mei să stingă dispozitivele de vedere pe timp de noapte.

N-am încotro şi-i povestesc ce am făcut.

– Chiar voiam să te invit, împreună cu specialistul  cu care mi-ai făcut cunoştinţă la mine la agenţie.

– Acceptam.

– Peste trei sferturi de oră e bine?

– Perfect.

*

*           *

În drum spre agenţie am făcut o haltă la cafeneaua lui Aroon Brown să iau o gustare. Brown este chiar brun şi face cele mai delicioase gustări din pasăre. Aripioarele, ficăţeii, inimile şi pipotele sunt materia primă pentru cele mai grozave combinaţii. Aroon a fost la puşcaşi marini. Are şi un brevet de decoraţie înrămat şi prins pe un perete, alături de steagul înstelat. Ceea ce nu spune decât celor apropiaţi şi eu sunt unul dintre aceştia, serviciul l-a făcut la oala de la popotă. Gurile rele spun că decoraţia pentru calitatea acestora a primit-o de la un general, care, după o inspecţie la unitate, a vrut să-l ia la statul major.

Când am intrat, Bette mă anunţă

–  Domnii Simon Porter şi Danny Wilbur vă aşteaptă în birou. I-am servit cu câte o cafea. Ai şi tu una turnată în ceaşcă acum trei minute.

– De unde ştiai că voi veni acum?

– L-am sunat pe Aroon şi mi-a spus că ai plecat şi că ai un pacheţel cu gustări pentru mine. Poţi să mi-l laşi să nu se răcească până vă terminaţi voi treaba.

Îi salut pe cei doi băieţi de la F.B.I. care mă aşteptau cu cafelele în faţă. După politeţuri, trec la subiect.

– Sunt convins că nasolul ăsta a mutat-o pe ostateca lor într-una din numeroasele clădiri părăsite de la sud de lacul Okeechobee.

–  De unde ştii?

– De la ostatecă. A lăsat un mesaj pe hârtia igienică.

Scot din mapă punga cu mesajul doamnei Backfied şi-l arăt. Acest teritoriu cuprinde vechiul teren pentru agricultură şi câteva „hamacuri” cu adăposturi improvizate, vizitate, mai ales din decembrie până în martie, când temperaturile sunt mai mici şi sunt mai puţini ţânţari. La acestea din urmă nu poate ajunge decât dacă are un airboat.

– Sau dacă a închiriat unul.

– E de luat în consideraţie şi varianta asta.

– Şi dacă nu are şi nu a închiriat?

– Înseamnă că poate ajunge până acolo cu maşina.

– Tot nu înţeleg ce ai făcut ieri sera pe maşina pakistanezului.

– În afară de ce aţi văzut, am plantat un emiţător GPS sub aripa roţii dreapta faţă.

– La cinci minute, după ce aţi plecat, pakistanezul a ieşit şi a controlat capota, radiatorul, bordul.

– Sub roată s-a uitat?

– Nu.

– Atunci să vedem unde se află maşina în acest moment. Îi invit în camera unde am instalat minunăţiile de scule japoneze. Danny Wilbur, care tăcuse până atunci, este entuziasmat.

Deschid GPS-ul şi vedem punctul luminos în poarta ultimei case din fundătură.

– Aveţi oameni în teren care îl supraveghează?

– Bineînţeles.

– Puteţi să întrebaţi unde se află?

După un dialog scurt, aproape cifrat, îmi confirmă.

– Problema este că eu singur nu pot să urmăresc acest ecran 24 de ore din 24. Dacă Danny poate să capteze acest semnal pe GPS-ul vostru, vom putea urmări maşina fără probleme şi să-i descoperim vizuina.

– Sigur că pot. Apoi pot să-mi clătesc ochii cu sculele astea nemaipomenite?

– Mai mult, îţi fac şi o propunere. De câte ori ai nevoie de unul din aceste aparate, eşti invitatul meu.

*

*           *

Pentru că le ştiu orele de rugăciune, îmi aleg intervalul dintre ele pentru supravegherea semnalului GPS. Şi am noroc. Pe la douăsprezece a plecat de acasă. S-a dus direct la Dadeland Mall. Ştiu că are codiţă, aşa că-l sun pe Simon.

– Îl urmăriţi?

– Sigur.

– M-ar interesa cam ce târguieşte.

– Alimente. Cantităţi mari. Un bax de apă plată. Obiecte de toaletă.

– Să nu vă apropiaţi prea mult. Nu vreau să-l speriaţi. S-ar putea să nu mai ducă proviziile la adăpostul unde îşi ţine ostatica, ceea ce va constitui un supliciu în plus pentru aceasta. Am să identific locul unde o ţine şi o voi recupera după ce pleacă. Din momentul acela este al vostru.

– OK. Succes!

Îl urmez de la distanţă mare. Am să mă apropii atunci când ajunge aproape, atât cât să am contact vizual. Când iese din Weston, îndreptându-se spre vest, am o surpriză. Chrysler-ul are un geamăn, care merge în urma lui. Binoclul îmi dă posibilitatea să-l văd şi pe ocupantul acestuia. Este celălalt pocit, Mian Sanaullah. Să fi făcut provizii pentru a se ascunde amândoi aici? Dacă da, se lasă cu mardeală.

CAP. 17. „NU SUNTEŢI DELOC BĂIAT CUMINTE”

Drumul până la zona administrativă a fost bun, dar de acolo nici nu mai poate fi numit drum. Probabil că nu s-a mai reparat de când cei care veniseră să facă agricultură în zona desecată au plecat dezamăgiţi. Va trebui să-i fac o vizită lui Pat să-mi facă o revizie serioasă a Dodge-lui. Am ajuns la distanţa  care-mi permite să observ prin binoclu locul unde s-au oprit cele două maşini. Aici acum câţiva zeci de ani a fost o staţie de pompare, care scotea apa din zona agricolă şi o vărsa în lacul Okeechobee. Construcţia se menţine extraordinar de bine pentru vârsta ei. Verific împrejurimile. Nu se vede cine ştie ce din cauza bălăriilor, a trestiei şi rogozului care ascund aproape întreaga clădire. La aproximativ două sute de metri de staţia de pompare creşte un stejar. Nu am cum să ajung cu maşina până acolo, aşa că o maschez aici cu crengi rupte din arbuşti şi tufe de rogoz. Din stejar pot să văd clădirea. Dar mai văd ceva care nu-mi place. Nu sunt două maşini, ci trei. Culoarea şi forma nu-mi spun nimic. Pare un Ford rozaliu. N-am alternativă. Va trebui să mă apropii, dar în aşa fel încât să nu-i sperii pe nasoii ăia şi să facă vreo prostie, dar nici să-mi pun în pericol preţioasa epidermă. Greu n-ar trebui să fie,  din cauza vegetaţiei, dar este totuşi din cauza umidităţii şi a ţânţarilor. M-am dezbrăcat, atârnându-mi hainele şi pantofii în copac şi mă deplasez prin mlaştină. Cu toate că acum, la sfârşitul lui ianuarie se spune că sunt ţânţari mai puţini în mlaştini, eu sper să-mi ajungă sângele până la staţia de pompare, deoarece se pare că ţânţarii ăştia altoiţi îl consideră o delicatesă. Îmi amintesc de un obicei al unor triburi amazoniene. Mă ung cu nămol, care formează o crustă impenetrabilă pentru trompele ţânţarilor. Îmi va ajuta şi la camuflare. Parcă s-au mai redus numărul de înţepături pe milimetru pătrat.

Sunt acum într-un tufiş la mai puţin de trei metri de fereastra clădirii. Din cauză că geamul este spart se aude tot ce se discută. Mai mult, se şi înţelege! Gibonii ăştia vorbesc englezeşte. Groaznic, dar nu arăbeşte. Hopa! Acesta vorbeşte corect şi fără accent. Trebuie să-l văd. Probabil că este cel care a venit cu Fordul rozaliu. Nu poate fi doctorul Mohammed Aslam, care vorbeşte americăneşte fără accent. De ce nu? Pentru că nu-l văd umblând într-o maşină rozalie. Nu dau buzna peste ei, nici nu dau cu geana, din cauza dezechilibrului dintre forţele binelui şi răului. Deci, răbdare, Caldwelle! Mă străduiesc să lipesc vocile meclelor cunoscute.

– Adus mâncar la tine şi la femei. (Voce de astmatic răguşit. Primul mecloman. Iniţial mă gândesc că nasoii au mai multe ostatece. Mi-amintesc că nu prea le au cu engleza.)

– I-ai adus şi ţoalele pe care le-a cerut? (Voce baritonală. Gagiul vorbeşte corect americăneşte.)

– Ce însemn ţoli? (Tot prima voce.)

– Haine, îmbrăcăminte.

– Adus tot cerut. (Acesta e scapet sau are vocea în schimbare!)

– Mai mă ţineţi mult aici, că nu mai rezist din cauza ţânţarilor?

– Alah cerut la noi drept credincios rabdam,. Facem Jihad omoram necredincios oriunde gasim. Ori ţânţar slăbit credinţa la tine? (Scapetul. Pare să fie ideologul grupului.)

– Doar ştiţi că vă puteţi baza pe credinţa şi devotamentul meu pentru islam. Dar nu înţeleg de ce nu cereţi mai repede biştarii ăia să putem trece la pedepsirea necredincioşilor.

– Ce însemn biştar?

– Bani, lovele, mangoţi, verdeaţă, salată, zarzavat, parale, piţule, mardei, pitaci. (Asta-i născut în State, că le are cu toate cotloanele limbii americane.)

– Lăsam făcut gând rău. Plătim mai mult aşa. (Scapetul.)

– O zi răbdam şi terminam tot. Avem bani, puteam pedepseşte duşman islam. (Răguşitul.)

– Sper că ştiţi cum trebuie făcut mai bine. De fapt am încredere în fratele Mohammed Aslam.

– Lasam la tine telefon asta. Când sunam, dai la femei să spună că trăieşti şi să dăm bani. (Scapetul.)

Au ieşit afară şi pot să-i şi văd. Reciproca-i imposibilă datorită mimetismului. Doar ciuful roşu mi-l maschez cu ceva verdeaţă.

– Acum plecam. Lăsam pazit femei. Ăsta-i scapetul. Mian Sanaullah e numele lui.

– Ţineam minte. Pericol, împuşcat femei. Sfatul îl primeşte de la Hanif Kureishi - răguşitu'.

– Nu mă mai dăscăliţi, că ştiu ce am de făcut. Acum îl văd pe cel de-al treilea. Ar fi trebuit să n-am surprize. Numai un colorat umblă cu o maşină rozalie. După ce Cassius Clay a devenit Muhammad Ali o grămadă de întunecaţi s-au convertit la religia mahomedană. Acesta-i model doi pe doi, huidumă, malac, dulap. Are doi metri în toate direcţiile. Muşchi cât cuprinde. Ba chiar mai mult. Aproape că-i ies prin pielea neagră ca iadul. Numai nas n-are! Nu din cauza caracterelor rasiale, cei din rasa lui au nasul lat. El nu-l mai are. I-a intrat între obraji. Probabil de la un pumn sănătos într-un meci de box sau K-1. Are bustul gol, dar la cureaua nădragilor îi atârnă, ca la cowboy, un revolver Magnum 44. Păzea, Caldwelle! Ăsta-i tun. Spulberă.

Nu mă grăbesc să dau năvala. Mă întorc la stejar să-mi recuperez hainele. Nu le pot îmbrăca. Din cauza armurii care mă apără de ţânţari. Le fac pachet şi le atârn cu cureaua după gât. Trebuie să am răbdare. Mi-e foame, mi-e sete, sunt istovit. Gagiilor credeţi că aşa uşor se câştigă mangoţii în meseria asta?

Revin în adăpostul de lângă clădire pentru a fi aproape de nasolul acela. S-a aşezat pe un scaun la soare, deoarece ţânţarii evită locurile însorite. Stă tot timpul cu revolverul în mână. În curând soarele trebuie să apună. Dacă pocitania este mahomedan convins îşi va începe rugăciunea. Atunci voi acţiona. Pistol versus revolver. Glock versus Magnum. Wigglesworth Caldwell versus neica nimeni. Deja îi plâng de milă.

E musulman, dar cu rugăciunea o rasoleşte. Nici n-apuc să-mi calculez paşii şi a şi terminat. Escrocule! Asta-i rugăciune?! Nici cât a bătut temenelele nu şi-a lăsat revolverul din mână. Va trebui să aştept să se culce. O fi el dur, dar şi durii o solesc, nu-i aşa?

Deja este întuneric şi luna-i cât o unghie. Mie-mi convine. Pot să mă apropii de fereastra fără geam şi să mă uit înăuntru. Într-un colţ, după nişte motoare ruginite, o zăresc şi pe Afrodita. Nu pare ieşită acum din spuma mării, ci mai curând dintr-o mocirlă din ţarcul porcilor. După o vreme o aud scâncind:

– Hasam, trebuie să ies. Nu mă mai pot ţine.

– Bine, bine. Te duc. Să nu faci însă vreo prostie, că-ţi zbor creierii ăia de găină proastă.

Uite că la faza asta sunt de acord cu Hasam. Gagica ar fi putut să fie acum acasă în luxul reşedinţei lui tat-su, nu în ruina unei foste staţii de pompare. Ar fi putut să se uşureze într-o budă de faianţă, nu în bălării. Ar fi putut să facă baie într-o cadă cât un bazin olimpic, ajutată de o faţă arătoasă, ca aceea al Mariei Mercedes, nu să stea jegoasă şi în prezenţa unui goriloi hidos. Şi toate astea dacă nu-i dădea prin minte să-l şantajeze pe babacu' ca să-i plătească gigolo cu care se regula.

*

*           *

E aproape unu noaptea şi am început să-mi fac griji că urâtul are insomnii. A făcut un foc în faţa uşii şi pune din când în când pe el buruieni umede, care fac fum mult, gonind ţânţarii. Apar şi primii muguri de speranţă. Din când în când pocitului i se închid ochii şi capu-i cade în piept. În sfârşit s-a hotărât. Intră în clădire şi o leagă pe doamna Backfied temeinic de mâini şi de picioare. Foloseşte apoi o rolă de scotch pentru a lăsa-o fără grai. Se întinde apoi pe o pătură jegoasă chiar în uşă. După numai cinci minute clădirea este zguduită de sforăitul cu horcăituri al huidumei. Probabil că din cauza acestuia s-au spart geamurile de la fereastră în prima noapte petrecută aici.

Gagiilor, e momentul meu. Mă strecor şerpeşte şi, când ajung lângă goriloi îl trosnesc în tâmpla expusă, cu un par pe care-l ochisem din timp în buruieni. Oftează şi îşi întrerupe sforăitul. Când am venit aici nu m-am gândit că o să mă apuce noapte ca să-mi iau şi o lanternă. Trebuie să improvizez. Iau o creangă, o bag în jarul rămas de la focul de tabără al malacului, suflu cu putere şi o transform într-o făclie. Nu-i chiar ce mi-aş fi dorit, dar îmi fac treaba cu ea. Fac un control corporal temeinic harapului şi găsesc un cuţit mare. Îl uşurez şi de artilerie. Mă duc apoi după Afrodita. Îi tai legăturile de la mâini şi de la picioare şi-i scot scotchul de la gură. Proastă inspiraţie. O văd pe gagică belind felinarele ca la vederea lui Belzebut în persoană şi apoi trage un urlet, ca o vită la abator. Îmi amintesc de ţinuta mea şi-i găsesc o scuză.

– Doamnă Backfied, nu vă speriaţi. Sunt detectiv particular şi am fost angajat de tatăl dumneavoastră, doctorul Gheorghiadis să vă eliberez. Veniţi cu mine.

Am crezut că vocea mea calmă o va linişti. Da de unde! Gagica urlă şi mai tare. Greşeala mea. Trebuia să ştiu de ce urlă. În spatele meu, goriloiul, cu sângele şiroind din ţeastă, ridicase parul să-mi plătească datoria.

– Feriţi-vă! Pe…

N-am mai auzit şi sfârşitul. Din nou s-a stins lumina.

*

*           *

Aşa cum v-am mai spus, sunt tare de cap. Dar am şi reflexe. Când a început să strige, am întors brusc capul şi l-am văzut. Am fentat, am pus şi braţul, dar tot am încasat-o. Când am deschis din nou ochii se făcuse ziuă, capul îmi plutea într-o baltă de sânge închegat, care făcea deliciul unei hoarde de muşte mari, verzi şi sâcâitoare, iar încăperea era goală, goală de tot. Asta înseamnă că i-am pierdut din nou. Îmi vine să-mi dau şuturi în cur. Trebuia să-l fi legat. Îmi găsesc şi o scuză: cine ar fi crezut că huiduma va rezista la o asemenea pălitură şi că-şi va reveni aşa de repede?

*

*           *

Hasam nu a repetat greşeala mea şi m-a legat, folosind frânghiile cu care fusese imobilizată şi Afrodita. Pentru că eu le tăiasem, le-a înnodat. Fac câteva tentative de a mă scula în picioare. Abia la a treia reuşesc, dar şi acum trebuie să mă ţin de ceva, dar n-am cu ce. Mă sprijin de perete şi aştept să se liniştească păsărelele care-mi ciripesc printre dendrite şi axoni. Printre atâtea ghinioane, am totuşi şi un noroc: întunecatul nu se pricepe la noduri. M-a legat cu mâinile în faţă. Chiar dacă şi-a recuperat cuţitul, măcar mi-a lăsat dinţii în gură, pe care-i folosesc să mă eliberez de frânghii. Fac un control amănunţit al încăperii. Sunt multe urme, dar le las în seama caraliilor.

Primul drum îl fac la lac. Trebuie să-mi dau jos armura anti-ţânţari. Nu de alta, dar a început să mă cam strângă. Ocolesc puţin, ca să nu mai intru prin mlaştină, ca să ajung la locul unde mi-am lăsat maşina. Probabil că s-a grăbit s-o şteargă, altfel aş fi rămas şi pedestru. Dau de aici telefoane. Primul telefon i-l dau lui Simon. Trebuie să-i povestesc ce s-a întâmplat şi că păsărelele au părăsit cuibul şi şi-au luat zborul. Îl mai rog să-i localizeze, dându-i şi semnalmentele celui de al treilea terorist. Al doilea telefon îi este destinat lui Bette. Trebuie s-o liniştesc. Cel de al treilea, doctorului Gheorghiadis ca să-i povestesc întâmplările de azi-noapte.

Am nevoie de câteva capse la scalp. Ca să nu-mi curgă pe-acolo şi bruma de inteligenţă din dotare. Am nevoie de o baie bună. Cea din Okeechobee n-a folosit decât pentru a întinde mizeria. Am nevoie de ceva haleli. Sunt aproape douăzeci şi patru de ore de când am mâncat ultima dată şi maţele îmi protestează zgomotos. Am nevoie de un trăscău. Pentru dezinfecţie. Am nevoie şi de mângâielile lui Bette. Că sunt tare, tare supărat.

În drum spre casă mă opresc la spital. Stricăciunile nu sunt prea mari pe dinăuntru, cum par pe dinafară. Doctoriţa care-mi pune copcile mă anunţă:

– Douăzeci şi patru, Mr. Caldwell!

– Ce anume?

– Atâtea copci ţi-am pus până azi în diferite părţi ale corpului. Cu astea de acum s-au făcut treizeci. Nu sunteţi deloc băiat cuminte.

CAP. 18. „SERGENT, CITEŞTE-I DREPTURILE!”

Înainte de a părăsi spitalul trec pe la Jennifer. O fată de comitet, care lucrează la Primiri-urgenţe pe care o cunosc datorită (sau din cauza) deselor vizite pe care sunt nevoit să le fac pentru a mă cârpi prin diferitele părţi ale corpului. De ce nu mi-e greu să aleg între prepoziţia „datorită” sau locuţiunea „din cauză”? Aş zice „datorită”, deoarece din acest motiv am cunoscut o mulatră drăguţă, fără prejudecăţi şi care m-a servit în mai multe rânduri. Înţelegeţi ce vreţi voi. Aş zice „din cauză” pentru că vizitele mele la spital nu erau de curtoazie, ci pentru astuparea unor găuri din preţiosul meu tegument.

N-am noroc. La ghişeu este Dolores, o hispanică tot aşa de frumoasă, dar geloasă pentru prietenia mea cu Jennifer. Nici nu mă lasă să spun ce doresc.

– Ai pierdut-o! A ieşit din tură la opt dimineaţa. – mă anunţă ea.

– Pe cine am pierdut? o fac eu pe naivul.

– Pe Jenny.

– Dar eu pe tine te căutam.

– Lasă vrăjeala asta şi spune ce vrei de fapt.

– Vreau să ştiu dacă a trecut pe aici un afro-american cu o plagă în zona parieto-temporală stângă?

– Ştiţi bine, Mr. Caldwell, că nu avem voie să divulgăm date profesionale.

În principiu are dreptate şi de aia nu mă strădui să-i explic, ce importanţă are informaţia asta. Din maşină o sun pe Jennifer. Chiar dacă am trezit-o, se bucură că mă aude:

– Te-ai dat de tot la fund, lunganule! Începusem să-mi fac griji că ai găsit până la urmă un cowboy care scoate revolverul mai rapid decât John Wayne.

– Am găsit chiar azi-noapte unul. Tocmai vin de la spital unde mi-au pus şase copci.

– Unde? se îngrijorează Jenny.

– În creştetul capului. Întâi i-am tras eu una şi, crezând că l-am adormit, am întors spatele să ajut o doamnă. Fiind mai tare de cap ca mine, tipul şi-a revenit rapid, m-a lovit cu o bâtă şi a dispărut cu doamna care avea nevoie de ajutorul meu profesional. Pentru că doamna este în real pericol, trebuie să aflu dacă băiatul acela răul n-a trecut şi el pe la spital în cursul nopţii.

– Cum arăta?

– Nasol. Un afro-american tot atât de înalt ca şi mine, dar de vreo trei ori mai greu. Probabil fost boxer sau luptător de K-1, că nu mai are nas de loc şi sigur avea şi el nevoie de nişte copci în zona parieto-temporală.

– Pe la mine nu a trecut, dar, aşa după cum ştii suntem câte trei fete pe tură. Lasă-mă până seara şi aflu. Am să obţin informaţii de la majoritatea spitalelor. Te aştept pe la opt seara. Să nu întârzii.

Tocmai îi promisesem, în gândul meu, lui Bette o seară în exclusivitate. Dar ce să-i faci? În interesul cercetărilor…

 *

*           *

Am umplut cada cu apă fierbinte şi m-am pus la muiat. Tocmai voiam să intru la apă când a început să sune telefonul. Era Simon:

– Mr. Caldwell, semnalul emiţătorului GPS este şi acum în faţa casei lui Hanif, dar maşina a dispărut. Am dat-o în urmărire, e doar chestiune de timp…

– Să mă anunţaţi şi pe mine când îl găsiţi. Acum te rog mă scuzi, că vreau să intru în baie.

Îmi place să cânt în baie. De ce în baie? Pentru că n-am voce, nici măcar ureche muzicală. Tocmai mă săpuneam, atacând aria „La donna è mobile” din Rigoletto de Verdi, când uşa de la baie s-a izbit de perete şi Hanif Kureishi îmi violează intimitatea. Pocitul n-a venit cu mâna goală la mine-n vizită. A venit cu Glock-ul meu. M-am supărat. Dacă mi-l aduce drept cadou, trebuia să-l fi împachetat frumos, cu fundă şi cartea de vizită ataşată. Dar el nu. Îl ţinea de crosă şi avea degetul pe trăgaci. Voi ce-aţi fi făcut? I-aţi fi urat bine-ai venit? Ei? Nu?! Eu da.

– Mă scuzaţi, domnule, că mă prezint astfel în faţa dumneavoastră.

– Las vorba şi ridic labe. Şi ca să fie mai convingător mă împunge în piept cu ţeava pistolului. V-am mai spus, cred, că nu suport să mă ameninţe un marţafoi cu arma, aşa că am folosit şi eu singura armă pe care o aveam asupra mea – spuma de săpun. Ridicând mâinile i-am aruncat-o drept în ochi. Şi când i-a închis, l-am şi altoit. A căzut ca un balot şi s-a lovit cu capul de gresia de pe jos. A făcut „poc” şi a adormit. Mi-am recuperat Glock-ul şi n-am mai repetat greşeala de la staţia de pompare. I-am legat picioarele, iar la mâini i-am pus cătuşele mele, cele fără cheie şi abia apoi mi-am terminat toaleta. Nu am timp să-l aştept, aşa că  l-am băgat în cadă şi am dat drumul duşului cu apă rece. I-a trebuit câteva minute bune să deschidă ochii şi să privească năuc în jur. Îl iau din scurt:

– Ce căutai în locuinţa mea cu pistolul în mână?

– Venit omorât la tine.

– Nu zău!? Şi de ce, mă rog?

– Nu lăsam face voia lui Alah.

– Şi ce treabă am eu cu Alah al vostru?!

– Încercat eliberat femei.

– Şi ce legătură este între doamna pe care o ţineţi prizonieră şi Alah?

– Alah ordonat la noi pedepsit necredincios.

– Şi din miliardele de oameni care nu cred în Alah al vostru, trebuie s-o pedepseşti tocmai pe  doamna Backfied?

– Femei doar instrument este.

– Uite ce-i: eu am fost plătit s-o găsesc pe „femei” şi s-o duc la tatăl şi soţul ei. Pentru asta voi face totul ca să mă achit de sarcină. M-ai înţeles?

– Înţeles, dar nu poate să facă nimic. Alah nu dădea voi.

– Îmi spui unde este şi scapi cu viaţă. Nu spui, te toc mărunt şi torn sare peste răni. Alege.

– Numai Alah alege la noi soartă.

– Să înţeleg că nu te interesează schimbul propus?

– Alah mare! El hotărăsc.

– Dar dacă te dau pe mâna F.B.I.? Ştii că băieţii de acolo vor afla tot ce îi interesează.

– Tot nu spus nimic. Americani duşman islam este. Noi dam viaţă la islam. Alah e mare!

Băieţi şi eu am de ales: îl caftesc eu şi poate cedează, sau îl sun de Simon şi băieţii de la F.B.I. vor scoate de la pocitanie şi celelalte secrete. Optez pentru varianta numărul doi, deoarece nu-mi place să bat un tip lipsit de apărare şi nu am timp suficient să-l dezleg şi să-l provoc la luptă dreaptă.

Probabil că Alah plănuise altfel lucrurile fiindcă, în timp ce formam numărul lui Simon Porter, uşa este spulberată, făcută literalmente surcele şi în încăpere năvăleşte malacul ăla de Mian Sanaullah. Şi el are un pistol în mână.

– Eliberam Hanif, ori împuşcat la tine.

– Eliberaţi-o pe doamna Backfied şi vă las pe amândoi în viaţă. Sau şi ţie tot Alah îţi dă ordinele?

Pretenţia mea îl lasă pentru o clipă fără darul vorbirii. Îl observ cum se înroşeşte şi ridică piedica de la pistol. Figura asta am învăţat-o de la un băiat din trupele speciale, într-o seară când am intrat alături de el într-un caft dintr-o cârciumă din port. Mă uit peste umărul lui şi strig:

– Atenţie, Fred, tipu-i înarmat.

Îmi trebuie mai puţin decât are el nevoie să se uite în spate, ca să-i apuc încheietura mâinii care ţine pistolul, să fac o piruetă şi să-i disloc umărul. Mie figura mi-a ieşit, în ciuda diferenţei de gabarit, la perfecţie. Lui nu i-a ieşit. A apăsat pe trăgaci tocmai când avea mâna răsucită spre interior. Glonţul i-a intrat prin coapsă şi s-a oprit în podea. După balta de sânge care creşte cu repeziciune îmi dau seama că şi-a secţionat artera femurală. Îi împing pistolul cu piciorul în cealaltă parte a camerei şi plec să găsesc ceva care să servească drept garou. Ştiam că aveam unul prin casă, dar din cauză că n-am avut niciodată nevoie de el habar n-am unde l-am pus. După ce am răscolit cufere şi valize vechi din debara, mă dau bătut. Caut un cordon, singurul pe care-l am este cel de la halatul de baie, care, culmea este în coşul cu rufe murdare. Îl găsesc în sfârşit, dar nu-l mai găsesc pe Mian Sanaullah. În viaţă.

Băieţi, acum chiar că nu mai am de ales. Primul telefon i-l dau lui Roger, pe cel de al doilea lui Simon Porter, iar ultimul la poliţie. Sper să-mi trimită altă echipă decât pe cea zoologică.

Speranţă deşartă. De parcă ar fi aşteptat la colţul străzii, locotenentul Kellogg şi sergentul Gellhorn sunt primii care-mi sună la uşă.

   – Scârnăvie, de data asta nu mai scapi. Să nu zici că l-ai găsit împuşcat când ai venit acasă.

– Ce-ai zice de o sinucidere?

– La tine-n casă? Mă faci să râd.

– Cine-o să te creadă, lepădătură.

– Poate de un accident?

– Crezi că va exista un juriu să creadă balivernele tale?

 – Mai bine mărturiseşte repede crima şi, pentru colaborare, vom cere reducerea pedepsei.

Abia acum locotenentul s-a uitat în cadă.

– Sechestrare de persoană. Lipsire de libertate. Maltratare. Sergent, citeşte-i drepturile!

– Nu-ţi răci gura de pomană, sergent. Vocea-i aparţine lui Simon Porter, care le arată celor doi legitimaţia şi insigna. Cei doi sunt terorişti, iar domnul Caldwell lucrează pentru noi.

 – Am pierdut ceva? Cel care pune această întrebare este Roger Blackmur, care fulgeră cu bliţul prin toată baia mea şi pe mutrele celor prezenţi.

– Cei doi nătărăi de poliţişti, aici de faţă, au vrut să-l aresteze pe domnul Caldwell, care a reuşit să pună mâna pe doi terorişti periculoşi, care i-au intrat în casă cu intenţia de a-l omorî.

– Domnule Blackmur, nu ne nenoroci! Domnul Caldwell nu ne-a informat despre faptul că cei doi au pătruns în apartamentul domniei sale cu intenţii criminale.

– Dar m-aţi întrebat? Dar mi-aţi lăsat timp să vă explic?

– Dar de ce credeţi că au intrat cu armele în mână? Să joace o canastă cu gazda?  

– Noi am venit, fiind anunţaţi că aici se găseşte un cadavru şi atunci…

– Cine a anunţat că există un cadavru?

– Dumneavoastră, domnule Caldwell. Vă rog să ne scuzaţi. Ştiţi, n-am vrut să ne facem decât datoria.

– Tocmai aia-i! Aveţi la mine o datorie imensă care creşte cu fiecare prostie pe care o faceţi.

– Ar fi bine să chemaţi mai repede echipa tehnică, decât să vă văicăriţi atât! îi îndeamnă Simon.

– Pe individul din cadă îl vom aresta pe loc pentru violare de domiciliu. Sergent, citeşte-i drepturile!

– Ba n-o să arestaţi pe nimeni. V-am explicat că este un terorist, căutat de noi de mai multă vreme.

– Dar este vinovat de un delict de drept comun aici, în Miami. Fiind în jurisdicţia noastră, noi îl arestăm! se îmbăţoşează Goriloiul. Îi descuie cătuşele şi-l ridică pe pakistanez din cadă.

În momentul următor răsună o împuşcătură şi Hanif Kureishi cade, ţinând în mână pistolul sergentului, pe care i l-a scos din toc în timp ce se opintea să-l ridice.

– Imbecililor! Acum sunt amândoi ai voştri, dar vă acuz de împiedicarea, cu bună ştiinţă, a anchetei împotriva unui grup terorist organizat.

CAP. 19. „DIN POSTER NE PRIVEŞTE ÎNCRUNTATĂ MECLA UNUI BOXER”

Roger, care tăcuse până atunci, înregistrând cu un reportofon toate discuţiile, exclamă:

– Un reportaj bombă! Aş mai putea să-l introduc în ediţia de seară, dacă treaba asta nu v-ar crea dificultăţi în anchete.

– Nouă, nu, anunţă Simon Porter. Poate, chiar, să ne ajute.

– Nici mie, îl asigur eu.

– Domnule Blackmur, nu ne nenoroci!

– De data asta v-aţi nenorocit singuri. Greşeala asta poate să însemne un atac terorist care, fără prostia voastră, putea fi evitat. Fug să prind ediţia.

– Şi eu plec. Trebuie să scriu raportul despre întâmplarea de azi.

– Stai aşa. Am să te întreb ceva.

– Dacă ştiu…

– Aveţi în urmărire un afro-american foarte solid, cu nasul turtit, probabil de la box sau alt sport din ăsta?

– Nu. De ce?

– Face parte din gruparea islamistă a celor doi de acolo.

– De unde ştii?

Trebuie să-i povestesc aventurile mele la lacul Okeechobee. În afara descrierii înfăţişării, singurul indiciu pe care pot să i-l mai dau este prenumele Hasam.

– Ziceai că-i afro-american.

– Este, dar a fost convertit la islamism şi la terorism deopotrivă.

– Nu ştim nimic despre el, dar dacă aflăm ceva o să te anunţ.

Gagiilor, iar sunt în budă! La figurat, fireşte. Cred că mă înţelegeţi de ce va trebui să mă  sacrific şi să-mi petrec seara cu Jennifer în loc de a fi alături de buna mea secretară, Bette? Dar, până diseară, mai am treabă.

*

*           *

De câte ori vreun nasol mi-a făcut câte o stricăciune la carcasa care-mi protejează inteligenţa, sunt obligat să port pălărie. Din cauză că sunt şi foarte înalt, pălăria se vede de departe şi toate gagicele întorc felinarele după mandea. Aaa, nu pentru că sunt chipeş (cu toate că nici urât nu sunt), ci pentru că la Miami nu poartă nimeni pălărie nici acum, iarna, când temperaturile scad până la 15°C şi, cu atât mai puţin în sezonul ciclonic, din iunie până în noiembrie, când rişti să rămâi fără ea. Văzându-mă cu pălăria, Bette se sperie.

– Wig, e grav?

– Nu. Doar şase copci.

N-am cum să-i refuz îngrijirile, nici ea nu-mi refuză răsplata, acolo pe birou, pe jos, pe canapea, în fotoliu. La sfârşit sunt epuizat, dar, am citit undeva că medicamentele astea ajută la vindecarea oricăror boli. Băieţi, cu toate că doctoria respectivă mi-a făcut bine şi aş mai lua o porţie, trebuie să renunţ. Nu sunt plătit să mă îndop cu medicamente, ci s-o eliberez pe doamna Backfied.

Îmi pun neuronii la treabă şi ei produc prima problemă: „Ceva nu se leagă. Dacă băieţii de la F.B.I. au supravegheat în permanenţă locuinţa lui Nadeem Hanif, cum de nu au aflat că în casa şi în beciul lui a fost adusă şi ţinută măcar două zile o femeie ostatic?” Trebuie să-l întreb pe Simon. Îl sun şi-mi răspunde imediat.

– S-a întâmplat ceva?

– Da. Dar mai demult. Ziceai că locuinţa lui Nadeem Hanif a fost ţinută sub observaţie. Atunci cum de n-a observat nimeni că tipul a venit cu o femeie ostatic şi a plecat apoi împreună cu ea la motel?

– Bună întrebare. Va trebui să-i iau din scurt pe băieţi. Ori nu au fost atenţi, ori au văzut şi nu au raportat.

– Am să mă duc acum să mai dau o tură prin locuinţa decedatului. Să-ţi anunţi echipa.

– Ce speri să mai găseşti?

– Nu ştiu. Văzând şi făcând.

*

*           *

Coborând din Dodge, mă opreşte un detectiv din echipa lui Porter, care mă aştepta, plimbându-se prin faţa casei alăturate.

– Domnul Caldwell?

– Da. Care-i treaba?

– Mi-a ordonat domnul Porter să vă spun că n-a intrat şi n-a ieşit nici o femeie din această casă, nici înainte nici după moartea proprietarului.

– Ţineţi sub supraveghere toată casa sau numai intrarea din faţă?

– Normal că numai intrarea. Casa are patru laturi şi vegetaţia care o înconjoară în curte ne-ar obliga să mobilizăm pe fiecare tură cel puţin patru oameni. N-are F.B.I.-ul atâtea parale. Cu cât creşte pericolul terorismului, cu atât Congresul ne mai taie din buget.

– Cum dau de tine dacă mai am nevoie de o informaţie?

– Prin domnul Porter.

– Am să intru acum să cercetez din nou locuinţa. Am să vă rog să mă sunaţi, dacă apare ceva neprevăzut. Îi dau cartea de vizită şi tipul îşi bagă numărul telefonului în memoria mobilului. De data asta ocolesc toată casa. Nu constat nimic neobişnuit. Mă întorc la uşa din spate, de la bucătărie, pe unde am intrat ultima dată. Surpriză! De data asta este închisă pe dinăuntru cu zăvorul. Scot mobilul şi-l sun pe Simon:

– Au încuiat băieţii tăi uşa de la bucătărie de la locuinţa lui Nadeem Hanif?

– Din câte ştiu eu, nu. Dar am să-i sun şi am să-i întreb.

– Întreabă-i dacă a mai intrat cineva în  locuinţă după vizita mea.

– Te sun imediat.

Aştept. Nu intru, ca să nu am surprize. N-a durat mult şi a sunat:

– Nu au închis-o ei şi nimeni n-a intrat şi nici n-a ieşit, cel puţin pe uşa din faţă.

– Ştii ce-i ciudat? Uşa din spatele casei, de la bucătărie, este închisă cu zăvorul pe dinăuntru. Dacă a fost cineva care a închis-o, chiar dacă a intrat prin spate, a trebuit să iasă prin faţă. Am verificat toate ferestrele. Sunt bine închise. Am să intru prin faţă, dar trebuie să văd înainte dacă nu au detectoare de alarmă.

–  La precedenta vizită nu ai găsit aşa ceva?

– Atunci n-am căutat.

Nu detectez nici un emiţător, aşa că folosesc trusa, pe care am căpătat-o drept plată, pentru că l-am scos dintr-un rahat de elefant, de la un fel de spărgător profesionist, împreună cu promisiunea că se va face băiat cuminte.

Băieţi, p-aici s-a făcut curăţenie! Dar curăţenie de-aia, pe care scrie: „mână de gospodină”. Nici o urmă. Nici măcar praful care se aşterne pe mobilă într-o casă nelocuită. Chiar dacă mai era ceva de găsit, cel, cea sau cei care s-au străduit atâta nu mi-a lăsat nici o speranţă. Va trebui să cercetez cu atenţie beciul. Poate au depozitat ce au strâns de prin casă acolo. Mă duc în bucătărie, ridic covorul şi trag de mânerul chepengului. Norocul meu a fost că în acel moment a început să sune mobilul. Împing capacul spre perete şi mă îndrept să deschid mobilul. Explozia face ca podeaua să se ridice doi metri, trântindu-mă la pământ. Mă lovesc rău, dar nu-mi pierd cunoştinţa. Când mă ridic în picioare constat că nu mai sunt în bucătărie ci în beci. Sau ce-a mai rămas din el. În orice caz nu se vede nici urmă de armă, documente, explozibil. Cel care a produs stricăciunile nu putea fi decât o infimă parte din ce găsisem aici la precedenta mea vizită. Dacă ar fi explodat acela, nu mai rămânea nimic nici din casă, nici din cvartalul de locuinţe din jur, dar nici din simpaticul detectiv Wigglesworth Caldwell.

– Aţi păţit ceva, domnule Caldwell? – e vocea tipului de la F.B.I. Normal să mă întrebe de sănătate, după această deflagraţie, mai ales că fumul şi praful îl împiedică să mă vadă.

– N-am păţit nimic, dar nici nu mai am cum să ies din gaura asta, din cauză că explozia a distrus scara. Poţi să găseşti ceva cu care să mă extrag de aici?

– Mă duc să caut.

Pentru că vizibilitatea s-a mai îmbunătăţit mă uit totuşi în jur şi descopăr modalitatea folosită de nasoi să fenteze supravegherea F.B.I.-lui. Într-unul dintre pereţi se vede o gaură. Un tunel de comunicare. N-am cum să-mi dau seama cu ce comunică, pentru că acum este prăbuşit. Va trebui să mă întorc aici cât mai repede, echipat de o expediţie subterană.

– Alo, Mr. Caldwell… Wig… Eşti teafăr? Ce s-a întâmplat?

Vocea vine de undeva de jos. Mi-aduc aminte că tocmai deschideam mobilul când s-a produs explozia. Mă aplec şi îl găsesc. Îi recunosc vocea lui Simon.

– Eu n-am păţit nimic ireparabil, dar beciul lui Nadeem Hanif e acum doar o groapă. Ar fi bine să vii aici cu o echipă. Peste tot s-a făcut curat. Nu mai există nici o urmă.

– Armele, explozibilul, materialul propagandistic?

– Nimic. Ca şi când n-ar fi existat.

– Voi fi obligat să-i pedepsesc pe toţi cei din echipa de supraveghere.

Aş fi vrut să păstrez secretul trecerii subterane, dar acum nu mai pot.

– Eu zic să nu te grăbeşti. În beci am găsit un tunel. Acum e prăbuşit. Pe acolo au intrat şi ieşit cei care au făcut curat. Echipa ta ar putea să stabilească unde se deschidea tunelul ăsta.

*

 *           *

N-am stat să asist la lucrările de recondiţionare a tunelului, având promisiunea lui Simon că mă va suna să mă informeze, cum se ajunge la celălalt capăt. De ce? Pentru că, oricât de a dracului detectiv e mandea şi el trebuie să mai glojdească ceva din când în când.

Potolul pe care mi l-a servit Zigu a fost de milioane. Eram la desert, când a sunat telefonul:

– Wig, lasă totul baltă şi vino urgent la casa lui Nadeem Hanif. Vocea lui Simon sună ca şi cum ar fi descoperit America. Nu cred că de asta! Parcă altul fusese fericitul. Mă sui în Dodge şi o întind. Mă aştepta pe trotuar, la casa de peste drum.

– Hai să vezi cu ochii tăi! Şi mă invită să intru. Aici aceeaşi curăţenie exemplară, dar şi urme proaspete de locuire. Pe peretele din faţa uşii, în sufragerie, un afiş uriaş. Din poster ne priveşte încruntată mecla unui boxer.

– Pare să fie malacul care o păzea pe doamna Backfied în staţia de pompare de la lacul Okeechobee, dar nu sunt sigur! Ăla era pocit rău.

– Citeşte ce scrie pe afiş!

–  Burt Phillips! Mi-amintesc de el. A fost amestecat într-o afacere cu droguri, sau a fost găsit pozitiv la un control antidrog, ceva în felul ăsta.

– Stai să vezi, că asta nu e totul. Hai să coborâm în beci!

Beciul de aici seamănă cu o cameră doar că nu are ferestre. Peste tot ordine şi curăţenie. Dar faptul cel mai interesant este că în micul dulap din perete, sunt numai lucruri de damă.

– Aveţi în dotare vreun câine de urmărire?

– Da. De ce întrebi?

– Vreau să ştiu dacă lucrurile astea au aparţinut doamnei Backfied.

Pe o măsuţă observ o farfurie cu mâncare. O ridic şi pun mâna pe fundul farfuriei. E încă caldă.

– Cum au reuşit să fugă, fără să-i vadă nimeni?

– Probabil în haosul de la explozie, când omul nostru a plecat să vadă ce ţi s-a întâmplat.

           

CAP. 20. „CALDWELLE, PUNE NEURONII LA TREABĂ!”

Mă uit la ceas şi nu-mi vine să cred. Peste un sfert de oră ar trebui să fiu la domnişoare Jennifer şi eu sunt încă aici. Vreau întâi să-i telefonez şi să mă scuz de deranj, dar nu mai am nevoie de informaţii. Am totuşi un grăunte de îndoială cu privire la mutra din poster. Îl rog pe Simon să mă scuze şi o întind, promiţând să-l caut. Reuşesc să ajung la opt fix, alegând drumul cel mai puţin aglomerat. Jenny mă aşteaptă într-un dezabie, atât de scurt şi atât de străveziu, că nici nu mai era nevoie să şi-l pună, că tot atât se vedea şi fără el. Băieţi, da ce se vede este demn de văzut. Gagica a fost proiectată după toate exigenţele mele: craci nesfârşiţi, curuţul sus şi bombat, cum numai negresele îl au, culoarea ciocolatie, care se îmbie parcă să o muşti. Mutrişoara face toate paralele: năsuc mic, nu lat CA la majoritatea negreselor, buze pline, dar nu de-alea care, când te pupă, îţi acoperă jumătate de faţă şi ochii verzi.

– Wig, iartă-mă, dar sunt grăbită, la zece trebuie să intru în schimb.

Mă gândesc că îmi spune ce-a aflat şi se duce să se schimbe. Dar fătuca are alte intenţii. Băieţi, dacă n-aţi sărit peste optsprezece ani sau sunteţi în LTP, mai bine săriţi peste acest pasaj!

 Mă trage după ea în dormitorul cochet şi fără inhibiţii se repede să-mi dea jos nădragii. Ce ştie gagica cu mâinile şi cu gura, ar învia şi mădularul unui eunuc. Eu nu sunt eunuc şi n-am încă nevoie de cooperative pentru a intra în funcţiune. Vreau să preiau iniţiativa, dar sunt refuzat. Are de gând să-şi aleagă singură toate poziţiile. Şi ştie multe. Nici eu nu sunt vreun novice, dar tipa m-a tăiat. Când consideră că obiectul a atins duritatea optimă mă trage peste ea în pat. Saltea cu apă, care amplifică mişcările. Păsărica umedă şi fierbinte. Jocul din şolduri uluitor. Băieţi, i-aţi tras-o vreodată unei negrese? Dacă nu, nu ştiţi ce-i aia plăcere. Are primul orgasm destul de repede. Eu, pentru că lucrasem în domeniu şi astă dimineaţă, îmi continui activitatea. Gâfâie şi spune măscări. O iert. Asistentele medicale au un vocabular mai colorat şi mai puţin colocvial. Reuşeşte încă trei orgasme, după fiecare schimbă poziţia, iar orgasmele sunt din ce în ce mai puternice. La ultimul izbucnesc şi eu.

Când se întoarce de la baie este echipată complet în uniforma spitalului, iar eu sunt încă în fundul gol, trăgându-mi sufletul după efortul făcut.

– Wig, a fost o partidă minunată. Îmi pare rău că trebuie să plec. Te las să-ţi revii. Când pleci pui cheia în cutia poştală. Ţi-am lăsat pe masă informaţia de care aveai nevoie.

Eram convins că am venit aici în seara asta doar pentru a-mi respecta o promisiune. Ei, da şi pentru că ştiam ce talentată este Jenny. M-am înşelat. Adresa de pe biletul lăsat nu este cea care comunica prin tunelul subteran cu locuinţa lui Nadeem Hanif, iar numele de pe asigurarea de sănătate este: Hasam Safdar Masih.

            Acum am o dilemă: aş vrea să merg imediat să mă asigur, cu ochii mei, dacă nu cumva la adresa respectivă este ţinută prizonieră doamna Backfied; sunt prea obosit să încep chiar din seara asta supravegherea noii adrese, amânarea putând însemna pierderea noii piste. Soluţia ar fi să-l înştiinţez pe Simon Porter. Chiar o fac. Îmi mulţumeşte pentru informaţie, iar eu îl rog să mărească, doar pentru noaptea asta, efectivul celor care se vor ocupa de meclomanul în discuţie.

 N-am avut nevoie de ajutoare pentru a adormi imediat, chiar înainte de a închide ochii. Evenimentele din ultimele două zile m-au cam consumat.

*

 *           *

M-a trezit sunetul telefonului.

– S-a întâmplat ceva patroane? – e vocea neliniştită a lui Bette.

– Nu. De ce întrebi?

– E zece şi încă nu ai apărut la agenţie şi nici telefon n-ai dat să anunţi unde te găseşti?

– Mă găseam în pat şi visam foarte frumos atunci când m-ai sculat. S-a întâmplat ceva deosebit?

– Nu. Eram doar neliniştită.

– Uite, fac imediat un duş şi vin la agenţie. Să fie aburindă.

– Ar fi a treia pe care o fac.

– Pe asta chiar o să o beau.

Dar n-am băut-o! Eram sub duş, limpezindu-mi neuronii, când a ţâşnit. Ideea. Fusesem în casa lui Pedro Gonzales Fernandez, dar pe cea a geamănului Eduardo Manuel n-o vizitasem. În seara cu împuşcături m-am grăbit şi n-am avut timp s-o cercetez eu cum se cuvine, iar după aceea, fiind sigilată de poliţie, nu am putut să pătrund.

O sun pe Bette, contramandând cafeaua, încalec în viteză portiera Dodge-lui şi la drum spre cartierul South Little Havana. Cu toate că era noapte la precedenta mea vizită, mă descurc binişor. De ce doar binişor? Pentru că toate căsuţele de pe aici sunt gemene, la fel ca Manuel cu Pedro. După o jumătate de oră, când am străbătut în zigzag toate străzile, am recunoscut-o. După sigiliile poliţiei care mai sunt încă lipite pe uşă.

Parchez la trei case distanţă şi mă plimb agale prin zonă. Ştiţi de ce? În Miami nu prea vezi oameni mergând pe jos. Am citit undeva că este cel mai periculos oraş din State pentru pietoni. Din cauza şoferilor. Cunoscând hispanicii (în Miami peste 67% din locuitori aparţin acestei categorii demografice), dacă există vreun tip prin zonă, văzându-mă mergând pe jos , uitându-mă la case, mă vor întreba pe cine caut. Şi eu am să pot să-l întreb despre Manuel Fernandez, fără să devină suspicios şi voi şti dacă pot rupe sigiliul de la locuinţă, fără ca cineva să sune la poliţie. Este ora unsprezece şi jumătate şi în cinci minute, cât m-am fâţâit prin peisaj, n-am văzut pe nimeni, nici pe stradă, nici în vreo curte, nici ridicând vreun colţ al jaluzelelor. Îmi fac curaj şi intru în curte. Dau ocol şi găsesc geamul de la care am tras. E spart şi poliţia nu s-a învrednicit să-l înlocuiască, şi nici n-a pus vreun sigiliu. E mai sigur să intru pe aici. Îmi pun mănuşile de lucru, bag braţul prin spărtură şi trag cremona. Dacă voi aţi intra într-o casă în care pe uşă este sigiliul poliţiei aţi fi fost suspicioşi şi aţi fi tras piedica la pistol? Ei, bine, nici eu. Şi asta m-a costat.

Când m-am trezit, mi-am făcut rapid inventarul. Nu-mi lipseşte nimic. Ba chiar am ceva în plus: un cucui imens în creştetul capului. N-am fost „plecat” decât un sfert de oră. Venind de afară, unde, la amiază soarele străluceşte orbitor şi pătrunzând în camera care avea încă jaluzelele coborâte, chiar dacă fuseseră străbătute de câteva gloanţe, n-am putut să-l văd pe nasolul care m-a altoit, dar, aşa după cum cred că v-am mai spus, când sunt trosnit la cutiuţă, îmi creşte pe loc IQ-ul. Evrica! Nasolii folosesc locaţiile care au fost cercetate de mine sau de poliţie, pentru a se ascunde.

Mă apuc temeinic de treabă. Iau la rând fiecare încăpere. Din nou găsesc urme ale trecerii unei femei: ordinea şi curăţenia poartă amprenta unei mâini de femeie, dar găsesc şi alte obiecte de uz femeiesc. Mă gândesc la faptul că, ori doamna Backfied face gospodărie din plictiseală, ori că este obligată, conform cutumei musulmane, de răpitori. Iau şi de aici dovezi pe care le pun în pungi pentru probe, etichetându-le corespunzător.

Când părăsesc clădirea, pe aceeaşi cale pe care am folosit-o şi la intrare, observ că sigiliul de la uşă este intact. Ceva nu se leagă! Mă întorc şi caut locul pe unde ar fi putut să dispară nasolul. Bineînţeles. Pe uşa de la bucătărie. Dacă intram şi eu pe acolo aveam acum cu un cucui mai puţin şi, poate o aveam şi pe Afrodita s-o duc la tăticul şi la soţul ei iubitor. 

Mă întorc în stradă şi încerc să revăd fotografia străzii în momentul când am intrat în curte. Am o memorie vizuală excelentă, care mi-a folosit adesea în meserie. Din peisaj lipseşte o maşină, care fusese parcată în faţa porţii de vizavi. Un Chevrolet Corvette albastru metalizat. Păcat că nu se vedea şi numărul, fiind mascat de maşina din spate.

Trebuie să verific şi celelalte locaţii. Dar nu acum, deoarece acum sună telefonul:

– Mr. Caldwell? – vocea n-o am în fonotecă. Vag accent. De aceea înregistrez convorbirea.

– Eu. în persoană.

– Puneţi în pericol viaţa doamnei Backfied.

– Nu înţeleg!

– Într-o zi o să ne săturăm de a ne muta de colo-colo şi vom fi obligaţi să scăpăm de femeie care ne încurcă în asemenea momente.

– Păi, n-ar fi mai simplu să-i daţi drumul să meargă acasă?

– O să-i dăm, după ce vor plăti răscumpărarea.

– Ce răscumpărare? Aţi zis că-i veţi stabili o modalitate de plată. De ce n-aţi făcut-o?

– Din cauza ta. Clic! 

Telefonul nu-mi afişează nici un număr. Puteam să fiu sigur. Va trebui să analizez şi aici zgomotele de fond. Deoarece a fost un dialog, înseamnă că nu a mai înregistrat mesajul să-l pună apoi la un telefon public.

 Băieţi, nasolii simt că se strânge funia la par! Se împuţinează locurile unde se pot ascunde. Va trebui să le găsesc pe toate. Cât despre ameninţarea că vor omorî ostateca – bărbi. Cine taie găina care face ouăle de aur? Pericolul real va exista în momentul când nu va mai face „ouă”, adică după ce au primit mălaiul. Atunci chiar devine periculoasă. Dacă băieţii nici măcar n-au încercat să-şi ascundă muianurile, ia ghiciţi? Exact! De la bun început n-au avut nici un gând s-o elibereze.

Caldwelle, pune neuronii la treabă! Dau un telefon:

– Simon? Wig la telefon. I-am ratat din nou. Erau ascunşi în locuinţa sigilată de poliţie a lui Eduardo Manuel Fernandez. Am intrat pe geamul rămas deschis de la camera unde s-a produs crima şi, ajungând în interior, am fost lovit în cap. Când mi-am revenit gagii o roiseră. Au rămas însă numeroase urme în interior.

– Păi, pe noi ne-ai pus să-i păzim casa lui Hasam Safdar Masih şi tu umbli brambura?!

– În timp ce făceam duş am avut o intuiţie şi am vrut s-o verific. Ştiam că, dacă cei doi sunt la adresa pe care v-am dat-o, n-au nici o şansă de scăpare. Dacă, însă, vă ziceam şi de aceasta, se diminuau efectivele de supraveghere din alt loc.

– Şi care-i treaba?

– Dacă au plecat şi de aici, am făcut socoteala că s-au mutat în altă parte. S-a întâmplat ceva la adresa respectivă?

– Casa are două apartamente, locuite de şase persoane, toţi fiind oameni de culoare. Un holtei în apartamentul din spate şi ceilalţi cinci, o familie de negri cubanezi, în cea din faţă. Holteiul este chiar Hasam Safdar. Din cercetările noastre tipul, care se numea Man Running, a fost într-adevăr boxer profesionist, dar cam ajunsese ciuca bătăilor. A încercat o vreme în Wrestling. Nici aici nu i-a mers. Ajunsese să muncească în port la încărcarea navelor. Într-o zi s-a dus şi a cerut schimbarea numelui, deoarece se convertise la islamism. Imediat l-am cercetat, dar trecutul lui n-a indicat nimic suspect şi nici primele două luni cât a fost monitorizat, n-au arătat că ar trebui să fie supravegheat în continuare. S-a considerat că situaţia dificilă în care a ajuns l-a determinat să-şi caute alt Dumnezeu căruia să i se roage. De când am preluat supravegherea, Safdar a plecat o singură dată de acasă. S-a dus să-şi schimbe pansamentul la o rană de la cap şi să facă câteva cumpărături. Doar produse alimentare. Familia din apartamentul din faţă s-a comportat normal. Copii au ieşit la joacă şi părinţii au plecat la muncă. În condiţiile astea vom ridica supravegherea asupra obiectivului.

– Înţeleg că au fost mobilizaţi cam mulţi oameni pentru un posibil adăpost. Ştiu că agenţii voştri n-au cum să-i viziteze locuinţa în lipsa unui mandat şi că nici un judecător nu-l va semna decât dacă se aduc argumente beton. Totuşi te rog să laşi măcar un agent la faţa locului, măcar încă douăzeci şi patru de ore. De preferat să fie „întâmplător” descoperit de suspect. Crezi că se poate?

– Ce mai pui la cale?

– Vreau să-i gonesc din principalele locuri unde s-ar putea ascunde şi să-i oblig să ajungă la capul tuturor răutăţilor. La fiecare descindere pe care o voi face, am să te anunţ din timp pentru a putea să identifici ce persoane ies din clădirea respectivă şi unde se adăpostesc.

– Şi care-i prima ţintă?

– Locuinţa lui Burt Phillips. Nasoii folosesc adăposturi controlate deja de FBI sau de poliţie

CAP. 21. „TĂTICU RĂMÂNE AFIŞAT”

 Trebuie să-i presez. Să-i fac să ceară mai repede marafeţii de răscumpărare, pentru a scăpa de urmărire. Un lucru nu pricep. De ce întârzie să ceară paralele? Chestia că eu sunt de vină, nu stă în picioare, nici în genunchi şi nici pe burtă. Nu stă în nici un fel. Trebuie să fie alt motiv. Ceva care ţine de destinaţia lovelelor. De prezenţa unui personaj, care, pe moment, nu e disponibil. De posibilitatea de a se face nevăzuţi. Sau, în sfârşit, de un eveniment anume. Trebuie să mă consult cu Simon pe tema asta! Dar mai încolo. E deja destul de târziu şi mai am multe de făcut pe ziua de azi.

Test: care ar fi acum ultima locuinţă în care i-aţi căuta pe răpitor şi prizoniera sa? A – cea a lui Pedro Fernandez; B – cea a lui Manuel Fernandez; C – cea a lui Burt Phillips; D – cea a lui Nadeem Hanif; E – cea a lui Hanif Kureishi. De ce am exclus-o pe cea a lui Safdar Masih? Din cel puţin două considerente. Unu: mai stă o familie acolo şi, ce-i mai important, au copii. Ăştia se bagă peste tot. De ei nu poţi ascunde nimic. Doi: Este încă supravegheată „la vedere”, ceea ce ar fi descurajat pe oricine.

Ei? Ce-aţi alege? Eu am ales, cu inima strânsă, F! Păi, bine, dar acesta nu era în formularul testului. Tocmai de aia!

Scot telefonul şi formez numărul agenţiei:

– Bette, totul e-n regulă acolo?

– Da, domnule Caldwell. Totul este OK.

– Mai am de făcut câteva drumuri, aşa că nu mai trec azi pe la agenţie. Poţi şi tu să te duci acasă.

– Am înţeles domnule Caldwell.

– Pe la ce oră a sunat Simon?

– La unu, la UNU, domnule Caldwell.

V-aţi prins, gagiilor, că am avut dreptate? Bette nu-mi spune niciodată „domule Caldwell”. Ori patroane, ori Wig, atunci când suntem foarte apropiaţi (înainte, în timpul, sau imediat după  partidă). Ce concluzie trageţi? Sigur că da! Aţi putea să deveniţi nişte foarte buni detectivi. Gagiul, unul singur, este la mine în agenţie şi are acum două ostatece.  

*

 *           *

Am urcat cu liftul până la etajul nouă. Sun din nou:

– Bette, n-ai plecat încă?

– Nu, domnule Cladwell.

– Uite ce-i: am o rugăminte. Du-te în biroul meu şi în fişet este dosarul pakistanezilor. După ce-l găseşti să mă suni şi am să-ţi spun ce să cauţi în el.

– Am înţeles, domnule Caldwell.

Cobor un etaj pe scări. Pe coridorul lung nici ţipenie. Bag cheia în yală şi descui fără zgomot. Dacă am gândit corect, gagiul n-a rezistat tentaţiei şi s-a dus după Bette şi cotrobăieşte prin fişet, unde, să vă spun un secret, nu există nici un dosar, nici al pakistanezilor, ci al altcuiva. Şi asta din cauză că toate dosarele sunt frumos orânduite la mine în circumvoluţiuni. Într-adevăr anticamera este goală, dar uşa de la birou este larg deschisă. Mă strecor înăuntru şi mă ascund după uşă. Scot Glock-ul  şi trag piedica. Nu puteam s-o fac de pe culoar, din lift, de la etajul nouă? Puteam, dar sunt un fraier. Ţăcănitul m-a dat de gol. Goriloiul împinge cu putere uşa în spatele căreia m-am ascuns. Efectele: îmi sparge nasul, din care începe să curgă sânge şi-mi scapă pistolul din mâini. Închide uşa. Suntem acum numai noi doi. Faţă-n faţă.

Pe „faţă” ăsta l-am mai văzut. E pocitu' acela din poster. Ex-boxerul Burt Phillips. Cel pe care l-am ratat în timpul exploziei. Prima constatare: N-are pistolul la el, sau nu foloseşte decât „tunul”. Nu-mi dă timp să mă dezmeticesc. Îşi ia avânt şi strânge pumnul drept, care are dimensiunea capului meu. Boxerii de supergrea nu sunt foarte agili. Se bazează doar pe forţă. Tipul are forţă. În momentul când mai are mai puţin de zece centimetri de moaca mea, fentez scurt spre exterior. Tăblia uşii se găureşte de parcă ar fi fost străpunsă de o rachetă plecată din bazooka. Îmi arată ceafa groasă şi nu mă pot abţine: îl altoiesc la prima vertebră. Se înmoaie, dar nu cade. Rămâne suspendat pe uşă. Bette, draga de ea, a avut prezenţa de spirit şi i-a prins mâna de clanţa uşii, cu cătuşele care se găseau pe biroul meu. În spatele uşii aud zgomote inconfundabile. Cele ale unui caft între gagici. Hopa! Sindromul Stockholm. N-o să-mi spuneţi că Afrodita s-a îndrăgostit de malacul ăsta negru. Atunci de cine dracu-i îndrăgostită?  

Răspunsul tocmai năvăleşte pe uşă. Are un fes în cap. Dar tras până la gât. Se văd doar ochii prin două găuri. Surpriză: ochii sunt albaştri! Tipul se făleşte cu un pistol cât un tun. E un Walther. Din reflex m-am aplecat să mi-l recuperez pe-al meu, chiar în momentul când a apăsat pe trăgaci. Primul glonţ trece pe deasupra. Pe-al doilea îl încasează urâtul care atârna în uşă, pe care l-am folosit drept scut. Dar, pe-al treilea îl încasez eu, în braţul drept.

*

 *           *

– Wig, trezeşte-te.

Vocea asta o ştiu şi îmi face bine. Sânge ca la abator peste tot în anticamera biroului. Atât văd când deschid ochii. Încerc să-mi aduc aminte cum am adormit. Când m-a lovit glonţul în braţ, am scăpat arma. Mascatul a venit şi m-a altoit cu cros pistolului la câţiva milimetri de marginea plăgii pe care abia mi-a închis-o buna doctoriţă cu şase copci. Bette stă aplecată peste mine şi strânge cureaua de la fustiţa ei, pe care a transformat-o în garou.

– Stai liniştit. Am chemat salvarea.

– Unde-s nasolii ăia?

– Tipa pe care tu te strofoci s-o eliberezi, când eu mă munceam să-i prind urâtului ăla mâna cu cătuşele, m-a pocnit cu taburetul în cap. Am auzit-o cum a chemat pe cineva la telefonul mobil şi a cerut urgent ajutor.

– A folosit telefonul tău?

– Nu. Pe-al ei.

– Hopa! Dacă are telefon, înseamnă că nu este răpită. Nu mai pricep nimic. Doar iubitul ei a fost asasinat chiar de maimuţoii ăştia!

– Şi malacul ăla?

– L-au luat cu ei.

N-am timp să-mi continui raţionamentul, că uşa se deschide şi intră brancardierii şi o doctoriţă tânără şi drăguţă. Mă las răpit cu plăcere.

  *

   *           *

– Bună dimineaţa, Wig.

– Bună Jenny. Ce-i cu tine aici?

– Doar ştii că aici lucrez.

– Dar unde sunt?

– La noi la spital. Ai fost adus aseară,la urgenţe. Atunci când am intrat în tură la 10 P.M. te-am văzut în registru. Poţi fi liniştit n-ai nici o plagă majoră. Rana de la scalp n-a necesitat decât încă două copci, iar plaga împuşcată e doar o zgârietură. Sângele care a curs era dintr-o venă superficială subcutanată. În trei zile eşti ca nou.

– Chiar acum mă simt ca nou.

Şi ca s-o demonstrez mă ridic în picioare. Trebuie să zic „pardon”. Mă ruşinez şi trag cearşaful de pe pat să-mi ascund obiectul.

– Stai liniştit, Wig! Sunt asistentă medicală. Am mai văzut penisuri. L-am văzut chiar şi pe al tău. Ai uitat?

– Cum aş putea?! Ai fost minunată! Mă ajuţi să mă îmbrac, că am nişte treburi urgente.

– Îmi pare rău Wig, dar nu pot. Trebuie să mai stai aici cel puţin trei zile, până se termină tratamentul cu antibiotice.

– Antibiotice?! Pentru o zgârietură?! Uite, promit să vin la fiecare opt ore, să-mi faceţi injecţia.

– Tratează cu domnişoara doctor. Eu nu am cum să te ajut.

– Măcar dă-mi hainele, că nu pot să mă duc aşa cu… ştii tu, la doctoriţă.

– Nici asta nu pot. Au fost luate de doi poliţişti, deoarece erau pline de sânge. Ziceau că sunt suspiciuni că nu tot ar fi al tău.

– Unul mai mărunt şi chiar mai slab decât mine şi altul mai înalt şi solid. Genul gorilă?

– Exact. De unde ştii?

– De câţiva ani îmi poartă sâmbetele şi vor să mă înfunde. Şi acum, cred că au găsit un motiv. Într-adevăr, nu-i numai sângele meu. Ieri mi-au intrat în agenţie doi tipi care au răpit-o pe fiica doctorului Gheorghiadis. Unul din ei, încercând să mă împuşte pe mine l-a împuşcat pe ciracul lui. Un afro-american pe nume Burt Phillips, fost boxer profesionist. Ai putea afla ce a păţit? Că după ce mi-am revenit nu mai era acolo. Probabil că a plecat pe picioarele lui, că, la peste suta de kilograme cât are tipul, n-ar fi putut să-l care celălalt în spate.

– Am să încerc.

– Dacă nu ies imediat, să pot demonstra că nu sunt vinovat, ăştia mă bagă pe mulţi ani la bulău.

Se pare că acesta a fost argumentul cel mai convingător. În zece minute a venit cu un rând de haine care-mi erau cam scurte şi cam fluturau pe mine, dar cu care am să pot  ieşi din spital.

–  Te aştept deseară, la opt să-mi aduci hainele să le pot pune la loc, de unde le-am luat.

I-am mulţumit, am sărutat-o, drept acont şi promisiune pentru diseară, şi-am dat cu praf de mers.

*

 *           *

După duş şi intrarea în ţoale curate şi croite pe măsura mea, am alt tonus, ceea ce are ca urmare destuparea canalelor pe unde-mi circulă ideile. Prima dintre ele mă sfătuieşte să fac o vizită la reşedinţa doctorului Gheorghiadis. De ce? Pentru că madam Afrodita nu-i ostatecă. Dimpotrivă! În condiţiile astea: unu – tăticu', cel care plăteşte, trebuie să ştie pentru ce; doi – o păsărică îmi şopteşte la ureche că trebuie să sap aici, ca să găsesc capătul firului; trei – caut o pereche do ochi albaştri şi n-am cum să-i aflu printre cubanezi şi pakistanezi; patru – văzând şi făcând, când ajung la faţa locului.

Respectând cutuma, telefonez, anunţându-mi vizita şi, tot ca de obicei, Fred mă aşteaptă la poartă.

– Fred, aş vrea să văd cea mai mare parte a persoanelor de gen masculin care lucrează la domeniu, dar şi pe cei care muncesc la clinică.

– Cum ordinul domnului Gheorghiadis este încă în vigoare, nu va fi nici o problemă. Spune-mi un criteriu de selecţie, pentru că sunt în jur de treizeci. Unu-doi mai mult sau mai puţin.

– Ochi albaştri.

– Poţi începe cu mine!

– OK! Vreau să-ţi văd pistolul.

– Acesta-i cel de serviciu. E un Browning de 9 mm. Mai am în cameră încă un revolver Colt Python.

Nu este nici unul dintre astea. Cel cu care am fost trăsnit la gulie era un pistol greu, un Walther.

– În reşedinţă nu mai există nici un blond. Toţi ceilalţi, care lucrează aici, sunt fie cubanezi, fie afro-americani. Pentru clinică, va trebui să avem din nou acceptul domnului doctor Gheorghiadis.

– Chiar voiam să discut şi cu el.

Sunt primit imediat. În câteva minute îl pun la curent cu ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile şi-i prezint concluzia:

– Fiica dumneavoastră nu a fost nici de data asta răpită. În ambele cazuri şi-a înscenat răpirile. Bănuiesc că vrea să vă pedepsească pentru ceva.

Tăticu rămâne afişat.

CAP. 22. „PE CĂLĂREŢ I-L VOI PASA CA TEMĂ DE CERCETARE LUI SIMON”

La clinică am găsit şase blonzi. Trei dintre ei îndeplinesc condiţiile de înălţime şi vârstă. De ce de vârstă? Aşa îmi închipui eu. Dacă gagica vrea să schimbe peisajul, n-o să aleagă tot un tataie, chiar dacă este un medic strălucit.

Muşteriii mei sunt: Frank Gimes, Henry  Jackson şi Frederic O'Rilley.

Frank este tot chirurg. Are un metru optzeci şi cinci înălţime şi mâini viguroase pentru un chirurg. A făcut mult sport în facultate şi zice că n-are şi nici n-a avut niciodată pistol. Henry este dietetician. Are şi el în jur de un metru optzeci şi o siluetă de invidiat. O reclamă perfectă pentru meseria lui. Are acasă un revolver de cowboy cu plăsele din fildeş.  Moştenit de la un străbun care fusese pionier în vestul sălbatic. Frederic nu este medic, ci infirmier. Are aproape un metru nouăzeci şi nouăzeci şi două de kilograme, după cum s-a prezentat. Pe corpul lui studenţii la medicină ar putea studia sistemul muscular. Normal că are armă. Stă într-un cartier în care pistolul te poate ţine în viaţă. Se duce la dulapul  de haine, îl descuie şi scoate de acolo un Walter cât toate zilele. Ori l-a curăţat foarte bine, ori nu crosa acestuia mi-a pricinuit ultimele stricăciuni de la scăfârlie.

Nu le cer să-mi prezinte alibiul pentru momentul când s-a produs incidentul de la agenţie. Îi am însă în colimator şi îi voi cerceta întâi prin alte mijloace.

Ne întoarcem la reşedinţă şi-l rog pe Fred să mă conducă să mai discut ceva cu domnişoare Fernandez. Ca să pot să discut în linişte îl trimit să vadă dacă camerista doamnei Gheorghiadis ne va putea primi peste zece minute.

O găsesc pe frumoasa cubaneză cu ochii congestionaţi. Nu cred că mai plânge după fraţii ei la atâtea zile de la înmormântare.

 – Am venit să te anunţ că şi ceilalţi doi pakistanezi care erau asociaţi cu criminalul care ţi-a împuşcat fraţii sunt morţi. Acum, cu siguranţă că au fost răzbunaţi.

– Vă mulţumesc, Mr. Cladwell! Dumnezeu să vă dea sănătate şi s-o aduceţi şi pe doamna acasă.

– Asta îmi doresc cel mai mult, dar am nevoie de informaţii, pe care ori eu n-am ştiut să le cer, ori cei ce le au nu vor să mi le dea.

– Aş fi fericită să vă pot ajuta.

– Uite, de exemplu aş vrea să ştiu dacă, dintre personalul domeniului sau angajaţii de la clinică, există vreo persoană în care doamna avea mai multă încredere şi pe care aş putea să mă bazez şi eu.

– Femeie sau bărbat?

– Şi femei şi bărbaţi.

– Dintre femei în mine avea cea mai mare încredere. Dintre bărbaţi în Fred şi în Antonio Modesto Dominguez, un văr de-al meu, care se ocupă de armăsarul doamnei.

– Dintre cei de la clinică?

– Doamna nu avea obiceiul să meargă la clinică. Cel puţin, de când sunt eu aici, n-am auzit să fi fost vreodată acolo, dar nici personalul de acolo nu venea la reşedinţă.

– În ce relaţii eşti cu camerista doamnei Gheorghiadis?

– Foarte bune. Şi ea îmi este verişoară.

– Discutând cu doamna Gheorghiadis, mi-a mărturisit că are un iubit, dar nu mi-a mai spus şi cine este. Nu ştiu la ce, dar o astfel de informaţie ar putea să-mi fie de folos Ai făcut vreodată un puzzle? Orice bucăţică poate contribui la obţinerea imaginii, iar lipsa ei poate să te împiedice să o obţii. O femeie atât de tânără şi de frumoasă, căsătorită cu un bărbat aşa de bătrân, nu poate fi acuzată că are un amant.  Întâmplător, nu ţi-a spus cumva cine este iubitul doamnei?

– Nu ne cunoaşteţi pe noi hispano-americanii. Suntem foarte devotaţi celor care ne acordă încrederea. Nici preotului nu i-am spune un asemenea secret. Aşa că niciodată n-am discutat cu ea despre secretele stăpânelor noastre. 

– Dar trăind într-o casă, nu se poate să nu fi văzut, să nu fi simţit ceva...

– Nu vreau să-i pricinuiesc vreo neplăcere doamnei, care este foarte bună cu noi…

– Aşa cum i-am promis şi doamnei Gheorghiadis, informaţiile aceste, dacă nu aduc vreun prejudiciu grav altei persoane, vor rămâne strict secrete, ca la împărtăşanie.

O văd că se codeşte şi de aceea o încurajez:

– Ai cuvântul meu de onoare că nimeni nu va şti că am informaţia de la tine.

– Fred este iubitul doamnei. Dar nu se întâlnesc niciodată aici. Doamna a închiriat o casă în oraş.

Pentru mine informaţia este foarte importantă, dar nu vreau să i-o arăt. Minimalizez:

– Dacă-i Fred nu-i nici un pericol. El ştie să se apere şi să o apere pe doamna. Aş vrea să discut şi cu verişoara ta.

– Astăzi este ziua ei liberă. Când una dintre noi are ziua liberă, cealaltă îi preia sarcinile.

– Ai putea să o rogi să treacă pe la sediul agenţiei. Pentru un sfert de oră. Pot s-o duc apoi eu sau Bette, secretara mea, oriunde doreşte. Poţi să-i spui să aibă încredere în mine. Apropo, să nu-i spui lui Fred că mi-ai spus de aventura lui. Eu am încredere în el şi n-aş vrea să se simtă stânjenit.

– Puteţi fi sigur de asta.

La ieşire Fred tocmai sosea.

– Nu-i astăzi aici. E ziua ei liberă.

– Nu-i nici o problemă. Nici nu ştiu ce aş putea să aflu de la ea. Mergem să vorbesc şi cu Antonio Modesto Dominguez şi pe urmă trebuie să plec.

Trecând prin dreptul biroului doctorului Gheorghiadis, îmi vine o idee. Bat la uşă şi sunt primit. Ca de obicei, Fred rămâne afară.

– Domnule doctor, puteţi, peste cinci minute, să-l chemaţi pe Fred?

– Sigur că da.

Hernandez are alură de toreador. Am citit undeva că mirosul de armăsar este un afrodiziac puternic pentru doamne. Dacă la asta adăugăm că este un brunet frumos, cu torsul larg şi fundul mic, şi că prin îmbrăcăminte i se pot ghici muşchii bine lucraţi, am putea avea tabloul complet al amantului ideal pentru o doamnă tânără cu un bărbat care ar putea să-i fie cel puţin tată, care nici nu ştie cu ce se ocupă soţia în timpul zilei şi care, seara, se culcă în paturi separate. Ne aşteaptă în faţa grajdului.

– Am înţeles că vreţi să staţi de vorbă cu mine.

– Ştii şi care sunt motivele?

– Normal. Tot personalul ştie.

Aştept să sune telefonul lui Fred, aşa că pun întrebări „de încălzire”.

– Câţi cai sunt în grajdul ăsta?

– Patru. Toţi sunt pursânge arabi şi au pedigreu valoros, dar cel mai valoros este cel al doamnei Backfied.

– De câte ori pe săptămână vine doamna să călărească?

– Zilnic. Cel puţin două ore dimineaţa. Uneori şi după amiaza.

– Wig, mă cheamă domnul Gheorghiadis. Crezi că ai să te descurci la întoarcere.

– Dacă am să am probleme, am să-l rog pe Antonio să mă însoţească.

– Cu plăcere domnule.

– Poţi să-mi zici şi tu Wig. Da, ia spune-mi, câţi angajaţi lucrează aici la grajd?

– Numai eu, domnule. Sunt numai patru cai şi doar doamna Backfied călăreşte zilnic.

– Când vine aici, este singură sau o mai însoţeşte de obicei altcineva din personal, de la clinică, sau dintre membri familiei? Mai călăreşte şi altcineva cu ea?

Observ ezitarea şi încercarea de a evita răspunsul direct. De aceea trebuie să-l stimulez.

– Gândeşte-te că un amănunt, oricât ar părea de neimportant, poate fi decisiv pentru rezolvarea acestui caz.

– N-aş vrea să se interpreteze cumva că-mi depăşesc atribuţiile…

– Poţi fi convins că nimeni nu va afla ceea ce ai să-mi spui.

– Doamna călăreşte de fiecare dată cu mine. Sunt şi antrenorul doamnei.

– Bănuiesc că în timpul deplasării spre terenul de echitaţie şi în timpul antrenamentului mai discutaţi şi altceva în afară de cai.

– Normal, domnule.

– Înainte de a fi răpită, nu părea speriată? Nu ţi-a spus nimic despre vreo ameninţare?

– Nu, domnule.

– În ziua când a fost răpită a fost la echitaţie?

– Sigur că da, domnule. Doamna nu a lipsit nici o dată de la antrenamentul zilnic.

– Cu ce te-ai ocupat înainte de a te angaja ca antrenor la reşedinţa Gheorghiadis?

– Am fost jocheu profesionist.

– Nu eşti cam solid pentru meseria asta?

– Până la şaisprezece ani eram şi scund şi foarte slab. Am început brusc să cresc după această vârstă. A trebuit să renunţ la carieră. Am încercat în dresaj, dar nici aici n-a mai mers.

Am plecat direct, fără să-l mai aştept pe Fred.

*

 *           *

            Era cât pe-aci s-o ratez pe verişoara Mariei Mercedes. E tot atât de frumoasă şi o cheamă tot Fernandez. Sara Amaia Fernandez. N-apuc să mă mir:

– Taţii noştri sunt fraţi. Spre deosebire de Antonio, vărul nostru noi ne-am născut aici, în Miami.

– Şi Antonio unde s-a născut?

– În Cuba. Abia de doi ani şi jumătate a ajuns în State.

– Dar vorbeşte foarte bine englezeşte!

– Şi noi ne-am mirat. Probabil a învăţat când a fost în lotul naţional de dresură al Cubei. Fidel nu-i prea lasă pe cubanezi să înveţe engleza, de teamă că vor căuta să fugă la primul prilej.

– Şi vărul vostru cum a reuşit să fugă?

– A fost la un concurs în Mexic. De acolo a fugit. A reuşit apoi să treacă graniţa cu ajutorul unor călăuze mexicane.

– Şi cum a dat de voi?

– În urmă cu vreo trei ani a venit întâi o scrisoare. Apoi ne-am scris din ce în ce mai des. Ne-am trimis şi fotografii. Dar de ce aţi vrut să vorbiţi cu mine?

– Ştiu că voi hispanicii aveţi reţineri în a vă vorbi de rău pe cei care vă angajează…

– Spuneţi direct. Eu am crescut în State.

– Uite, direct: cine este amantul doamnei Backfied?

– Fred.

– Tot Fred!?

– Deci ştiţi şi de doamna Gheorghiadis!?

– Da.

– S-a dat şi la mine. Eu sunt americancă prin naştere, dar prin educaţie sunt catolică. Întâi la altar şi apoi la aşternut.

*

 *           *

Cam multe coincidenţe se adună în seama lui Fred. Dar nici cu Antonio nu-mi sunt toate clare. Pe călăreţ i-l voi pasa ca temă de cercetare lui Simon Porter.

CAP. 23. „L-AM TROSNIT CU LAMPA MEA DE BIROU”

Am o promisiune de ţinut. La opt fără câteva minute sun la uşa lui Jennifer, cu pachetul de haine sub braţ. Scenariul se repetă identic cu cel de la precedenta vizită şi la plecare am de asemenea un bilet: „Prietenul tău a fost operat ieri la Spitalul South Miami şi e în stare bună. Au venit doi poliţişti, dar nu au putut să vorbească cu el. Abia mâine li se va da voie să intre la reanimare.”

Îl sun pe Simon. Nu vreau să se amestece poliţia şi să strice din nou totul.

Am nevoie de o noapte liniştită pentru a încerca să pun cap la cap tot ceea ce am aflat până azi şi să văd ce mai lipseşte, pentru ca imaginea să fie completă, dar, când ajung acasă o găsesc pe Bette aşteptându-mă cu nerăbdare.

– Patroane, am urmărit-o pe cubaneză după ce a plecat de la agenţie…

– De ce?

– Am auzit discuţia dintre voi şi ceva nu mi-a sunat ca lumea.

– Şi?

– Îţi aminteşti că ţi-am spus că vreau să plec mai devreme şi mi-ai dat învoire. Nu ţi-am spus, dar am luat şi camera foto. Dacă îţi spuneam mă puteam da de gol. Am coborât în parcaj şi am aşteptat-o să apară. Farfuza s-a urcat într-un Porsche Cayenne nou-nouţ. Aşa bine sunt plătite cameristele la domeniul Gheorghiadis? Tu nu ştiu dacă ai observat, că-ţi ieşiseră ochii din cap, ca la melci, uitându-te la cracii gagicii, dar avea pe ea numai ţoale de firmă. Şi ca să-ţi dovedesc că nu sunt geloasă, am să recunosc faptul că şi mecla şi hoitul merită nota maximă. Ei, bine, eu nu mai cred în prinţul pe calul alb care vine şi o ia pe Cenuşăreasa şi o face prinţesă, doar că i-a căzut cu tronc, iar Cenuşăreasa, cu toate că pute de mangoţi, continuă s-o şteargă la cur pe madam Gheorghiadis.

– Exagerezi! Cameristele nu şterg…

– Era o figură de stil, patroane.

– Bun, şi ce ai aflat?

– Uită-te pe imagini şi trage singur concluziile. Eu nu cunosc muianele tuturor personajelor din această afacere.

– Asta-i prima imagine. Observi, prinţesa nu s-a aşezat la volan, ci pe scaunul din dreapta. Imaginea a doua: Apare un tip care urcă la volan. Uite aici o fotografie mai bună, la lumină şi din faţă. Îl recunoşti?

– Da. Este Antonio! Călăreţul cubanez şi al Afroditei. Interesant! Şi unde s-au dus?

– Au intrat în clădirea asta din centrul civic. Ştii ceva despre ea?

– Aici îşi are cabinetul particular doctorul Mohammed Aslam. Dar clădirea are douăzeci şi trei de etaje şi la fiecare etaj sunt o grămadă de birouri, cabinete, ateliere etc.

– I-am aşteptat în parcajul subteran, cu ochii pe Porsche, dar nu i-am mai văzut plecând.

– De ce?

– Pentru că maşina cred că este şi acum în acelaşi loc, iar ei nu cred că au înnoptat acolo.

– Poate ai pândit al Porsche.

– Exclus. În primul rând din cauza culorii şi apoi din cauza că i-am notat numărul. Pe care poţi să-l vezi şi în fotografie.

– Cred că ţi-am găsit de lucru pentru mâine. Află pe numele cui este înmatriculată maşina!

*

*           *

Băieţii ăştia de la F.B.I. n-au somn. La şapte, tocmai când somnul este mai dulce şi visele mai frumoase, a început să sune telefonul.

– Wig? Sunt Simon. Ieşi  din aşternuturi şi vino de urgenţă la Spitalul South Miami.

– Dar ce s-a întâmplat?

– Burt Phillips a fost asasinat.

– Cum?!

– I-a băgat cineva în perfuzie o doză masivă de morfină.

– Şi eu de ce trebuie să mă scol la ora asta?

– Să-l recunoşti, deoarece eşti singurul care l-a văzut în realitate. Eu nu l-am văzut decât pe poster şi atunci era mai tânăr. Aşa că nu prea mai seamănă cu cel la care mă uit acum.

I-am spus că vin imediat şi m-am dus, chiar înainte de a-mi bea cafeaua, motiv pentru care sunt foarte morocănos.

– Nu-i acesta nasolul care a fost împuşcat la mine-n birou. Acela avea gaura în partea dreaptă a toracelui. Ăsta o are în umărul stâng. Tipu-i neras de o săptămână, cel de la mine era proaspăt ras.

– Totuşi la uşa acestui salon a stat tot timpul un om de-al meu.

– Cred că ar trebui să-l căutaţi pe Burt fie în alt salon, fie să vedeţi dacă nu cumva s-a externat fără ca băieţii care au stat la uşă să se prindă de asta.

– Am să-i convoc urgent pe cei care au fost de serviciu în noaptea asta

– Te las să discuţi cu ei. Eu trebuie să plec, dar nu înainte de a-ţi mai da un subiect de studiu: Îl cheamă Antonio Modesto Dominguez. Imigrant ilegal din Cuba. Acoperirea: antrenor de dresaj hipic, ar fi rămas în Mexic, când a venit cu echipa Cubei la un concurs. A pătruns în State folosindu-se de ghizi mexicani. Momentan este îngrijitor la grajdul doctorului Gheorghiadis şi antrenor de hipism pentru fiica acestuia.

– Ai ceva să-i reproşezi?

– Câteva nepotriviri mărunte şi multă intuiţie.

Plec la agenţie pentru că sunt curios dacă a aflat Bette cine este proprietarul Porsche-ului. Sau mai corect spus: cât timp i-a luat să afle, deoarece nu cred că există ceva despre care să nu poată să afle, fie direct, fie prin numeroasele sale relaţii. Pune cineva pariu cu mine că, până mă întorc, numele va fi pe biroul meu? Nu vrea nimeni?

*

*           *

Dacă aţi fi avut curaj aţi fi câştigat!

– Patroane, maşina asta nu există, sau cel puţin nu are un stăpân. Am urmărit-o de la Showroom-ul de unde a fost vândută pe la trei proprietari pe la care a trecut în mai puţin de două luni. Ultimul a radiat-o din circulaţie, după un accident. Şi ce s-a întâmplat cu ea? A fost dusă spre dezmembrare în societatea amicului tău Pat Eyring.

– Stai aşa! Cum poţi fi sigură că ai urmărit maşina asta şi nu alta asemănătoare?

– Când am văzut că numărul nu apare în evidenţele poliţiei, m-am repezit până în parcajul unde am păzit-o până târziu azi noapte. Era tot acolo. A fost o joacă să-i ridic capota şi să iau seriile motorului şi caroseriei. În rest calculatorul a făcut toată treaba.

Gagiilor, să vă spun un secret: Eu chiar dacă-l rog în genunchi, îl mituiesc, îl ameninţ sau îl caftesc pe calculatorul ăsta tot nu obţin nimic de la el. Probabil că-i place de Bette. Îi dau dreptate şi mie-mi place şi, ce-i frumos…

Telefonul nu rezolvă nimic în astfel de situaţii. Încalec Dodge-ul şi-i bag o vizită lui Pat. Se bucură de revedere şi vrea să mă servească. Scot fotografiile Porsche-ului şi-l întreb dacă ştie ceva de sănătatea lui.

– Cum să nu. Doar eu am pus-o din nou pe roţi. Fusese făcută armonică.

– Şi apoi ce s-a întâmplat cu ea?

– Am vândut-o.

– Cui?

– Ştii că, după ce repar o maşină adusă pentru dezmembrare, o aduc aici pe platou, iar cei care vor s-o achiziţioneze, vin, ne tocmim şi, de cele mai multe ori ne învoim. Tranzacţia o înscriu în registru, aşa că putem merge să aflăm cumpărătorul. Uite: John Smith, Miami, Florida.

– Şi John şi Smith? I-ai cerut vreun act?

– Normal. Carnetul de conducere.

– Şi chiar aşa se numea?

– Uite, am să-ţi spun drept. Mi l-a arătat. Avea fotografia lui, dar la nume nu m-am uitat. Dar cred că avea pe el chiar numele lui. Prea mi l-a pus pe masă să-l pot vedea bine.

– Uită-te la fotografiile astea! El e cumpărătorul?

– Nici vorbă. Acela era un afro-american.

– Unul cu mutra stâlcită?

– Era destul de şifonat.

Va trebui să-l mai vizitez o dată pe Pat cu fotografiile nasolilor Burt Phillips şi Man Running.

*

*           *

M-am întors la agenţie să-i dau o nouă sarcină lui Bette. (Iar vă gândiţi la prostii!)

– Crezi că te descurci să plasezi emiţătorul ăsta pentru urmărire GPS sub capota Porsche-ului?

– Singură? Mi-a plăcut mai mult data trecută, când l-am plasat sub aripa Chrysler-ului lui Hanif.

Mie mi-a plăcut şi mai mult. Aş mai face-o încă odată, chiar aici, în agenţie (nu plasatul emiţătorului), dar n-avem timp. De aceea răspund, cu părere de rău:

– Acum singură.

– Mă descurc, patroane!

Îl sun pe Simon şi-l rog să-mi facă rost de moacele celor doi foşti boxeri. Mă cheamă la el să mi le dea.

Mă aşteaptă în stradă.

– Vreau să-ţi protejez timpul – mă întâmpină agentul. Ca să urci până la biroul meu ar fi fost nevoie de multă birocraţie, detectoare de metale etc. Dacă ai fi venit şi înarmat, ar fi urmat numeroase întrebări, controale şi toate ar fi durat. Intervenţia mea nu ar fi scurtat timpul, ci dimpotrivă. Iată fotografiile.

– Nu ai aflat cum a dispărut Burt Phillips?

– Ba cred că am intuit. Dimineaţa devreme, un infirmier afro-american a intrat în salon împingând un cărucior pentru lenjerie. Tipul intrase şi ieşise din toate saloanele strângând aşternuturile, de aceea băieţii n-au dat importanţă acestui fapt. De aici doar bănuim. În cărucior era un împuşcat de la prosectura spitalului la intrare şi Burt Phillips la ieşire. Sau se poate să fi împins căruciorul la ieşire chiar Burt, iar complicele să fi rămas să iasă odată cu membrii echipei care se ocupă de curăţenie. Sau orice altă variantă.

– Aţi aflat cine-i complicele?

– Băieţii noştri au recunoscut figura infirmierului după fotografiile de la serviciul personal. În spital nu era, iar la adresa respectivă nu este nimeni acasă. Am lăsat un detectiv să supravegheze locul.

– Despre călăreţul Antonio ai aflat ceva?

– Nu prea multe. Sunt numeroase puncte slabe în povestea imigrării lui. Am cerut acum ajutorul băieţilor de la CIA, dar ştii cum e? Când e vorba de concurenţă, lucrurile se mişcă mai greu.

Ne despărţim, promiţându-ne să ne informăm reciproc cu orice aflăm despre băieţii cei răi.

Mă grăbesc să ajung la agenţie pentru a vedea dacă Bette a reuşit să monteze emiţătorul. Deschid uşa şi ceea ce văd îmi provoacă un hohot mare de râs. Un negru mare şi solid face corp comun cu scaunul lui Bette. Cred că a folosit două role de scotch ca să-l împacheteze. Din creştet i se prelinge un firicel de sânge, iar Bette, cu Glock-ul meu în mână îl păzeşte încruntată.

– Patroane, s-a luat după mine din parcaj. Am observat că mă urmăreşte, aşa că l-am aşteptat în dosul uşii şi, când a intrat în anticameră, l-am trosnit cu lampa mea de birou.

CAP. 24. „VĂD O MULŢIME DE STELE VERZI”

Malacul ăla este cam încăpăţânat. Dă ochii peste cap şi nu vrea să scoată o vorbă. Am nevoie de Simon. Îl sun şi vine imediat.

– Felicitări, Wig! Cum l-ai găsit aşa de repede? Văd că l-ai şi aranjat un pic. A fost băiat obraznic?

– Felicitările le merită Bette. Ea l-a şi aranjat şi l-a împachetat după cum se vede, până la sosirea mea. Dar cine-i individul?

– Infirmierul care i-a înlesnit fuga lui Burt Phillips. E surdo-mut.

– Atunci se explică de ce n-am reuşit să scoatem nimic de la el.

– Avem noi specialiştii noştri care ştiu cum să converseze cu el.

– Ţi-l încredinţez bucuros, dar vreau să ştiu de ce păzea un Porsche care nu există.

Sunt obligat să-i explic şi lui Porter despre misterele maşinii. Povesteşte şi Bette partea ei de acţiune. Amănuntele îl umplu de admiraţie pentru operativitatea cu care am aflat atât de multe amănunte în atât de puţin timp.  

Sună la telefon şi imediat doi detectivi, care-l aşteptau probabil pe culoar, au intrat şi l-au umflat pe malac.

După plecarea musafirilor, Bette se repede şi încuie uşa şi gâfâind se aruncă literalmente pe mine.

– Ia-mă, Wig! Ia-mă mai repede!

Aventura a excitat-o, aducând-o în pragul orgasmului. N-am încotro. Trebuie să o recompensez pentru prinderea nasolului ăla. Şi o fac cum ştiu eu mai bine. Trebuie însă să recunosc faptul că tot Bette a fost mai bună şi de data asta.

Când iese din oficiu, Bette este din nou secretara desăvârşită

– Patroane. Am reuşit să pun emiţătorul!

Dau drumul receptorului de urmărire. Punctul luminos este în mişcare. Se îndreaptă spre port. Am de gând să văd unde se duce şi, mai ales, cine-l conduce. Mă sui în Dodge şi bag viteză. Când ajung în apropierea Bayside Shopping Mall, peisajul se albeşte. Sute de marinari, în uniformele de oraş, umblă de colo-colo, într-o brambureală desăvârşită. Mi-aduc aminte că a acostat portavionul nuclear USS Nimitz, care va rămâne le cheu până duminică 4 februarie, când va avea loc şi finala Super Bowl. Anul acesta Trofeul Vince Lombardi va fi oferit, la sfârşitul meciului de pe Dolphin Stadium, învingătoarei dintre Indianapolis Colts şi Chicago Bears chiar de către Secretarul de Stat pentru Apărare. Am citit că a fost un început de scandal, pentru că s-au rezervat 223 de bilete pentru marinarii de pe Nimitz.

Punctul luminos clipeşte undeva la câţiva zeci de metri de mine. Îmi parchez Dodge-ul şi încep să mă învârtesc printre sutele de maşini.

Iat-o! E goală. Mă întorc la Dodge şi stau cu ochii pe Porsche.

Am avut baftă. În decembrie nu transpiri de căldură, dar nici nu este foarte frig. Cu toate astea tot era gata să mă prindă somnul şi să-l ratez pe şoferul Porsche-ului. Probabil că am închis pentru o secundă ochii, deoarece nu l-am văzut când s-a urcat în maşină. Nu-l pot urmări prea de aproape şi prea mult timp, din cauză că Dodge-ul meu este un Viper roşu, care străluceşte ca o flacără în noapte. A fost culoarea aleasă de Pat, atunci când mi-a înlocuit aproape toată caroseria care arăta ca o strecurătoare. Nu este o culoare bună pentru un detectiv, dar nici nu puteam să-l cert pentru alegere. Mai ales că, datorită prieteniei noastre, nu mi-a luat nici un dolar pentru manoperă, plătind doar materialele folosite. În plus, de câte ori am nevoie de o maşină de urmărire, îi telefonez lui Pat şi se rezolvă. Şi acum s-a rezolvat. Ba chiar de două ori. I-a trimis pe ambii săi flăcăi, fiecare cu câte o maşină care nu iese prin nimic în evidenţă.

Puteam să pariez (şi de data asta câştigam) că punctul terminus este parcajul subteran al spitalului South Miami. De unde am dedus? Simplu: Am văzut pe ce stradă o ia. Surpriză: din Porsche coboară Antonio. Altă surpriză: nu ia ascensorul pentru exteriorul clădirii, nici cel pentru pacienţi, ci pe cel pentru personalul spitalului. Se pare că este bine cunoscut aici, deoarece liftierul îl salută ca pe o veche cunoştinţă.

N-am ce face. În spital nu am cum să-l urmăresc. Nici la ce etaj a coborât nu pot afla, deoarece liftul a oprit la toate nivelurile. Aş putea să-l întreb pe liftier, dar ar fi tot acelaşi lucru ca atunci când l-aş întreba direct pe Antonio: „Unde te-ai dus, mă?” Degeaba am mobilizat eu o întreagă echipă de urmărire, ca să nu mă dau de gol?! Alternativa? Am să stau să-l aştept la plecare. Nici n-am aşteptat prea mult. După un sfert de ceas Antonio iese din lift, se suie la volanul Porsche-ului şi se angajează pe serpentinele parcajului. Nu-i nevoie să-l urmăresc prea strâns, deoarece luminiţa GPS-ului îmi arată traseul călăreţului.

Iar pot pune pariu că ştiu unde merge. Spre clădirea unde îşi are cabinetul doctorul Mohammed Aslam. Cum ştiu Miami mai bine decât un imigrant, ajung înaintea lui. Îl văd coborând din Porsche şi urcând într-un Hummer H2 Cabrio Spotted, gri-deschis, decapotabil. Pielea roşie a fotoliilor luceşte, arătând că n-a fost frecată de fundurile şi spinările prea multor călători. Îi notez numărul. De unde are un grăjdar parale să-şi ia un SUV atât de scump? Şi, mai ales, ce face un grăjdar cu un SUV în Miami?

*

*           *

Am să-i pasez toate aceste întrebări lui Simon şi o să mă simt mai bine. Îl sun şi i le recit pe nerăsuflate.

– Bună, Wig! Tocmai voiam să te sun eu. Situaţia lui Antonio nu-i foarte clară. În orice caz nu este rudă cu familia Fernandez. L-am pus imediat sub urmărire, dar mi s-a raportat că l-au pierdut într-un parcaj subteran.

– Dacă este ce mă gândesc eu, s-ar putea să aibă mai multe maşini în mai multe parcaje. Două dintre ele sunt cele despre care ţi-am vorbit. E o chestie pe care nu o înţeleg.

– Care?

– Legătura dintre pakistanezul Mohammed Aslam şi cubanez. Cele două locuri unde şi-a plasat maşinile au legătură cu doctorul Aslam – spitalul şi cabinetul. Mă mai mir şi de interesul pentru plimbarea pe esplanada de la Bayside Shopping Mall, de unde se vede perfect  insula-port, unde a acostat portavionul Nimitz.

– Auzi, Vig, n-ai vrea să lucrezi în F.B.I.?

– Măgulit de propunere, dar prefer să fiu eu şeful. Să mă culc şi să mă scol când vreau. Să-mi dau singur ordine şi să nu le execut dacă nu-mi convin.

– OK, Wig! Cel puţin am încercat.

*

*           *

Urmăresc în continuare de la distanţă Hummer-ul. N-am cum să-l ratez, deoarece nu sunt multe SUV-uri pe străzile din Miami. După traseu, intuiesc că se îndreaptă spre reşedinţa Gheorghiadis. Dar îl văd dispărând în parcajul unui supermarket şi după câteva minute iese la volanul unui Ford hodorogit. Îi telefonez din nou lui Simon, anunţându-l unde sunt maşinile de rezervă ale cubanezului şi numerele lor de înmatriculare. Îi mai atrag atenţia că, la fel ca şi în cazul Porsche-ului, s-ar putea ca şi acestea să aibă numere false şi doar plasarea unor emiţătoare în zone mai greu accesibile ale maşinilor ar putea să le menţină sub observaţie permanentă.

*

*           *

Dimineaţă, când am intrat în agenţie. Bette mă aştepta ca pe ace.

– Patroane, am bilete la finală!

– Cum ai reuşit?

– Prin jucătorii delfinilor, cu care am rămas în relaţii amicale.

Nu ştiu dacă v-am povestit, dar Bette, spectatoare fidelă la toate meciurile de pe teren propriu ale Miami Dolphins, a fost foarte impresionată de statura şi torsurile imense ale fotbaliştilor. A reuşit să-i dea întâlnire unuia dintre ei şi a fost dezamăgită cumplit când l-a văzut pe tip fără bureţii protectori de sub echipament, dar şi de prestaţia acestuia „în deplasare”. De atunci a rămas doar admiratoare a jocului, nu şi a actorilor din teren.

– Ca întotdeauna eşti o adevărată comoară.

– Ai aflat că şi-a anunţat prezenţa la finală şi Vicepreşedintele Statelor Unite?

– Nu. Şi cine va înmâna trofeul?

– S-a convenit să-l acorde împreună cu Secretarul de Stat al Apărării şi cu amiralul Gregor McKay, comandantul portavionului.

– Meciul este duminică, deci, mai avem doar trei zile. Trebuie să ne grăbim să rezolvăm cazul Afroditei, să nu apară ceva care să ne împiedice să fim în tribune la ora finalei.

– Eu te pot ajuta cu ceva?

– Cu o idee. Cum putem afla numărul telefonului folosit de Afrodita, când a sunat după ajutor şi numărul persoanei pe care a sunat-o. Trebuie să fie un bărbat solid cu ochi albaştri.

– Dacă tipul şi-a acoperit faţa, înseamnă că este cineva pe care l-ai cunoscut, cu care te-ai intersectat în cercetări. Şi, dacă a făcut efortul de a nu fi recunoscut, de ce să nu-l ducă până la capăt, schimbând şi culoarea ochilor.

– Cum s-o schimbe!?

– Cu lentile de contact. Se găsesc pe toate drumurile. Cât despre telefoane, am să încerc eu, dar prietenul tău Porter are mai multe şanse să reuşească. El poate cere oficial societăţii de telefonie lista convorbirilor pe zile şi ore.

Îl sun pe doctorul Gheorghiadis şi-l rog să-mi dea numărul de telefon al fiicei lui. Îl încerc. Îmi răspunde o voce muzicală şi cultivată

– Doamna Afrodita Backfied?

– Da.

– Mă numesc Wigglesworth Caldwell, sunt detectiv particular şi am fost angajat de tatăl dumneavoastră…

Clic.

O las pe Bette să-i telefoneze lui Simon şi să-i explice despre ce este vorba. Mie mi-a venit o idee pe care trebuie s-o verific.

*

*           *

– Doamnă Gheorghiadis, ştiu că aţi închiriat în oraş un apartament unde vă întâlniţi cu amantul dumneavoastră, Fred.

            Văd cum culoare obrajilor îi virează cu rapiditate de la roşu la violet şi de acolo la alb. Nu-i las timp să mă dea afară:

– Informaţia asta rămâne între noi, dacă sunteţi dispusă să colaboraţi.

Culoarea din obraji revine la normal, mai lent, dar revine.

– În ce constă colaborarea, domnule Caldwell?

– Răspunzându-mi la câteva întrebări. Prima: De când nu aţi mai trecut pe acolo?

– De o săptămână, de când a fost răpită Afrodita. Fred este foarte ocupat şi…

– Aş vrea să-mi daţi adresa şi cheia apartamentului.

O văd că ezită.

– Atunci când v-am întrebat cine este amantul dumneavoastră, nu aţi vrut să-mi răspundeţi. Precum vedeţi am aflat. Tot aşa voi putea afla şi despre apartament, dar astfel vor fi mai mulţi cei care vor şti de aventura voastră. Alegeţi!

A ales să-mi dea cheia şi adresa. Acum sunt în faţa uşii. Scot pistolul, descui uşa, intru cu dezinvoltura proprietarului şi văd o mulţime de stele verzi.

CAP. 25. „EŞTI SIGUR WIG CĂ NU VREI SĂ LUCREZI ÎN CIA?”

O fac pe mortu', dar trag cu geana, iar ceea ce văd, merită să fie văzut. Aţi vrea şi voi băieţi. Maria Mercedes se agită goală prin cameră, adunându-şi ţoalele împrăştiate peste tot. Aţi vrea şi voi fetelor. Fred, cu o bâtă de base-boul în mână se uită aiurit la rezultatul lucrării cu respectivul obiect. Este tot aşa de gol şi, cel puţin pe mine, m-a făcut să mă ruşinez. Nu pentru că îl văd în pielea goală, ci pentru ceea ce văd că-i atârnă între coapse. Cu asemenea dotare este de înţeles că trebuie să facă faţă asaltului păsăretului de la reşedinţa Gheorghiadis. Continui să mă dau plecat, până o văd pe farfuză că părăseşte locuinţa şi pe Fred cu nădragii pe el. Deschid ochii.

– Wig, îmi pare teribil de rău. Am auzit că se umblă la uşă şi am reacţionat prosteşte. Te rog să mă scuzi.

– De fapt eu te rog să mă scuzi. Nu mă aşteptam să fii la ora asta aici.

– De unde ai cheia locuinţei?

– De la titulară.

– De la doamna Gheorghiadis!?

– Exact.

– Probabil că, după întâmplarea asta voi fi concediat.

– Nu-i obligatoriu. Doar dacă, cuprins de remuşcări, vei mărturisi totul domnilor Backfied şi Gheorghiadis, doamnelor Afrodita şi Eleny.

– Nu ştiu cum mă voi putea revanşa vreodată faţă de dumneavoastră.

– Eu ştiu. Colaborând.

– Dar şi până acum…

– Uite, am să-ţi spun că ai fost multă vreme, pe lista mea, suspectul numărul unu.

– Eu?! Suspect?! De ce?! Ce suspiciuni aveaţi în ceea ce mă priveşte?

– Să le luăm pe rând. Din cauza relaţiilor, hai să spunem, în afara obligaţiilor de serviciu, cu cele două doamne.

– Cu aşa ceva nimeni nu se laudă. Nu puteam să vă spun un lucru atât de jenant pentru ele. Trebuie însă să le înţelegeţi. Sunt mult mai tinere decât bărbaţii lor.

– Când relaţiile dintre voi ajung la acest nivel al intimităţii, normal ar fi ca tu să ştii mai multe despre primii răpitori. Probabil că ştiai faptul că doamna Backfied nu a fost răpită nici prima, nici a doua oară. Dorea să scape de soţ şi să aibă suficienţi bani cu care să trăiască departe de State fără griji, împreună cu iubitul său Manuel Fernandez.

– Nu ştiu dacă o să mă credeţi, dar habar n-am avut. Cum să-mi închipui că Afro.. , doamna Backfied are un alt amant, când apela atât de des la serviciile mele?!

– Să zicem că te cred. Un alt motiv este acela că m-ai minţit în privinţa pistolului.

– Ce pistol?!

Mirarea pare sinceră.

– A Walther-ului. Ţi-aminteşti că te-am întrebat ce pistol ai?

– Da. V-am arătat Browning-ul şi v-am spus că mai am şi un Colt Python.

– N-ai uitat vreunul?

– Sigur nu.

– Atunci am să-ţi aduc eu aminte. În seara când trebuia să duci tu banii răpitorilor, mi-ai arătat un Walther.

– Păi, vă amintiţi că l-am lipit cu scotch sub bancă. Când m-am întors să-l recuperez, pistolul dispăruse.

– Nu mi-ai spus, atunci când ne-am întâlnit să mergem împreună la reşedinţă că nu ţi-ai mai găsit pistolul.

– Eram atât de supărat că numai la pistol nu mă gândeam. Probabil că l-a găsit cineva din întâmplare înainte de a mă întoarce după el.

– Au mai fost şi alte motive de suspiciune, dar astea au apărut după faza cu Walther-ul. M-am gândit că la prima tentativă din parc de a face schimbul cu răpitorii, cel care m-a lovit în cap ai fost tu. În acel moment nu te vedeam. Era posibil să te fi apropiat pe la spate şi să mă fi lovit.

– Doar şi eu am fost lovit.

– Lovitura ta a fost mult mai uşoară. Puteai să o faci singur, sau în colaborare cu băieţii cei răi.

– Pentru ce aş fi făcut asta?

– Un posibil răspuns ar putea fi că erai înţeles cu răpitorii. M-am gândit şi că, tot din acest motiv, ai fi putut să ştii de intenţia lor de a fugi cu banii pe apă. Dar că s-ar fi putut să doreşti să fii tu cel care o aduce pe damă la tăticuţu' şi la şoţioru' iubitor, consolidându-ţi poziţia în rândul angajaţilor.

– Greu de dovedit contrariul. Mai există şi alt motiv?

– Şi nu în ultimul rând pentru că ai ochii albaştri.

– Adevărat că în Miami, unde mai mult de trei sferturi din locuitori sunt hispanici şi negroizi, ochii albaştri sunt o raritate, dar nici chiar atât de rară încât să fie un criteriu.

– Dintre cei care au avut legătură cu răpirea şi personajele implicate mai mult sau mai puţin, caracterul ăsta somatic este totuşi o raritate.

– Nu înţeleg ce legătură are culoare ochilor cu răpirea doamnei?!

Îi povestesc de vizita pe care mi-au făcut-o unul dintre „răpitori”, împreună cu „răpita” lui şi de pistolul Walther cu care am fost împuşcat.

– Şi glonţul?

– Ce-i cu el?

– L-aţi recuperat?

– Cred că este în peretele din spatele uşii.

– Am în apartamentul din oraş un glonţ tras din Walther. Odată, când curăţam arma, s-a descărcat accidental. Noroc că eram singur. Probabil că eram cam obosit. Îi scosesem încărcătorul şi am percutat în jos. L-am recuperat din podea şi l-am păstrat ca avertisment. Să-mi amintească ce se poate întâmpla dacă nu eşti atent când umbli cu o armă. Un specialist al poliţiei ar putea să stabilească dacă sunt trase din aceeaşi armă.

Iau în consideraţie ideea şi-l rog să-mi aducă glonţul la agenţie.

– Toţi angajaţii domeniului au o locuinţă acolo şi una în oraş?

– Toţi au locuinţe de serviciu, dar nu ştiu dacă toţi au şi în oraş.

– De exemplu Antonio are locuinţă în oraş?

– Habar n-am. Cea de deasupra grajdului însă este prea impersonală pentru a fi unica.

– Mă ajuţi să aflu dacă are şi o locuinţă în oraş?

– Bineînţeles. Pot să-l întreb chiar acum prin telefon.

– Stai aşa! Vreau să ştiu, dar el nu trebuie să afle că eu îi cunosc adăpostul.

– Şi atunci cum vă pot ajuta?

– Mergem la domeniu şi tu o convingi pe doamna Gheorghiadis să-i solicite o partidă de echitaţie. În timpul ăsta eu voi arunca un ochi prin locuinţa de la grajduri. Dacă are şi un hogeag în oraş aflu eu.

*

*           *

Prea multă ordine! Nu ating nimic din cauză că am observat o mulţime de semne lăsate pentru control. Chiar dacă ar avea ceva de ascuns nu aici trebuie căutat. Oricând poate intra cineva dintre angajaţii domnului Gheorghiadis. Ceea ce l-a frapat şi pe Fred este lipsa oricărui amânunt care dă personalitate unei locuinţe: o fotografie, un covor, o floare. Nimic. Am adus cu mine şi ceva aparatură. Nu am detectat nici un emiţător, nici o armă ascunsă.

În drum spre agenţie mi-a izbucnit ideea. Îl sun din nou pe Porter. Sper să nu-l plictisesc prea tare.

– Bună, Simon! Aţi aflat ceva de la infirmierul surdo-mut?

– Nimic. Este foarte încăpăţânat.

– Mi-a venit o idee. Mă ajuţi s-o verific?

– Despre ce este vorba?

– Despre locul unde s-ar putea afla dispărutul.

– Unde?

– În spital.

– E cam aiurea, dar cum am început să te cunosc, merită o încercare. Şi care-i locul unde ar putea sta ascuns?

– Sunt câteva zeci de asemenea locuri. La subsol, unde sunt instalaţiile. Acolo sunt o mulţime de încăperi pentru cei care lucrează la întreţinere. Într-un alt salon, bandajat la cap, ca să nu i se vadă faţa. Într-una dintre anexele de la cabinetul doctorului Mohammed Aslam. Sau, pur şi simplu, bântuie prin spital, îmbrăcat în uniformă de infirmier, împingând ceva să pară că este foarte ocupat.

– Ideea este excelentă, dar n-am o sută de oameni să verifice în acelaşi timp tot spitalul, iar dacă o facem numai noi doi, ne apucă Ziua Recunoştinţei. Alege una dintre destinaţii şi ne încercăm norocul.

– Cabinetul doctorului. Mergem după amiază, atunci când acesta are consultaţii la cabinetul particular. Mâine dimineaţă mă duc singur să-i vizitez cabinetul, pentru că voi aveţi nevoie de mandat semnat de un judecător. Tu să mă ajuţi s-o scoatem pe asistentă din „dispozitiv”.

– Cred că se poate. Ne întâlnim la ora patru şi jumătate la liftul din parcaj.

Cabinetul doctorului Mohammed Aslam se află la capătul culoarului de la etajul al doilea, în secţia pneumologie. L-am luat cu noi pe managerul spitalului, după ce Porter i-a arătat insigna Diviziei Antiterorism a FBI şi l-a instruit pentru păstrarea secretului acţiunii.

În timp ce Simon cercetează oficiul şi dulapul de medicamente, eu, ştiind regula potrivit căreia cea mai bună ascunzătoare este cea mai expusă vederii, primul loc pe care l-am cercetat a fost biroul doctorului. Nici nu am prea multe de cercetat. Carneţelul cu imprimate pentru reţete, suportul de creioane şi etuiul pentru stetoscop, iar în el, lipit cu leucoplast, o cheie. Cheia se potrivea la uşa de la debaraua de lângă birou. Este ceea ce se numeşte „cabinetul îngrijitoarelor”. Rafturi burduşite cu produse de dezinfecţie, detergenţi, săpun, prosoape, lenjerie. Simon era gata să încuie la loc uşa când l-am oprit.

– Nimeni nu se străduieşte să ascundă o cheie de la magazia materialelor de igienizare. Hai să vedem ce conţin câteva pachete! Să începem cu cele de pe ultimul raft şi rândul din spate. Eu, care sunt suficient de înalt, dacă mă ridic pe vârfuri, abia ajung la cutiile din faţă. O îngrijitoare va lua întâi pachetele de pe raftul de jos, după ce le termină, ceea ce este dificil, după cât de multe sunt, va începe să le ia pe cele de sus din rândul întâi, folosind cutia aia de acolo, care se vede că a mai fost folosită în acest scop, dar nici ce aceasta nu va ajunge la pachetele din spate.

Zece dintre pachetele pe care scria detergenţi conţineau calupuri de C-4. Suficient să demoleze întreg spitalul şi ceva case din jur.

– Va trebui să-l arestăm imediat pe doctor.

Iar trebuie să mă opun unei idei a lui Simon.

– Eu zic să nu îl arestezi şi nici să nu laşi vreun semn că am descoperit depozitul de explozivi. Ce poţi dovedi cu dovezile astea? Convingi un juriu cu ele? Sună-i pe tehnicienii tăi să pregătească zece pachete de detergenţi cu calupuri de plastilină şi să le înlocuiască pe astea. Ar trebui să vadă dacă nu cumva mai sunt şi alte asemenea surprize. Schimburile să se facă la noapte, dar uşa să fie observată permanent. Întăreşte dispozitivul în jurul pakistanezului şi vom şti ce vrea să facă cu explozibilul. Spune-le băieţilor să lipească la loc cheia după vechile urme.

– Eşti sigur Wig că nu vrei să lucrezi în CIA?

CAP. 26. „FARFUZA VALOREAZĂ O GRĂMADĂ DE PARALE”

„E joi! Mai sunt doar două zile până la marea finală. Nu-i timp de trândăvit în aşternuturi!” Astea sunt gândurile care-mi străbat neuronii după ce fac ochi. Sar peste micul dejun şi mă mulţumesc  cu cafeaua cu care mă aşteptă Bette la agenţie. Îmi iau trusa de spărgător profesionist şi-i dau semnal lui Simon că poate să înceapă demersurile de a o scoate, măcar pentru o oră, pe asistentă din cabinet. Când cobor din Dodge primesc telefonul care-mi confirmă că am drumul deschis.

Deschid pe rând sertarele biroului. În cel de al treilea găsesc detonatoarele electrice. Nu mă pot abţine şi tai din fiecare câte un fir. Sub ultimul sertar, lipit cu leucoplast, descopăr un paşaport venezuelan. Îl cercetez şi constat că este plin de vize de intrare şi ieşire din ţări de pe toate continentele, inclusiv din State. Îl lipesc cu grijă la loc, în aceeaşi poziţie, dar fotografiez totul. În debara găsesc geanta cu echipament complet de scufundător autonom, inclusiv buteliile de aer. Le verific presiunea. Sunt pline. Nu văd nici o arbaletă. Prin urmare nu şi-a cumpărat echipamentul acesta foarte scump pentru a pescui sau a face poze la peştişorii din Biscayne Bay. Ia să-i fac eu o bucurie! Deschid robinetul buteliilor şi scot aerul. Dacă o să se prindă că sunt goale, va trebui să meargă la un atelier să i le umple. Dacă nu excursia lui subacvatică va fi foarte scurtă. Aşez totul la loc, verific şi dau cu praf de mers.

La ieşirea din lift mă aştepta Simon. Îi povestesc ce am găsit dar şi ce am făcut.

– Vezi, Simon, toate astea nu le puteam face dacă eram în F.B. I. De aia-mi place să fiu detectiv particular.

Tocmai ne luam la revedere, când a sunat telefonul lui Porter. După ce ascultă câteva momente îmi face semn să rămân.

– A fost descoperit pe plajă corpul neînsufleţit al lui Hasam Safdar. Se pare că a fost împuşcat în cap. Genul de execuţie mafiotă.

– Sau s-a vrut să apară execuţie mafiotă. Poate povestea asta îi va dezlega „limba” surdo-mutului nostru.

*

*           *

Pe la ora patru după amiază m-a sunat Simon, de data asta.

– Wig, am două veşti, una bună şi una proastă.

– Începe cu cea proastă.

– Am plantat în toate cele trei maşini despre care ne-ai spus emiţătoare pentru GPS. Pentru că timp de douăzeci şi patru de ore nu s-au mişcat, am trimis echipe să verifice ce se întâmplă. Nici una dintre maşini nu se mai afla în locurile respective, iar emiţătoarele erau lipite de stâlpii de susţinere din parcaje. Probabil că a avut aparatură de control şi ne-a tras clapa.

– Şi cea bună?

– Ai avut dreptate. Mutul a „vorbit”. Ştim unde se ascunde Burt Phillips. Şi de data asta ai intuit corect. Este într-un salon de arşi, având toată faţa acoperită cu bandaje. Mergem acum să-l arestăm. Sperăm să fie mai comunicativ şi mai cooperant decât infirmierul „Mutulică”.

Într-adevăr a fost mai cooperant, dar n-a apucat să fie prea comunicativ. A fost identificat cu uşurinţă, după ce una dintre asistente şi medicul de salon au fost luaţi la întrebări de băieţii de la CIA. Au mărturisit că au vrut să facă un serviciu unui coleg. Al de Mohammed le-a vândut o poveste despre o grupare extremistă care-l caută pentru că s-a convertit la islamism.

Imediat după arestare, fostul boxer este dus în biroul managerului şi, după ce i se arată fotografiile de la morgă ale prietenului Hasam, a început să povestească că au fost antrenaţi de pakistanezi pentru misiuni subacvatice şi utilizarea explozivilor. Greşeala celor care s-au dus după el a fost că s-au decis, după o oră, să-l ducă la sediul sucursalei FBI pentru continuarea interogatoriului. Existau două alternative mai bune pentru această hotărâre: să-l ducă imediat după arestare la sediu, sau să continue interogatoriul pe loc, în biroul managerului, până storceau de la el şi ultima informaţie pe care o deţinea. Dar n-au ales nici una dintre aceste soluţii şi, de aceea, atunci când au ieşit din lift în parcajul subteran, un glonţ i-a străpuns inima. Parcajul a fost imediat închis şi controlat centimetru cu centimetru. Nu s-a găsit nimic. Un martor a povestit că i se pare că a observat o armă ieşind prin geamul portierei unei maşini care se îndrepta spre ieşire şi a auzit şi un zgomot ca un strănut sănătos. N-a fost în stare să dea nici un amănunt despre marca, culoarea şi cu atât mai puţin, despre numărul maşinii.

Deci s-a dus şi pista asta. Mi-a rămas Antonio şi pe el nu vreau să-l pierd. Dar întâi trebuie să-l găsesc.

Un telefon la domeniul Gheorghiadis îmi confirmă bănuiala că tipul nu a fost azi la slujbă. Caii flămânzi au dat de ştire şi nici la telefon n-a răspuns. Nimeni nu ştie unde locuieşte şi nici de ce lipseşte. Eu ştiu, dar nu le spun încă.

A fost o seară zbuciumată. Am pândit locuinţa, cabinetul şi spitalul doctorului Aslam, în speranţa că va apare Antonio. Speranţă deşartă!

*

*           *

Dimineaţa m-a trezit din nou telefonul. Este Simon şi are o voce veselă:

– Hai să-ţi dau şi eu o veste bună. Am descoperit locuinţa lui Antonio Modesto Dominguez. Este supravegheată de o grupă operativă şi alta nu-l pierde din ochi pe cubanez.

– M-ar tenta să-i bag o vizită la domiciliu.

– Hai, că te conduc. Vom încerca să-ţi oferim tot timpul de care ai nevoie fără să fii deranjat.

Antonio şi-a închiriat o căsuţă situată pe malul sudic al insulei Palm. Am aşteptat aproape o oră să plece de acasă cu Hummer-ul cenuşiu. Aflăm de la echipa de urmărire că a intrat într-un supermarchet. Cu toate că nu este o casă luxoasă, cum sunt multe pe aici, are în spate un mic debarcader, unde este prinsă o şalupă cu motor foarte puternic. Îi las pe Simon şi detectivul care supraveghea casa să păzească ieşirile, iar eu intru în casă hoţeşte. Ca şi la locuinţa de deasupra grajdului, găsesc aceeaşi ordine, dar de altă factură. Aici se vede mâna şi ochiul de femeie. Ba, chiar este şi o femeie. Afrodita, care nu m-a auzit când am intrat deoarece era în cadă şi, ca şi în cazul altor persoane, locul cu pricina deşteaptă în oameni talente interpretative. N-am recunoscut melodia din cel puţin două motive: urechea muzicală (care la mine nu există) şi talentul vocal (care la Afrodita este absent cu desăvârşire).

Zic „pardon” şi îi întind un prosop uriaş care o aştepta agăţat lângă cadă. Sirena trage un chiot şi se repede la un pistol care stătea pe etajera de sticlă de lângă chiuvetă. Îi pun piedică şi-i iau jucăria. Pentru că nu vrea să stăm de vorbă în mod civilizat, o adorm cu muchea palmei la carotidă. Îmi pare rău că trebuie s-o îmbrac, deoarece, un asemenea corp, este păcat să-l acoperi. Îi pun cătuşele şi o prind de bateria de la cadă. Acum pot să cercetez liniştit locuinţa.

Trebuie să recunosc faptul că ştie să disimuleze obiectele care nu vrea să-i fie găsite. Primul lucru pe care-l găsesc este un paşaport. Ia să vedem dacă ghiciţi? Într-adevăr venezuelan. E a unuia Ernesto Rafael Sanchez, dar mecla din fotografie este a lui Antonio. În rezervorul de la WC, într-o pungă de plastic, este Walther-ul. Nu-i arma cu care să se facă un atentat. De aceea îl iau cu mine să-l dau lui Porter să-l cerceteze. Dacă nu găseam într-o debara un cufăr de basfligorn, care însă avea în interior câteva pete de vaselină, aş fi plecat cu mâna goală. Acum ştiu ce trebuie să caut. În dulapul cu lenjerie am găsit ţeava, în dulapul de bucătărie, patul rabatabil al armei, în cămara de alimente cutia de cartuşe, în găleata de gunoi încărcătorul şi printre chiloţii, şosetele şi maiourile din coşul de rufe murdare, luneta. Le las pe toate la locul lor, nu înainte de a le pricinui unele stricăciuni. Cele mai importante: scurtarea percutorului şi golirea cartuşelor de pulbere şi înlocuirea acesteia cu nisip. O încarc pe Afrodita în spinare şi părăsesc locul faptei. Sunt sigur că n-am lăsat urme. Singura problemă va fi lipsa Afroditei. N-am încotro. Trebuie să creadă că s-a săturat de singurătate şi ca a roit-o. Îi torn o cană cu apă în faţă şi se deşteaptă. Doar din leşin. Că iar încearcă să facă prostii. Îi fac un scurt rezumat al situaţiei: înhăitarea cu nişte terorişti şi un pronostic a ceea ce s-ar putea să păţească dacă nu este fată cuminte: o închisoare de maximă siguranţă pentru cel puţin treizeci de ani. Cifra se pare că o impresionează mai mult decât orice, motiv pentru care scrie un bilet:

„Mă laşi singură prea mult timp. Nu mai rezist. Când vii de la lucru, eşti obosit. Am să mă ascund câteva zile la o prietenă şi apoi mă întorc acasă. Afrodita”

Recuperez şi mobilul de pe etajera din baie şi ne cărăm

– Ne faci şi nouă cunoştinţă cu doamna?

– Afrodita Backfied, cea care a fost răpită, întâi de nişte cubanezi, pe care i-a omorât un pakistanez, care a fost plimbată prin ascunzătorile mai multor cunoştinţe de-ale noastre comune şi, în sfârşit, pe care tăticul ei m-a angajat s-o duc acasă. Cu ocazia asta îi fac şi o economie. Un fleac de trei milioane de dolari.

– Înseamnă că tu ţi-ai terminat treaba şi mă laşi singur.

– Greşit. Wigglesworth Caldwell când are de achitat nişte datorii, le achită. În timpul acestei anchete mai mulţi nasoi au încercat, cu tot felul de scule, să vadă dacă sunt tare de cap, m-au împuşcat, m-au legat şi închis într-un beci plin de şobolani sau într-o staţie părăsită pentru pompele de desecare din Everglades. Unora am apucat să le plătesc, altora, încă, nu. Vrei să ştii părerea mea despre tot ceea ce am descoperit în ultimele ore?

– Am şi eu o idee, dar vreau să o aud pe a ta. Sunt convins că nu avem nimic de pierdut dacă ne informăm reciproc.

– Va trebui mai întâi să-ţi povestesc ce am găsit, în afara doamnei, bineînţeles.

 Şi o fac cu lux de amănunte. Se sperie la descoperirea armei cu lunetă şi se distrează la episodul scurtării percutorului şi umplerii cartuşelor cu nisip.

– Iată cum arată puzzle-ul în viziunea mea: un spion cubanez se aliază cu o grupare de terorişti pakistanezi să coopereze în îndeplinirea misiunilor lor. Nu ştiu dacă ideea le-a venit aici sau este coaptă în serviciile de specialitate din ţările lor. Toate sunt legate de finala Super Bowl, iar ţintele ar putea fi Secretarul pentru Apărare sau şi Vicepreşedintele. De ce întâi Secretarul? Pentru că prezenţa celui de al doilea a fost anunţată în ultima zi. Se va încerca în acelaşi timp sabotarea portavionului. După cum observi, de aici din spatele casei, se vede portavionul nuclear USS Nimitz, ancorat în port. Pe sub podul Mac Arthur nu sunt mai mult de şase sute de metri până la acesta. Cu şalupa din spatele casei poate să se apropie la mai puţin de cincizeci de metri. Apoi pe sub apă e floare la ureche. O poate face şi  un turist neantrenat.

– Am să pun şalupa sub supraveghere.

– Am şi altă soluţie. Motorul. Am să-i tai tubul de alimentare de la rezervor. Bineînţeles că supravegherea nu strică şi nici câteva măsuri de siguranţă. De exemplu câteva şalupe rapide, nişte scafandri şi tot tacâmul, care să controleze mereu perimetrul, dar mai ales la ora finalei..

*

*           *

Când am sunat la uşa locuinţei lui Bette, se lăsase deja întunericul. Ar fi trebuit s-o vedeţi ce meclă a făcut când a deschis uşa şi a dat cu ochii de madam Backfied. Îi telefonasem din maşină că vin la ea. Mă aştepta în cel mai străveziu dezabie şi cu cel mai mic şi indecent tanga posibil. M-a luat de braţ şi m-a împins în bucătărie.

– Patroane, cine-i matracuca?

– Afrodita. Răpita. Subiectul anchetei noastre. Motivul mangoţilor pe care îi vom încasa de la tăticul ei.

– Şi de ce-ai adus-o la mine şi nu te-ai dus cu ea direct la tat-su?

– Pentru că trebuie să mai aflăm nişte amănunte de la ea şi, mai ales, pentru că trebuie să stea undeva, unde să nu fie vânată de băieţii cei răi până mâine înainte de începerea finalei. Descoase-o şi ai grijă de ea ca de ochii din cap. Farfuza valorează o grămadă de parale.

CAP. 27. „GOOD-BAY LA GUANTANAMO BAY”

De aseară oraşul a început să semene cu un imens carnaval. Suporterii celor două finaliste Indianapolis Colts şi Chicago Bears au luat cu asalt PUB-urile, restaurantele, cluburile, dar şi mulţimea de parcuri. Toţi cântă şi beau, beau şi cântă, urlă încurajări pentru favoriţi şi-i înjură pe adversari. Mulţi din cei care au invadat oraşul n-au bilete la meci, unii dintre ei n-au nici speranţa că vor putea cumpăra vreunul la suprapreţ. Au venit doar pentru a respira acelaşi aer cu cel al idolilor lor. Este cel mai mare eveniment sportiv din State.

Singurul amănunt care ştirbeşte din bucuria fanilor este ploaia care a început încă de dimineaţă şi pe care meteorologii o anunţă şi la începutul meciului. Tot de dimineaţă au început să intre în dispozitiv băieţii şi fetele de la Secret Service, cercetând cu scule sofisticate şi câini special dresaţi fiecare centimetru din Dolphin Stadium.

Iar mi-am mobilizat armata de prieteni pentru a putea face faţă situaţiei. Pat Eyring cu cei doi fii, cu maşinile lor şi colegul de breaslă Ed dawys cu Lincoln-ul său cenuşiu. Până şi eu an luat azi maşina lui Bette, deoarece Dodge-ul meu prea sare în ochi. Oricum Bette are astăzi alte sarcini: s-o descoase pe madam Backfied despre aventurile ei, aşa ca de la femeie la femeie şi să-i asigure securitatea până la ora când o vom duce acasă la tăticu şi soţiorul ei. 

Fiecare are de supravegheat, cu schimbul, pentru a nu fi luaţi la ochi, câte un personaj. La locuinţa lui Antonio din insula Palm, pe podurile paralele ale Mac Arthur Causeway, se vor plimba Pat şi cu fiul cel mic, iar la casa doctorului Mohammed Aslam, Ed şi fiul cel mare al lui Pat. Eu voi asigura, prin telefon, dispeceratul acţiunilor.

Eram convins că nu se va întâmpla nimic înainte de ora douăsprezece. M-am înşelat. Bette mă anunţă că în unele ziare şi la unele posturi de televiziune s-a anunţat „pe surse” că doctorul Gheorghiadis a primit o cerere de răscumpărare pentru fiica lui, deţinută de răpitori. Există ameninţări cu tăierea câte unui deget, a unei urechi etc. pentru fiecare cinci minute de întârziere faţă de ora optsprezece, când urmează să se facă schimbul. Acesta urmează să se facă dintr-o ambarcaţiune în ocean. Unele ziare dădeau chiar şi coordonatele locului.

Telefonul îmi sună în disperare.

– Domnule Caldwell, sunt doctorul Gheorghiadis, am primit…

Nu-l las să termine.

– Unde au stabilit întâlnirea?

– Într-un loc la o milă în golf, la est de Lummus Park din insula Miami Beach.

– Staţi liniştit. Fiica dumneavoastră este în siguranţă. Vă rog însă să nu vorbiţi cu presa şi cu nimeni altcineva – membru al familiei sau personal angajat. Prefaceţi-vă că sunteţi preocupat şi îngrijorat. Au cerut pe cineva anume ca mesager?

– Da. Pe dumneavoastră.

– OK. Pregătiţi o geantă cu hârtii. Voi trece pe acolo să o iau înainte de ora paisprezece.

– Vă aştept.

Din nou sună. Este Roger Blackmur.

– Wig, ai spus că voi avea ştirea în exclusivitate şi…

Nici pe el nu-l las să termine.

– Voi aţi publicat ceva despre cererea de răscumpărare?

– Nu.

– Şi bine aţi făcut. Diseară vei avea toată povestea în exclusivitate. Este cea mai mare bombă! Ţi-o garantez. Imediat după finală am să-ţi telefonez ca să-ţi spun unde ne întâlnim.

*

*           *

Fred mă aştepta de obicei la poartă. După saluturile de rigoare, îl iau prin învăluire:

– Nasoală vreme pentru fotbal.

– Nu sunt fan al acestui sport. Mie îmi place baschetul şi hocheiul.

Pentru răspunsul ăsta Fred mai capătă de la mine la evaluare câteva puncte în plus.

– Bravo. Şi eu tot cu baschetul sunt prieten. Dar, ia spune-mi, sunt şi amatori de fotbal între angajaţii doctorului?

– Doar Antonio. Ştiu că şi-a procurat bilet şi ni l-a arătat la toţi.

– E aici?

– Nu. Lipseşte de două zile. Domnul intendent a trebuit să aducă pe altcineva să aibă grijă de cai.

– Ai auzit că răpitorii au cerut, în sfârşit, răscumpărarea?

– Da şi domnul Gheorghiadis este foarte speriat.

L-am mai asigurat o dată pe doctor că fiica lui nu este în pericol, mi-am luat geanta cu hârtii şi am plecat.

La ora cincisprezece sunt sunat de Simon.

– Nici unul dintre personaje nu a părăsit azi locuinţa.

– Supravegheaţi şi partea din spatele casei lui Antonio, cea dinspre ocean?

– Nu. Dar dacă ar fi pornit motorul bărcii l-ar fi auzit băieţii mei.

– Dar dacă nu a avut nevoie de barcă?

– Nu înţeleg.

– Putea să înoate pe sub apă până la o distanţă de la care să nu mai poată fi observat şi să fi plecat cu un taxi de exemplu.

– Îi voi pune să scaneze locuinţa cu un detector de infraroşii şi-ţi comunic imediat.

– Interesează-te şi de ora când intră fanfara pe stadion.

După cinci minute mă sună din nou.

– Casa e goală. Puşca lipseşte. Fanfara a intrat deja de la ora patru..

– Nu ridica supravegherea. Dacă am intuit bine, acolo va veni în curând doctorul Aslam.

Schimb telefonic şi obiectivele ajutoarelor mele. Ed şi fiul cel mare ale lui Pat vor supraveghea cele două ieşiri din locuinţa lui Mohammed, iar Pat şi fiul cel mic vor primi obiectivul în momentul când voi fi anunţat că doctorul a părăsit casa şi cu ce mijloc de transport se deplasează.

*

*           *

Am nevoie de un plan detaliat al stadionului şi singurul care poate face rost de el în aceste condiţii este Simon. Îl sun, îi explic şi în câteva minute le primesc prin mail. Vine şi el după alte câteva minute.

– Care este locul unde vor sta Vicepreşedintele şi Secretarul Apărării?

– În loja asta.

– Are geam antiglonţ?

– Are, dacă sunt închise ferestrele, dar nu cred că vor rata prilejul să nu se arate mulţimii. Câţi politicieni ar rata o asemenea ocazie! Şi, cel puţin la înmânarea premiilor, nu vor putea să stea în spatele geamurilor blindate.

– Hai să găsim locul pe care şi l-ar alege cineva care are o puşcă cu lunetă pentru a-l împuşca pe unul din cei doi.

– Dar sunt mii.

– Nu-i adevărat. Trebuie să fie un loc unde să nu fie văzut. Unde să ajungă fără să treacă prin filtrele celor de la Secret Service şi FBI. De unde să poată pleca rapid şi să ajungă în mulţimea care imediat după împuşcătură va începe să se agite, să fugă în dezordine. N-au mai rămas decât câteva asemenea locuri.

– Cred că ar putea încerca să se urce pe una din cele două instalaţii de nocturnă, îşi dă cu părerea Porter.

Îmi chem secretara, care stătea în camera tehnică împreună cu Afrodita şi îi explic ce căutăm.

– Bette, care este locul care corespunde cel mai bine acestor exigenţe?

După ce priveşte planul stadionului, plimbă degetul pe şirul de intrări de la nivelul inferior.

Trebuie să-l lămuresc pe Simon că Bette este expertă în delfini şi stadionul lor.

– Dar instalaţiile de nocturnă? insistă Simon.

– De acolo nu se văd lojile, care sunt sub nivelul întâi

– Să mergem atunci la stadion.

– Am o rugăminte. Poţi lăsa pe cineva care să stea aici cu doamna Backfied.

Detectivul care intră pare un băiat isteţ. Trebuie însă să-i atrag atenţia că prizoniera lui este cam nimfomană şi să nu se lase păcălit

– Fiţi fără grijă.

*

*           *

Ajungem la stadion, unde Porter discută cu cei din Secret Service, cerându-le ca să nu se deschidă sub nici o formă geamurile blindate înainte de ultimul sfert, iar noi urcăm împreună cu cinci agenţi F.B.I. şi doi din servicii în galeria de acces spre sectoarele de la primul nivel. Este încă devreme, dar spectatorii au început să se adune. Deocamdată formează cozi la cornflakes, hot dog burgeri, coca cola, pepsi şi bere.

Intrăm pe rând prin fiecare tunel de acces în tribună. Doar cel din mijloc asigură cea mai bună poziţie pentru a trage asupra cuiva aflat în loja oficială, dar şi cele două din dreapta şi stânga lui ar putea fi luate în consideraţie ca opţiuni de rezervă. Se hotărăşte ca la fiecare din cele cinci tuneluri centrale să fie lăsat câte un om de la Secret Service, care n-au vrut să împartă sarcinile cu cei de la FBI.

Începuse să mă neliniştească lipsa informaţiilor despre activitatea doctorului Aslam când au sunat, aproape simultan, telefoanele noastre. Eram informaţi de faptul că doctorul a coborât în parcaj şi s-a suit în Porsche. Le comunic celor doi că s-ar putea să încerce să scape de urmăritori folosind celelalte două maşini: Hummer-ul şi Fordul lui Antonio. Am intuit corect şi băieţii nu l-au scăpat din ochi. Când am fost anunţat că Fordul a fost preluat de echipa de pe Mac Arthur Causeway, am hotărât să-mi ocup locul în tribună. Bette, prin pilele ei a făcut rost de bilete în sectorul 142, care este chiar sub loja oficială, la nivelul unu, deci partea acoperită. De aici am o vedere mai bună asupra tunelurilor de acces de pe partea cealaltă. Folosesc chiar binoclul. Nu sunt singurul astfel dotat, aşa că nu atrag atenţia.

Sunt convins că Antonio nu va renunţa să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, aşa că trebuie să gândesc ce aş face dacă aş fi în locul lui. Ar fi putut să intre pe stadion cu biletul propriu şi să fie acum în tribuna de pe partea cealaltă, prin sectoarele 112-114. Mai sunt câteva minute până la începerea meciului. Toţi spectatorii sunt la locurile lor, aşa că pot să „scanez” cele cinci sectoare şi chiar dacă acolo, sub tribuna de sus, lumina este mai slabă, scula pe care o folosesc mă ajută să văd la luminozitate normală.

Abia s-a auzit fluierul de începere că Bette mă zgâlţâie, să-mi scoată braţul din umăr.

 – Ai să ratezi primul touchdown, îmi strigă la ureche.

– Abia a început, Bette. Ar trebui să n-o mai contrazic. Pentru prima dată în istoria super bowl-urilor, lovitura de începere a fost încheiată cu un eseu. Privesc imediat mulţimea. Unii se bucură, unii se întristează, chiar şi spectatorii din Miami nu au ochi decât pentru joc. I-ar fi foarte uşor unuia care vrea să tragă cu puşca să o facă dintr-unul dintre tunelurile de acces.

Abia începuse repriza a doua când a sunat din nou telefonul. Pakistanezul s-a suit în şalupa din spatele casei lui Antonio şi a pornit motorul care s-a oprit după mai puţin de o sută de metri. Simon mă anunţă că oamenii lui îl urmăresc, îndreptându-se, pe sub apă, spre portavion. Abia când a început ultima repriză mi-am dat seama unde este cubanezul. Îl sun pe Simon şi alergăm spre culoarul de la poarta C. Vânzătorii de la standurile de aici începuseră să strângă marfa. L-am zărit de departe: blond, tuns scurt, ochi albaştri, mustaţă. Era singurul pe care nu-l interesa să strângă marfa. Îşi scotea cufărul de basfligorn şi se îndreaptă spre tunelul din mijloc. Ne furişăm şi noi spre tunel. Agentul de la Secret Service, este întins pe jos cu un cucui imens în cap. Antonio îşi rabatează patul armei şi o fixează la umăr, încercând să prindă ţinta în vizor. Mă apropii ca o pisică

– Cu-cu!

Tipul tresare, dar n-are timp să vadă păsărica. Îl altoiesc cu patul Glock-ului în tâmplă. Cu milă. Ar fi fost o uşurare pentru el să-l mierlesc. Trebuie să ajungă în insula lui natală. Good-bay la Guantanamo Bay.

CAP. 28. „WALTHER-UL A DISPĂRUT”

Arestarea lui Mohammed Aslam s-a făcut în momentul când fixa detonatoarele pe calupurile de plastilină pe care le lipise de coca navei. Unul dintre scafandri militari s-a apropiat de el şi i-a tăiat centura cu cartuşe de TNT din jurul pieptului, ratând întâlnirea cu Alah şi cele nu ştiu câte virgine din rai. Aşa că se va întâlni, cu siguranţă cu tovarăşul Antonio Dominguez în Cuba.

Am mulţumit tuturor celor care au contribuit la prinderea celor doi terorişti, promiţându-le că vor deveni vedete pentru ziare şi televiziune. Lui Ed am să-i plătesc şi deranjul la tariful lui.

*

*           *

Luni, de la prima oră, Bette a dat telefoane pentru a organiza întâlnirea finală de la domeniul Gheorghiadis. Am ales ora unsprezece ca să dorm şi eu pe săturate. Aseară, după ce ne-am întors de la meci, Bette iar acumulase prea multă adrenalină şi până nu şi-a epuizat-o pe toată, consumând şi ultima picătură… de care am fost capabil, nu s-a liniştit. Abia apoi s-a dus să-l elibereze pe omul lui Porter, lăsat s-o păzească pe Afrodita. I-a găsit dormind goi şi îmbrăţişaţi. A fost nevoie de multe ghionturi să-l scoale pe bietul om de epuizat ce era. Probabil, însă, că prestase corespunzător standardelor Afroditei, deoarece pe ea nu a reuşit să o mai trezească decât a doua zi.

*

*           *

Pe la zece m-am dus la agenţie de unde le-am luat pe Afrodita şi Bette, iar la unsprezece fără câteva minute eram la poartă. Ca de obicei Fred mă aştepta. M-a îmbrăţişat cu efuziune pentru reuşita operaţiei de salvare a doamnei.

– Unde s-a strâns asistenţa?

– În salonul de recepţii de la parter.

– Apropo, câte recepţii au avut loc acolo?

– Eu sunt aici de şase ani. În intervalul acesta, nici una.

– Este prezentă toată lumea?

– Da, cu excepţia domnului doctor Backfied, care s-a scuzat că are o operaţie grea şi care nu poate fi amânată.

*

*           *

Salonul de recepţii are dimensiunile terenului de fotbal şi ar putea cuprinde, fără să se înghesuie, cel puţin spectatorii de la unul din sectoarele Dolphin Stadium din timpul finalei de aseară. Acum cei adunaţi stau aproape de uşile uriaşe pe fotolii foarte comode.

Îi identific:

 Tatăl, care, la intrarea noastră, se ridică sprinten şi vine să-şi îmbrăţişeze fata. Efuziunea lui nu are reacţia corespunzătoare din partea acesteia. Mai bine îmbrăţişa un sloi de gheaţă. Ar fi fost mai puţin rece.

Mama se ridică şi ea, se apropie şi sărută aerul de lângă obrajii Afroditei. De data asta s-au ciocnit două aisberguri.

Maria Mercedes este cea care se bucură de-adevăratelea. Şi reciproca. Curios, nu? Doamna este mai bucuroasă de reîntâlnirea cu camerista, decât cu părinţii!

Verişoara şi camerista doamnei Eleny, Sara Amaia Fernandez, nu ridică privirea din parchet. O înţeleg. Parchetul ăsta e o operă de artă şi m-aş uita la el, dar n-am vreme acum.

Fred s-a îmbrăţişat sincer cu Afrodita încă de la poartă şi a ţinut-o de mână tot drumul.

Simon Porter a venit la rugămintea mea să afle întreaga poveste de la un cap la altul şi din care, până acum, chiar dacă a participat direct la câteva episoade, nu are încă tot tabloul complet.

Cei doi poliţişti din echipa zoologică stau cuminţi pe marginea fotoliilor. Sunt încă sub impresia ameninţării făcute de Simon Porter.

Roger Blackmur este numai ochi şi urechi. A venit dotat cu reportofoane, camere şi alte instrumente al căror rost, mărturisesc, nu-l prea ştiu.

Bette este asistentul de platou. Îmi va înmâna materialele demonstrative.

Mai sunt câteva personaje, probabil angajaţi ai domeniului, care au aplaudat la intrarea noastră şi acum stau cuminţi pe fotoliile cele mai depărtate.

Şi, bineînţeles, Afrodita. Stă cu fruntea sus şi privirea pierdută în tavan. Nu pare că este afectată sau se jenează de situaţie

*

*           *

Să-nceapă balul!

– Doamnelor şi domnilor! În urmă cu o săptămână doamna Backfied Afrodita a dispărut de acasă şi, prin telefon, s-au cerut două milioane de dolari pentru a fi eliberată. Lucrul acesta a devenit neobişnuit, deoarece, aşa cum toată lumea îşi aduce aminte, în urmă cu doi ani doamna mai fusese răpită odată şi se plătise o răscumpărare de un milion de dolari. Atunci doamna revenise acasă vie şi nevătămată. Primii răpitori au rămas, în tot acest timp, necunoscuţi poliţiei.

– Şi probabil că vor rămâne necunoscuţi şi în continuare – este sigur doctorul Gheorghiadis.

– Ar fi putut să rămână necunoscuţi, dacă nu s-ar fi lăcomit să ceară o nouă răscumpărare, dublând preţul.

– Doar nu vreţi să spuneţi că au fost aceiaşi răpitori – se îndoieşte mama Gheorghiadis.

– Aceiaşi. Şi în ambele cazuri au avut acelaşi complice din interiorul acestei adunări.

– Domnule Caldwell, sper că puteţi dovedi aceste acuzaţii! – revoltat este tatăl.

– Domnule doctor, vă aduceţi aminte că, la penultima noastră întâlnire v-am spus că fiica dumneavoastră n-a fost răpită nici prima, nici a doua dată.

– Mi-aţi spus, dar n-am înţeles ce aţi vrut să spuneţi.

– În primele două cazuri doamna Backfied şi-a înscenat răpirea, împreună cu amantul său, doctorul Eduardo Manuel Fernandez şi fratele acestuia Pedro Gonzales Fernandez.

Din toate colţurile izbucnesc reacţii:

– Cum!? Nu se poate! Aiuraţi!

– Din păcate nu. Sătulă de singurătate, doamna Backfied a fost atrasă de fizicul plăcut şi iubirea sinceră a TÂNĂRULUI doctor Manuel Fernandez. Am accentuat pe adjectiv, deoarece, din nu ştiu ce pricină, familia a hotărât s-o mărite pe unica lor fată cu un MOŞ.

– Şi eu m-am măritat cu un moş şi…

– Sunteţi fericită?

– Nu, dar nu mi-am înscenat răpirea.

– Am promis că nu voi aduce aici decât dovezile pe care le deţin în legătură cu răpirea. M-aţi înţeles, doamnă Gheorghiadis?

– Da.

– Mă puneţi într-o situaţi jenantă, domnule Caldwell. Eu am insistat ca fiica mea să se mărite cu cel mai bun chirurg şi coacţionar al clinicii mele.

– Aţi chibzuit că, dacă dumneavoastră aţi luat o femeie mult mai tânără, care v-a şi oferit un copil, scenariul se putea repeta. V-aţi gândit însă numai la cel care va fi în situaţia dumneavoastră, nu şi la cea care va avea aceeaşi soartă cu cea a doamnei Gheorghiadis. În ziua când şi-a rupt cu greu un sfert de oră ca să discute cu mine, doctorul Backfied mi-a spus că o vede pe soţia lui zilnic… la cină. Că au dormitoare separate, din cauză că el trebuie să se odihnească, pentru a nu-i tremura mâna în timpul operaţiei şi că habar n-are ce preocupări şi cum îşi petrece timpul nevasta lui. Şi ca să încununeze opera, nici măcar, acum, când i s-a întors nevasta acasă, nu a catadicsit să vină să o vadă. Vi se pare normal doamnă şi domnule Gheorghiadis?

Singurul răspuns şi acela foarte hotărât a fost cel al doamnei Gheorghiadis.

– Nu-i deloc normal, domnule Caldwell.

– Şi de ce şi-a înscenat, totuşi, răpirile? Curios este Roger.

– Deoarece plănuia să strângă din banii de răscumpărare suficienţi dolari pentru a putea apoi trăi fără griji, departe într-o ţară cu care nu avem convenţii de extrădare.

– Cred că aş putea s-o înţeleg. Dar dacă îmi spunea mie, îi dădeam cele trei milioane, poate chiar şi mai mult, iar la moartea mea primea şi restul părţii ei de avere. De ce nu a venit să-mi spună mie?

– Eu cred că am înţeles de ce. Dumneavoastră aţi fost cel care şi-a folosit autoritatea atunci când aţi hotărât s-o măritaţi cu un om care-i putea fi cel puţin tată.

– Este un chirurg excepţional.

– Şi la ce i-au folosit în dormitor talentele de chirurg ale doctorului Backfied?

– Era cât p-aici să rămân fată mare. Abia la o lună, după ce l-am ameninţat cu divorţul şi scandal public, s-a hotărât să vină prima dată la mine în dormitor.

– Nouă de ce nu ne-ai spus?

– Cred că numai tu, tată, n-ai ştiut asta, iar eu te-am acuzat că nu dai doi bani pe fericirea mea

– Pentru cei care nu cunosc secvenţele acestui caz va trebui să fac o scurtă prezentare. După ce doamna Backfied şi-a înscenat, împreună cu iubitul său şi fratele acestuia cea de a doua răpire, am fost angajat de domnul Gheorghiadis să duc cele două milioane de dolari şi să o aduc acasă pe cea răpită. Necunoscând atunci că sunt de fapt nişte falşi răpitori, mi-am luat măsuri de siguranţă. Am încuiat geanta cu bani în portbagajul maşinii, iar pe aceasta am lăsat-o într-un parcaj cu plată din apropiere. În timp ce aşteptam, respectând indicaţiile „răpitorilor” pe o bancă din Kennedy Park, cineva s-a strecurat prin spatele meu şi m-a lovit în cap. A fost o acţiune fără nici o logică. Mai târziu am înţeles că nu răpitorii m-au lovit, ei de fapt m-au salvat. Pentru că nu primiseră încă banii, peste două zile au făcut o nouă solicitare. De data asta cel care a formulat-o a fost fratele cel rău, Pedro Gonzales Fernandez. Ambele solicitări s-au făcut telefonic, dar pe înregistrări făcute pe un reportofon sau casetofon. Prima înregistrare s-a făcut dintr-o locaţie din centrul civic, iar cea de a doua dintr-o moschee sunnită.

– De unde ştii tu unde s-au făcut înregistrările? Iar curiosul este Roger. Îl înţeleg are nevoie de amănunte pentru articolele pe care le va scrie.

Îi fac semn Bettei,. Care dă drumul la casetofon.

– Iată aici sunt înregistrările de la zgomotele de fond ale celor două înregistrări.

Cum toată lumea a rămas cu gura căscată, trebuie să explic rolul utilajelor japoneze şi aportul lui Hirohisa Fujii.

–  Probabil că Manuel a fost cel care a fost cel care a vorbit la prima înregistrare şi apoi a pus-o la telefon într-o staţie a Tri-Rail-ului, când a venit a doua oară, pentru a da indicaţii pentru realizarea schimbului, a trebuit chiar să răspundă la o întrebare pusă de domnul Gheorghiadis. Iată înregistrările, cu vocile nedeformate electronic.

– Într-adevăr, este vocea lui Manuel – confirmă Maria Mercedes.

– La următoarea solicitare, autor al textului şi interpret a fost geamănul Pedro. Probabil că, acolo, în moschee, a fost auzit întâmplător, sau a fost suficient de tâmpit să facă înregistrarea în prezenţa unuia dintre prietenii lui pakistanezi.

Şi de data asta Maria Mercedes confirmă că este vocea geamănului cel rău.

– Să ducă banii, de data asta, a fost solicitat imperios Fred Conrad şi „răpitorii” şi-au luat o mulţime de măsuri de siguranţă. Am luat şi eu câteva contramăsuri, printre care urmărirea genţii cu bani printr-un emiţător GPS. În timpul acestei acţiuni s-a întâmplat un lucru foarte important pentru dezlegarea completă a misterului referitor la aceste evenimente. Ca măsură de prevedere, Fred şi-a lipit cu scotch pistolul, un Walther, sub banca din parc. Mi-a spus că, după ce s-a dus la restaurant în căutarea doamnei şi după ce a discutat cu băieţii de la parcajul restaurantului, atunci când s-a întors în parc, să-l recupereze, Walther-ul a dispărut.

– Aşa e – confirmă Fred.

CAP. 29. „CEVA NU MĂ LĂSA ASEARĂ SĂ DORM”

Am continuat prezentarea evenimentelor.

–  Cu toate că banii au fost predaţi, doamna Backfied nu s-a întors acasă. În acel moment am crezut că există un al treilea complice, deoarece din parcajul restaurantului au plecat simultan cele două maşini, cu care au venit fiecare din cei doi fraţi, dar geanta cu bani a plecat pe ocean cu o şalupă care, normal, ar fi trebuit să fie condusă de a treia persoană. Discutând cu băieţii care parcau maşinile restaurantului, am aflat că doamna Backfied a condus la plecare una dintre maşini. Deci doamna Backfied era al treilea complice.

– Nu înţeleg de ce n-au plecat după ce au dobândit şi cea de a doua recompensă? Din nou curiosul este Roger.

– Pentru că în afacere a intervenit un grup de terorişti pakistanezi. Aceştia aflaseră,  din cauza prostiei lui Pedro, de răpire, pe care o considerau reală şi s-au gândit să profite de situaţie, nu neapărat de recompensă, cum am aflat abia la sfârşit. Cunoscând locul unde se vor duce cei trei cu banii, Nadeem Hanif, unul dintre pakistanezi, a intrat în încăperea în care se aflau cei trei, i-a împuşcat pe cubanezi şi a luat-o ostatecă pe doamna Backfied.

– Şi ce s-a întâmplat cu acest răpitor?

– A murit din cauza unei septicemii într-o cameră din motelul Blu Miami. Încasase un glonţ în schimbul de focuri. Complicii lui, de teamă să nu divulge sub anestezie sau în delirul cauzat de febră secretele lor, l-au lăsat să moară în chinuri. Trebuie să menţionez că Hanif a acceptat moartea în credinţa că se jertfeşte pentru Jihad.

– Aha! se dumireşte Roger. Acum am înţeles.

– Iniţial doamna Backfied a fost dusă la motel. Poliţia a descoperit urme ale trecerii pe acolo, dar nu le-a dat nici o importanţă. Mai mult n-au cercetat, decât după ce le-am atras atenţia, maşina lăsată de acesta în parcaj.

– Şi cum a dispărut doamna din motel? se interesează locotenentul Kellogg.

– Când starea lui Hanif s-a agravat, conducătorul grupului de terorişti l-a trimis de Hanif Kureishi să o preia pe ostatecă. Acelaşi care de fapt a închiriat camera pe numele celuilalt Hanif. Acesta ar fi putut să intre fără probleme în motel, pentru că chiar el făcuse închirierea camerei pe numele celuilalt Hanif, care în momentul respectiv era deja grav bolnav.

Datorită unor informaţii obţinute pe mai multe căi, eu am aflat de prietenia lui Pedro cu pakistanezii, aşa că am început să cercetez această pistă. Aşa am ajuns la locuinţa lui Kureishi. Prin metode specifice oricărui detectiv particular am aflat că pakistanezul a instalat în curte şi în locuinţă tot felul de senzori şi capcane. Probabil că am deranjat un astfel de senzor, deoarece imediat teroristul a încărcat-o pe ostateca sa în portbagajul maşinii şi a plecat cu ea în Everglade.

– Şi cum ai reuşit să mai dai de ei?

Pentru că nu puteam să dau amănuntele activităţii, care ar fi trecut ca încălcări ale legalităţii în ochii echipei zoologice, am fost nevoit să improvizez:

– Urmărind maşina acestuia a doua zi, când a plecat cu provizii spre adăpostul improvizat din clădirea părăsită a unei foste instalaţii de pompare folosită în desecarea terenurilor, situată la sud de lacul Okeechobee. Acolo am găsit alte două personaje: pakistanezul Mian Sanaullah şi afro-americanul Man Running, un fost boxer ratat, convertit la islamism, care îşi luase numele de Safdar Masih. Acesta fusese lăsat de pakistanezi să o păzească pe doamnă până urma să se ceară răscumpărarea. În lupta pentru eliberarea doamnei, am fost lovit în cap, rana necesitând şase capse, iar fostul boxer a plecat împreună cu prizoniera sa.

Din acest moment am fost mereu pe urmele răpitorilor, obligându-i să schimbe mai multe adăposturi, în speranţa că voi ajunge la capul reţelei. Acesta în opinia mea, la acel moment, era doctorul Mohammed Aslam, care, în orice caz, coordona activitatea grupului islamist.

Un lucru m-a frapat de atunci chiar. În primele locuri unde a fost deţinută de terorişti, doamna Backfied a fost prizonieră în adevăratul înţeles al cuvântului. Legată, cu căluş la gură, mişcare limitată, imposibilitate de comunicare. Începând însă cu adăpostul din beciul altui afro-american şi el fost boxer, Burt Phillips, alias Hasam Safdar Masih, pe numele lui islamist, doamna este liberă mult mai liberă. Face menaj de plăcere sau de plictiseală. Este purtată prin locurile deja cercetate de poliţie sau de mine şi, la un moment dat ajunge şi în biroul agenţiei mele, cu intenţia de a o lua ostatecă pe secretara mea sau chiar pe mine. În urma luptei dintre noi Bette reuşeşte să prindă braţul fostului boxer în cătuşe, dar…

– Eu am lovit-o cu un scaun în cap. Şi aşa am plecat, continuă Afrodita.

– De ce aţi făcut asta?

– Între timp apăruse Antonio, care mi-a promis că mă va duce personal acolo unde doresc, că de fapt, ei nici nu au nevoie de răscumpărare, că vor să-i înveţe minte pe părinţii care îşi persecută fetele şi le obligă să se mărite cu oameni în vârstă şi, că banii pe care îi vor obţine o să mi-i dea mie ca să fac ce vreau cu ei.

– Şi chiar i-aţi crezut? Ştiţi care este situaţia femeilor în statele islamiste? Las să se termine exclamaţiile de uimire, groază, uşurare.

– Antonio mi-a garantat şi am văzut că până şi doctorul Aslam îl asculta

– Din momentul în care le-aţi văzut figurile, eraţi deja un om mort, care mai trăia, datorită faptului că încă nu venise ziua în care ar fi avut nevoie de dumneavoastră. Un moment m-am gândit la sindromul Helsinki. Dar era imposibil să vă fi îndrăgostit de oricare din cei doi arabi sau din cei doi afro-americani care v-au ţinut prizonieră. Erau hidoşi. Ştiu, o să se spună că femeile au gusturi perverse. Da, dar nici chiar aşa! În cazul dumneavoastră nu a fost vorba de sindromul Helsinki ci de prostie! În ura dumneavoastră faţă de familie aţi fost gata să contribuiţi la reuşita unor atentate teroriste.

Aştept să se liniştească rumoarea.

– N-aţi uitat nimic, doamnă?

– Ce să uit?

– Altcineva nu a mai intervenit ca să vă modifice comportamentul?

– Nu ştiu la ce vă referiţi.

– OK! Să trecem mai departe şi poate am să vă reîmprospătez memoria. În urma telefonului pe care l-a dat doamna Backfied de la propriul mobil, a apărut în agenţie o persoană mascată care a tras trei focuri. Primul glonţ s-a înfipt în perete, pe al doilea l-a încasat Burt Phillips, iar al treilea l-am încasat eu. Acum două zile Fred mi-a adus un glonţ tras de mult din Walther-ul său, pe care mi-a spus că nu l-a mai găsit sub banca din parc, pentru a proba că nu a fost tras din acelaşi pistol cu cele trase în interiorul agenţiei. Experţii FBI au stabilit că este vorba totuşi de aceeaşi armă.

– Dacă aş fi ştiut că s-a tras cu pistolul meu, crezi că ţi-aş mai fi adus dovada?

– Recunosc că exact aşa am gândit şi eu atunci când mi s-a comunicat rezultatul. Mai mult chiar, după ce am descoperit locuinţa lui Antonio, în care era şi doamna Backfied, în cel mai banal loc în care se poate ascunde ceva, în locul unde caută prima dată cineva care face o cercetare a unui domiciliu, adică în rezervorul de la WC, am găsit un pistol Walther. Şi pe acesta l-am dat să fie expertizat  în laboratoarele F.B I. Frapant pentru mine a fost faptul că Antonio disimulase o armă cu lunetă dezmembrată şi împrăştiată prin toată casa, în timp ce pistolul era aproape oferit spre a fi găsit.

Cu o seară înainte descoperisem, împreună cu echipa agentului special Simon Porter, în cabinetul de la spital al doctorului Mohammed Aslam un număr impresionant de calupuri de C-4 şi detonatoarele respective, iar la cabinetul particular, un echipament complet de scufundări subacvatice. Legătura dintre cei doi au făcut-o paşapoartele de rezervă şi biletele de avion pentru noaptea de duminică spre luni. Ambele paşapoarte erau eliberate în Venezuela, iar destinaţia călătoriei era Caracas.

Aceste descoperiri ne-au indicat şi subiectele atentatelor puse la cale. Unul viza viaţa Vicepreşedintelui SUA, şi probabil a celei a Secretarului de Stat al Apărării, pe care trebuia să-l îndeplinească spionul comunist cubanez Antonio Modesto Dominguez.

– Este exclus! Vărul nostru a fost luptător împotriva tiraniei lui Fidel Castro. Este transfug politic. Revoltată este Sara Amaia Fernandez.

– Sunt nevoit să vă dezamăgesc. Adevăratul nume al celui pe care voi îl cunoaşteţi drept Antonio este Emilio Correa Santoya, nu este rudă cu voi, iar scrisorile care v-au fost trimise trebuiau să pregătească stabilirea acestuia aici în Miami.

Cel de al doilea atentat trebuia să aibă loc în acelaşi timp şi viza portavionul Nimitz. Cel care trebuia să-l realizeze era unul din cei doi afro-americani convertiţi la islamism şi la terorism. Ambii fuseseră în marina militară şi făcuseră antrenamente pentru acţiuni subacvatice.

– Să înţeleg că doctorul trebuia să rămână „curat”, ca şef de agenţie? întreabă Roger.

– Am aflat că biletul de avion şi l-a procurat telefonic cu doar câteva ore înainte de ora de începere a Super Bowl-ul din cauză că cei pregătiţi pentru aruncarea în aer a portavionului, nu mai erau disponibili. Nu ştiu din ce motive Man Running, primul dintre cei antrenaţi pentru îndeplinirea operaţiei a fost executat cu un glonţ în cap. Glonţul provine din acelaşi Walther. Am  făcut supoziţia că, speriat de grozăvia faptei, acesta nu a mai vrut să colaboreze. Pe cel de al doilea, Burt Phillips, pe care doctorul Aslam îl ascundea, cu complicitatea inocentă a unor colegi, în momentul când cei de la F.B.I. l-au scos din spital, a fost împuşcat cu o armă cu lunetă. Aceeaşi pe care am găsit-o în locuinţa lui Antonio Modesto alias Emilio Correa.

– Înseamnă că tot el este şi cel care i-a împuşcat pe amândoi! este sigur Fred.

– Exact aşa am gândit şi noi, dar numai până în momentul când, refăcând poziţiile în spaţiu ale celor implicaţi am constatat că nici unul dintre suspecţii noştri nu putea să comită crima.

– Şi cine-i personajul misterios care a comis aceste grozăvii?

– Ai răbdare, Fred. Toate la rândul lor.

Dintr-un materialele provenind din arhiva Miami News, am aflat că la prima răpire maşina doamnei a fost descoperită abandonată chiar în faţa sediului central al poliţiei metropolitane. Ulterior, din discuţiile cu personalul a reieşit că şi de data aceasta doamna a plecat cu propria maşină. Cu toate că a fost căutată, inclusiv de F.B.I., n-am reuşit s-o descoperim, decât azi dimineaţă.

– Dacă aţi fi apelat la noi, o găseam mai repede. Se repede locotenent Kellogg.

– Mă îndoiesc. Şi asta pentru că în tot acest timp a stat într-un garaj închiriat pe insula Palm, la câteva case de cea în care locuia Antonio angajat ca îngrijitor şi antrenor de echitaţie pentru doamnele Gheorghiadis şi Backfied. Această maşină a fost utilizată de el pentru a se deplasa spre stadion, unde urma să comită atentatul. Deoarece la debarcaderul din spatele casei falsului Antonio, era prinsă o şalupă cu motor foarte puternic, am bănuit că aceasta fusese folosită de cubanezi pentru a pleca cu banii de răscumpărare şi că acum era pregătită pentru a fii folosită la sabotarea portavionului. Trebuie să vă spun că nu au fost arestaţi cei doi, pentru că nu exista pericolul să-şi realizeze atentatele. Puştii îi scurtasem percutorul, iar cartuşelor le înlocuisem pulberea cu nisip, iar calupurile de C-4 au fost schimbate cu plastilină, detonatoarele au fost stricate, iar echipamentul pentru scufundări a fost şi el defectat.

Aseară, în timpul meciului Antonio a fost arestat de FBI, în momentul când voia să tragă asupra persoanelor din loja oficială, acolo unde se găseau Vicepreşedintele Secretarul apărării şi amiralul Gregor McKay, comandantul portavionului, iar doctorul Aslam a fost arestat în momentul când se chinuia să lipească plastilina de chila navei.

– Teroriştii au fost prinşi, doamna Backfied a ajuns acasă! Încă o victorie a celebrului detectiv particular Wigglesworth Caldwell! Se entuziasmează Roger, care începuse să-şi strângă aparatele.

– Nu te grăbi Roger. Ceva nu mă lăsa aseară să dorm.

CAP. 30. „V-AM TRAS-O NASOLILOR!”

– Cam ştiu eu cine nu te lasă pe tine să dormi. Mă tachinează Roger.

– De data asta nu mă lăsa un gând. Mi s-a părut imposibil ca teroriştii pakistanezi să se asocieze cu un spion cubanez. Fiecare dintre cele două părţi îşi iau, când ajung în State mii de măsuri de siguranţă. Nu se poate câştiga aşa uşor încrederea în alte persoane, care pot fi agenţi sub acoperire. Pakistanezii nu ar fi acceptat niciodată să fie conduşi de un cubanez. Ce serviciu de spionaj ar avea posibilitatea să coordoneze cele două părţi? Ce ţară are, deopotrivă relaţii excelente şi cu talibanii şi cu Fidel Castro?

– Venezuela.

– Ale cărei ţări erau paşapoartele şi destinaţiile de pe biletele de avion??

– Ale Venezuelei.

– Trebuia să căutăm, deci pe cel care a coordonat acţiunile teroriştilor şi atentatorului cubanez. Trebuia să fie un venezuelean. Dar cine este? Asta era întrebarea care nu mă lăsa să adorm. De aceea l-am sunat pe agentul Simon Porter să-l rog să solicite specialiştilor FBI să analizeze cu atenţie Pistolul Walther, şalupa şi maşina doamnei Backfied, pentru a descoperi elemente care să le fie comune. Am să-l rog pe domnul agent special să vă spună care au fost concluziile.

– Voi fi foarte concis: Pistolul din rezervorul de la WC-ul cubanezului, cu toate că fusese folosit şi la lupta din agenţia domnului Caldwell şi la asasinarea lui Man Running, fusese şters cu atenţie de amprente. Ca întotdeauna, există şi locuri pe care cei care vor să-şi ascundă faptele nu le iau în calcul. Pe cartuşele din încărcător existau amprente foarte clare. Pe volanul şi schimbătorul de viteze ale maşinii doamnei Backfied, alături şi sub amprentele cubanezului existau amprente identice cu cele de pe cartuşele pistolului. În şalupa  şi în locuinţa cubanezului fuseseră identificate aceleaşi amprente. Azi dimineaţă echipa noastră le-a descoperit şi în anticamera agenţiei domnului Caldwell. Ele aparţin lui Fred Conrad.

– Toate se pot justifica, îşi face curaj Fred.

– Tot aseară, domnul Caldwell ne-a sugerat să verificăm trecutul domnului Conrad. L-am verificat şi am avut o surpriză de proporţii. Un tânăr student, Fred Conrad, de la o facultate a Universităţii Chicago, a plecat în urmă cu opt ani într-o excursie în Venezuela. La întoarcere a anunţat că renunţă la cursuri şi s-a stabilit în Miami. Căutând rudele şi colegii săi am aflat că tânărul fusese orfan, dar colegilor de facultate, cărora li s-a arătat fotografia, au fost categorici: Fred era mulatru!

Tot timpul l-am urmărit pe prezumptivul Fred cu coada ochiului. Se foia pe fotoliu, ajunsese să stea ca pe ace. L-am văzut şi pe sergentul Gellhorn, care îşi părăsise locul şi se mutase chiar în spatele lui Fred. Mă uit acum şi la doamna Backfied. Este din ce în ce mai intrigată.

– Eu nu mai înţeleg nimic, îşi manifestă nelămurirea aceasta.

– Imediat o să înţelegeţi, doamnă. Cel care se dă drept Fred, angajat să păzească bunurile doctorului Gheorghiadis, este un tip bine dotat pentru activităţile sexuale.

– Ştiu la ce vreţi să faceţi referire, dar vă rog să ocoliţi subiectul, mă roagă doctorul.

– Am să evit doar episoadele nesemnificative pentru acest caz. Vă spuneam adineauri că niciuna dintre persoanele implicate nu putuseră să-l împuşte pe Burt Phillips din cauză că erau tot timpul urmărite de agenţi ai F.B.I. A fost o muncă uriaşă. Fotografia presupusului Fred Conrad a fost, de ieri seară, până azi dimineaţă, arătată câtorva mii de persoane. Prezenţa acesteia a fost confirmată în maşina aparţinând doamnei Backfied, în parcajul spitalului la ora comiterii crimei. Proprietarul garajului în care a stat maşina în aceste zile l-a recunoscut pe Fred Conrad că este cel care a închiriat garajul pe numele lui Antonio Dominguez.

– Şi astea se pot justifica. N-aveţi nici un indiciu care să mă incrimineze fără tăgadă.

– De ADN ai auzit?

– Normal.

– Ai curaj să ne dai o probă de ADN?

– Am curaj, dar nu vreau. Aduceţi un ordin judecătoresc şi stăm de vorbă.

– Iar te voi dezamăgi. N-am nevoie de aprobarea ta.

Scot un pliculeţ din buzunar în care am un fir de păr blond. După ce m-ai îmbrăţişat la venire, Bette mi-a atras atenţia că am un fir de păr pe haină. Întrebându-mă la ce blondă am fost azi noapte, am înţeles că este al tău.

În momentul următor falsul Fred s-a ridicat brusc de pe fotoliu cu pistolul în mână şi s-a lipit cu spatele de perete. Toţi cei prezenţi au înmărmurit, inclusiv sergentul Gellhorn, care a rămas cu mâna, care se pregătea să scoată arma, în aer.

– Dacă mişcă cineva, e un om mort. Vă daţi seama că unul în plus sau în minus tot aia e!

– Ce ar fi dacă acum, când nu mai are nici o importanţă pentru tine, să ne spui măcar cum te numeşti. Îl provoc eu.

– Ei, bine, am să mă prezint. Numele meu este Vladimir Alexeievici Morozov. Părinţii mei au lucrat în informaţii pentru URSS în Venezuela. Dar, după venirea la putere a lui Hugo Chavez,  au început să lucreze pentru regimul acestuia, din cauză că Rusia îi abandonase. Aşa am fost şi eu pregătit pentru munca informativă în afara graniţelor şi, pentru că noul duşman al Venezuele deveniseră Statele Unite, am fost instruit în acest sens. Vreau să fac o precizare. Studentul Fred Conrad a decedat în Venezuela, datorită unei supradoze de cocaină. În felul acesta celor din serviciile de informaţii le-a venit ideea să-i însuşesc identitatea. Până anul trecut am stat în conservare. Trebuia să-mi fac o identitate americană fermă. În vara care a trecut am primit sarcina…

– În ce fel? vru să ştie Porter.

– Printr-un turist mexican.

– Cum te-a abordat?

– M-a vizitat la locuinţa din oraş. Acesta, după ce s-a identificat mi-a transmis noua sarcină: să coordonez acţiunile unui grup de pakistanezi care urmau să scufunde un vas militar, cât mai important şi a unui spion cubanez, care avea sarcina să împuşte la Super Bowl persoana cea mai importantă care va veni la finală. Nici pakistanezii, nici cubanezul nu îşi cunoşteau cu precizie, la acea dată, obiectivele. Mi s-a spus că fiecare din cele două părţi vor primi instrucţiuni să se supună comenzii care-mi revenea. Într-adevăr, atunci când am tatonat terenul, cele două părţi primiseră instrucţiunile de colaborare. Eu am hotărât ca cele două atentate să aibă loc în timpul finalei. Tot eu i-am supravegheat pe cei din gruparea islamistă să nu facă erori, deoarece se bazau pe persoane care nu prezentau cea mai mare încredere.

– Şi tot tu i-ai împuşcat când ai considerat că pot deveni un pericol pentru tine, îl întrerup eu.

– Da. I-am împuşcat. Din cauză că primul nu mai voia să saboteze portavionul, iar pe al doilea, pentru că, odată prins. putea divulga planurile şi să le pună în pericol.

– Şi aşa ce s-a ales de planurile tale? Cei doi, care trebuiau să execute misiunea au dat greş şi au fost arestaţi.

– De data asta.

– Tovarăşe Vladimir Alexeievici Morozov, nu va mai fi nici o dată viitoare, pentru că te vom aresta.

– Dacă mişcă cineva, îl împuşc. V-am demonstrat că nu mă chinuiesc probleme de conştiinţă atunci când sunt obligat să apăs pe trăgaci.

– Probleme de conştiinţă ştiu că n-ai. Dar cu siguranţă că ai probleme tehnice.

Mă îndrept către el hotărât. Şi mai hotărât este Vladimir Alexeievici, care armează pistolul pentru a băga glonţ pe ţeavă. Văzând asta devin şi mai curajos.

– Dă pistolul, că n-ai nici o şansă să scapi de aici. Observi că sunt doi ofiţeri de poliţie şi un agent F.B.I., iar la uşă eşti aşteptat de alţi agenţi care abia aşteaptă să te ducă la interogatoriu.

– Voi ieşi fără probleme, deoarece te voi lua ostatic şi te voi folosi drept scut. Spune-le să nu pună mâna pe arme.

Mă apropii la un pas şi întind mâna.

– N-ai înţeles nimic din ce ţi-am spus. Hai, dă-mi pistolul, ca ai putea să faci buba.

– Mă obligi să te împuşc.

– Hai, împuşcă-mă!

Îl văd cum i se dilată pupila şi se albeşte degetul pe trăgaci.

– Hai, curaj, Volodea!

– Tu ai vrut-o!

Clic! Clic! Clic!

– Fâs! Nu ţi-am spus că ai probleme tehnice?

Clic! Clic! Clic!

Atunci când m-ai îmbrăţişat la intrare, ca să mă feliciţi pentru că am reuşit să o recuperez pe doamna Backfied ţi-am luat încărcătorul din pistol. Abia când am văzut că-l armezi am fost convins că nu ai glonţ pe ţeavă. Va fi mai bine pentru tine. Dacă nu eşti băiat ascultător şi vrei să mai încerci ceva, suntem aici câţiva bărbaţi solizi care vor fi fericiţi să-ţi aplice o corecţie.

– Hei, lunganule! Fă un pas înapoi!

Cea care vorbeşte este madam Afrodita şi ne arată tuturor imens Magnum. Unde oare am mai văzut eu acest pistol? A, da! Este pistolul Goriloiului, care rămăsese cu mâna în aer şi după ce a văzut că Spionul nu avea cu ce să tragă. E momentul să-i dau o lecţie şi nimfomanei lui tăticu.

– Păpuşă, ştii să umbli cu tunul ăla? Vezi că trebuie să-i tragi piedica ca să funcţioneze.

O văd cum se uită la armă şi pe Bette care se apropiase tiptil din spate care o trosneşte în cap cu un taburet pe sprijinit picioarele.

– Matracuco, acum suntem chit.

Aştept ca cei doi să fie încătuşaţi, ca să văd dacă mai există întrebări. Locotenentul Kellogg are una:

– De ce teroriştii au cerut răscumpărarea, dacă doamna nu mai era în posesia lor?

– Din momentul când am văzut că au trecut atâtea zile şi nu au făcut nici o revendicare, mi-am dat seama că nu banii sunt motivul răpirii.

– Şi care era acel motiv?

– Ce răpitor îşi divulgă poliţiei locul unde vrea să-şi primească verdeaţa?

– Dar n-au divulgat poliţiei!

– Presei. E şi mai rău decât dacă vă spuneau vouă direct. De frica, să nu fiţi acuzaţi de ziarişti că nu luaţi măsuri, v-aţi repezit şi aţi dus toată poliţia metropolitană în insula Miami Beach. În Lummus Park erau mai mulţi poliţişti decât arbuşti. Aţi cheltuit o groază de parale închiriind ambarcaţiuni care să se plimbe la coordonatele pe care le-a inventat un ziarist zelos.

– Nu puteam să nu luăm măsuri.

– Aţi încercat să luaţi legătura cu F.B.I.? Doar ştiţi că răpirile sunt domeniul lor. Aţi vrut să vă lăudaţi la presă că aţi rezolvat cazul şi fără aportul lor. Nu v-aţi întrebat de ce, dacă scria în ziar de răpire în insulă nu exista nici picior de agent F.B.I.? V-aţi făcut din nou de râs în faţa publicului care vă plăteşte şi aţi pus în pericol viaţa Vicepreşedintelui.

Acesta a fost motivul pentru care nu au cerut răscumpărarea, Voiau să o facă în ziua finalei, ca să golească oraşul de agenţii poliţiei şi ai F.B.I.

Şi de data asta mi-am plătit datoriile şi pentru scatoalce, şi pentru capsele cu care mi-am cârpit preţiosul tegument şi pentru împuşcătura din braţ. Aşa că suntem chit:

V-AM TRAS-O NASOLILOR!

SFÂRŞIT