ANUNŢ MORTUAR

3. URMĂRIREA

Mercedesul condus de Fritz a oprit la Şosea, la două străzi distanţă de Pictor Mirea.

– Johan, Fritz, verificaţi împrejurimile sediului S.T.R.G. şi curăţaţi temeinic! Şi, atenţie, fără nici un zgomot! Nu trebuie să fiţi descoperiţi nici de cei din interior, nici de cei din exterior! Aţi înţeles?

– Da, să trăiţi! urlă uriaşul.

– Johan, îl ceartă cu duioşie Herr Doctor, am spus fără gălăgie. Dacă ai înţeles dă numai din cap.

Maşina se scutură şi doar suspensiile solide o împiedică să se dezmembreze.

– Puteţi pleca!

Ce doi sunt îmbrăcaţi în haine civile, ca doi muncitori care se întorc de la slujbă. În drum spre S.T.R.G., Fritz îl instruieşte pe însoţitorul său:

– Johan, mergi şi tu ca un om de pe stradă, nu ca un soldat în cazarmă, e aşa de greu!?

– Nu ştiu să merg altfel, măi Fritz, eu am crescut într-o cazarmă, scânceşte Johan. Şi când am fost boxer, tot militar eram. Zău că vreau să fac ceea ce-mi cereţi Herr Doctor şi cu tine, da’ nu pot.

– Bine. Uite cum o să facem: tu rămâi la capătul străzii, ascuns în umbra unui pom, iar eu voi controla locul. Dacă descopăr ceva, am să-ţi fac semn să vii ca să-l „rezolvi” pe cel care ne spionează.

Din cauza camuflajului şi pentru că luna este acoperită în noaptea asta de nori, întunericul de pe stradă este total. Din şcoala de cercetaşi Fritz ştie că va trebui să aştepte douăzeci de minute, pentru ca privirea lui să ajungă la acelaşi nivel de adaptare cu ce a unui eventual inamic care se găseşte mai demult pe poziţie. Rămâne astfel împreună cu Johan până când începe să identifice contururile obiectelor. Se strecoară apoi, ca o fantomă, pe lângă garduri spre mijlocul străzii, acolo unde se găseşte sediul S.T.R.G. Antrenamentele făcute în şcoala de instruire, dar şi norocul, îl ajută să-l observe pe militarul român, ascuns între crengile unui castan din curtea vilei de pe partea cealaltă a străzii. Mascând cu poala hainei mica lanternă cu dinam, o face să sclipească scurt. Chiar dacă cineva ar fi văzut scânteierea luminoasă, ar fi putut crede că a fost doar zborul unui licurici.

Tresări violent când se simţi atins pe mânecă. De necrezut! Uriaşul reuşise să se apropie fără să facă cel mai mic zgomot şi Fritz se simţi mândru de valoarea şcolii care-i pregătise pe amândoi.

Îi indică prin semne locul unde se ascundea observatorul şi aşteptă ca Johan să-şi termine treaba. Zece minute mai târziu acesta apăru, la fel de neauzit, asigurându-l, tot prin semne, că misiunea a fost îndeplinită.

Din nou Fritz îi cere gigantului său tovarăş să rămână pe loc, iar el sare gardul curţii vecine cu cea a societăţii cercetând atent platoul din faţa clădirii. Aliniate perfect, ca pentru inspecţie, sunt trei camioane cu însemnele armatei române şi un Mercedes negru fără nici un însemn. Din nou are noroc şi se felicită în gând pentru că a avut răbdare. Pe scara unuia dintre camioane observă o santinelă, cu automatul pe genunchi. Probabil că o rază de lună a reuşit să străbată o porţiune mai zdrenţuită a unui nor şi s-a reflectat o zecime de secundă pe casca acestuia.

Fiind un soldat neamţ, pe acesta îl va anihila singur. Cu mâna lui grea şi puterea greu de controlat, Johan ar fi putut să-l omoare.

Treaba este chiar mai uşoară decât ar putea să pară, deoarece, apropiindu-se de santinelă, Fritz aude un sforăit încetişor.

Mai controlează o dată întreaga curte, apoi iese şi-l trimite pe Johan să-l anunţe pe Herr Doctor că drumul este liber.

*

*           *

Opelul în care se află locotenentul de contrainformaţii virgil Dumitraşcu străbate străzile întunecate ale capitalei. La volan se află plutonierul vasile Ailenei, un bărbat masiv, cu mustaţa „pe oală”. Înainte de război fusese şoferul directorului unei societăţi româno-americane. Pe bancheta din spate, înghesuiţi, datorită echipamentului pe care-l cară, sunt trei dintre cei mai valoroşi cercetaşi din detaşamentul de pe lângă unitatea de contrainformaţii. Toţi trei sunt bucureşteni prin naştere sau prin adopţie şi fuseseră şuţi cunoscuţi prin cartierele capitalei. Colonelul Nicolau i-a salvat de batalionul disciplinar, iar ei deveniseră ostaşi model.

– Dom’ locotenent, pe dreapta şoselei e tras un Merţan, iar înăuntru e un tip care se pitulează – îi atrage atenţia Nelu Crăcănatu, zis „Lordul”. Acesta este un tip brunet, de doar 1,60 m înălţime, şi 51 de kilograme, dar întotdeauna îmbrăcat la patru ace şi cu maniere de familie mare, cu toate că familia lui era mare doar pentru că mai avea acasă, în Pieptănari, încă nouă fraţi şi surori. Toate, însă, până deschidea gura.

– L-am văzut. Şi ce-i cu asta?

– Păi, n-are ce căta acolo! Toate viloaiele-s pe stânga. Ăsta-i pus aici în gineală.

– Io zic că tipu’ din maşină-i şefu’ şi că şi-a trimis pălmaşi-n vedere, îşi dă cu părerea Vlad Stăvărache, cunoscut şi ca „Vlad Ţepeş”, din cauza „ţepelor” pe care le trăgea fraierilor prin pieţe şi iarmaroace.

– Şi ce propuneţi? se interesă locotenentul.

– Să mergem şi noi în cercetare. Dar dăm ocol, intrăm pe Clucerului, iar p-acolo sunt nişte străduţe paralele cu Pictor Mirea. Le ştiu bine că, înainte de război, am avut o afacere chiar în vila doctorului, într-o vară, când era plecat la băi cu familia. „Afaceristul” este Ionel Weiss, cunoscut de poliţişti, drept „neamţu”. De fapt, ca şi numele, Ionel este doar pe jumătate neamţ. După tată. În timpul celuilalt război, Weiss, seniorul, s-a însurat cu o infirmieră care-l îngrijise într-un spital pentru prizonieri, aici în Bucureşti. După ce a fost eliberat, şi-a luat nevasta şi pruncul, care avea doar şase luni şi a plecat în Germania, la Freiburg. Când a împlinit şaptesprezece ani, Ionel a rămas orfan de mamă şi cum, cu tatăl avea mereu divergenţe, s-a decis să se întoarcă în patria natală. Deoarece acasă, cu mama a vorbit româneşte, iar cu tatăl nemţeşte, a devenit, după intervenţia colonelului Nicolau, un translator apreciat în serviciul de contrainformaţii al armatei.

– Ar fi fost bine să putem să cercetăm toate variantele, dar nu ştiu cât timp avem la dispoziţie.

– Io zic că avem timp. Am plecat imediat după semnal. Chiar dacă oamenii noştri i-au pierdut pe cei doi, din cauză că şi ei au avut nevoie de fereală, s-ar putea ca noi să fi ajuns chiar înaintea lor, îşi dă cu părerea „Lordul”.

– Bine! Iată cum o să procedăm: tu, Neamţule, pleci primul şi ocoleşti prin spate; Ţepeş, tu va trebui să-l cauţi pe omul nostru din pânda din faţa S.T.R.G. şi să afli de la el ce mişcări s-au produs până acum acolo, iar tu, Lordule vei intra prin Clucerului şi controlezi zona de la celălalt capăt al străzii. Mustăciosule, pleci cu maşina şi opreşti în faţa cârciumii de la Arcul de Triumf. În sfârşit, eu voi cerceta ce-i cu Mercedesul. Ne întâlnim la maşină peste jumătate de oră fix.

*

*           *

Deoarece foloseşte farurile de camuflaj, Basarab Caloteanu zăreşte în ultimul moment Mercedesul parcat cu luminile stinse, dar cu un contur uman în interior. Se decide să nu intre pe „Pictor Mirea” direct din Şosea şi de aceea nu-l vede nici pe Johan care venea spre maşina în care-l aştepta cocoşatul. Ocoleşte Arcul de Triumf şi intră pe cealaltă parte a străzii. Fiatul şi-l lasă la trei case distanţă şi porneşte pe jos, cu mersul de bătrân, pe care-l interpretează excelent.

Trece de intrarea în S.T.R.G. şi foloseşte exact aceeaşi cale pe care a utilizat-o şi Fritz cu zece minute înainte. identifică o siluetă în haine civile şi, cum n-are timp să afle ce intenţii are, se apropie de el pe la spate, îi aplică o priză la gât şi-i suceşte brusc capul. Fritz, căci el era, se prăbuşeşte fără ca măcar să-şi dea seama ce se întâmplă, iar zgomotul făcut de vertebrele care se frâng îl asigură pe Caloteanu că nici nu o va afla niciodată. Încântat de rezultat, legionarul pătrunde în clădire. În salonul mare, cu uşile deschise, vede şase tineri, îmbrăcaţi în uniforme ale armatei române, discutând gălăgios în germană şi bând bere. Santinela de la uşă îl somează:

– Halt!

– Snagov, răspunde legionarul.

– Herr Otto Baummann, vă aşteaptă la subsol.

*

*           *

La doar trei minute, Fordul în care se află Klein-Cristoveanu foloseşte acelaşi traseu, iar acesta, aceleaşi măsuri de precauţie, ca dovadă că profesorii care i-au instruit în şcoala de spionaj şi diversiune au fost foarte buni.

Având drumul „curat”, răspunde cu „Snagov” somaţiei sentinelei din hol, la doar un minut după Hans Klein, coborând după acesta în subsol, unde îi aştepta nerăbdător Otto Baummann.

– Domnilor ofiţeri, a sosit momentul îndeplinirii misiunii pentru care am fost trimişi aici. Va trebui să asigurăm un transport foarte preţios şi să-l ascundem într-un loc stabilit încă dinaintea plecării noastre din Germania.

– Şi ce va trebui să transportăm, domnule Oberlutnant?

Întrebarea este pusă de Hans Klein, care, în public şi în relaţiile de serviciu, foloseşte doar formulele oficiale de adresare atunci când vorbeşte cu iubitul său.

– Această ladă, domnule leutnant! Calotene, ridică-i capacul!

– Dar sunt doar obuze de 155 milimetri! exclamă legionarul, care între timp şi-a reluat înfăţişarea.

– Scoate unul afară! Bun, şi acum deschide-l! fără teamă, că sunt goale în interior.

– Şi pentru transportul celor douăsprezece obuze inutile au fost antrenaţi şi trimişi aici trei spioni?! se revoltă legionarul.

– Ai răbdare, Calotene! Obuzele sunt doar „containerele” transportului. Deschide acum lada de pe masă!

– Ooo!

Exclamaţiile de uimire sunt justificate. Ridicând capacul, chiar şi la lumina becului mic şi murdar,  subsolul se umple de străluciri orbitoare. Pietre preţioase, de toate dimensiunile, şlefuite în toate formele, montate în bijuterii de mare fineţe artistică, sau în odoare a căror vechime compensează, ba chiar depăşeşte în valoare pe cele dintâi, umplu lada.

– Am fost corect cu voi, pentru că ştiu că este în firea omului să fie curios. Cea mai bună dovadă este chiar întrebarea domnului Caloteanu: de ce trei spioni ultraantrenaţi au lâncezit atâta timp pentru ca, deodată, să ascundă cu numeroase riscuri, în aceste noi condiţii, o ladă de muniţii.

– Dar care este rostul acestei operaţii? Întrebarea este pusă tot de legionar.

– Anumite servicii au luat în calcul şi posibilitatea pierderii războiului. În aceste condiţii, pentru renaşterea Germaniei, va fi nevoie de foarte mulţi bani. De aceea, în toate ţările ocupate, echipe specializate au strâns, în ultimii doi ani  bijuterii de preţ de la evrei, de la persoanele care erau arestate sau deportate şi chiar furate pur şi simplu de la populaţie, biserici, muzee. Cele pe care le vedeţi aici au fost strânse din România.

– Dar românia a fost un stat aliat! se revoltă Caloteanu.

– Până azi, da. Eu te sfătuiesc să nu-ţi faci probleme de conştiinţă. Germania va fi noua ta patrie. Dacă vin ruşii, legionarii vor fi vânaţi şi împuşcaţi, aşa cum aţi făcut-o şi voi cu evreii.

– Îmi fac, pentru că, uite, de exemplu astea, sunt odoare bisericeşti. furate probabil din mânăstirile noastre ortodoxe. Întotdeauna cei care l-au tâlhărit pe Dumnezeu Tatăl, au fost pedepsiţi, de mânia Lui. Tonul şi atitudinea legionarului, produc o mică strângere de inimă Oberleutnatului. Nu se poate să nu-şi amintească faptul că întreaga bandă de borfaşi, angajată de el pentru jefuirea lăcaşurilor sfinte, a fost lichidată şi zac acum pe fundul lacurilor din jurul Bucureştiului.

– Va trebui să umplem cămăşile de obuze cu aceste bijuterii şi să „preparăm” lada. De această operaţie te vei ocupa tu, Calotene!

– Adică, în ce fel s-o „preparăm”?

– În aşa fel încât nimeni să nu poată să o deschidă decât dacă cunoaşte un cifru, de exemplu, iar forţarea să fie egală cu sinuciderea.

– Trebuie să fac un plan. Am nevoie de o oră.

– Jumătate este de ajuns. Treci imediat la treabă, iar eu şi Klein, ne vom ocupa de obuze. Trusa cu instrumente şi componente, pe care ai adus-o din Germania, este în dulapul acela.

*

*           *

  Virgil Dumitraşcu a intrat prin boscheţii care mărginesc zona verde din dreapta şoselei, apropiindu-se cu multe precauţiuni de Mercedes-ul care abia se zăreşte din cauza întunericului amplificat de frunzişul unui tei bătrân sub care a fost oprit. Probabil că s-ar fi dat de gol şi s-ar fi apropiat să privească înăuntru dacă Herr Doctor nu s-ar fi mişcat, înălţând capul pentru a vedea apropierea lui Johan. Fiind pitic, creştetul gestapovistului, abia se zăreşte de jos, de unde priveşte locotenentul. Acum are confirmarea că limuzina n-a fost parcată la întâmplare acolo. Se apropie cât se poate de mult, fără a ieşi din vegetaţia abundentă. Îşi propune să aibă răbdare. Dacă este, aşa cum şi-a închipuit Guriţă, şeful care şi-a trimis oamenii în cercetare, mai mult ca sigur că aceştia se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu, să raporteze despre îndeplinirea misiunii; dacă este fumător îşi va aprinde o ţigară şi-i va vedea faţa; iar dacă în douăzeci de minute nu se va întâmpla nici una dintre acestea, se va apropia şi-l va legitima pe ocupantul Mercedes-ului.

După numai două minute locotenentul tresare violent şi doar antrenamentele îl ajută să nu se dea de gol. La mai puţin de o palmă de faţa lui se prelinge, fără nici un zgomot, o siluetă imensă. „Cum dracu’ a făcut asta?” se întreabă el. Umbra se îndreaptă spre portiera Mercedes-ului, pe care aproape o smulge, ia poziţie de drepţi şi urlă în germană:

– Herr Doctor, permiteţi să raportez: terenul a fost curăţat, iar caporalul Fritz a rămas pe poziţie!

– Mai încet, Johan, mai încet! Trezeşti tot cartierul. Ce, nu poţi înţelege că aceasta este o misiune secretă şi că nu trebuie să fim descoperiţi!?

– Înţeleg, Herr Doctor, scânceşte namila. numai că în faţa dumneavoastră nu pot fi decât militar.

– Bine, bine! Treci la volan şi hai să mergem la Societatea de Transporturi Româno-Germană. Să nu opreşti prea aproape de poarta acesteia şi încearcă să faci cât mai puţin zgomot.

Lui Virgil Dumitraşcu îi păru rău că a trimis maşina înainte. Acum ar fi fost foarte necesară. Îşi consultă ceasul cu limbile fosforescente. Mai erau aproape douăzeci de minute până la întâlnire şi oamenii lui puteau să fie deconspiraţi.

*

*           *

Vlad Ţepeş, cum îi spuneau soldaţii, dar şi ofiţerii, se prelinge ca o nălucă pe lângă ziduri. Ştie cu ochii închişi locul unde trebuie să-l găsească pe colegul său din detaşamentul de cercetare, din cauză că el însuşi a făcut numeroase pânde şi ziua şi noaptea în postul de observaţie din curtea vilei de vizavi de S.T.R.G. Nici de data asta nu întâmpină nici o dificultate în a ajunge sub bătrânul castan, dar nu mai trebuie să se urce în el, deoarece se împiedică de corpul camaradului. Îi caută carotida şi constată că nu mai este nimic de făcut. Se hotărăşte să rămână pe loc şi să observe de aici ce se va întâmpla în continuare.

*

*           *

Caporalul Nelu Crăcănatu, zis Lordul tocmai s-a instalat într-un bun punct de observaţie, când a văzut cele două fâşii luminoase care străbat prin fantele dispozitivului de camuflaj ale farurilor unei maşini care se apropie dinspre şosea. Constată că şoferul are o ezitare când ajunge în dreptul Societăţii de Transporturi Româno-Germane, parcă ar fi avut intenţia să oprească, dar s-a decis să meargă mai departe. Maşina opreşte la aproximativ douăzeci şi cinci de metri, atât de poarta societăţii, cât şi de postul său de observaţie. Datorită acelei ezitări, Lordul se decide să cerceteze de aproape dacă  maşina are sau nu vreo legătură cu „obiectivul”. Pentru că terenul până în dreptul acelei maşini este cam „chel”, ia decizia cea mai la îndemână şi anume să se apropie prin curţile celor două vile. Şi cum ştie că nici una dintre aceste curţi nu are câini,  punerea în aplicare a planului este „floare la ureche”. Când ajunge în dreptul maşinii, constată că este chiar Mercedes-ul pe care-l reperaseră parcat pe Şosea şi aude ultima parte din discuţia care are loc în acesta.

– Johan, mergi şi întreabă-l pe Fritz ce s-a mai întâmplat pe-aici!

Vocea celui care dă ordinul sună ciudat. Parcă vine dintr-un butoi, gândeşte Crăcănatu.

– Am înţeles Herr Doctor! Cu toate că se străduieşte să vorbească în şoaptă, răspunsul răsună ca un tunet în liniştea nopţii.

Şi caporalul este vorbitor de limbă germană, nu ca „Neamţu”, dar se descurcă. Trebuie să se hotărască repede ce să facă: să-l urmărească pe cel trimis după un anume Fritz sau să rămână să supravegheze  Mercedes-ul, unde, se pare, că rămâne şeful. Se decide pentru varianta a doua. Cu toate că este cu toate simţurile la pândă, nu-şi poate stăpâni un fior atunci când, de cealaltă parte a gardului trece, fără să facă cel mai mic zgomot, o umbră uriaşă.

 – Herr Doctor, Fritz este mort.

– Povesteşte!

– După ce l-am omorât pe românul care ne pândea în copacul din curtea de vizavi, Fritz a intrat în curtea S.T.R.G. şi a anihilat santinela de acolo, apoi m-a trimis să vă spun că drumul e liber. Acum când am ajuns acolo unde l-am lăsat, l-am găsit mort, dar nu exista altă santinelă în toată curtea.

– Asta trebuie să fie treaba unuia dintre oamenii noştri, care venind şi găsind un individ îmbrăcat civil, a preferat să-l elimine pentru mai multă siguranţă. Urcă la volan! Va trebui să găsim alt moment pentru a acţiona. Poate pe drumul spre Snagov.

*

*           *

„Neamţu” alege pentru a intra în vila rechiziţionată de la medicul evreu aceeaşi cale pe care a folosit-o şi înainte de război, atunci când l-a vizitat în lipsă. Acum e mai uşor, pentru că nu mai trebuie să care după el sacii cu tablouri, argintărie, cristaluri şi galeuri fragile, dar şi mai greu, deoarece, din informaţiile deţinute, în vilă s-ar afla în acel moment cel puţin şapte-opt persoane, militari înarmaţi şi bine antrenaţi. De aceea, din pod, unde a ajuns folosindu-se de crengile unui platan viguros, care creşte în curtea vilei din spatele S.T.R.G., coboară într-o fostă cămară aflată la capătul holului. Rămâne aici cu auzul încordat. Rumoarea care se aude vine de la parter şi se pare că nimeni nu se află la etaj.

Iese totuşi cu multe precauţiuni şi cercetează cele patru încăperi care avuseseră destinaţie de dormitoare. Acum doar unul mai are această destinaţie, celelalte trei sunt mobilate ca toate cancelariile militare.

Inspectând dormitorul, îi vine o idee năstruşnică. Pe spătarul unui scaun se află  uniforma Oberleutnatului Otto Baummann. În două minute este complet echipat, iar hainele sale, într-un sac de hârtie, găsit în şifonier, sunt ascunse sub canapea.

Se priveşte într-o oglindă şi face câteva mici ajustări. Cei aproape zece centimetri în plus faţă de stăpânul uniformei, este mascat de cizme, iar cele zece kilograme în minus, prin plierea sub centiron a pantalonilor şi tunicii.

Întâmplarea îi trimite şi un aliat: alarma antiaeriană. Ajuns în capul scărilor, se răsteşte la militarii care continuă să pălăvrăgească şi să bea bere, certându-i că nu au stins lumina şi nu au tras draperiile. Profitând de vânzoleala creată şi cunoscând faptul că Societatea nu are corp ostăşesc de pază, aceasta fiind asigurată de soldaţi trimişi de la divizie din şase în şase ore şi, prin urmare, nici unul dintre cei de jos nu are de unde să cunoască personalul care lucrează în cadrul S.T.R.G., riscă o întrebare:

– Unde-i Herr oberleutnant?

– La subsol cu cei doi nou-veniţi, care cunoşteau parola „Snagov” – răspunde, luând poziţie de drepţi, un caporal deşirat.

Cunoaşte topografia locului şi de aceea coboară la subsol cu nonşalanţă. Pe holul lung există doar un bec mic şi murdar, chiar la scară, aşa că, de aici are mereu lumina în spate. Trece pe la toate uşile şi ascultă. Abia la ultima aude voci. Are noroc pentru faptul că, uscându-se lemnul din tocul uşii, acesta s-a strâmbat şi a rămas o crăpătură mare între el şi tăblie, ceea ce-i permite să audă clar ce se discută în încăpere:

«– Dar care este rostul acestei operaţii?

– Anumite servicii au luat în calcul şi posibilitatea pierderii războiului. În aceste condiţii, pentru renaşterea Germaniei, va fi nevoie de foarte mulţi bani. De aceea, în toate ţările ocupate, echipe specializate au strâns, în ultimii doi ani  bijuterii de preţ de la evrei, de la persoanele care erau arestate sau deportate şi chiar furate pur şi simplu de la populaţie, biserici, muzee. Cele pe care le vedeţi aici au fost strânse din România.

– Dar românia a fost un stat aliat!

– Până azi, da. Eu te sfătuiesc să nu-ţi faci probleme de conştiinţă. Germania va fi noua ta patrie. Dacă vin ruşii, legionarii vor fi vânaţi şi împuşcaţi, aşa cum aţi făcut-o şi voi cu evreii.

– Îmi fac, pentru că, uite, de exemplu astea, sunt odoare bisericeşti. furate probabil din mânăstirile noastre ortodoxe. Întotdeauna cei care l-au tâlhărit pe Dumnezeu Tatăl, au fost pedepsiţi, de mânia Lui.

– Va trebui să umplem cămăşile de obuze cu aceste bijuterii şi să „preparăm” lada. De această operaţie te vei ocupa tu, Calotene!

– Adică, în ce fel s-o „preparăm”?

– În aşa fel încât nimeni să nu poată să o deschidă decât dacă cunoaşte un cifru, de exemplu, iar forţarea să fie egală cu sinuciderea.

– Trebuie să fac un plan. Am nevoie de o oră.

– Jumătate este de ajuns. Treci imediat la treabă, iar eu şi Klein, ne vom ocupa de obuze. Trusa cu instrumente şi componente, pe care ai adus-o din Germania, este în dulapul acela. »

A aflat suficient. Pentru a-şi asigura retragerea are nevoie de o „diversiune”. Un fir electric introdus cu ambele capete în orificiile prizei de lângă scară, rezolvă problema.

„Voi avea timp să ajung şi să raportez, înainte de pornirea ăstora.”

*

*           *

Caloteanu, fierbând de indignare, pentru profanarea bisericilor, se decide să le joace o festă friţilor ăstora. Scoate din trusa care îi fusese trimisă din Germania trei încuietori cu cifru şi cu cheie. O combinaţie în care, după întoarcerea cheii, se formează cifrul şi la deschidere se parcurg aceleaşi etape, dar în ordine inversă.

– Herr oberleutnant, cât timp apreciaţi că va trece până în momentul când va fi deschisă lada?

– Poate câteva săptămâni, poate câţiva ani. Dar de ce întrebi?

– Asta înseamnă că nu voi putea folosi niciun acumulator, nici o baterie. Nici una dintre acestea nu ar dura atât de mult. Aş putea să folosesc dinamul unei lanterne, dar şi în cazul acesteia există pericolul ca, dacă nu va sta în condiţii de deplină uscăciune, componentele să se oxideze şi să facă explozie instantaneu.

– Ai altă soluţie?

–Mă gândesc la  un dispozitiv mecanic: trei percutoare şi trei capse de obuz.

– Cred că este mai bine aşa.

– Va trebui să veniţi să luaţi fiecare câte o încuietoare cu cifru, să-i formaţi combinaţia şi apoi s-o sigilaţi. Combinaţia şi cheiţa pe care o să v-o dau la sfârşit, după închiderea lăzii, va fi poliţa voastră de asigurare, măcar din partea celorlalţi doi.

–Nu-i bine, Calotene! Va trebui să-mi daţi mie toate cele trei cheiţe şi cele trei cifruri.

– Doar nu ne crezi tâmpiţi, Herr oberleutnant? Toţi trei ştim prea bine metodele folosite în meseria noastră.

– Şi dacă, ferească Dumnezeu, unul dintre noi moare, îl calcă o maşină, face un infarct… – încearcă să-şi justifice Otto Baummann solicitarea.

–… sau face o formă gravă de saturnism, de la o rafală de automat… replică fostul legionar. Hans, tu ce părere ai?

– Aceeaşi ca şi tine.

– Şi dacă, totuşi… suntem în război…

– Vom discuta după ce termin şi o cale de „avarie”: un notar, o bancă… găsim noi ceva.

*

*           *

Lordul aleargă pe sub garduri şi se roagă la Ăl de Sus să-l găsească pe locotenent la maşină. Se pare că relaţiile lui Crăcănatu cu divinitatea  sunt bune, că, atunci când ajunge la cârciuma de la Arcul de Triumf, din direcţia opusă îşi face apariţia şi ofiţerul.

– Domnule locotenent, se pregătesc de plecare şi vor să creeze o diversiune.

– Raportează, Nelule!

– Din clădire au ieşit cu câteva minute înainte soldaţii germani, îmbrăcaţi în uniforme româneşti şi s-au suit în cele trei camioane cu însemnele noastre. A ieşit apoi alt friţ, scuzaţi dom’ locotenent, care părea că-i şef şi le-a înmânat documentele. L-am lăsat pe Ţepeş să caşte ochii în continuare. Va trebui să trecem să-l luăm din post când o fi să plecăm.

Te-ai descurcat bine. Bravo! Mergi şi spune-i lui Ailenei să cheme, prin radio, încă două maşini de urmărire. Da urgent! Uite că apare şi Neamţu! Da ce-i cu uniforma asta de oberleutnant?

– Am găsit-o sus într-un dormitor şi am împrumutat-o să mă pot mişca prin căsoaia aia plină de friţi. La plecare mi-am zis că s-ar putea să mai îmi trebuiască la ceva, aşa că n-am mai dat-o înapoi.

Locotenentul ordonă îmbarcarea şi deplasarea la intrarea dinspre Clucerului a străzii Pictor Mirea. În maşină Neamţu face un rezumat al celor aflate în vilă, stârnind admiraţia celorlalţi.

*

*           *

Cuviosul Ieronim, pe numele lui mirean, Iorgovan Pandele, de la mânăstirea Snagov, bate toaca să adune fraţii la masa de seară. Tocmai a recepţionat un scurt semnal, pe care-l aşteaptă de aproape opt luni, de când se află aici, la staţia de emisie-recepţie pe care o ţine ascunsă într-un dulap din cămară. Imediat a deşertat în oala în care aromeşte apetisant iahnia de fasole cu afumături conţinutul unui pliculeţ cu cristale albe, pe care l-a primit odată cu staţia, pistolul, cele două încărcătoare şi alte câteva mici obiecte necesare îndeplinirii misiunii pentru care se află aici.

Fugise din ţară imediat după rebeliunea legionară. Profitând de situaţia incertă, a îmbrăcat cămaşa verde şi a dat şi el câteva spargeri. Spre deosebire de adevăraţii legionari, care devalizau proprietăţile evreieşti, el şi-a ales să fure mai ales de la români. Spre ghinionul lui, într-o noapte a intrat în vila lui Mişu Caragheorghe, fratele unui fruntaş legionar, un apropiat al căpitanului. Din acel moment viaţa lui a început să nu mai valoreze nici cât o ceapă degerată, fiind urmărit deopotrivă de poliţie, siguranţă şi legionari.

Fuge în germania şi, în loc să stea liniştit, măcar o vreme, năravul îl împinge să-şi încerce talentele şi aici. Este însă prins, scăpând de plutonul de execuţie doar după ce semnează un angajament cu SD-ul pentru străinătate, cel cunoscut sub codul Amt VI sau, altfel spus, Biroul Vi – spionaj şi contraspionaj al RSHA.

În timp ce toţi ceilalţi viitori spioni asudau la instrucţie alergând prin viroage, înotând, sărind cu paraşuta sau antrenându-se la lupte cu braţele goale, cu şişul sau cu toate armele de foc, el asuda lângă oalele din bucătăria şcolii de spionaj, învăţând diferite reţete de mâncăruri de dulce sau de post şi numele şi funcţiile fraţilor dintr-o mănăstire din nordul Bucovinei, aflată acum sub ocupaţie comunistă.

După doar două săptămâni de pregătire, cu un minim de echipament, într-o valiză jerpelită, îmbrăcat în rasă de călugăr, proaspătul spion bate la poarta mânăstirii Snagov, cerând adăpost şi povestind despre nenorocirile din zona ocupată de sovietici.

Mânăstirea, construită pe insula din mijlocul lacului cu acelaşi nume, datând de la sfârşitul secolului al XIV-lea, a fost refăcută de Vlad Ţepeş şi umblă vorba că aici s-ar afla şi mormântul domnului.



La nici o săptămână de la sosirea „fratelui Ieronim”, cuviosul Sofronie, cel care se îngrijea de îndestularea burduhanurile călugărilor, face o criză de apoplexie, care nu miră pe nimeni, datorită celor o sută treizeci de kilograme pe care le căra cu picioarele lui scurte şi crăcănate şi pleacă spre tărâmul unde nu este nici durere, nici suspin. Doar Ieronim ştie că „apoplexia” i-a fost provocată de picăturile dintr-o sticluţă din trusa lui de spion. Profitând de „vacantarea” funcţiei, falsul călugăr se oferă să le gătească, iar efectul este cel aşteptat. Talentele culinare şi reţetele folosite fac din Ieronim o adevărată vedetă a micii lor comunităţi.

Iahnia a fost, ca de obicei, delicioasă şi aproape toţi fraţii au venit cu castronul după supliment. Doar cuviosului Agaton, din cauza pârdalnicei de pântecăraie, care l-a împiedicat să-i aprecieze capodopera culinară, a trebuit să-i administreze somniferul în cana de vin negru „că are tanin şi strânge”.

*

*           *

– Johan, nu are rost să mai aşteptăm. Porneşte, te rog, spre Snagov.

Uriaşul nu este învăţat cu „te rog” şi are o reacţie pe care o regretă imediat.

– N-ar fi mai bine să-i urmărim? Dacă nu vor merge la… Vă rog să mă scuzaţi…



– Te scuz, Johan. Destinaţia „obiectului” chiar eu am stabilit-o, cu câţiva ani în urmă. Acum vreau să mă asigur, doar, că acesta va ajunge exact unde trebuie. oberleutnantul Baummann este un soldat credincios al Reichului şi, dacă nu vor fi probleme majore, atunci va îndeplini ordinele exemplar, iar dacă apar probleme, este mai bine ca noi să nu ne aflăm în preajma acestora.



– Încă o dată vă rog să mă iertaţi. Nu trebuia să mă îndoiesc de inteligenţa dumneavoastră. În Germania, numai mintea Fürerului poate fi comparată cu a dumneavoastră.

Cocoşatul îşi dă seama că vorbele uriaşului sunt sincere şi se grăbeşte să-l liniştească.

– Johan, dacă tu ai gândi cu muşchii, ai fi un geniu. În schimb, dacă ar trebui să te lupţi cu creierul, te-ar învinge şi o muscă. La mine lucrurile sunt exact pe dos. Împreună, însă, formăm o forţă. Ai înţeles?

– Nu tot, Herr Doctor, dar ştiu că suntem o forţă.



–Ce n-ai înţeles?

– Cum să mă învingă pe mine unul de categoria muscă, când eu am fost campion mondial la supergrea?!

– Lasă că-ţi explic eu mai târziu. Acum condu cu atenţie. Dacă observi patrule române sau germane, să le eviţi.

Cu toate că nu înţelege nici de data asta de ce trebuie să ocolească patrulele germane, fostul boxer se abţine să mai întrebe ceva şi se apleacă asupra volanului, aţintindu-şi privirea asupra drumului.