ANUNŢ MORTUAR

4. ÎNMORMÂNTARE LA MĂNĂSTIRE

         Opel-ul locotenentului Dumitraşcu aşteaptă, cu motorul pornit, la capătul dinspre Clucerului a străzii Pictor Mirea. Tânărul ofiţer speră să afle de la Stăvărache în bena cărui camion a fost urcată lada.

– Dom’ locotenent, am fost anunţat prin radio că cele două maşini de urmărire, solicitate de dumneavoastră, sunt la şosea, pe poziţii.

– Tocmai la ţanc! Iată că acum iese primul camion şi se îndreaptă spre şosea. Al doilea pleacă tot într-acolo. Iată că al treilea vine spre noi. Porneşte rapid să-l recuperăm şi pe Ţepeş.

Imaginea care-i aşteaptă este terifiantă. Macabra ironie a sorţii: ultima „ţeapă” a maestrului ţeparilor dâmboviţeni şi-a tras-o sieşi. Încercând să vadă mai bine, din castanul folosit ca punct de observaţie, Stăvărache a alunecat şi a căzut peste gardul de fier, iar una dintre suliţele acestuia i-a străpuns toracele. O baltă de sânge se scursese pe trotuarul de pietre în rigola plină de buruieni.

– Trăieşte, dom’ locotenent! Exclamaţia îi aparţine Neamţului, care coborâse să-i palpeze carotida. Să-l scoatem şi să-l ducem la spital.

– Lada… lada… în ultimul… Vocea muribundului este doar o şoaptă.

– Curaj, măi Ţepeş! Te scoatem noi de-aici. O să fie bine! O să vezi! îl încurajează locotenentul.

– Nu… lăsaţi-mă! Nu simt nici-o durere… Asta înseamnă… că ţeapa pe care mi-am tras-o mi-a frânt şira spinării. Lăsaţi-mă singur mai repede… Mai am doar câteva picături de sânge şi… câţiva ani de revăzut…Plecaţi şi prindeţi-i! O ultimă dorinţă. Să-mi scrieţi pe cruce: „Aici odihneşte Stăvărache Vlad Ţepeş. Din ţepe a trăit, din ţeapă a murit. Dumnezeu…”

– S-a stins, dom locotenent. Ce facem cu el? Că nu putem să-l lăsăm ca pe-un animal!

– Vom anunţa prin radio să vină să-l ia. Noi trebuie să plecăm imediat, deoarece maşina care transportă lada este cea cu care ne-am intersectat şi pe asta n-are cine s-o urmărească.

– Măcar ştim unde se duce, îi reaminteşte Neamţu.

Locotenentul înţelege din ton reproşul că l-au lăsat pe Stăvărache înfipt în gard:

– Ailenei, ia legătura cu unitatea să trimită imediat să-i recupereze pe cei doi ostaşi şi să cureţe locul. Nu trebuie ca nemţii să ştie că au fost supravegheaţi.

 *

*           *

            Îngustele raze de lumină, care iese din fantele de camuflaj ale farurilor camionului, nu permit şoferului să observe gropile din carosabilul distrus de şenilele tancurilor. De aceea maşina sare şi se zbuciumă ca pe o mare în furtună.

În cabină, alături de şoferul care poartă uniforma şi însemnele de caporal al armatei române, se află şi un alt personaj, îmbrăcat într-o uniformă de soldat, cu petliţele negre şi tunurile încrucişate ale artileriştilor români. Acesta, după ce-şi recapătă cu greu echilibrul, după ce camionul era gata să se răstoarne din cauza unei gropi din mijlocul şoselei, se adresează şoferului:

– Atenţie, Kurt! avem o bombă în spate. Mergi mai încet!

– Am înţeles, herr oberleutnant!

– Opreşte într-un loc mai ferit! Trebuie să discut cu cei din spate.

După câteva minute, camionul se opreşte sub coroana unui copac de pe marginea drumului şi oberleutnantul Otto Baummann, căci el era „ostaşul român”, coboară, ocoleşte prin dreapta şi urcă în bena acoperită cu prelata de camuflaj.

– Este momentul să stabilim ce facem cu cheile şi cifrurile, se adresează acesta celor doi spioni.

Hans Klein este albastru. Zdruncinăturile i-au provocat reacţii asemănătoare răului de mare, iar teama că lada ar putea exploda din cauza şocurilor, l-a epuizat şi psihic.

– Nu putem discuta după ce îngropăm lada? Acum nu pot să mai mă gândesc la nimic.

– Are dreptate Hans, îi luă apărarea Caloteanu. Eu am să urc în cabină , iar tu vei rămâne aici cu Hans.

– Dar…

– Nici un dar. Dacă suntem opriţi de o patrulă română, în ce limbă ai să-i răspunzi şi cum ai să explici că un căpitan, adică eu, că eu port uniforma de ofiţer stă în benă şi un soldat prost se lăfăie în cabină. Până ajungem poţi să i-o şi tragi iubitului tău Hans. Asta ca să ştii că secretul vostru este secretul lui Polichinelle. În ceea ce priveşte lada, puteţi sta liniştiţi. Posibilitatea ca aceasta să facă explozie din cauza hârtoapelor este de o mie de ori mai mică decât cea de a fi bombardaţi de un avion german, din cauză că suntem într-un camion cu însemnele armatei române.

*

*           *

Johan Schonmann, în contrast cu aspectul de brută, conduce Mercedes-ul cu multă delicateţe. În ciuda faptului că întunericul este total, datorită vederii de nictalop, de când a ieşit din Bucureşti, nu a aprins niciodată farurile, dar a ocolit cu virtuozitate toate gropile din carosabil cu toate că  acestea nu sunt deloc puţine.

Abia după ce au trecut de Otopeni, cocoşatul rupe tăcerea:

– Când ajungem la Snagov, să mergi direct la locul pe care l-am ales ieri. Aici va trebui să maschezi maşina. Scoţi apoi din portbagaj barca pneumatică, o duci la mal şi o umfli, folosind butelia galbenă. Ai înţeles Johan?

– Da, să trăiţi! urlă uriaşul, făcând să zângăne geamurile portierelor.

– Mai încet Johan, că mă surzeşti!

– Vă rog să mă iertaţi!

– După ce ai terminat, va trebui să traversezi vâslind până la insulă. Şi ţine bine minte: nici o vorbă, nici un zgomot. Chiar dacă te întreb ceva, îmi răspunzi numai prin semne. Ai înţeles Johan?

– Da, să trăiţi! urlă din nou acesta.

– Văd că nu ai înţeles nimic. Din acest moment nu mai scoţi nici o vorbă. Ai priceput?

Fostul boxer clatină energic afirmativ din cap, de se zgudui întreaga maşină, apoi se întoarce din nou la întrebarea care-l chinuie de jumătate de oră: cum să-l învingă pe el unu de categoria muscă?

*

*           *

– Dom’ locotenent, sunt chiar în faţa noastră! anunţă şoferul Ailenei. Ce fac?

– Deocamdată încetineşte şi lasă o distanţa mai mare. La jumătate de kilometru de aici, pe dreapta, se face un drum de pământ care iese din nou în şosea la câteva sute de metri de lac. Când intri pe variantă, bagi cărbuni ca să le ieşim înainte.

Chestia cu „băgatul cărbunilor” i-a rămas locotenentului de pe vremea când era secund pe „arcă”, dar toţi ostaşii săi au preluat-o şi o folosesc acum ori de câte ori vor să grăbească ceva.

– Dom’ locotenent, când ajung ăştia la lac pot să o ia în două direcţii. Nu-i bine să le ieşim înainte.

– Dacă ne-au văzut în spatele lor şi precis că ne-au văzut, deoarece sunt spioni cu experienţă, aţi văzut şi voi, vor deveni suspicioşi şi cine ştie ce le mai dă prin gând. Nici nu ştim câţi se află sub prelată şi cât de înarmaţi sunt. Când vor vedea că schimbăm direcţia, se vor linişti şi vor slăbi atenţia.

Intrând pe drumul de pământ, discuţiile au încetat, atât din cauza oboselii acumulate peste zi, dar, mai ales, datorită hârtoapelor, care le solicită întreaga atenţie pentru menţinerea echilibrului. După ce au ieşit din nou în şosea, locotenentul îl face atent pe Ailenei:

– Opreşte aici! Tu cobori, ridici capota şi te faci că te chinui să repari ceva la motor. Voi doi luaţi-vă automatele şi ascundeţi-vă în şanţurile de pe marginea şoselei, iar eu îi voi opri ca să le solicit ajutorul. Nu vor bănui că maşina în pană este cea pe care au zărit-o în urma lor. Ia spune-mi, ce aş putea să le cer, ca să nu pară ciudat.

– O cheie tubulară de 8. Chiar am nevoie de aşa ceva, că mi-a dispărut din trusă.

– Atenţie, dom’ locotenent! Sosesc! anunţă Lordul.

Dumitraşcu îşi luminează cu lanterna uniforma şi tresele, făcând semne disperate.

*

*           *

În cabina camionului este linişte. Şoferul, un neamţ din munţii Vosgi care după ocuparea Franţei a fost înrolat, mai de voie, mai de nevoie în armata nazistă, vorbeşte un dialect pe care locotenentul îl înţelege, dar îl oboseşte ca să-l urmărească, preferând să nu întreţină nicio conversaţie, mai ales că starea drumului şi restricţiile de a utiliza farurile solicită toată atenţia celui de la volan.

– Fii atent, Kurt, o maşină în pană şi un ofiţer român ne solicită ajutorul. Opreşte în spatele lor! Ca să nu fie nevoie să răspunzi la vreo întrebare, cobori şi te duci în spate, prefăcându-te că ai de controlat roţile. Dacă am nevoie de ceva de la tine, am să te strig „Ioane”.

– Tom’ ofiţer, eu venit în România de doi an. Acum înţeles limba. Mult seamănă la franceza.

După ce camionul frână în spatele Opel-ului, Caloteanu coboară din maşină şi se îndreaptă spre locotenent.

– Să trăiţi, domnule căpitan, sunt locotenent Virgil Dumitraşcu. Vă rog să mă scuzaţi pentru că v-am oprit.

– Ce s-a întâmplat, domnule locotenent?

– Am rămas în pană şi de două ore n-a trecut nici o maşină pe drumul acesta. Avem nevoie de o cheie tubulară de 8. Ne puteţi ajuta?

–Ioane!

– Da!

–Ai o cheie tubulară de 8?

– Da.

– Te rog să i-o dai domnului locotenent. Numeralele le-a învăţat primele, obligat de faptul că, la târguieli trebuia să ştie cât i se cerea şi ce valoare au banii româneşti. „Tubulara” sună aproape la fel ca „tubulaire”, deci „cheie” nu poate fi decât „clef”. De aceea se duce la cabină, ridică scaunul, unde ştie că toţi şoferii îşi ţin sculele şi scoate de sub el trusa, caută cheia de 8 şi o înmânează ofiţerului.

Legionarul admiră stăpânirea de sine a şoferului şi îşi promite în gând să-l facă scăpat. Să nu-l împuşte la sfârşitul misiunii.

– Ion zice că v-o face cadou, că mai are una la fel.

– Să-ţi dea Dumnezeu sănătate, Ioane! îi strigă Ailenei.

– Merci! Aşa a auzit că răspund mulţi români, dar a cam graseiat, amănunt care nu a scăpat locotenentului Dumitraşcu.  

– Vă urăm succes la reparat maşina! Îmi pare rău că nu putem să stăm, să vă ajutăm, dar şi aşa suntem în întârziere. Hai, Ioane, să mergem!  

*

*           *

Johan vâsleşte cu mişcări largi. În ciuda efortului, zgomotul produs este acoperit de clipocitul valurilor şi, mai ales, de vacarmul produs de milioanele de broscoi aflaţi în călduri la această dată, care ar putea masca şi vuietul produs de o barcă cu motor.

Cocoşatul stă pe fundul bărcii pneumatice, ţinându-se strâns de frânghia care o înconjoară. Spaima pe care o are de apă îi taie răsuflarea şi face ca inima să-i bată, parcă, direct în beregată.

„Doamne, ajută-mă să ajungem cu bine la mal!” se roagă în gând el, care este un ateu convins.

„Dacă a spus aşa Herr Doctor, înseamnă că aşa este. El le ştie pe toate – gândeşte fostul boxer, opintindu-se în mânerele vâslelor, care par nişte beţişoare în pumnii săi –, dar zău dacă înţeleg cum poate să mă învingă pe mine unul de categoria muscă.”

*

*           *

– Dom’ locotenent! Dom’ locotenent! Cel ce se apropie în fugă este Ionel Weiss.

– Ce-i Neamţule?

– Cât au staţionat, eu m-am strecurat prin şanţ, până în spatele camionului şi am tras cu urechea la ce discutau cei doi din benă…

– De unde ştii că erau numai doi?

– Unul dintre ei spunea: „Stai cuminte că ne vedea lumea!”, iar celălalt i-a răspuns: „”Cine să ne vadă că suntem numai noi doi aici!?”

– În ce limbă vorbeau?

– Germană. Foarte corect şi fără accentul românilor care au învăţat limba după ureche.

– Şi ce mai ziceau?

– Unul dintre ei, încerca să-l convingă pe celălalt că, după ce îngroapă lada în insulă, să-l convingă pe cel din cabină, căruia îi spuneau legionarul să le dea cheia şi codul şi apoi să le facă felul şi lui şi şoferului.

– E nasol, băieţi! Probabil că au pregătit pe undeva vreo barcă, în timp ce noi n-avem nimic.

–Dom’ locotenent, când am auzit de insulă şi pe mine m-a dus gândul tot la barcă şi am zis, la fel ca matale, că-i nasoală. Dar tot eu mi-am zis că, dacă le-o luăm înainte, iar ei mai întârzie pe drum, am avea timp să găsim şi noi o barcă. Mulţi pescari le ţin legate cu lanţuri şi cu lacăte pe sub sălciile de la mal. Cu doi experţi ca mine şi alde Lordu în încuietori…

–Păcat că nu avem cum să le-o luăm înainte!

– Să se plângă ei de păcate, că le-am băgat un cartuş într-un şanţ al pneului stânga-spate. Cum o da de o pietricică mai ascuţită, capsa percutează şi face camera praf! Noi vedem pe ce parte au luat-o, ocolim pe partea opusă şi, până schimbă ei roata, noi putem să-i aşteptăm chiar pe insulă.

– Felicitări, Neamţule! Dacă diversiunea ta reuşeşte, ai o învoire de două zile.

– Mulţumesc, domnule locotenent! O să reuşească! Fetelor, ferea că vine Neamţu!

*

*           *

oberleutnantul Otto von Baummann se decide să reia discuţia despre necesitatea suprimării lui Caloteanu.

– N-am avut niciodată încredere în el, iar după discursul despre păcatul jefuirii bisericilor ortodoxe, am devenit şi mai suspicios. Ar trebui şi tu să-l convingi că este în interesul fiecăruia dintre noi, ca toţi să avem acces la chei şi cifruri. Îţi dai tu seama…

– Nu mai insista, dragul meu Otto. Aşa cum împreună cu mine pui la cale asasinarea lui Caloteanu şi a nevinovatului ăla de şofer, tot aşa poţi pune apoi la cale cu altul sau doar cu tine însuţi, asasinarea mea

– Cum poţi să gândeşti astfel, iubitul meu?!

– Tocmai graba cu care încerci să intri în posesia cheilor şi codurilor ne fac să fim şi mai bănuitori. Până la întoarcerea în Bucureşti, faptul că nimeni nu are posibilitatea să pună de unul singur mâna pe comoară, va face ca fiecare să-i apere pe ceilalţi. În Bucureşti…

– Ce-a fost bubuitura asta?!

– Cred că avem pană.

oberleutnantul ridică un colţ al prelatei şi-l chestionează pe şofer:

– Ce s-a întâmplat Kurt?

– A făcut explozie un cauciuc.

– Cât timp îţi ia să schimbi roata?

– Daca exist rota de rezerva, maximul douăzeci de minut, dacă acest lipsesc, nu facem nimic. Explozie facut camera bucate.

– Treci imediat şi caută roata de rezervă!

– Domnule oberleutnant, roata există dar şi aceasta are camera spartă. se auzi după un  minut răspunsul şoferului.

– Domnule Caloteanu, ce distanţă crezi că este de aici şi până la locul unde am ascuns barca?

– Lacul are optsprezece kilometri. Barca este cam la mijloc, iar noi n-am parcurs decât maximum patru kilometri. Cam cinci kilometri, domnule oberleutnant.

– Daţi jos lada! O vom duce pe braţe, doi câte doi, câte o jumătate de kilometru. Într-o oră suntem la barcă. Nenorocirea este că soarele răsare destul de devreme în august, iar călugării de la schit se scoală cu noaptea-n cap. Trebuie să ne grăbim!

*

*           *

Din cauza întunericului şi, mai ales, a restricţiilor de a folosi lanternele, căutarea bărcii a durat destul de  mult. Până la urmă au avut noroc. De un podeţ erau legate două bărci, din care una cu fundul plat, iar cealaltă o lotcă pescărească, ca cele folosite de lipovenii din Deltă. Pe aceasta din urmă a ales-o locotenentul Dumitraşcu, invocând experienţa de marinar, dar şi întâmplarea de a descoperi vâslele acesteia, ascunse sub podeţ.

Înainte de „îmbarcare”, locotenentul a făcut o scurtă prezentare a planului tactic:

– Din momentul acesta nimeni nu mai vorbeşte. După ce ajungem pe insulă, tu, Neamţule, vei cerceta malul vestic, iar tu, Lordule, pe cel estic. A trecut aproape o oră de când am auzit explozia cauciucului, aşa că, s-ar putea ca urmăriţii noştri să fie deja în insulă. Fiind spioni cu experienţă, precis că şi-au plantat măcar doi observatori. Folosiţi-vă toate cunoştinţele dobândite la instrucţie pentru a-i descoperi şi anihila. Pe insulă există o mănăstire. Logic ar fi ca acţiunea să se desfăşoare  departe de aceasta, dar, tocmai de aceea, va trebui să începem cercetarea exact de acolo unde pare cel mai improbabil să încerce să ascundă lada. Voi vâsli eu, deoarece am cea mai bună pregătire în acest sens şi, astfel, vom evita plescăiala produsă de vâslaşii amatori. Şi acum, hai să băgăm cărbuni!

*

*           *

Fratele Ieronim n-a pus geană peste geană toată noaptea.

Aseară, după minunata iahnie cu barbiturice, cuvioşii, cuprinşi de un somn năprasnic, care i-a împiedicat să-şi facă şi cuvenitele rugăciuni de seară, au dat buzna în chilii şi s-au pus să tragă aghioase. Dar nu cele bisericeşti: „Aghios, aghios…”, ci unele cât se poate de laice, de se coşcovesc pereţii şi zăngănesc geamurile. Chiar şi acum, când este aproape ora patru, călugării continuă să înalţe Celui de Sus un imn de sforăituri, pe patru voci, care, datorită tăriei somniferului, se va auzi cu siguranţă şi peste alte patru ceasuri. La ora aia, el, Fratele Ieronim, va fi în drum spre Bucureşti, cu acte în regulă care vor dovedi oricui va fi curios să le vadă, că este Ioachim Calistrat, refugiat din Basarabia.

De două ceasuri falsul călugăr trudeşte în micul cimitir al mănăstirii să scoată pământul, încă afânat, din mormântul cuviosului Sofronie. Cu câteva minute înainte sapa a lovit capacul sicriului, care a sunat lugubru, ceea ce a făcut să-i treacă un fior din tălpi şi până-n creştet, amintindu-şi că de fapt el fusese cauza apoplexiei. Duhoarea îi întoarce maţele, dar se grăbeşte, deoarece, din clipă în clipă, trebuie să apară cei care vor veni să înlocuiască sicriul cu o ladă de muniţii de artilerie.

Habar n-are la ce foloseşte atâta deranj pentru a îngropa nişte obuze în cimitirul unei mănăstiri, dar nici nu este curios, deoarece iubeşte viaţa şi n-ar vrea să şi-o piardă.

Cu toate că îi aştepta, tresare violent când aude parola:

– Odihnească-se-n pace, Ieronime!

– O să se odihnească după ce-o ajunge la noua adresă.

Mulţumit de exactitatea răspunsului, oberleutnantul Otto Baummann, preia conducerea:

– Repede scoateţi coşciugul din groapă, că acum se luminează!

*

*           *

Uriaşul Johan s-a ascuns în spatele unei cruci mari între două sălcii ale căror ramuri atârnă până aproape de moviliţele mormintelor. Are de rezolvat o problemă, căreia, singurul neuron din creierul său, cu toate că lucrează la capacitatea maximă, nu-i poate găsi rezolvarea.Ca să se ajute îşi însoţeşte gândurile cu murmure şi gesturi ample.

„Cum să mă învingă pe mine unul de categoria muscă!? Herr Doctor nu poate să greşească, aşa că, pe undeva trebuie să fie oarecum… Dar de categoria muscă!? Că dacă-i dau două croşeuri şi un upercut…” Îşi exemplifică spusele cu schiţarea respectivelor lovituri. „Nu, de categoria muscă, nu poate… Dar Herrrrrr…”  Nu apucă să-şi termine judecata că lovitura scurtă la carotidă îl face instantaneu K.O., iar şişul care-i secţionează carotidele, desăvârşesc lucrarea. „Muscă…” mai apucă să gândească înainte de a trece în lumea celor drepţi, apreciind categoria adversarului, apărut, pentru o fracţiune de secundă, din umbra sălciilor în câmpul lui vizual.

*

*           *

Herr Doctor, asistă îngrozit la scenă şi se învinuieşte pentru că i-a creat o problemă atât de dificilă, care i-a ocupat întreaga inteligenţă a bietului uriaş.

La rândul său, Lordul face greşeala tuturor celor care obţin o victorie facilă în faţa unui adversar net superior: se relaxează şi îşi îndreaptă toată atenţia spre grupul de umbre care se foiesc în jurul unui mormânt. Asta îl costă, dar nu are cum să mai afle preţul. Cocoşatul, în ciuda diformităţii sale se strecurase cu o agilitate nebănuită în spatele său şi-i frânge vertebrele gâtului cu o mişcare scurtă şi foarte precisă, dovadă a unei îndelungi experienţe.

În ciuda sentimentului de mulţumire, pentru răzbunarea perechii sale, cocoşatul este totuşi foarte speriat: „Cum voi mai traversa eu lacul?”

Îşi ia inima în dinţi şi părăseşte postul de observaţie, tot atât de încet cum a acţionat şi până acum. Se urcă în barca pneumatică şi cu inima în gât începe să vâslească. Pe măsură ce se apropie de mal, inima i se mai domoleşte şi prinde curaj. Nu mai are decât zece metri până la mal.

– Hei, domnule, ocoleşte, că acolo este ciotul unui stâlp de la fostul ponton şi o să-ţi spargă barca. Cel ce strigă este un pescar matinal care îşi pregăteşte sculele pe mal.

Herr Doctor n-a învăţat şi limba română şi ignoră avertismentul. Sunetul produs de sfâşierea cauciucului îi provoacă un atac de cord şi moare, înainte ca să ajungă în contact cu apa.

*

*           *

Ionel Weiss a reperat şi el locul unde se desfăşoară pe moment acţiunea şi şi-a căutat un post de observaţie cât mai apropiat de grupul de spioni. A ales o mică magazie cu pereţi de scânduri, în care se depozitează uneltele necesare cimitirului. Aici, într-un colţ, se găsesc lăzi, panere şi prelate pline de praf. Se ascunde în spatele lor şi apropie ochiul de o crăpătură dintre scânduri pe unde poate să vadă ceea ce se întâmplă afară. Umbrele se profilează clar pe cerul care începe să se lumineze, dar încă nu se disting feţele personajelor.

– Repede, scoateţi coşciugul din groapă, că acum se luminează!

„Asta-i vocea oberleutnant-ului.”

– Ptiu, ce pute! se vaită Klein.

– Fii mulţumit că nu trebuie să-i ridicăm şi capacul! îl încurajează legionarul.

– Lăsaţi văicărelile şi scoateţi odată coşciugul acela!

Nu mai aude decât bufnituri şi icneli. Deodată îşi dă seama că în jurul gropii se agită cinci siluete. „Aş fi putut paria că în camion sunt doar patru persoane. Aha! Al cincilea, probabil, este omul din interiorul mănăstirii. Probabil cel care pare să poarte sutană.”

–Puneţi coşciugul aici şi treceţi să săpaţi mai adânc. Nu mai ai şi alte unelte?

Cel întrebat este chiar călugărul, dar se uită nelămurit la Caloteanu, cel cu care vorbise româneşte. Germana n-a apucat să o înveţe, datorită timpului scurt, dar şi lipsei de aplicaţie pentru studiul limbilor străine.

– Te întreabă dacă nu mai ai şi alte unelte, deoarece trebuie să adâncim groapa.

– Aduc imediat!

Weiss se ghemuieşte în spatele grămezii de coşuri de nuiele, contând şi pe întunericul din magazie, iar falsul călugăr alege un târnăcop şi două cazmale şi se întoarce la mormânt.

O vreme nu se mai aud decât zgomotele uneltelor şi gâfâielile celor care sapă.

– Gata! Suficient! Coborâţi lada de muniţie. Uşor, că nu vreau să facă explozie, acum la sfârşitul misiunii. Aşa, acum aruncaţi câteva lopeţi de pământ să o acopere în întregime. Calotene, spune-i dobitocului acela de călugăr să intre în groapă şi să bătătorească puţin solul.

O vreme Neamţu nu mai aude decât dupăitul produs de călugăr care calcă cu sârg pământul.

– Hei, ce faci!? Mi s-a promis că voi fi liber la sfârşitul misiunii. Vocea vine din mormânt şi este sugrumată de groază.

– Spune-i individului că-i liber să-i ţină de urât victimei sale. Nu aşteaptă să i se traducă. Cele două împuşcături, trase din pistolul cu amortizor, sunt acoperite de vacarmul produs de insectele, broaştele şi păsările care se bucură de un nou răsărit de soare.

– Coborâţi coşciugul şi acoperiţi groapa cu pământ. Atenţie, la urmă aşezaţi brazdele de la suprafaţă cât mai bine şi presăraţi frunze moarte ca pe celelalte morminte. Să sperăm că cei de-aici n-au plăceri macabre să se plimbe zilnic prin cimitir. În două-trei zile nu va mai rămâne nici un semn.

– Calotene, hai să ducem uneltele în magazie! Voi, ceilalţi, mergeţi la barcă!

În magazie, Neamţu are şi imagine şi sonor.

– Când ajungem în mijlocul lacului, îl omori pe şofer şi-i arunci leşul în apă. N-aven dreptul să lăsam martori.

– Prea bine, domnule oberleutnant! Pe Kurt îl voi omorî în mijlocul lacului, dar pe tine, poponarule, te voi omorî aici.

Cuţitul lung şi ascuţit din mâna legionarului pătrunde adânc în abdomenul spionului, secţionându-i artera hepatică. Îşi recuperează arma, o şterge de uniforma muribundului, îi controlează meticulos buzunarele uniformei, le pipăie pe la cusături din ce în ce mai neliniştit, ba chiar îi scoate şi cizmele,

 – Unde Doamne iartă-mă o fi pus cheia aia?! murmură Caloteanu. Fără cheie, comoara este pierdută. Dar poate că este mai bine aşa. Fiind furată din biserici şi mânăstiri, averea asta nu poate să aducă decât ghinion. Iese nervos îndreptându-se spre malul lacului.

*

*           *

Din spatele grămezii de coşuri, Weiss asistă oripilat la scena asasinării. Ascultă cu atenţie cum se îndepărtează în fugă paşii legionarului, se uită prin crăpătură şi, făcându-şi singur curaj, iese din ascunzătoare şi se apropie de cel căzut. Din rană îi mai curge doar o şuviţă subţire de sânge, dar pata de sub el, din cauza pământul bine bătătorit, se întinde pe o mare suprafaţă.

– Herr oberleutnant… cheia… SD…

Murmurul vine de la „mort”. Îşi dă seama că, din cauza uniformei, este confundat cu un ofiţer german şi i se cere să îndeplinească un ordin. Se apleacă şi-l întreabă în germană:

 – Ce cheie?

– Mână… SD… Otto Baummann…

În pumnul strâns al muribundului Ionel Weiss găseşte o cheie înfăşurată într-o bucată de hârtie. Pe hârtie sunt şase cifre, care nu-i spun nimic. Mototoleşte şi aruncă hârtia, dar muribundul mai apucă să şoptească:

– Codul… Codul...

Îşi dă seama că numerele, care i se păruseră aiurea, reprezintă un cod important, aşa că recuperează hârtia. Folosindu-se de germana, care-i este, ne amintim, limbă „paternă”, încearcă să afle mai multe, dar Oberleutnantul nu mai are putere decât să mişte şi să arate două degete.

– Mai sunt două chei?

Închiderea pleoapelor este semnul afirmativ, dar se arată din nou cele două degete.

– Şi două coduri?

O scurtă tresărire a genelor şi ochii îi rămân imobili, iar privirea sticloasă. Weiss îi caută carotida. Nu mai este nimic de făcut.

– Dumnezeu să-l odihnească!

*

*           *

Locotenentul Dumitraşcu vede cum cei trei urmăriţi părăsesc insula. Este într-o situaţie ciudată. Trebuie să aleagă, dar nici una dintre opţiuni nu-i perfectă. Ştie care a fost misiunea spionilor şi că ea a fost îndeplinită. Dacă pleacă imediat în urmărirea lor, fără să-şi recupereze ostaşii, s-ar putea să fie descoperit şi anihilat. Dacă rămâne să-i caute pe cei doi, s-ar putea să-i piardă pe cei trei fugari. Se gândeşte că are un avantaj: staţia emisie-recepţie de pe maşina ascunsă pe mal şi-şi face socoteala că poate transmite ordinul de preluare a urmăririi camionului de alte echipe. Începe să-şi caute oamenii de la mormântul care a fost scena acţiunii şi nu poate să nu admire cât de bine au lucrat. Trebuie să ştii ce s-a întâmplat ca să observi că s-a umblat aici.

 Descrie o spirală din ce în ce mai largă. La nici douăzeci şi cinci de metri, dă peste cadavrele uriaşului Schönmann, dar şi al piticului Nelu Cămătaru, zis Lordul. Nu poate să-i lase acolo. Dacă îi găsesc călugării, s-ar putea să caute cu atenţie în jur şi să observe că s-a umblat la mormântul vechiului bucătar şi mai ales că şi cel ce i-a urmat nu va mai fi de găsit.

Caută în buzunarele uriaşului şi se lămureşte. Documentele îl prezintă ca făcând parte a celebrului Amt 6.

„Probabil a fost trimis să se asigure de respectarea cu stricteţe a ordinelor” – gândeşte locotenentul. „După cum arată «scena», mai mult ca sigur că, Lordu l-a descoperit pe neamţ ascuns  după acest mormânt şi i-a făcut felul, dar n-a ţinut cont de faptul că întotdeauna în asemenea situaţii se lucrează în echipă. Asta înseamnă că cel de-al doilea a scăpat şi nu voi şti niciodată cine a fost şi unde a dispărut.”

Încearcă să-l ia în spate şi să-l ducă la malul insulei pentru a-l face să dispară. Încercare eşuată. Noroc că în acel moment apare Weiss.

– Dom’ locotenent, permiteţi să raportez!

– Mai târziu, neamţule. Să terminăm mai întâi de făcut curăţenie. Hai să ducem huiduma asta la mal, că singur n-am putut.

– Dom' locotenent, da' ăsta-i Lordu.

– Pe el o să-l luăm cu noi. Hai, grăbeşte, că acum se scoală preacuvioşii.

– Dom' locotenent, mai e un neamţ în magazie. L-a spintecat ăl de-i zice Caloteanu.

– Poţi să povesteşti în timp ce-l cărăm pe ăsta?

– Auleu, maică, că greu mai e!

În timp ce, mai mult l-au târât pe jos pe uriaş, Weiss i-a povestit locotenentului tot ce-a văzut şi a auzit în magazie.

– Otto Baummann?! Va să zică el era?! Am auzit şi eu când cel ce l-a înjunghiat a fost strigat Caloteanu. Cred că si numele lui îmi este cunoscut. Nu sunt sigur, dar voi controla. A fost un tânăr avocat legionar cu numele acesta, fugit după rebeliune în Germania. Probabil că a fost recrutat pentru misiuni în România. Nimeni n-a făcut niciodată legătura între tipul cu cicatricea aia urâtă de pe faţă şi fostul avocat.

– Dom' locotenent, poate-i o greşeală. Caloteanu, l-am văzut de aproape, n-are nici o cicatrice. Şi-i cam moş, dom'le locotenent! Are părul alb.

– Cred că aşa l-a înşelat pe ostaşul care-l avea în supraveghere – schimbându-şi înfăţişarea. Acum mi-am amintit. Îl chemă Basarab Caloteanu. E căsătorit şi are şi doi copii, undeva prin Germania. Ziceai de o cheie şi un cifru…

– Astea-s, dom' locotenent! Da mai sunt două chei şi două cifruri.

– Mi-ai povestit că acest Caloteanu a avut sarcina să „prepare” lada, protejând încărcătura de curioşi sau lacomi. Probabil, ca să se asigure că nu vor fi omorâţi după încheierea misiunii, au asigurat lada cu trei încuietori şi trei cifruri, iar forţarea încuietorilor, aşa cum mi-ai povestit, să fie egală cu sinuciderea. Atunci nu înţeleg de ce nu a insistat Caloteanu să caute mai temeinic cheia şi codul.

– Dom’ locotenent, da le-a căutat. Ştiţi 'mneavoastră, când vrei să ascunzi ceva, pui acel ceva la vedere. Pe astea neamţu' le ţine în mână. Probabil că intrase şi în criză de timp şi se ferea să nu vină ceilalţi după el, dar poate că tocmai asta a vrut. Spunea că e mai bine ca averea asta furată din biserici şi mânăstiri să rămână acolo. O fi superstiţios…

– Sau doar foarte credincios.

Ajungând la mal, locotenentul observă vânzoleala de pe malul celălalt şi-şi propune să verifice la plecare despre ce e vorba. Dar oamenii care se agitau şi gesticulau spre larg îi împiedică să-şi termine aici treaba. Vor trebui să mai facă câţiva zeci de metri, până la sălciile alea, care parcă cresc din apă. Repetă drumul şi cu Oberleutnantul înjunghiat în magazie şi apoi înlătură meticulos toate urmele de sânge.

*

*           *

– Eu am strigat la el să ocolească locu’ că-i periculos, da n-a vrut să m-asculte. A intrat direct în cioturile fostului ponton. Da, ştiţi ce-i curios? Nici n-a încercat să se salveze. N-a dat deloc din mâini sau din picioare. povesteşte cu aceeaşi însufleţire, pentru a nu ştiu câta oară, pescarul care asistase la sfârşitul lui Herr Doctor.

Locotenentul Dumitraşcu lăsase maşina pe malul opus al lacului. Aşa că, după ce l-a aşezat pe Lord în portbagaj, acoperit cu prelata de camuflaj şi după ce a transmis ordinul de a se prelua urmărirea camionului, a trebuit să înconjure apa ca să afle ce s-a întâmplat. Împreună cu alt pescar reuşiseră să scoată cadavrul cocoşatului din apă. Şi mort gestapovistul inspira groază. Sau, poate, doar repulsie… Controlându-i buzunarele, află că era superiorul uriaşului şi, mai mult ca sigur, cel care-l omorâse pe Lord. Pescarii adunaţi l-au ajutat să-l urce şi pe cocoşat în portbagaj şi s-au îndreptat spre Bucureşti.

*

*           *

– Unde-i domnul oberleutnant? întrebarea o pune leutnantului Hans Klein.

– A zis că rămâne să supravegheze zona – răspunde Caloteanu.  A ordonat să plecăm imediat. Ne vom reîntâlni la S.T.R.G.

Situaţia le convine tuturor. Nici nu-şi pun întrebarea: cu ce mijloc de transport va reveni în Bucureşti oberleutnantul. Cel mai mult s-au temut de prima oră după îndeplinirea misiunii. Nu este spion care să nu ştie că, în astfel de cazuri, martorii sunt înlăturaţi şi, din acest motiv, vor să creadă spusele legionarului. Traversează lacul, departe de locul unde se strânseseră pescarii să discute cu aprindere „naufragiul” bărcii de cauciuc.

De data aceasta se hotărăsc să călătorească toţi trei în cabina camionului. După încordarea din ultimele ore, atmosfera este destinsă. Poate prea destinsă. De aceea când din faţă apare un avion de vânătoare Messerschmitt-109, nu au nici o reacţie de spaimă. Era german! Se vedea clar pe aripi şi pe fuzelaj crucea neagră bordată cu alb. Uitaseră că se aflau într-un camion cu însemnele armatei române şi că, în acel moment, cele două ţări se aflau în tabere opuse ale războiului. Avionul vine în picaj pe axul şoselei şi, de la 50 de metri, începe să mitralieze camionul. Şoferul este aproape despicat de rafală şi maşina începe să ardă imediat. Klein şi Caloteanu nu sunt răniţi şi reuşesc să sară din cabina care începuse să ardă. Pe ambele margini ale şoselei sunt lanuri înalte de porumb.

– Intră în lanul din dreapta, eu voi intra în cel din stânga. Cel ce dă ordinele este Caloteanu. Chiar dacă ne va vedea că am intrat în lan nu va putea să ne urmărească pe amândoi. De fapt pilotul Messerschmitt-ului, mulţumit de efectul salvei trase asupra camionului, se depărtează, fără să-i mai urmărească pe cei doi ostaşi „români” pe care i-a văzut adăpostindu-se în lanurile de pe marginea drumului.

În timp de Caloteanu se adăpostise la nici cinci metri de marginea drumului, pentru a nu indica prin mişcările plantelor, locul unde se află, Klein aleargă cu spaima în suflet spre celălalt capăt al lotului. Din acest motiv cei doi supravieţuitori ai acţiunii de pe insula Snagov s-au despărţit, pentru foarte mulţi ani.

ANUNŢ MORTUAR

3. URMĂRIREA

Mercedesul condus de Fritz a oprit la Şosea, la două străzi distanţă de Pictor Mirea.

– Johan, Fritz, verificaţi împrejurimile sediului S.T.R.G. şi curăţaţi temeinic! Şi, atenţie, fără nici un zgomot! Nu trebuie să fiţi descoperiţi nici de cei din interior, nici de cei din exterior! Aţi înţeles?

– Da, să trăiţi! urlă uriaşul.

– Johan, îl ceartă cu duioşie Herr Doctor, am spus fără gălăgie. Dacă ai înţeles dă numai din cap.

Maşina se scutură şi doar suspensiile solide o împiedică să se dezmembreze.

– Puteţi pleca!

Ce doi sunt îmbrăcaţi în haine civile, ca doi muncitori care se întorc de la slujbă. În drum spre S.T.R.G., Fritz îl instruieşte pe însoţitorul său:

– Johan, mergi şi tu ca un om de pe stradă, nu ca un soldat în cazarmă, e aşa de greu!?

– Nu ştiu să merg altfel, măi Fritz, eu am crescut într-o cazarmă, scânceşte Johan. Şi când am fost boxer, tot militar eram. Zău că vreau să fac ceea ce-mi cereţi Herr Doctor şi cu tine, da’ nu pot.

– Bine. Uite cum o să facem: tu rămâi la capătul străzii, ascuns în umbra unui pom, iar eu voi controla locul. Dacă descopăr ceva, am să-ţi fac semn să vii ca să-l „rezolvi” pe cel care ne spionează.

Din cauza camuflajului şi pentru că luna este acoperită în noaptea asta de nori, întunericul de pe stradă este total. Din şcoala de cercetaşi Fritz ştie că va trebui să aştepte douăzeci de minute, pentru ca privirea lui să ajungă la acelaşi nivel de adaptare cu ce a unui eventual inamic care se găseşte mai demult pe poziţie. Rămâne astfel împreună cu Johan până când începe să identifice contururile obiectelor. Se strecoară apoi, ca o fantomă, pe lângă garduri spre mijlocul străzii, acolo unde se găseşte sediul S.T.R.G. Antrenamentele făcute în şcoala de instruire, dar şi norocul, îl ajută să-l observe pe militarul român, ascuns între crengile unui castan din curtea vilei de pe partea cealaltă a străzii. Mascând cu poala hainei mica lanternă cu dinam, o face să sclipească scurt. Chiar dacă cineva ar fi văzut scânteierea luminoasă, ar fi putut crede că a fost doar zborul unui licurici.

Tresări violent când se simţi atins pe mânecă. De necrezut! Uriaşul reuşise să se apropie fără să facă cel mai mic zgomot şi Fritz se simţi mândru de valoarea şcolii care-i pregătise pe amândoi.

Îi indică prin semne locul unde se ascundea observatorul şi aşteptă ca Johan să-şi termine treaba. Zece minute mai târziu acesta apăru, la fel de neauzit, asigurându-l, tot prin semne, că misiunea a fost îndeplinită.

Din nou Fritz îi cere gigantului său tovarăş să rămână pe loc, iar el sare gardul curţii vecine cu cea a societăţii cercetând atent platoul din faţa clădirii. Aliniate perfect, ca pentru inspecţie, sunt trei camioane cu însemnele armatei române şi un Mercedes negru fără nici un însemn. Din nou are noroc şi se felicită în gând pentru că a avut răbdare. Pe scara unuia dintre camioane observă o santinelă, cu automatul pe genunchi. Probabil că o rază de lună a reuşit să străbată o porţiune mai zdrenţuită a unui nor şi s-a reflectat o zecime de secundă pe casca acestuia.

Fiind un soldat neamţ, pe acesta îl va anihila singur. Cu mâna lui grea şi puterea greu de controlat, Johan ar fi putut să-l omoare.

Treaba este chiar mai uşoară decât ar putea să pară, deoarece, apropiindu-se de santinelă, Fritz aude un sforăit încetişor.

Mai controlează o dată întreaga curte, apoi iese şi-l trimite pe Johan să-l anunţe pe Herr Doctor că drumul este liber.

*

*           *

Opelul în care se află locotenentul de contrainformaţii virgil Dumitraşcu străbate străzile întunecate ale capitalei. La volan se află plutonierul vasile Ailenei, un bărbat masiv, cu mustaţa „pe oală”. Înainte de război fusese şoferul directorului unei societăţi româno-americane. Pe bancheta din spate, înghesuiţi, datorită echipamentului pe care-l cară, sunt trei dintre cei mai valoroşi cercetaşi din detaşamentul de pe lângă unitatea de contrainformaţii. Toţi trei sunt bucureşteni prin naştere sau prin adopţie şi fuseseră şuţi cunoscuţi prin cartierele capitalei. Colonelul Nicolau i-a salvat de batalionul disciplinar, iar ei deveniseră ostaşi model.

– Dom’ locotenent, pe dreapta şoselei e tras un Merţan, iar înăuntru e un tip care se pitulează – îi atrage atenţia Nelu Crăcănatu, zis „Lordul”. Acesta este un tip brunet, de doar 1,60 m înălţime, şi 51 de kilograme, dar întotdeauna îmbrăcat la patru ace şi cu maniere de familie mare, cu toate că familia lui era mare doar pentru că mai avea acasă, în Pieptănari, încă nouă fraţi şi surori. Toate, însă, până deschidea gura.

– L-am văzut. Şi ce-i cu asta?

– Păi, n-are ce căta acolo! Toate viloaiele-s pe stânga. Ăsta-i pus aici în gineală.

– Io zic că tipu’ din maşină-i şefu’ şi că şi-a trimis pălmaşi-n vedere, îşi dă cu părerea Vlad Stăvărache, cunoscut şi ca „Vlad Ţepeş”, din cauza „ţepelor” pe care le trăgea fraierilor prin pieţe şi iarmaroace.

– Şi ce propuneţi? se interesă locotenentul.

– Să mergem şi noi în cercetare. Dar dăm ocol, intrăm pe Clucerului, iar p-acolo sunt nişte străduţe paralele cu Pictor Mirea. Le ştiu bine că, înainte de război, am avut o afacere chiar în vila doctorului, într-o vară, când era plecat la băi cu familia. „Afaceristul” este Ionel Weiss, cunoscut de poliţişti, drept „neamţu”. De fapt, ca şi numele, Ionel este doar pe jumătate neamţ. După tată. În timpul celuilalt război, Weiss, seniorul, s-a însurat cu o infirmieră care-l îngrijise într-un spital pentru prizonieri, aici în Bucureşti. După ce a fost eliberat, şi-a luat nevasta şi pruncul, care avea doar şase luni şi a plecat în Germania, la Freiburg. Când a împlinit şaptesprezece ani, Ionel a rămas orfan de mamă şi cum, cu tatăl avea mereu divergenţe, s-a decis să se întoarcă în patria natală. Deoarece acasă, cu mama a vorbit româneşte, iar cu tatăl nemţeşte, a devenit, după intervenţia colonelului Nicolau, un translator apreciat în serviciul de contrainformaţii al armatei.

– Ar fi fost bine să putem să cercetăm toate variantele, dar nu ştiu cât timp avem la dispoziţie.

– Io zic că avem timp. Am plecat imediat după semnal. Chiar dacă oamenii noştri i-au pierdut pe cei doi, din cauză că şi ei au avut nevoie de fereală, s-ar putea ca noi să fi ajuns chiar înaintea lor, îşi dă cu părerea „Lordul”.

– Bine! Iată cum o să procedăm: tu, Neamţule, pleci primul şi ocoleşti prin spate; Ţepeş, tu va trebui să-l cauţi pe omul nostru din pânda din faţa S.T.R.G. şi să afli de la el ce mişcări s-au produs până acum acolo, iar tu, Lordule vei intra prin Clucerului şi controlezi zona de la celălalt capăt al străzii. Mustăciosule, pleci cu maşina şi opreşti în faţa cârciumii de la Arcul de Triumf. În sfârşit, eu voi cerceta ce-i cu Mercedesul. Ne întâlnim la maşină peste jumătate de oră fix.

*

*           *

Deoarece foloseşte farurile de camuflaj, Basarab Caloteanu zăreşte în ultimul moment Mercedesul parcat cu luminile stinse, dar cu un contur uman în interior. Se decide să nu intre pe „Pictor Mirea” direct din Şosea şi de aceea nu-l vede nici pe Johan care venea spre maşina în care-l aştepta cocoşatul. Ocoleşte Arcul de Triumf şi intră pe cealaltă parte a străzii. Fiatul şi-l lasă la trei case distanţă şi porneşte pe jos, cu mersul de bătrân, pe care-l interpretează excelent.

Trece de intrarea în S.T.R.G. şi foloseşte exact aceeaşi cale pe care a utilizat-o şi Fritz cu zece minute înainte. identifică o siluetă în haine civile şi, cum n-are timp să afle ce intenţii are, se apropie de el pe la spate, îi aplică o priză la gât şi-i suceşte brusc capul. Fritz, căci el era, se prăbuşeşte fără ca măcar să-şi dea seama ce se întâmplă, iar zgomotul făcut de vertebrele care se frâng îl asigură pe Caloteanu că nici nu o va afla niciodată. Încântat de rezultat, legionarul pătrunde în clădire. În salonul mare, cu uşile deschise, vede şase tineri, îmbrăcaţi în uniforme ale armatei române, discutând gălăgios în germană şi bând bere. Santinela de la uşă îl somează:

– Halt!

– Snagov, răspunde legionarul.

– Herr Otto Baummann, vă aşteaptă la subsol.

*

*           *

La doar trei minute, Fordul în care se află Klein-Cristoveanu foloseşte acelaşi traseu, iar acesta, aceleaşi măsuri de precauţie, ca dovadă că profesorii care i-au instruit în şcoala de spionaj şi diversiune au fost foarte buni.

Având drumul „curat”, răspunde cu „Snagov” somaţiei sentinelei din hol, la doar un minut după Hans Klein, coborând după acesta în subsol, unde îi aştepta nerăbdător Otto Baummann.

– Domnilor ofiţeri, a sosit momentul îndeplinirii misiunii pentru care am fost trimişi aici. Va trebui să asigurăm un transport foarte preţios şi să-l ascundem într-un loc stabilit încă dinaintea plecării noastre din Germania.

– Şi ce va trebui să transportăm, domnule Oberlutnant?

Întrebarea este pusă de Hans Klein, care, în public şi în relaţiile de serviciu, foloseşte doar formulele oficiale de adresare atunci când vorbeşte cu iubitul său.

– Această ladă, domnule leutnant! Calotene, ridică-i capacul!

– Dar sunt doar obuze de 155 milimetri! exclamă legionarul, care între timp şi-a reluat înfăţişarea.

– Scoate unul afară! Bun, şi acum deschide-l! fără teamă, că sunt goale în interior.

– Şi pentru transportul celor douăsprezece obuze inutile au fost antrenaţi şi trimişi aici trei spioni?! se revoltă legionarul.

– Ai răbdare, Calotene! Obuzele sunt doar „containerele” transportului. Deschide acum lada de pe masă!

– Ooo!

Exclamaţiile de uimire sunt justificate. Ridicând capacul, chiar şi la lumina becului mic şi murdar,  subsolul se umple de străluciri orbitoare. Pietre preţioase, de toate dimensiunile, şlefuite în toate formele, montate în bijuterii de mare fineţe artistică, sau în odoare a căror vechime compensează, ba chiar depăşeşte în valoare pe cele dintâi, umplu lada.

– Am fost corect cu voi, pentru că ştiu că este în firea omului să fie curios. Cea mai bună dovadă este chiar întrebarea domnului Caloteanu: de ce trei spioni ultraantrenaţi au lâncezit atâta timp pentru ca, deodată, să ascundă cu numeroase riscuri, în aceste noi condiţii, o ladă de muniţii.

– Dar care este rostul acestei operaţii? Întrebarea este pusă tot de legionar.

– Anumite servicii au luat în calcul şi posibilitatea pierderii războiului. În aceste condiţii, pentru renaşterea Germaniei, va fi nevoie de foarte mulţi bani. De aceea, în toate ţările ocupate, echipe specializate au strâns, în ultimii doi ani  bijuterii de preţ de la evrei, de la persoanele care erau arestate sau deportate şi chiar furate pur şi simplu de la populaţie, biserici, muzee. Cele pe care le vedeţi aici au fost strânse din România.

– Dar românia a fost un stat aliat! se revoltă Caloteanu.

– Până azi, da. Eu te sfătuiesc să nu-ţi faci probleme de conştiinţă. Germania va fi noua ta patrie. Dacă vin ruşii, legionarii vor fi vânaţi şi împuşcaţi, aşa cum aţi făcut-o şi voi cu evreii.

– Îmi fac, pentru că, uite, de exemplu astea, sunt odoare bisericeşti. furate probabil din mânăstirile noastre ortodoxe. Întotdeauna cei care l-au tâlhărit pe Dumnezeu Tatăl, au fost pedepsiţi, de mânia Lui. Tonul şi atitudinea legionarului, produc o mică strângere de inimă Oberleutnatului. Nu se poate să nu-şi amintească faptul că întreaga bandă de borfaşi, angajată de el pentru jefuirea lăcaşurilor sfinte, a fost lichidată şi zac acum pe fundul lacurilor din jurul Bucureştiului.

– Va trebui să umplem cămăşile de obuze cu aceste bijuterii şi să „preparăm” lada. De această operaţie te vei ocupa tu, Calotene!

– Adică, în ce fel s-o „preparăm”?

– În aşa fel încât nimeni să nu poată să o deschidă decât dacă cunoaşte un cifru, de exemplu, iar forţarea să fie egală cu sinuciderea.

– Trebuie să fac un plan. Am nevoie de o oră.

– Jumătate este de ajuns. Treci imediat la treabă, iar eu şi Klein, ne vom ocupa de obuze. Trusa cu instrumente şi componente, pe care ai adus-o din Germania, este în dulapul acela.

*

*           *

  Virgil Dumitraşcu a intrat prin boscheţii care mărginesc zona verde din dreapta şoselei, apropiindu-se cu multe precauţiuni de Mercedes-ul care abia se zăreşte din cauza întunericului amplificat de frunzişul unui tei bătrân sub care a fost oprit. Probabil că s-ar fi dat de gol şi s-ar fi apropiat să privească înăuntru dacă Herr Doctor nu s-ar fi mişcat, înălţând capul pentru a vedea apropierea lui Johan. Fiind pitic, creştetul gestapovistului, abia se zăreşte de jos, de unde priveşte locotenentul. Acum are confirmarea că limuzina n-a fost parcată la întâmplare acolo. Se apropie cât se poate de mult, fără a ieşi din vegetaţia abundentă. Îşi propune să aibă răbdare. Dacă este, aşa cum şi-a închipuit Guriţă, şeful care şi-a trimis oamenii în cercetare, mai mult ca sigur că aceştia se vor întoarce, mai devreme sau mai târziu, să raporteze despre îndeplinirea misiunii; dacă este fumător îşi va aprinde o ţigară şi-i va vedea faţa; iar dacă în douăzeci de minute nu se va întâmpla nici una dintre acestea, se va apropia şi-l va legitima pe ocupantul Mercedes-ului.

După numai două minute locotenentul tresare violent şi doar antrenamentele îl ajută să nu se dea de gol. La mai puţin de o palmă de faţa lui se prelinge, fără nici un zgomot, o siluetă imensă. „Cum dracu’ a făcut asta?” se întreabă el. Umbra se îndreaptă spre portiera Mercedes-ului, pe care aproape o smulge, ia poziţie de drepţi şi urlă în germană:

– Herr Doctor, permiteţi să raportez: terenul a fost curăţat, iar caporalul Fritz a rămas pe poziţie!

– Mai încet, Johan, mai încet! Trezeşti tot cartierul. Ce, nu poţi înţelege că aceasta este o misiune secretă şi că nu trebuie să fim descoperiţi!?

– Înţeleg, Herr Doctor, scânceşte namila. numai că în faţa dumneavoastră nu pot fi decât militar.

– Bine, bine! Treci la volan şi hai să mergem la Societatea de Transporturi Româno-Germană. Să nu opreşti prea aproape de poarta acesteia şi încearcă să faci cât mai puţin zgomot.

Lui Virgil Dumitraşcu îi păru rău că a trimis maşina înainte. Acum ar fi fost foarte necesară. Îşi consultă ceasul cu limbile fosforescente. Mai erau aproape douăzeci de minute până la întâlnire şi oamenii lui puteau să fie deconspiraţi.

*

*           *

Vlad Ţepeş, cum îi spuneau soldaţii, dar şi ofiţerii, se prelinge ca o nălucă pe lângă ziduri. Ştie cu ochii închişi locul unde trebuie să-l găsească pe colegul său din detaşamentul de cercetare, din cauză că el însuşi a făcut numeroase pânde şi ziua şi noaptea în postul de observaţie din curtea vilei de vizavi de S.T.R.G. Nici de data asta nu întâmpină nici o dificultate în a ajunge sub bătrânul castan, dar nu mai trebuie să se urce în el, deoarece se împiedică de corpul camaradului. Îi caută carotida şi constată că nu mai este nimic de făcut. Se hotărăşte să rămână pe loc şi să observe de aici ce se va întâmpla în continuare.

*

*           *

Caporalul Nelu Crăcănatu, zis Lordul tocmai s-a instalat într-un bun punct de observaţie, când a văzut cele două fâşii luminoase care străbat prin fantele dispozitivului de camuflaj ale farurilor unei maşini care se apropie dinspre şosea. Constată că şoferul are o ezitare când ajunge în dreptul Societăţii de Transporturi Româno-Germane, parcă ar fi avut intenţia să oprească, dar s-a decis să meargă mai departe. Maşina opreşte la aproximativ douăzeci şi cinci de metri, atât de poarta societăţii, cât şi de postul său de observaţie. Datorită acelei ezitări, Lordul se decide să cerceteze de aproape dacă  maşina are sau nu vreo legătură cu „obiectivul”. Pentru că terenul până în dreptul acelei maşini este cam „chel”, ia decizia cea mai la îndemână şi anume să se apropie prin curţile celor două vile. Şi cum ştie că nici una dintre aceste curţi nu are câini,  punerea în aplicare a planului este „floare la ureche”. Când ajunge în dreptul maşinii, constată că este chiar Mercedes-ul pe care-l reperaseră parcat pe Şosea şi aude ultima parte din discuţia care are loc în acesta.

– Johan, mergi şi întreabă-l pe Fritz ce s-a mai întâmplat pe-aici!

Vocea celui care dă ordinul sună ciudat. Parcă vine dintr-un butoi, gândeşte Crăcănatu.

– Am înţeles Herr Doctor! Cu toate că se străduieşte să vorbească în şoaptă, răspunsul răsună ca un tunet în liniştea nopţii.

Şi caporalul este vorbitor de limbă germană, nu ca „Neamţu”, dar se descurcă. Trebuie să se hotărască repede ce să facă: să-l urmărească pe cel trimis după un anume Fritz sau să rămână să supravegheze  Mercedes-ul, unde, se pare, că rămâne şeful. Se decide pentru varianta a doua. Cu toate că este cu toate simţurile la pândă, nu-şi poate stăpâni un fior atunci când, de cealaltă parte a gardului trece, fără să facă cel mai mic zgomot, o umbră uriaşă.

 – Herr Doctor, Fritz este mort.

– Povesteşte!

– După ce l-am omorât pe românul care ne pândea în copacul din curtea de vizavi, Fritz a intrat în curtea S.T.R.G. şi a anihilat santinela de acolo, apoi m-a trimis să vă spun că drumul e liber. Acum când am ajuns acolo unde l-am lăsat, l-am găsit mort, dar nu exista altă santinelă în toată curtea.

– Asta trebuie să fie treaba unuia dintre oamenii noştri, care venind şi găsind un individ îmbrăcat civil, a preferat să-l elimine pentru mai multă siguranţă. Urcă la volan! Va trebui să găsim alt moment pentru a acţiona. Poate pe drumul spre Snagov.

*

*           *

„Neamţu” alege pentru a intra în vila rechiziţionată de la medicul evreu aceeaşi cale pe care a folosit-o şi înainte de război, atunci când l-a vizitat în lipsă. Acum e mai uşor, pentru că nu mai trebuie să care după el sacii cu tablouri, argintărie, cristaluri şi galeuri fragile, dar şi mai greu, deoarece, din informaţiile deţinute, în vilă s-ar afla în acel moment cel puţin şapte-opt persoane, militari înarmaţi şi bine antrenaţi. De aceea, din pod, unde a ajuns folosindu-se de crengile unui platan viguros, care creşte în curtea vilei din spatele S.T.R.G., coboară într-o fostă cămară aflată la capătul holului. Rămâne aici cu auzul încordat. Rumoarea care se aude vine de la parter şi se pare că nimeni nu se află la etaj.

Iese totuşi cu multe precauţiuni şi cercetează cele patru încăperi care avuseseră destinaţie de dormitoare. Acum doar unul mai are această destinaţie, celelalte trei sunt mobilate ca toate cancelariile militare.

Inspectând dormitorul, îi vine o idee năstruşnică. Pe spătarul unui scaun se află  uniforma Oberleutnatului Otto Baummann. În două minute este complet echipat, iar hainele sale, într-un sac de hârtie, găsit în şifonier, sunt ascunse sub canapea.

Se priveşte într-o oglindă şi face câteva mici ajustări. Cei aproape zece centimetri în plus faţă de stăpânul uniformei, este mascat de cizme, iar cele zece kilograme în minus, prin plierea sub centiron a pantalonilor şi tunicii.

Întâmplarea îi trimite şi un aliat: alarma antiaeriană. Ajuns în capul scărilor, se răsteşte la militarii care continuă să pălăvrăgească şi să bea bere, certându-i că nu au stins lumina şi nu au tras draperiile. Profitând de vânzoleala creată şi cunoscând faptul că Societatea nu are corp ostăşesc de pază, aceasta fiind asigurată de soldaţi trimişi de la divizie din şase în şase ore şi, prin urmare, nici unul dintre cei de jos nu are de unde să cunoască personalul care lucrează în cadrul S.T.R.G., riscă o întrebare:

– Unde-i Herr oberleutnant?

– La subsol cu cei doi nou-veniţi, care cunoşteau parola „Snagov” – răspunde, luând poziţie de drepţi, un caporal deşirat.

Cunoaşte topografia locului şi de aceea coboară la subsol cu nonşalanţă. Pe holul lung există doar un bec mic şi murdar, chiar la scară, aşa că, de aici are mereu lumina în spate. Trece pe la toate uşile şi ascultă. Abia la ultima aude voci. Are noroc pentru faptul că, uscându-se lemnul din tocul uşii, acesta s-a strâmbat şi a rămas o crăpătură mare între el şi tăblie, ceea ce-i permite să audă clar ce se discută în încăpere:

«– Dar care este rostul acestei operaţii?

– Anumite servicii au luat în calcul şi posibilitatea pierderii războiului. În aceste condiţii, pentru renaşterea Germaniei, va fi nevoie de foarte mulţi bani. De aceea, în toate ţările ocupate, echipe specializate au strâns, în ultimii doi ani  bijuterii de preţ de la evrei, de la persoanele care erau arestate sau deportate şi chiar furate pur şi simplu de la populaţie, biserici, muzee. Cele pe care le vedeţi aici au fost strânse din România.

– Dar românia a fost un stat aliat!

– Până azi, da. Eu te sfătuiesc să nu-ţi faci probleme de conştiinţă. Germania va fi noua ta patrie. Dacă vin ruşii, legionarii vor fi vânaţi şi împuşcaţi, aşa cum aţi făcut-o şi voi cu evreii.

– Îmi fac, pentru că, uite, de exemplu astea, sunt odoare bisericeşti. furate probabil din mânăstirile noastre ortodoxe. Întotdeauna cei care l-au tâlhărit pe Dumnezeu Tatăl, au fost pedepsiţi, de mânia Lui.

– Va trebui să umplem cămăşile de obuze cu aceste bijuterii şi să „preparăm” lada. De această operaţie te vei ocupa tu, Calotene!

– Adică, în ce fel s-o „preparăm”?

– În aşa fel încât nimeni să nu poată să o deschidă decât dacă cunoaşte un cifru, de exemplu, iar forţarea să fie egală cu sinuciderea.

– Trebuie să fac un plan. Am nevoie de o oră.

– Jumătate este de ajuns. Treci imediat la treabă, iar eu şi Klein, ne vom ocupa de obuze. Trusa cu instrumente şi componente, pe care ai adus-o din Germania, este în dulapul acela. »

A aflat suficient. Pentru a-şi asigura retragerea are nevoie de o „diversiune”. Un fir electric introdus cu ambele capete în orificiile prizei de lângă scară, rezolvă problema.

„Voi avea timp să ajung şi să raportez, înainte de pornirea ăstora.”

*

*           *

Caloteanu, fierbând de indignare, pentru profanarea bisericilor, se decide să le joace o festă friţilor ăstora. Scoate din trusa care îi fusese trimisă din Germania trei încuietori cu cifru şi cu cheie. O combinaţie în care, după întoarcerea cheii, se formează cifrul şi la deschidere se parcurg aceleaşi etape, dar în ordine inversă.

– Herr oberleutnant, cât timp apreciaţi că va trece până în momentul când va fi deschisă lada?

– Poate câteva săptămâni, poate câţiva ani. Dar de ce întrebi?

– Asta înseamnă că nu voi putea folosi niciun acumulator, nici o baterie. Nici una dintre acestea nu ar dura atât de mult. Aş putea să folosesc dinamul unei lanterne, dar şi în cazul acesteia există pericolul ca, dacă nu va sta în condiţii de deplină uscăciune, componentele să se oxideze şi să facă explozie instantaneu.

– Ai altă soluţie?

–Mă gândesc la  un dispozitiv mecanic: trei percutoare şi trei capse de obuz.

– Cred că este mai bine aşa.

– Va trebui să veniţi să luaţi fiecare câte o încuietoare cu cifru, să-i formaţi combinaţia şi apoi s-o sigilaţi. Combinaţia şi cheiţa pe care o să v-o dau la sfârşit, după închiderea lăzii, va fi poliţa voastră de asigurare, măcar din partea celorlalţi doi.

–Nu-i bine, Calotene! Va trebui să-mi daţi mie toate cele trei cheiţe şi cele trei cifruri.

– Doar nu ne crezi tâmpiţi, Herr oberleutnant? Toţi trei ştim prea bine metodele folosite în meseria noastră.

– Şi dacă, ferească Dumnezeu, unul dintre noi moare, îl calcă o maşină, face un infarct… – încearcă să-şi justifice Otto Baummann solicitarea.

–… sau face o formă gravă de saturnism, de la o rafală de automat… replică fostul legionar. Hans, tu ce părere ai?

– Aceeaşi ca şi tine.

– Şi dacă, totuşi… suntem în război…

– Vom discuta după ce termin şi o cale de „avarie”: un notar, o bancă… găsim noi ceva.

*

*           *

Lordul aleargă pe sub garduri şi se roagă la Ăl de Sus să-l găsească pe locotenent la maşină. Se pare că relaţiile lui Crăcănatu cu divinitatea  sunt bune, că, atunci când ajunge la cârciuma de la Arcul de Triumf, din direcţia opusă îşi face apariţia şi ofiţerul.

– Domnule locotenent, se pregătesc de plecare şi vor să creeze o diversiune.

– Raportează, Nelule!

– Din clădire au ieşit cu câteva minute înainte soldaţii germani, îmbrăcaţi în uniforme româneşti şi s-au suit în cele trei camioane cu însemnele noastre. A ieşit apoi alt friţ, scuzaţi dom’ locotenent, care părea că-i şef şi le-a înmânat documentele. L-am lăsat pe Ţepeş să caşte ochii în continuare. Va trebui să trecem să-l luăm din post când o fi să plecăm.

Te-ai descurcat bine. Bravo! Mergi şi spune-i lui Ailenei să cheme, prin radio, încă două maşini de urmărire. Da urgent! Uite că apare şi Neamţu! Da ce-i cu uniforma asta de oberleutnant?

– Am găsit-o sus într-un dormitor şi am împrumutat-o să mă pot mişca prin căsoaia aia plină de friţi. La plecare mi-am zis că s-ar putea să mai îmi trebuiască la ceva, aşa că n-am mai dat-o înapoi.

Locotenentul ordonă îmbarcarea şi deplasarea la intrarea dinspre Clucerului a străzii Pictor Mirea. În maşină Neamţu face un rezumat al celor aflate în vilă, stârnind admiraţia celorlalţi.

*

*           *

Cuviosul Ieronim, pe numele lui mirean, Iorgovan Pandele, de la mânăstirea Snagov, bate toaca să adune fraţii la masa de seară. Tocmai a recepţionat un scurt semnal, pe care-l aşteaptă de aproape opt luni, de când se află aici, la staţia de emisie-recepţie pe care o ţine ascunsă într-un dulap din cămară. Imediat a deşertat în oala în care aromeşte apetisant iahnia de fasole cu afumături conţinutul unui pliculeţ cu cristale albe, pe care l-a primit odată cu staţia, pistolul, cele două încărcătoare şi alte câteva mici obiecte necesare îndeplinirii misiunii pentru care se află aici.

Fugise din ţară imediat după rebeliunea legionară. Profitând de situaţia incertă, a îmbrăcat cămaşa verde şi a dat şi el câteva spargeri. Spre deosebire de adevăraţii legionari, care devalizau proprietăţile evreieşti, el şi-a ales să fure mai ales de la români. Spre ghinionul lui, într-o noapte a intrat în vila lui Mişu Caragheorghe, fratele unui fruntaş legionar, un apropiat al căpitanului. Din acel moment viaţa lui a început să nu mai valoreze nici cât o ceapă degerată, fiind urmărit deopotrivă de poliţie, siguranţă şi legionari.

Fuge în germania şi, în loc să stea liniştit, măcar o vreme, năravul îl împinge să-şi încerce talentele şi aici. Este însă prins, scăpând de plutonul de execuţie doar după ce semnează un angajament cu SD-ul pentru străinătate, cel cunoscut sub codul Amt VI sau, altfel spus, Biroul Vi – spionaj şi contraspionaj al RSHA.

În timp ce toţi ceilalţi viitori spioni asudau la instrucţie alergând prin viroage, înotând, sărind cu paraşuta sau antrenându-se la lupte cu braţele goale, cu şişul sau cu toate armele de foc, el asuda lângă oalele din bucătăria şcolii de spionaj, învăţând diferite reţete de mâncăruri de dulce sau de post şi numele şi funcţiile fraţilor dintr-o mănăstire din nordul Bucovinei, aflată acum sub ocupaţie comunistă.

După doar două săptămâni de pregătire, cu un minim de echipament, într-o valiză jerpelită, îmbrăcat în rasă de călugăr, proaspătul spion bate la poarta mânăstirii Snagov, cerând adăpost şi povestind despre nenorocirile din zona ocupată de sovietici.

Mânăstirea, construită pe insula din mijlocul lacului cu acelaşi nume, datând de la sfârşitul secolului al XIV-lea, a fost refăcută de Vlad Ţepeş şi umblă vorba că aici s-ar afla şi mormântul domnului.



La nici o săptămână de la sosirea „fratelui Ieronim”, cuviosul Sofronie, cel care se îngrijea de îndestularea burduhanurile călugărilor, face o criză de apoplexie, care nu miră pe nimeni, datorită celor o sută treizeci de kilograme pe care le căra cu picioarele lui scurte şi crăcănate şi pleacă spre tărâmul unde nu este nici durere, nici suspin. Doar Ieronim ştie că „apoplexia” i-a fost provocată de picăturile dintr-o sticluţă din trusa lui de spion. Profitând de „vacantarea” funcţiei, falsul călugăr se oferă să le gătească, iar efectul este cel aşteptat. Talentele culinare şi reţetele folosite fac din Ieronim o adevărată vedetă a micii lor comunităţi.

Iahnia a fost, ca de obicei, delicioasă şi aproape toţi fraţii au venit cu castronul după supliment. Doar cuviosului Agaton, din cauza pârdalnicei de pântecăraie, care l-a împiedicat să-i aprecieze capodopera culinară, a trebuit să-i administreze somniferul în cana de vin negru „că are tanin şi strânge”.

*

*           *

– Johan, nu are rost să mai aşteptăm. Porneşte, te rog, spre Snagov.

Uriaşul nu este învăţat cu „te rog” şi are o reacţie pe care o regretă imediat.

– N-ar fi mai bine să-i urmărim? Dacă nu vor merge la… Vă rog să mă scuzaţi…



– Te scuz, Johan. Destinaţia „obiectului” chiar eu am stabilit-o, cu câţiva ani în urmă. Acum vreau să mă asigur, doar, că acesta va ajunge exact unde trebuie. oberleutnantul Baummann este un soldat credincios al Reichului şi, dacă nu vor fi probleme majore, atunci va îndeplini ordinele exemplar, iar dacă apar probleme, este mai bine ca noi să nu ne aflăm în preajma acestora.



– Încă o dată vă rog să mă iertaţi. Nu trebuia să mă îndoiesc de inteligenţa dumneavoastră. În Germania, numai mintea Fürerului poate fi comparată cu a dumneavoastră.

Cocoşatul îşi dă seama că vorbele uriaşului sunt sincere şi se grăbeşte să-l liniştească.

– Johan, dacă tu ai gândi cu muşchii, ai fi un geniu. În schimb, dacă ar trebui să te lupţi cu creierul, te-ar învinge şi o muscă. La mine lucrurile sunt exact pe dos. Împreună, însă, formăm o forţă. Ai înţeles?

– Nu tot, Herr Doctor, dar ştiu că suntem o forţă.



–Ce n-ai înţeles?

– Cum să mă învingă pe mine unul de categoria muscă, când eu am fost campion mondial la supergrea?!

– Lasă că-ţi explic eu mai târziu. Acum condu cu atenţie. Dacă observi patrule române sau germane, să le eviţi.

Cu toate că nu înţelege nici de data asta de ce trebuie să ocolească patrulele germane, fostul boxer se abţine să mai întrebe ceva şi se apleacă asupra volanului, aţintindu-şi privirea asupra drumului.